Capitolul 4

Semnificația simbolurilor

R — 509 / iulie 1883

Pâinea și vinul

Editorului Turnului de Veghere: Am citit în numărul din aprilie articolul tău despre „Paști” și mi-a plăcut mult. Eu cred că Cina Domnului înlocuiește pentru creștin Paștele evreilor, și ar trebui ținută anual; dar despre un punct n-ai vorbit. Mă refer la felul de vin care să fie folosit la această Cină. Ai sugerat să fie folosită „pâinea nedospită”, ceea ce eu cred că este cu totul corect; dar întreb: Ce fel de vin să fie folosit? Tu înveți corect, cred eu, că aluatul este un tip al păcatului etc., și de aceea nu este un tip potrivit al purității lui Cristos. Eu cred același lucru despre vinul fermentat sau dospit. Nu este pur, și de aceea nu este un simbol potrivit al sângelui lui Cristos! Dar tu nu ne-ai învățat că ar trebui să folosim vin proaspăt, pur, în locul celui care „mușcă întocmai ca un șarpe și înțeapă ca o viperă”.

Poate o substanță să fie un simbol potrivit al sângelui pur și prețios după ce acea substanță a fermentat și a devenit otrăvitoare? Trag concluzia că vinul bun este tot atât de important pentru o celebrare potrivită a Cinei Domnului ca și pâinea nedospită. În speranța că te vei gândi și vei vorbi despre aceste lucruri, rămân cu sinceritate al vostru, P. D. Lane.

Răspunsul nostru

În dorința noastră de a nu face nimic spre a pune piedici cauzei Abstinenței Totale, cu care simpatizăm, ne-am abținut până acum de la a comenta în mod special asupra subiectului menționat mai sus, dar un număr de întrebări recente arată că subiectul este discutat și are nevoie de un răspuns.

Remarcăm mai întâi că sunt multe lucruri în legătură cu clima noastră și cu metodele neliniștite, agitate ale zilelor noastre, care aproape inevitabil duc pe oameni la folosirea excesivă a băuturilor alcoolice odată ce se începe folosirea lor. Nu numai atât, dar pare evident că cele mai multe băuturi alcoolice produse în prezent sunt cu chimicale și falsificate, într-un mod care crește mult pericolele și relele care rezultă din folosirea lor.

Pentru aceste motive, acordăm prohibiționiștilor simpatia noastră, fie în aplicarea legilor actuale împotriva celor care falsifică băuturile, fie că ne bucurăm dacă ei pot (ceea ce ne îndoim) să determine punerea în vigoare a noi legi care să oprească în întregime producerea și vânzarea lor. Dar acest lucru, credem noi, nu se va realiza până când prințul acestei lumi — Satan — va fi legat.

Dar în ciuda simpatiei noastre — și în ciuda cunoștinței noastre despre faptul că simpatiile și de asemenea prejudecățile majorității cititorilor noștri sunt de partea abstinenței totale — totuși, dacă vorbim, trebuie să fie ceea ce considerăm a fi adevărul — adevărul, nu contează al cui idol se dărâmă sau ale cui teorii suferă; și iată ce avem de spus:

Susținătorii zeloși ai temperanței adesea repetă pretenția că Biblia niciodată nu aprobă folosirea vinului care îmbată. Ei spun că vinul pe care l-a făcut și l-a băut Isus a fost numai suc de struguri, nu vin, și că este folosit un cuvânt grecesc diferit când se referă la aceste băuturi diferite. Răspundem că aceasta este o greșeală. Cuvântul grecesc gleukos, care înseamnă suc de struguri sau „vin nou”, apare doar o dată în Noul Testament (Fapte 2:13), iar folosirea lui arată că, dacă este folosit în exces, tulbură mintea. Cuvântul din care este tradus vin, în toate celelalte locuri în Noul Testament, este oinos, și înseamnă vin de struguri obișnuit, care întotdeuna îmbată dacă este folosit în exces.

În legătură cu întrebarea dacă oinos îmbată, vă rugăm să observați următoarele texte: „Nu vă îmbătați de vin (oinos), aceasta este destrăbălare”. Efes. 5:18. Vezi și 1 Petru 4:3, Luca 1:15 și 7:33, 34.

Dar, sugerează că, dacă vinul conține element de fermentație, ar dovedi că Isus nu l-a folosit la instituirea „Cinei”. Admitem că, dacă ar fi așa, ar dovedi ceea ce se pretinde; dar nu este așa. Oratorii Temperanței pot face și fac această declarație, adeseori, fără îndoială, din ignoranță, dar oamenii de știință recunosc o mare diferență între fermentația alcoolică sau a vinului și fermentația putridă. Rezultatul primului proces este eliminarea impurităților și producerea unui lichid dulce și plăcut cum este în cazul vinului, în timp ce celălalt proces produce acreală și în final putrezire. Acest din urmă proces este folosit în dospirea pâinii, stricarea aluatului sau creșterea fungului fiind oprită la începutul dezvoltării lui prin coacere.

În ceea ce privește obiceiul evreiesc, acesta dovedește contrariul în loc de a confirma pretenția că vinul conține ferment, fiindcă evreii folosesc vin la Paști și curăță aluatul. Ei folosesc vinul VERITABIL. Pretenția că Domnul a folosit suc de struguri nefermentat, o putem vedea ca incorectă încă într-un mod: Culesul viilor în Palestina era în septembrie și octombrie, iar Paștele era cam cu șase luni mai târziu. Vinul făcut în octombrie era cu necesitate fermentat până în aprilie.

Mărturia lui Isus este că vinul vechi este mai bun decât cel nou (Luca 5:39; Ioan 2:10); iar faptul că vinul folosit de ei era fermentat, este arătat prin pilda care vorbește despre punerea vinului nou (la care nu este terminată fermentația alcoolică) în burdufuri vechi, care mai fuseseră folosite și care, pierzându-și elasticitatea, s-ar sparge sub presiunea gazelor produse prin fermentație.

