Capitolul 7

 

Cina din Betania

R — 3534 / aprilie 1905

Parfum foarte prețios

„Ea a făcut ce a putut.” Marcu 14:8.

Sâmbătă seara, după calculul nostru, în seara care a urmat după sabatul evreiesc — după ora șase — Isus cu ucenicii Săi și cu Lazăr, pe care înainte îl trezise din somnul morții, împreună cu alți prieteni ai familiei, s-au așezat la o masă pregătită special în onoarea lui Isus în casa prietenilor Săi, unde era bine primit întotdeauna și unde se oprea mai frecvent decât în orice altă casă în timpul slujirii Sale, după cum arată mărturia. Aceasta era în Betania, în casa lui Lazăr, a Martei și a Mariei. Era numită casa lui Simon Leprosul, una dintre presupuneri fiind, că Simon era tatăl familiei, iar alta, că era soțul Martei, care pe timpul acesta era văduvă.

Domnul nostru și ucenicii erau în drum spre Ierusalim, iar Betania era în drumul spre Ierusalim, la marginea cetății. Probabil că ei au ajuns vinerea, cum ar fi acum, sau în ziua a șasea a săptămânii evreiești. În așteptarea lor, Maria și Marta pregătiseră un ospăț somptuos, și în armonie cu regulile evreiești care erau în uz în astfel de cazuri, mâncărurile erau pregătite dinainte, deoarece era interzis lucrul în sabat. Nu ni se dă nici o relatare despre ziua aceea de sabat în Betania, dar ne putem imagina discuțiile încântătoare dintre iubiții membri ai acelei familii și Domnul cu apostolii Săi aleși.

Isus în viața socială

Cuvintele de înțelepciune și iubire ale Învățătorului nu sunt relatate, dar știm din cea mai bună autoritate că un om bun scoate din comoara bună a inimii sale lucruri bune, și din preaplinul inimii vorbește gura. Ca atare, știm că ziua n-a fost dedicată frivolității în cuvânt sau purtare, ci odihnei, plăcerii spirituale, care slujesc împrospătării tuturor celor ce sunt într-o atitudine potrivită a inimii. Aceeași regulă se aplică tuturor urmașilor Domnului oriunde ar fi ei, oricare le-ar fi ocupația sau împrejurările. Din comoara bună a inimii lor nu pot scoate altceva decât lucruri bune, iar dacă cineva este altfel înclinat, să fie atent să-și corecteze și dificultatea inimii, nu numai a minții.

Ne putem imagina mai bine decât putem descrie sentimentele iubitoare ale lui Lazăr și ale surorilor lui față de Isus, cel pe care ei Îl apreciau atât de mult, cel care, prin aceea că l-a chemat pe Lazăr afară din mormânt, demonstrase că era Mesia și că în El era puterea învierii și vieții. Aceasta a fost probabil prima vizită pe care a făcut-o Domnul în casa din Betania după acel mare eveniment.

Se pare că Domnul avea prieteni în toate păturile sociale; câțiva erau bogați, unii erau săraci, unii cu o situație moderată. Casa din Betania făcea parte se pare dintr-o clasă confortabilă, cum era dovedit prin faptul că aveau casă proprie, aveau mormânt propriu, și că Maria cu această ocazie a putut cheltui și a fost dispusă să cheltuie o sumă considerabilă de bani, onorându-L pe Domnul prin ungerea Lui cu mirul de nard foarte prețios. Aceasta ne amintește de rugăciunea unuia din vechime: „Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăție”. Bogățiile sunt o mare cursă pentru cei mulți, și Cuvântul Domnului ne asigură că nu mulți bogați vor intra în Împărăție. Pentru ei atracțiile vieții prezente se vor dovedi prea puternice și le vor împiedica împlinirea voturilor de consacrare — de a-și sacrifica tot ce au, de a pune totul la picioarele lui Isus, de a deveni numai administratorii Lui în folosirea oportunităților și binecuvântărilor lor pământești, și de a le folosi pe acestea în serviciul Lui în așa manieră încât să le demonstreze iubirea și loialitatea pe care le-au declarat.