Dar, după cum s-a remarcat înainte, împrejurările, clima etc., de aici, precum și puritatea băuturilor, se deosebesc mult de cele din timpul lui Isus și al apotolilor; și dacă cineva s-ar simți în primejdie prin gustarea vinului la amintirea morții Domnului nostru, am recomanda ca unul ca acesta să folosească mai bine suc de stafide, care, deși nu este vin, este desigur „rodul viței”. Noi punem la dispoziție suc de stafide în fiecare an, dar la ultima sărbătorire a Cinei a fost folosit numai de către o persoană.

R — 3652 / noiembrie 1905 (extras)

Până vine El

Când sărbătorim Cina Memorială a Domnului, vestim moartea Sa, până vine El — până când, la venirea Sa, ne schimbă, ne glorifică, ne stabilește ca Împărăție a Sa. 1 Cor. 11:26.

Noi ne folosim talanții, până vine El. Luca 19:13. Luptăm lupta bună a credinței, până vine El. 1 Tim. 6:12-14. Îndurăm strâmtorare, până vine El. 2 Tes. 1:7. Trebuie să fim răbdători, până vine El. Iacov 5:8. Așteptăm cununa dreptății, până vine El. 2 Tim. 4:8. Așteptăm cununa slavei, până vine El. 1 Pet. 5:4. Așteptăm reîntâlnirea cu prietenii plecați, până vine El. 1 Tes. 4:13-18. Așteptăm ca Satan să fie legat, până vine El. Apoc. 20:3. Până vine El, deci, nu arată un moment, un ceas sau zi specială, ci perioada prezenței (parousiei) Sale, perioadă în care lucrarea Sa de „seceriș” va aduna și va glorifica pe sfinții Săi, și va stabili Împărăția Sa promisă. 

C. M. 2 După al Tău Cuvânt de dar, ÎN blândă umilință, Doamne, eu îmi amintesc iar, A Ta suferință.

Trupul Tău frânt pentru mine, Pâinea din cer-mi va fi, Paharul gustat de Tine Vreau a-l împărtăși.

Pot eu să uit Ghetsimani, Sau lupta ce-ai avut? Domnul meu, agonia Ta, Paharul ce-ai băut?

Când la crucea de pe Calvar, Cu ochii mei privesc, Văd Mielul, sacrificarea, De Tine-mi amintesc.

Toate ale Tale dureri, Și marea iubire, Vor fi în mintea mea pe veci, Spre a Ta amintire.

Atunci culmea darului Tău, Și-n chipul Tău voi fi, Când în împărăția Ta Cu Tine voi veni.

R — 5341 / noiembrie 1913

„Paharul binecuvântării”

„Paharul binecuvântării, pentru care-L binecuvântăm pe Dumnezeu, nu este el o părtășie a sângelui Celui Uns? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtășie a sângelui Celui Uns? Pentru că noi, care suntem mulți, suntem o singură pâine, un singur trup. 1 Corinteni 10:16, 17 — Diaglott.

Paharul binecuvântării „pentru care noi binecuvântăm pe Dumnezeu”, este într-adevăr un pahar al binecuvântării în multe privințe. El reprezintă privilegiul binecuvântat al suferinței cu Cristos și al lucrurilor binecuvântate care vor veni ca răsplată a acelor suferințe. Domnul spune că făgăduința va avea împlinirea în Împărăție, când vom avea parte de bucuriile Împărăției.

Biserica este reprezentată ca fiind o parte din marea Viță pe care a sădit-o Dumnezeu; după cum spune Isus: „Eu sunt vița, voi mlădițele” (Ioan 15:5). Domnul nostru ne spune despre rodul prețios al acestei Vițe, a cărui dezvoltare reprezintă partea dureroasă a experiențelor noastre. Există un sens în care paharul reprezintă bucuria pe care o vom avea când vom fi trecut dincolo de suferințele din prezent și vom fi intrat în glorie (Mat. 26:29). Expresia „pentru care-L binecuvântăm pe Dumnezeu”, poate fi înțeleasă că înseamnă, pentru care aducem mulțumire și laudă Domnului. Oricine primește paharul fără mulțumire din inimă, fără apreciere, nu va primi marea răsplată. Pentru a primi binecuvântarea intenționată, noi trebuie să primim paharul cu mulțumire pentru acest mare privilegiu al suferinței cu Cristos.

Analizând această întrebare a apostolului, „nu este el o părtășie (comuniune) a sângelui lui Hristos?” noi trebuie să avem în minte două gânduri: primul, al paharului literal la care se referă el, care reprezintă sângele lui Cristos, și al doilea, faptul că noi avem privilegiul de a ne împărtăși din paharul Său, paharul de sacrificiu. Noi avem privilegiul părtășiei în moartea Sa, părtășiei în suferințele Sale. Această idee este prezentată în alte Scripturi — că Isus este Capul Bisericii, care este Corpul Său etc. El va fi marele Proroc, Preot, Împărat, Judecător și Binecuvântător al lumii.

Potrivit Scripturilor, marele Cap a fost glorificat, după ce a îndurat suferințele chiar până la moarte, după ce Și-a dat viața pentru lume. Și El ne-a adoptat ca și membri ai Săi

— acum membri în trup, pentru a fi curând membri în glorie. Folosim cuvântul membri în sensul în care vorbim despre membrii parlamentului. Corpul parlamentului are mulți membri, și la fel are mulți membri și Corpul lui Cristos. Condițiile în care ei își pot întări chemarea și alegerea este ca ei să creadă în Cristos și să se predea lui Dumnezeu. Atunci Domnul nostru îi va adopta ca membrii Săi, acum membri pe pământ, iar apoi membrii Lui în glorie.