În multe privințe a avea o posibilitate moderată în viață este foarte de dorit, permițând o tratare mai generoasă a altora, mai mare ospitalitate etc.; dar chiar și prosperitatea moderată este mai mult decât pot suporta majoritatea și totuși să fie credincioși. Prin urmare, găsim de fapt ceea ce a declarat Domnul nostru, și anume, că moștenitorii Împărăției sunt în principal dintre săracii acestei lumi — în principal dintre aceia care au puțin și au puține speranțe de a obține mai mult, și ale căror minți se îndreaptă mai ușor spre lucrurile cerești pe care Domnul le-a promis celor care-L iubesc pe El în grad suprem.

De aceea, măsura în care avem o situație confortabilă, așa cum aveau cei din casa din Betania — măsura în care avem lucrurile bune ale vieții prezente — în acea măsură avem nevoie să fim în mod special în gardă împotriva grijilor acestei vieți și a înșelăciunii bogățiilor, ambițiilor, speranțelor și scopurilor lumii, ca nu cumva acestea să ne depărteze inimile de la loialitatea și devotarea față de Domnul și față de cauza Sa, pe care credința și încrederea deplină trebuie să le inspire și să le susțină. Evident că este posibil să fii sărac în spirit fără să fii sărac în realitate, dar cu cât este mai multă prosperitate pământească, se pare că este nevoie de mai mult har pentru a ne ține pe calea îngustă.

„Parfum de nard curat, foarte scump”

Cele două surori evident plănuiseră lucrul între ele: Marta a servit la masă, iar Maria a servit într-un mod special cu uleiul. Mesele orientale erau o combinație de pat și masă, și se spune pe bună dreptate că oaspeții stăteau culcați la ospăț. Era obișnuit ca ei să-și sprijine partea din față a corpului pe un cot, în timp ce-și foloseau cealaltă mână să ducă mâncarea la gură etc. Domnul nostru stând astfel culcat, atât capul cât și picioarele Sale erau foarte convenabil accesibile Mariei, care a început să-I ungă întâi capul, iar apoi picioarele cu ulei.

Cuvântul ulei dă mai degrabă o impresie greșită; cuvântul parfum ar descrie mai bine lichidul folosit. Valoarea lui este menționată în treacăt ca fiind mai mult de trei sute de dinari (vers. 5). Aceste monede de argint reprezintă cam șaisprezece cenți fiecare, și astfel estimat vasul de alabastru cu parfum valora cam patruzeci și opt de dolari; dar socotind fiecare ban sau dinar ca plata pe o zi în vremea aceea (Mat. 20:2), cei trei sute de dinari ar fi echivalenți cu plata pe un an a unui muncitor, sau cam între trei sute și șase sute de dolari cum ar fi în zilele noastre.

Acesta a fost un ulei foarte prețios într-adevăr, indiferent după ce calcul îl socotim, dar că declarația nu este exagerată este atestat de literatura antică. De exemplu, ni se spune că Horațiu a oferit o ploscă de vin pentru un flacon foarte mic de parfum — Ode, Ovidiu, IV, XII, XVII. Un parfum chiar și în zilele noastre a fost evaluat la 1000 dolari pe uncie, și anume, uleiul de trandafiri. La acest preț, „litrul” Mariei ar fi valorat 1200 dolari.

„Ea a făcut ce a putut”

Folosirea parfumurilor atât de scumpe era foarte rară; într-adevăr, chiar și împărații îl foloseau cu economie, dar când era folosit, era turnat în general pe cap. Maria a urmat acest obicei turnându-l pe capul Domnului, după cum relatează Matei și Marcu; dar după ce a făcut acest lucru, ea a continuat cu picioarele și le-a uns cu parfum, iar apoi I-a șters picioarele cu șuvițele lungi ale părului ei. Ce imagine a devotării iubitoare ne este dată aici! Picioarele, recunoscute întotdeauna ca membrele cele mai umile și mai de jos ale corpului uman — părul capului, în special al femeii, întotdeauna recunoscut ca o comoară specială și ca o slavă pentru ea — puse aici împreună într-un mod care înseamnă că Maria L-a apreciat pe Domnul și Învățătorul ei ca fiind infinit mai presus de ea. Ea Îl recunoscuse la început ca cel mai minunat dintre oameni, vorbind cum niciodată n-a vorbit vreun om; ea ajunsese apoi să înțeleagă că El era un mare Învățător, trimis în mod special la un timp special; și în final, prin trezirea lui Lazăr din somnul morții, ea a avut dovada că puterea Atotputernicului era în El, că El era nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu, și ea în mod potrivit I-a dat respectul datorat stării Sale înălțate.

Ea nu-L putea pune pe tronul pământului, dar Îi arăta că ea era slujitoarea Lui devotată pe vecie; ea nu putea să-L slăvească în fața întregului popor Israel, dar ea Îl putea slăvi și onora în propria ei casă; ea nu-I putea spune laude și nu-I putea cânta vrednicia, dar ea putea cânta în inima ei, și putea vărsa peste El un parfum, care nu numai a umplut casa ei cu mirosul lui plăcut, dar care a dat un parfum delicat în onoarea femeilor în general din zilele ei până în prezent. „Ea a făcut ce a putut” a spus Domnul — ea și-a arătat devotarea cum a putut mai bine. Cât este de adevărat restul profeției Domnului nostru asupra acestui subiect: „Oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi și ce a făcut femeia aceasta, spre amintirea ei”. O amintire plăcută a unui caracter plăcut și a unei inimi iubitoare. Privit în lumina parfumului, binecuvântării și împrospătării pe care le-a turnat peste tot poporul Domnului de-a lungul acestui Veac Evanghelic, vasul de alabastru al Mariei cu parfum prețios, foarte scump, s-a dovedit a fi foarte ieftin.

„S-ar fi putut ... să se dea săracilor”

Lecția noastră spune că Iuda a protestat împotriva unei asemenea risipe de bani, și arată că aceasta nu era fiindcă îi păsa atât de mult de săraci, ci fiindcă era hoț și regreta că suma cheltuită pentru parfum nu-i fusese dată lui în calitate de casier al grupului de ucenici, așa încât să și-o fi putut însuși. Această idee este arătată mai bine în versiunea revizuită, care spune: „El era un hoț și, pentru că el ținea punga, lua el din ce se punea în ea”. Matei zice „ucenicii” Marcu zice „unii” — dar Ioan menționează numai pe Iuda că a murmurat împotriva cheltuielii implicate în serviciul Mariei pentru Domnul ei. Foarte probabil că toate relatările sunt corecte. Iuda, fără îndoială, a fost instigatorul murmurării, unii mai repede și mai complet i-au împărtășit sentimentele, iar restul apostolilor, probabil influențați de majoritatea, au fost înclinați să cedeze și să fie de acord că extravaganța a fost greșită. Dar Isus a rezolvat toată problema în câteva cuvinte zicând: „Las-o, căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveți totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna”.

Mulți din poporul Domnului de astăzi trebuie să-și refacă ideile în privința subiectului economiei. Este adevărat, trebuie să fie prevăzători, nu risipitori, și economi, nu extravaganți. Domnul nostru a dat această învățătură, cum ar fi, de exemplu, când a dat îndrumarea să se adune bucățile rămase din hrana împărțită pentru hrănirea mulțimii. Dar există un loc potrivit unde să se tragă linia. Persoana economă și zgârcită în procedurile sale cu Domnul, în mod sigur va pierde prin aceasta, după cum spun Scripturile: „Sufletul binefăcător va fi săturat” și „Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; și altul, care reține mai mult decât trebuie (este cuvenit), nu face decât să sărăcească”.

Pentru noi este o chestiune diferită să învățăm să fim economi în privința propriilor afaceri, și să fim liberali până la măsura extravaganței în chestiuni care aparțin Domnului și serviciului Său. Noi uneori cântăm: „Când vii tu la împărat, cereri mari cu tine-aduci”, dar cel care face cereri mari la tronul harului să se asigure și să aducă cu el un vas mare de alabastru cu parfum pentru Domnul — fără să spere prin aceasta că va merita favoarea Domnului sau că-și va parfuma cererile, ci ca un semn al aprecierii sale pentru binecuvântările deja primite. Cei care aduc vasele de alabastru cu parfumul laudei și mulțumirii au în general foarte puțin de cerut. Mai degrabă ei își dau sema că sunt în asemenea măsură datornici, încât nu-și pot arăta niciodată cum se cuvine aprecierea pentru favoarea divină. În mod potrivit ei recunosc faptul că zi de zi primesc din mâinile Domnului nespus mai mult decât ar putea cere sau dori și că numai în binecuvântările spirituale au ceea ce le mulțumește dorințele cum nimic altceva nu le poate mulțumi. Aceștia urmează mai îndeaproape cursul Mariei și Îi aduc Domnului vasele de alabastru cu parfum — rugăciunile și mulțumirile inimii lor; și necerând nimic, ci dând mulțumiri pentru toate lucrurile, ei primesc de la Învățătorul o astfel de ploaie de binecuvântări, încât nu sunt în stare s-o cuprindă.