„Beți toți din el”

Cu condiția deci că vom bea cu credincioșie din paharul Său (Mat. 26:27), ne vom „întări chemarea și alegerea” (2 Pet. 1:10). Îndemnul „beți toți din el” are o dublă semnificație: prima, tot trebuie băut înainte de sfârșitul Veacului Evanghelic; și a doua, toți care vreau să fie membri ai Corpului Său trebuie să bea din el. Sf. Petru a vorbit despre suferințele Cristosului, Cap și Corp, care continuă acum de mai bine de o mie opt sute de ani, și despre slava care va urma (1 Pet. 1:8-12; 4:1; 5:1). Imediat ce ultimul membru va fi trecut în starea cerească, toate suferințele Cristosului vor fi terminate și nimeni nu va mai avea privilegiul părtășiei în „suferințele lui Hristos”, întocmai cum nimeni nu va mai avea privilegiul părtășiei în gloria Sa și a deveni „Mireasa, soția Mielului”.

Este un singur pahar, deși conține sucul multor struguri; este o singură pâine, deși este făcută din multe boabe. Boabele nu-și pot păstra individualitatea și viața dacă vreau să devină pâine pentru lume. Strugurii nu se pot menține ca struguri dacă vreau să consituie spiritul dătător de viață. Astfel vedem frumusețea declarației apostolului că acei din poporul Domnului sunt participanți cu El în acea singură pâine și acel singur pahar. Nu există alt mod prin care noi putem obține natura cea nouă decât prin a accepta invitația Domnului să bem paharul Său și prin a fi frânți cu El ca membri ai acelei singure pâini; prin a fi îngropați cu El în botezul în moartea Sa, și astfel a ajunge cu El la învierea în glorie, onoare și nemurire, a ajunge la Întâia Înviere.

Partea Bisericii în acea singură pâine

Pâinea reprezintă în primul rând trupul lui Isus, care s-a frânt pentru noi și pentru lume în general. În sens mai larg ea include tot Corpul lui Cristos, toți cei care devin membrii Săi. Astfel frângerea pâinii, frângerea Corpului continuă de peste o mie opt sute de ani.

Citim că la instituirea Cinei Domnului, Isus a frânt pâinea. De fapt, atunci El era singurul care putea frânge pâinea. Toți ceilalți din omenire erau neîndreptățiți în ochii lui Dumnezeu până când Isus prin sacrificiul și înălțarea Sa a reparat deficiența unei anumite clase. Astfel Isus a fost primul care a frânt pâinea. Astăzi, când pâinea nedospită trece pe la fiecare din noi la Cina de Amintire și fiecare ia o parte din ea, fiecare o frânge pentru sine.

Faptul că Domnul nostru a frânt primul pâinea nu înseamnă că noi nu trebuie să avem partea noastră individuală. Ne amintim că Tatăl ceresc a avut de-a face cu frângerea corpului Domnului nostru. După cum este scris: „A fost voia DOMNULUI să-L zdrobească; L-a supus suferinței” (Isa. 53:10). Aceasta nu s-a făcut împotriva voinței Domnului nostru. În timp ce Tatăl ceresc a avut de-a face cu frângerea Lui, la fel, în armonie cu aranjamentul divin, are de-a face și cu frângerea părții noastre din pâine.

Declarația apostolului în capitolul următor, „vestiți moartea Domnului”, se aplică exclusiv la moartea lui Isus. Plasarea cuvintelor arată că Domnul Isus personal este menționat: „De câte ori mâncați pâinea aceasta și beți paharul acesta vestiți moartea Domnului, până va veni El” (versetul 26). „Fiindcă este Domnul tău, adoră-L” (Ps. 45:11). Biserica nu este menționată ca Domn.

Mai mult, trebuie să ne amintim că Isus a spus: „Să faceți lucrul acesta în amintirea Mea (Luca 22:19). El n-a spus: Să faceți lucrul acesta în amintirea voastră — în amintirea părții voastre proprii în sacrificiu. Noi trebuie să fim morți cu El. Ne amintim că trebuie să avem parte cu El în suferințele din prezent dacă vrem să avem parte în gloriile care urmează. Tatăl I-a dat Lui să fie Capul — „Dumnezeu binecuvântat în veci”. Evr. 3:1; Rom. 8:17, 18; 9:5.

Viața este în sânge

Scripturile spun că viața este în sânge (Lev. 17:11). În armonie cu această declarație, evreilor li s-a cerut să se abțină întotdeauna de a mânca sânge. Sângele animalelor trebuia să se scurgă înainte de a li se permite să mănânce carnea. Nici străinii care stăteau cu ei nu trebuiau să mănânce sânge (Lev. 17:10-14). Dumnezeu ar părea să spună în acest mod că viața este un lucru foarte sacru. Acest principiu al vieții pe care El l-a dat omului pare să stea în sânge. Atâta timp cât sângele trece prin sistemul circulator, este viață; dar când sângele este vărsat, ființa moare.

Când Domnul nostru Și-a depus viața Sa pământească, El n-a reținut dreptul la acea viață pământească în sensul de a o folosi pentru Sine. El ne spune în pildă că toți cei care vreau să câștige „mărgăritarul de mare preț” (Mat. 13:45, 46), trebuie să vândă tot ce au; adică, toate de câte se bucură din viața și privilegiile prezente. El a renunțat la acea viață. „El S-a dat pe Sine Însuși (sufletul, viața Sa) la moarte” (Isa. 53:12). Pe ce bază? Exact pe aceeași bază pe care a pus-o în fața noastră; dacă vrem să trăim, trebuie să murim, dacă vrem să domnim, trebuie să suferim; trebuie să fim morți cu El (2 Tim. 2:11, 12). Astfel noi care urmăm în urmele Lui facem același lucru pe care L-a făcut El.

Dacă noi, ca ucenici ai Lui, ne dăm viața pentru frați, facem ceea ce a făcut Isus. Aceasta toată va fi aplicată pentru lume. El a luat acea viață pământească, nu pentru a o păstra, ci pentru a o preda în cele din urmă pentru toată omenirea. Dreptul la viața umană este încă în stăpânirea Sa. El este Cel care, ca marele Mijlocitor, va da lumii viața pe care a vărsat-o.

Acum El atribuie meritul Său Bisericii, pentru ca noi să putem avea parte cu El în suferințele Sale și în Împărăția Sa glorioasă, pe plan spiritual. Acest pahar deci, reprezintă renunțarea deplină la viața pământească și la orice pretenție la ea. Viața pământească a Domnului nostru n-a fost pierdută, ci numai depusă (Ioan 10:17, 18). Intenția în depunerea ei a fost s-o abandoneze, personal, pentru totdeauna, pentru ca omenirea s-o poată primi. El n-a îndeplinit încă acest lucru, în sensul de a le da viața, ci El Și-a predat viața având acest scop în vedere.

Dreptul la viața pământească nepierdut

Domnul nostru a întreprins realizarea voinței divine în răscumpărarea lumii și El a pornit la realizarea lui, dar n-a completat încă scopul. El Și-a depus viața, dar n-a pierdut-o. Când a fost înviat din morți, El avea încă dreptul la acea viață pământească, cu înțelegerea însă că El n-o va folosi pentru Sine, ci El va da acea viață tuturor oamenilor care doreau s-o primească, dându-le-o la sfârșitul Domniei Sale de o mie de ani, când Biserica Sa va domni cu El.

Așa deci, viața nu I-a fost luată; căci viața Îi putea fi luată numai prin neascultarea Sa (Lev. 18:5; Ezec. 20:11; Luca 10:28; Rom. 10:5). El a dat-o de bună voie, în armonie cu voința divină. El a dat-o ca să poată deveni un bun în mâinile Dreptății divine, așa încât atunci când va veni timpul, El să poată folosi acel bun pentru omenire. Ioan 6:51.

De la început scopul divin a fost ca viața umană a Domnului nostru să fie dată pentru totdeauna, ca El să n-o ia înapoi. El Și-a consacrat viața la Iordan și a sfârșit sacrificiul la Calvar. De-a lungul Veacului Evanghelic El Și-a sacrificat Corpul simbolic. Imediat ce El va sfârși de sacrificat pe toți acești membri ai Corpului, atunci dreptul lor de viață, care aparține Marelui Preot, va fi folosit pentru cumpărarea, răscumpărarea lumii, prin pecetluirea Noului Legământ. Imediat după aceea va fi stabilită Împărăția Sa. Această aplicare viitoare a meritului Său, a dreptului Său de viață, care nu va fi făcută până când toată Biserica va fi trecut dincolo de văl, este simbolizată prin stropirea Capacului Ispășirii cu sângele țapului. Sângele Domnului nostru și sângele Corpului Său sunt un singur sânge. Este un Preot al multor membri. Este o Ispășire pentru toți — pentru păcatele întregii lumi. 1 Ioan 2:2.

Sângele reprezintă nu numai moartea lui Cristos, ci și moartea tuturor membrilor Corpului Său, cărora le este atribuit meritul. Apostolul exprimă în legătură cu aceasta zicând: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtășie (comuniune, participare) a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtășie (comuniune, participare) a trupului lui Hristos?” adică o unire cu El, un parteneriat, așa cum este reprezentat în pahar și în pâine. Totul își are originea în El. Dar noi sărbătorim și partea noastră individuală ca membri ai Bisericii în sacrificarea cărnii, în participarea noastră la suferințele lui Cristos.

***

„...Care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Evrei 12:2

 

 

 

 

 

 

R — 5342 / noiembrie 1913

Ce înseamnă a mânca trupul și a bea sângele Domnului

„Dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă.” Ioan 6:53.

În acest capitol Domnul li se adresează evreilor, care nu credeau în El, ci murmurau din cauză că le spusese că El era adevărata Pâine din Cer. Expresia „a mânca trupul și a bea sângele” avea o adâncă semnificație spirituală pe care nimeni în afară de israeliții adevărați n-o putea primi. Și acest lucru este și acum adevărat. Lumea, când Isus va lucra cu ea în veacul viitor, va avea într-adevăr ocazia să mănânce din trupul Său — să-și însușească meritele sacrificiului Său; dar nu vor avea ocazia să participe la Paharul Său — să bea din sângele Său. Simbolic, Paharul înseamnă viața sacrificată. Lumea nu va avea nici o parte în suferințele lui Cristos, reprezentate în Pahar.

Cuvintele Domnului nostru implică: Dacă acceptați propunerea Mea din Veacul Evanghelic, puteți avea viață, și s-o aveți mai abundentă decât a avut omul vreodată sau decât putea s-o aibă. Puteți avea viață inerentă — „viață în voi înșivă”.

Cele două mântuiri ilustrate

Noi credem că în Scripturi se face o deosebire între pâine, care simbolizează trupul Domnului, și vin, care simbolizează sângele Lui. Biserica, pentru a fi acceptată de Domnul ca membri ai Corpului Său glorificat, trebuie să se împărtășească de ambele acestea prin participare. Pâinea, după cum explică apostolul, reprezintă pentru noi nu numai pe Domnul nostru, ca Pâinea Vieții necesară pentru noi, ci ne reprezintă și pe noi ca membrii Săi, ca să fim frânți cum a fost Domnul nostru; iar vinul reprezintă nu numai sângele Domnului nostru, ci și sângele Bisericii — că noi suntem părtași cu El în suferințele Sale de sacrificiu. 1 Cor. 10:16, 17.