Cei care văd corect această chestiune trebuie desigur să simtă că nici unul dintre noi nu are nimic vrednic de prezentat Domnului nostru — că darurile sau sacrificiile noastre chiar cele mai scumpe nu sunt vrednice de El și nu exprimă decât slab sentimentele reale ale inimilor noastre. Ce bucuroși suntem că eforturile noastre umile sunt acceptate de Domnul, și cum sperăm că în cele din urmă vom auzi aceeași voce blândă spunându-ne: „El a făcut ce a putut”, „Ea a făcut ce a putut”.

Poetul Tennyson înfățișează frumos scena despre care vorbeam, în versurile următoare:

„Ochii ei sunt case de rugăciune tăcută,

Mintea-i refuzând orice alt gând,

Decât că era mort, și că acum e acolo,

Iar Cel ce l-a adus înapoi alăturea șezând.

Atunci o adâncă iubire înlocuiește

Oricare alta, când privirea-i fierbinte

Își schimbă locul de pe fața celui înviat,

Și odihnește pe Acel ce Viața-n sine este.

Tainice gânduri, temeri ciudate,

Supuse sunt de fericirea atât de mare;

Și aplecându-se picioarele Îi spală

Cu mirul scump de nard și lacrimile sale.”

Pe săraci îi avem totdeauna cu noi

Profeția Domnului nostru că sărăcia va continua în întregul Veac Evanghelic s-a împlinit larg. Privind în viitor, ne bucurăm să știm că atunci, sub domnia Împărăției, nu vor mai fi săraci, nu va mai fi necaz, nu vor mai fi lipsuri. „Fiecare va locui sub vița lui și sub smochinul lui și nimeni nu-l va mai tulbura.” Condițiile acelea schimbate nu vor fi rezultatul evoluției umane, al teoriilor umane, al societăților cooperatiste, al sindicatelor, al trusturilor etc. Toate aceste leacuri universale pentru a face pe fiecare bogat și confortabil și fericit au eșuat în trecut și vor continua să fie eșecuri și în viitor. Fiindcă păcatul strâmbă și sucește însăși esența omenirii, și prin egoism și ambiție și dorință care lucrează asupra elementelor strâmbe și sucite ale omenirii, durerea, suferința și lipsa vor continua în mod sigur atâta vreme cât va continua păcatul. Și păcatul va continua în mod sigur până când Mesia Își va lua marea Sa putere și va domni, și va supune păcatul și tot ce este contrar dreptății și adevărului, stabilindu-le pe acestea din urmă pe pământ.

Până când va veni acea zi glorioasă, tot timpul acestei nopți de plâns, acum de mai bine de o mie opt sute de ani, săracii au fost cu noi și mulți dintre ei au fost cei scumpi ai Domnului. Sărăcia s-a dovedit o binecuvântare în multe feluri și în multe sensuri ale cuvântului în condițiile prezente. Nu numai că sărăcia în sine și teama de sărăcie ajută pe mulți să se mențină pe linie și să-i facă activi în bătălia vieții, și astfel dezvoltă în ei calități biruitoare, dar, pe de altă parte, faptul că există sărăcie, faptul că avem prieteni și vecini care au nevoie de grija noastră și au nevoie de ajutor, este o binecuvântare pentru cei care sunt situați mai confortabil, prin aceea că le dezvoltă simpatia, răbdarea, iubirea, dorința de a face bine, dorința de a ajuta. Cel care dă săracilor dă Domnului și Domnul îi va răsplăti. Această făgăduință este atât de bogată și atât de clar declarată încât este de mirare că nu sunt mai mulți doritori să facă investiții în armonie cu ea, și să-și dea seama că Domnul nu numai răsplătește, ci și dă dobândă mare.