Privilegiul părtășiei la paharul Domnului nu este pentru lume. Lumea nu va avea parte în suferințele lui Cristos, pentru că toată ocazia de a participa la suferințele și la gloria Sa se vor fi sfârșit când Biserica va fi glorificată. Domnul a spus: „Beți toți din el” — beți-l tot. Nu va mai fi nimic de băut pentru lume. Iar noi care suntem din clasa Bisericii „împlinim ce lipsește necazurilor lui Hristos”. Colos. 1:24.

„Trupul Fiului Omului” reprezintă restabilirea la privilegiile umane, adică mijlocul pentru obținerea ei, și redă omului viața pe care o pierduse — viața pierdută în Adam — viața umană, viața pământească. Ea va fi darul lui Dumnezeu prin Cristos. Dar furnizarea acestei Pâini nu va fi suficientă. Lumea va trebui să mănânce din Pâine și să aibă ajutorul pe care-l va da Domnul prin Împărăția Sa. Isus a spus (versetul 51): „Eu sunt pâinea vie, care S-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac”.

Dintr-un punct de vedere se poate vorbi despre lume că nu este moartă. Ea și-a pierdut dreptul la viață, dar Dumnezeu a făcut aranjamente prin Cristos, prin care acea viață va fi restabilită. A fost pierdută în Adam, dar va fi restabilită prin Cristos, al doilea Adam. În timpul acestor șase mii de ani, lumea a fost într-o stare de înfometare și decăzută. Dar Dumnezeu a dat această Pâine și ea va fi pentru ei în Veacul Milenar.

Nu se arată simbolic nicăieri în Scripturi că lumea se va împărtăși din sânge, și astfel va participa la suferințele lui Cristos. Numai puțini sunt reprezentați ca împărtășindu-se din sânge. Acest lucru este arătat în Leviticul 16. Sângele stropit a doua oară pe Capacul Ispășirii este pentru tot poporul, satisfăcând astfel Dreptatea. Aceasta reprezintă eliberarea întregii omeniri din sentința morții, dându-le tuturor ocazia să mănânce din Pâine și să nu moară.

În altă ilustrație găsim că sângele este folosit ca să reprezinte acceptarea aranjamentului divin de către om. În pecetluirea Legământului Legii, care este un tip al Noului Legământ, Moise a stropit întâi cărțile Legii, reprezentând satisfacerea Dreptății. Apoi cu același sânge a stropit tot poporul (Evr. 9:19; Exod. 24:8). Stropirea cărților Legii a cerut numai câteva secunde; dar stropirea poporului a cerut mult timp.

La începutul Veacului Milenar — imediat ce Biserica va fi unită cu Capul ei dincolo de văl — sângele va fi stropit pentru a satisface Dreptatea pentru lume. Apoi, ca Mijlocitor, Cristos va începe să facă o lucrare pentru toți care o vor primi. Și lucrarea aceea este reprezentată simbolic prin stropirea poporului cu sânge. Cu alte cuvine, fiecare membru al omenirii va fi privilegiat să vină în relație de legământ cu Dumnezeu prin Mijlocitorul, acceptând termenii pe care El îi va prezenta în timpul Domniei Milenare.

Cea mai valoroasă hrană și băutură cunoscute

Dacă oamenii vor împlini cerințele în timpul Domniei lui Mesia, la încheierea acelei perioade ei vor fi perfecți; și El îi va prezenta înaintea Tatălui și toți vor fi primiți în deplină relație de legământ cu El, toți care vor îndura cu credincioșie proba aplicată atunci.

În contextul nostru (versetul 54) citim: „Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viața veșnică”. Declarațiile Domnului nostru în multe împrejurări sunt atât de largi încât ele cuprind nu numai Turma Mică, ci și Marea Mulțime, și în aceasta arată mare înțelepciune. În acest verset Domnul nu spune: „are viața veșnică” în el însuși, pentru că dintre cei care acum fac un Legământ de sacrificiu și devin părtași ai Paharului și ai Pâinii, sunt unii care nu vor ajunge la viață inerentă — nemurire — ci vor trece prin mare strâmtorare și vor obține viață pe un plan spiritual mai jos. Ei nu vor avea viață inerentă, chiar dacă va fi viață veșnică. Cei care vor obține nemurirea vor avea viață veșnică pe planul cel mai înalt. Cei din Marea Mulțime vor avea viață veșnică, dar nu nemurire — nu viață în ei înșiși.

Când Domnul nostru a spus „Căci trupul Meu este adevărată hrană și sângele Meu adevărată băutură” (versetul 55), înțelegem că a vrut să spună că aceasta este cea mai valoroasă hrană și băutură cunoscute vreodată. Nici o altă pâine nu are așa valoare și nici o altă băutură n-ar putea fi așa de prețioasă ca aceasta, prin împărtășirea din ele putându-se obține glorie, onoare și nemurire — natura divină, viața în sine.

Ploaia de mană antitipică

Pâinea din Cer a fost trupul Domnului, pe care El urma să-L dea pentru viața lumii. Și Isus explică faptul că aceasta a fost simbolizată prin mana care a căzut în pustie. El a spus: „Părinții voștri au mâncat mana în pustie și au murit. ... Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac”. El a mai spus: „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă”. Și El a căzut pe pământ și a murit. Iar noi devenim părtași cu El în moartea Lui. Noi participăm la suferințele și la moartea Lui, ceea ce lumea nu va face niciodată. Ea va avea parte de rezultatul lor.

Toată lucrarea acestui Veac Evanghelic este pregătirea hranei pentru omenire și a sângelui cu care va fi stropită. Dar mesajul din textul nostru n-a fost intenționat pentru lume. După cum ne spune El: „Vouă vă este dat să cunoașteți taina Împărăției lui Dumnezeu”.

Numai o clasă specială a putut cunoaște ceva despre Taina lui Dumnezeu în toți acești o mie nouă sute de ani — în aceste două milenii. Aceste lucruri au fost ascunse de lume în general. Acum însă credem că a sosit timpul când ele trebuie date lumii, conștientizând lumea de binecuvântările pe care le are Dumnezeu de dat în curând. Scripturile ne spun că Taina va fi dezvăluită în timpul sunării trâmbiței a șaptea — care sună acum. Aducerea la cunoștință a acestor adevăruri, prin urmare, ar fi ploaia de mană.

 

 

 

 

 

R — 5421 / martie 1914

„Puteți voi?”

„Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu?” Matei 20:22.

Ne amintim de împrejurările în care au fost rostite aceste cuvinte de către Mântuitorul nostru: era doar cu câteva zile înainte de răstignirea Sa. Isus le promisese ucenicilor că ei vor sta cu El pe tronul Său în Împărăție. Atât de încrezători erau că va fi așa cum zisese Domnul, încât discutau poziția pe care ar putea-o ocupa. Mama celor doi ucenici, Iacov și Ioan, a venit la El și a întrebat dacă cei doi fii ai ei, Iacov și Ioan, puteau sta, unul la dreapta iar altul la stânga Lui în Împărăție. Iar Isus, întorcându-Se spre cei doi ucenici, a răspuns întrebându-i: „Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu și să fiți botezați cu botezul cu care sunt (după redarea autorului — n. t.) botezat Eu?”

Știm că botezul lui Isus în apă a avut loc la începutul slujirii Sale. În armonie cu planul divin, El trebuia să moară ca Mântuitorul oamenilor. Și El Și-a simbolizat moartea imediat ce a ajuns la vârsta de treizeci de ani — imediat ce era posibil sub Lege. În cei trei ani și jumătate ai slujirii Sale, El împlinea acest botez, El Își da sufletul în moarte, pe care a sfârșit-o la Calvar. Isus a spus: „Botezul cu care sunt (în curs) botezat” — acum — nu un botez viitor sau trecut.

El a vorbit diferit despre Pahar — „Paharul pe care am să-l beau Eu”. El sugera astfel că Paharul era în viitor — nu în prezent nici în trecut. El le spusese ucenicilor că va merge la Ierusalim și că acolo va fi răstignit, iar a treia zi va învia. Și cu altă ocazie a zis: „Dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă”. Ucenicii n-au înțeles ce le-a spus Învățătorul despre răstignirea Sa. Dar Isus a înțeles situația și a știut că acest Pahar era pe punctul de a fi turnat pentru El. Și astfel a vorbit despre el din nou: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?”

Încercarea specială a Domnului nostru

Ne-am putea gândi la cuvântul Pahar că ar reprezenta diferitele experiențe ale vieții — că fiecare are Paharul său de bucurie și tristețe, amestecate. Dar Isus a folosit cuvântul în alt sens. Când a fost în Grădina Ghetsimani S-a rugat: „Tatăl Meu, dacă este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta! Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”. Și în aceeași noapte iarăși S-a rugat: „Tatăl Meu, dacă nu se poate să treacă paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!” În privința botezului Său în moarte, n-a fost nici o ezitare din partea Domnului. Dimpotrivă, chiar de la început, El a participat la el voluntar. Moartea rușinoasă a fost lucrul pentru care S-a rugat să treacă dacă se putea. Dar a aflat că aceasta era voia Tatălui pentru El și a fost mulțumit să fie așa.

Nu exista nimic în Lege să indice că Domnul nostru trebuia executat ca blasfemator al Legii divine. Totuși blasfemia a fost acuzația adusă împotriva Lui. Sinedriul a hotărât că era blasfemator din pricină că spusese „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica”, și de asemenea că pretindea că este Fiul lui Dumnezeu. Se pare deci, că ceea ce apăsa în mod special asupra minții Sale și de care I-ar fi plăcut să fie eliberat era înjosirea și rușinea legate de răstignirea Lui ca un criminal, ca un hulitor al Tatălui pe care-L iubea atât de mult.

Isus știa că venise în lume să moară și că trebuia să sufere. Dar această parte a experienței Sale n-o putuse înțelege deplin. Evident, El știa că „După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului”; căci relativ devreme în misiunea Sa El declarase aceasta în convorbirea Sa cu Nicodim. Dar pe măsură ce Se apropia tot mai mult de timpul umilirii Sale, al înjosirii Sale, și Își dădea seama de tot ce însemna aceasta, El simțea o mare reținere de la ea, și Și-a vărsat inima în strigătul „Dacă este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta!” Dar imediat — dovedind că afirmația Sa la consacrare „Iată-Mă, vin ... desfătarea Mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul Meu” nu erau vorbe goale — El a adăugat: „Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”. Mat. 26:39.

Suntem noi dispuși să avem parte de înjosirea Lui?

Și astfel Domnul nostru le-a spus ucenicilor Săi: Puteți voi să vă dați viața complet, chiar dacă aceasta ar însemna să vi se ia viața prin nedreptate? Puteți voi să beți Paharul pe care am să-L beau Eu? În legătură cu aceasta va fi rușine și înjosire. Sunteți dispuși să participați cu Mine la acest Pahar al Meu? Ei au răspuns: „Putem”. Erau dispuși.