„Pe Mine nu Mă aveți totdeauna”

Ocazia de a onora pe Domnul a fost limitată — mai era puțin și suferințele Lui se sfârșeau și El era glorificat, în afara răului, în afara puterii de atenție umană. Era deci potrivit, când privim din punctul de vedere corect, ca Maria să cheltuie un mare preț pe Domnul ei — ca acel cap pe care au căzut defăimările și anatemele preoților de seamă și ale doctorilor în teologie din zilele acelea, și pe care nu după mult timp va fi pusă o coroană de spini, să fie onorat acum de către unul dintre puținii care și-au dat seama de adevărata Lui valoare, de adevărata Lui mărime, de calitatea Lui de Împărat, că El era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu. Era de asemenea potrivit ca acele picioare care cutreieraseră văile și coastele Palestinei, și care uneori erau atât de ostenite, și care simbolizează picioarele consacrării care calcă pe calea îngustă, aspră, și care nu peste mult timp erau străpunse de cuie pe cruce, să fie acum mult onorate de către unul care le aprecia și avea încredere în ele, care le iubea și care căuta să umble în pașii Învățătorului.

Când înțelegem corect lucrurile, putem fi într-adevăr în armonie cu expresia Domnului nostru, „Lăsați-o în pace”, nu-i faceți greutăți, nu-l luați de la ea — de parcă fusese făcută prima mișcare de a folosi mirul pe care apostolii doriseră să-l cruțe ca să-l poată vinde, de parcă Domnul nostru i-a împiedicat să folosească convingerea în acel scop, zicând: Lăsați-o în pace, n-o împiedicați.

Parfumul de nard Maria reprezintă unul dintre cele mai frumoase elemente ale caracterului creștin printre poporul Domnului din ziua aceea și până acum. Căci, să ne amintim că întreaga Biserică a lui Cristos în sensul cel mai larg este „trupul lui Cristos”, după cum spun Isus și apostolii. Clasa Maria, care mai degrabă ar cumpăra parfum de mare preț cu care să servească Biserica unsă, Corpul lui Cristos, decât să-l cheltuie pe ei înșiși, este încă cu noi, și a fost din Biserică toate aceste optsprezece secole. Nu numai Capul trupului a fost uns, parfumat, onorat, mângâiat, înveselit, ci toți membrii de atunci încoace au primit la fel o binecuvântare de la această clasă, de la această clasă a parfumului de nard Maria. Ea este compusă nu întotdeauna din oratori, din bogați sau înțelepți — slujirea ei este neostentativă și multora, în special din lume, li se pare nebunie și risipă — dar Domnul o apreciază, și la fel o apreciază membrii Corpului Său care sunt mângâiați și împrospătați prin ea. Binecuvântată fie această clasă Maria!

Onoare membrilor — onoare Capului

Dar dacă au fost membri tot timpul care au fost mângâiați în acest fel, nu trebuie să așteptăm o binecuvântare specială de acest fel la sfârșitul acestui veac, asupra membrilor picioare? Conform înțelegerii noastre suntem acum la încheierea acestui veac — Capul a fost glorificat, mulți dintre membrii Corpului au trecut dincolo de văl și numai picioarele sunt aici. Poate chiar această imagine a ungerii picioarelor și a capului Domnului nostru de către Maria constituie un tip sau o ilustrație a ceea ce putem aștepta în prezent. Și aici intră un aspect frumos al aranjamentului divin — noi toți putem fi atât din clasa Maria cât și din clasa picioare. Cu alte cuvinte, fiecare membru al corpului lui Cristos poate servi într-o anumită măsură pe membrii confrați ai corpului, membrii confrați ai picioarelor, așa cum Maria a servit picioarele lui Isus.

Fiecare din poporul adevărat al Domnului când studiază această chestiune să ajungă la concluzia că prin harul lui Dumnezeu se va alătura clasei Maria, și va cumpăra mir foarte scump și-l va turna cu generozitate pe picioarele corpului lui Cristos — Biserica — pe adevărații membri. Aceasta va însemna iubire, simpatie, amabilitate, blândețe, răbdare, ajutor și mângâiere. Va însemna dezvoltare mare și crescândă în toate roadele și harurile spiritului, al căror nume combinat este iubire.

Dragi cititori, să ne amintim că în timp ce este imposibil să facem ceea ce a făcut Maria în această lecție, fiecare are privilegiul să facă lucruri încă mai importante unul pentru altul, pentru frații lui Cristos care sunt acum în lume, membrele picioare ale corpului Său. Parfumul ei a fost literal și în timp și-a pierdut virtutea; dar micile acte de amabilitate și ajutor pe care le putem face unul pentru altul nu-și vor pierde niciodată meritul în estimarea Domnului, și nu-și vor pierde niciodată mireasma, toată eternitatea în estimarea celorlați. Micile lucruri ale vieții, micile cuvinte, micile semne, privirile amabile, micile ajutoare pe cale, acestea, și nu lucrurile mari sunt posibilitățile noastre, parfumurile noastre, ale unuia pentru altul.