Acesta, vedem, este același Pahar reprezentat în Serviciul Comuniunii. Pâinea reprezintă trupul, iar vinul reprezintă sângele Domnului nostru. Paharul în special a reprezentat rușinea și înjosirea legate de moartea Sa; și cei doi ucenici au spus că ei voiau să se împărtășească din Paharul Său — n-au avut nici o ezitare. Vor fi credincioși cu orice preț. Vor fi de acord cu orice condiții pe care le va pune El. Ei nu știau, desigur, însemnătatea deplină a cuvântului botez sau a cuvântului pahar. Acestea erau lucruri pe care toți ucenicii le așteptau. Când avea să vină Cincizecimea, aceste lucruri pe care li le spusese Isus aveau să le revină în minte, după cum le prezisese El (Ioan 16:4; 13:19). Dar ei voiau și doreau. Și aceasta este tot ce putem noi face. Isus a garantat că voind, ei vor avea aceste experiențe; că dacă vor continua să voiască, dacă vor continua să sufere cu El aici, vor domni cu El pe tronul Său. Dar în privința locului anumit pe Tronul Său, aceasta nu depindea de El, ci de Tatăl.

Curajul, tăria iubitului nostru Răscumpărător în mersul pe calea îngustă ne umple de admirație. Ce tare și curajos a fost caracterul Său! El nu S-a gândit deloc să Se uite în urmă; toată ființa Sa a fost concentrată asupra împlinirii voinței Tatălui Său din cer — asupra jertfirii de Sine în interesul lumii. Ce exemplu nobil a fost pus în fața apostolilor! — măreție în umilință, biruință în dăruirea de Sine completă!

Băutul Paharului de către Biserică

Băutul Paharului de către Biserică reprezintă participarea noastră la suferințele lui Cristos în prezent. Nimeni nu va fi membru al Corpului marelui Mijlocitor al Noului Legământ decât dacă intră acum sub condițiile potrivite. Băutul sângelui deci, este părtășia la pahar. Căci, dacă nu bem din Paharul Său, nici nu vom avea parte cu El în gloria Sa. El a spus: „Beți toți din el”. Toți trebuie să bea, și tot paharul trebuie golit în timpul acestui veac.

Este un privilegiu foarte mare faptul că ni se permite să avem parte de suferințele lui Cristos. „Dacă răbdăm (cu El), vom și împărăți împreună cu El.” Vom participa la inaugurarea Noii Dispensații și la împărțirea binecuvântărilor ei. Antitipul lui Moise, care va face stropirea, este Cristos, Capul, și Biserica, Trupul Său glorificat, despre care citim în Fapte 3:22: „În adevăr, Moise a zis: @DOMNUL Dumnezeul vostru vă va ridica, dintre frații voștri, un Proroc ca mine#” — adică, Moise a fost tipul Lui, la

o scară mai mică. Isus a fost primul ridicat, apoi toți apostolii, iar apoi restul membrilor Corpului.

După cum Moise a stropit tot poporul, tot așa, acest Moise antitipic, când va fi complet, va „stropi” lumea; și aceasta va însemna aducerea ei în armonie cu Legea divină. Se va cere mia de ani pentru a „stropi” omenirea. Există deci o mare deosebire între băutul Paharului și stropirea sângelui. Stropirea cu sânge reprezintă îndreptățirea, în timp ce băutul Paharului de către Biserică reprezintă nu numai îndreptățirea, ci și sfințirea.

Domnul nostru a recunoscut scopurile divine

Domnul nostru, în cuvintele Sale memorabile către Petru

— „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” s-a referit evident la experiențele legate de moartea Sa, care erau extrem de severe. El a fost dezonorat de oameni și socotit ca vrăjmaș al lui Dumnezeu — hulitor. Știa că suferințele Sale fizice vor fi intense, dar pentru mintea Sa perfectă, rușinea și disprețul, oprobiul, au crescut mult adâncimea suferinței Sale. Totuși acesta era Paharul pe care I-l dăduse Tatăl; acesta era scopul divin în privința Lui.

Domnul nostru a avut toate experiențele necesare pentru dovedirea și încercarea loialității Sale; căci a fost necesar ca El să-Și manifeste loialitatea atât înaintea îngerilor cât și a oamenilor. Toată chestiunea fusese aranjată divin înainte de crearea omului. El a fost „Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13:8). Tot ce era în legătură cu acel Miel înjunghiat era cunoscut de către Tatăl. Isus trebuia să bea Paharul care aparținea păcătosului, pentru a putea răscumpăra pe om și a putea fi astfel un Mare Preot credincios și milos. Acesta a fost Paharul suferinței și morții. A fost necesar ca Isus să sufere moartea de cruce, pentru a putea răscumpăra pe evreu.

Iubire și loialitate manifestate prin supunere

Toate suferințele Sale au fost prezise în Scripturi. Răstignirea a fost ilustrată prin înălțarea șarpelui de aramă în pustie. Toate experiențele Sale au fost cunoscute mai dinainte, aranjate mai dinainte și au fost necesare. Când a venit pe pământ să facă voia Tatălui, El n-a știut tot ce urma să vină. Dar a învățat ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit, lucrurile care erau „scrise în carte”. El S-a supus la toată voința Tatălui și astfel Și-a dovedit loialitatea. După cum El Însuși a declarat: „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”. Cum ceasul consumării jertfei Sale se apropia, în retragerea umbroasă a Ghetsimanilor, Învățătorul S-a rugat: „Tatăl Meu, dacă este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta!” Nu trebuie să presupunem că S-a rugat ca Paharul morții să treacă de la El; ci S-a întrebat dacă experiențele înjositoare ale răstignirii puteau să treacă de la El sau nu. Aflăm că n-a murmurat nici nu S-a împotrivit, ci a spus: „Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”.

Supraveghere specială a Paharului nostru

Vedem că preaiubitul nostru Domn a băut din Paharul amar până la fund, și cu atâta mulțumire. Și trebuie să ne amintim că El ne-a dat paharul nouă, pentru ca noi toți să bem din el — nu înseamnă că toți vom avea exact aceleași experiențe pe care le-a avut El, ci că toți trebuie să bem din Paharul suferințelor și morții așa cum voiește Tatăl. Isus a fost Cel perfect și Tatăl a lucrat cu El într-un mod foarte deosebit.

În cazurile noastre, experiențele ar fi diferite; din cauza imperfecțiunii noastre, n-am putea fi tratați din punctul de vedere al perfecțiunii. De aceea, nu trebuie să ne gândim la Paharul nostru ca la un program fixat, definit, cum a fost al Învățătorului, ci mai degrabă că Tatăl ne-a permis să avem o parte în Paharul morții cu Fiul Său. Paharul nostru este supravegheat de Mântuitorul nostru, cu toate că este Paharul turnat de către Tatăl, fiindcă este programul Tatălui.

În cazul Învățătorului, Paharul a fost necesar pentru păcatele întregii lumi. În cazul nostru, acest lucru nu este necesar, dar Tatăl a binevoit să ne acorde o parte în suferințele și gloria Domnului nostru. Isus repară deficiențele noastre și ne dezvoltă caracterul, formându-ne în chipul Său glorios. Fără această supraveghere a Paharului nostru de către Domnul nostru, am putea fi foarte slab dezvoltați în multe aspecte; de aceea Paharul nostru trebuie să fie în mod special supravegheat. Și astfel, El ne asigură că, în timp ce ne vin experiențe necesare, în același timp harul Său ne va fi de ajuns și puterea Lui se va desăvârși în slăbiciunea noastră, și toate lucrurile vor fi făcute să lucreze împreună spre binele nostru.

Să nu uităm niciodată că dacă nu ne împărtășim din Paharul Său, dacă nu suntem scufundați în moarte cu El, nu putem avea nici o parte în Împărăția Sa de slavă, nu putem sta niciodată cu El pe Tronul Său. Să socotim deci toate lucrurile acestui pământ ca pierdere și gunoaie, pentru a putea obține Mărgăritarul de Mare Preț. Când ne vin experiențe de suferință, să nu fim înspăimântați, nici să nu „ne mirăm de prigonirea ca de foc din mijlocul nostru, care vine peste noi ca să ne încerce, ca și cum ni s-ar întâmpla ceva neobișnuit”, căci chiar „la aceasta am fost chemați”, să suferim cu iubitul nostru Învățător acum, și în curând să fim glorificați împreună cu El în Împărăția veșnică! „Puteți voi oare merge Pe calea-ngustă, strâmtă, Fără vreun prieten sau braț Alături de voi să vă susțină?

Puteți voi oare continua curajos Prin noaptea-ntunecată? Puteți voi oare aștepta răbdător Ca Domnul lumina să trimită?

O, dacă astfel Paharul pe care El îl va umple Să-l beți veți putea, Și dacă niciodată steagul Adevărului Jos nu-l veți lăsa,

Sunteți preaiubiții Săi Și-I veți purta cununa, Pe Tronul Său veți sta Și-I veți împărtăși Slava.”

R — 5049 / iunie 1912 (extras)

Pilda aluatului (Matei 13:33)

Peste tot în Scripturi aluatul este folosit ca simbol al păcatului. Astfel, cum Isus în puritatea Sa urma să fie simbolizat ca „pâinea din cer”, evreii au fost îndrumați să folosească pâine nedospită. Iarăși, în perioada Paștilor lor anuale, ei au fost îndrumați să-și curețe casele de aluat, să-l ardă, să-l distrugă. Și aici aluatul este un simbol al păcatului, al stricăciunii. Sf. Pavel comentând aceasta scrie Bisericii: „Măturați aluatul cel vechi (păcat, răutate, ură, ceartă etc.), ca să fiți o plămădeală nouă” — ca să puteți fi, împreună cu Cristos, o singură pâine nedospită. Despre această Pâine el declară: „Pentru că noi, care suntem mulți, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toți luăm parte la acea singură pâine”. 1 Cor. 10:17.

Este adevărat că într-unul din sacrificiile oficiale, pâinea trebuia coaptă cu aluat; dar aceasta, credem noi, a fost chiar cu scopul de a ne simboliza sau reprezenta pe noi, Biserica, și faptul că noi am fost prin natură păcătoși, copii ai mâniei, ca alții, și coacerea oprește influențele de stricare ale aluatului; iar această coacere reprezintă simbolic experiențele prin care trebuie să treacă Biserica pentru ca tendințele păcătoase și stricătoare să poată fi distruse.

În această pildă Domnul nostru prezintă o femeie care amestecă aluat în plămădeala de făină pentru familie, și ca rezultat a dospit toată cantitatea. În consecință, dacă cineva din familie ar fi dorit pâine pură, nedospită, aceasta nu se putea obține, fiindcă aluatul a pătruns toată plămădeala. Ce reprezintă aceasta? Noi răspundem că în simbolismul scriptural o femeie reprezintă un sistem eclesiastic. Femeia din pildă reprezintă un sistem organizat și în putere la o dată timpurie, și care poseda făina curată — hrana curată dată de Domnul pentru casa credinței.

Femeia a amestecat aluat, eroare, doctrină falsă, cu toată făina, cu toată hrana dată. Nici o parte din ea n-a rămas necontaminată. Rezultatul a fost indigestia. Cuvântul lui Dumnezeu, inițial pur, nu mai este acceptat. Aluatul sau fermentația, s-a răspândit așa încât astăzi toată masa doctrinei teologice este putredă și dăunătoare pentru toți creștinii din toate denominațiile.

Pilda este o profeție a ceea ce s-a întâmplat. Acum este timpul când toți creștinii adevărați și-au întors auzul de la crezurile Veacurilor Întunecate la Cuvintele lui Isus, ale apostolilor și ale profeților. Suntem bucuroși să observăm că „Sfinția Sa, Papa”, este proeminent printre cei care indică iarăși spre învățăturile Bibliei, ca fiind Cuvântul nestricat al lui Dumnezeu, singurul care poate „să dea înțelepciune în dreptate” și singurul prin care „omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. 2 Tim. 3:15-17.