„Să vă spălați picioarele unii altora”

Spălarea picioarelor în vechime în țările orientale era necesară pentru confort, și de aceea, a spăla unul altuia picioarele însemna a se întări și a se înviora unul pe altul chiar în cele mai umile servicii. Aceasta este pentru noi esența lecției Domnului nostru, ca noi să fim bucuroși pentru orice ocazie de a ne servi unul pe altul, de a ne întări și a ne ajuta unul pe altul, oricât de umil ar fi serviciul. Să aplicăm acum aceasta la expresia lecției noastre. Maria a spălat picioarele Domnului nostru cu parfum, și clasa Maria, cea mai iubitoare și mai devotată clasă din Biserică, trebuie să se ajute unul pe altul, să-și spele picioarele unul altuia; și trebuie s-o facă nu în cel mai aspru și mai neîndemânatic mod imaginabil, ci inspirați de iubire și devotare unul pentru altul, trebuie să-și spele picioarele unul altuia cu amabilitatea și simpatia, iubirea și aprecierea simbolizate prin parfumul de nard al Mariei; iar mângâierea unuia pentru altul trebuie să fie cu acea iubire și solicitudine care a fost reprezentată prin însăși folosirea părului de pe capul ei pentru picioarele Învățătorului.

Vedem unele dovezi că această iubire, această iubire și simpatie numită parfumul de nard Maria, crește printre membrii corpului Domnului; că pe măsură ce ei văd animozitatea lumii, cărnii și adversarului împotriva unșilor Domnului, sunt cu atât mai devotați unul altuia și cu atât mai dispuși să se onoreze unul pe altul cu grijă, iubire și simpatie, și să vorbească generos și blând unul către altul. Suntem bucuroși de aceasta — nu cunoaștem nici o dovadă mai bună de creștere în har din partea celor consacrați. Să continue lucrarea bună până când vom fi umplut casa cu parfumul iubirii, până când întreaga lume va lua cunoștință de iubirea creștinilor unul pentru altul — nu într-un sens îngust sau partizan, ci în sensul larg în care Cristos i-a iubit pe toți care iubesc pe Tatăl și pe toți care au căutat să umble în căile Tatălui.

Să facem acum

Dacă Maria ar fi așteptat încă o săptămână, ea ar fi putut folosi parfumul pentru ea însăși dar nu pentru Domnul — într-o săptămână de la această întâmplare Domnul nostru a fost îngropat, mormântul a fost pecetluit, garda romană stătea în fața lui și n-ar mai fi fost nici o ocazie nici măcar să-l fi turnat pe corpul Lui mort. Ce bine că ea a folosit ocazia, că I-a arătat Domnului devotarea sa în timp ce-i era oaspete. Paralela este: nu va mai fi mult până când toți membrii corpului lui Cristos își vor fi completat partea lor de suferințe și vor fi trecut dincolo de văl „schimbați”.

Înțelepciunea ne spune că noi nu trebuie să întârziem cu aducerea vaselor noastre de alabastru cu mir și să le turnăm conținutul peste cei dragi ai noștri din corpul lui Cristos, picioarele lui Cristos. Nu are importanță că ei nu ne observă, sau nu se gândesc la noi, sau nu toarnă deloc peste noi ca membri ai picioarelor; noi să ne facem partea, să fim din clasa Maria, să turnăm parfumul dulce peste alții, și casa, Biserica Domnului, se va umple de mireasma dulce, chiar dacă unii ucenici ne-ar putea acuza în mod greșit că suntem extravaganți cu iubirea noastră și cu devotarea noastră, neînțelegând că Învățătorul va spune iarăși în curând: „Lăsați-o în pace. Ea a făcut ce a putut”. Domnul nostru apreciază acest mir și această ungere ca fiind tot ce putem face — nimic n-ar putea fi mai mult sau mai bine. Ea indică iubire, iubire mare — și „iubirea este împlinirea legii”.

„Să luăm seama unii la alții” a spus apostolul — să luăm seama la slăbiciunile celorlalți, să luăm seama la încercările celorlalți, la ispitele celorlalți, la eforturile de a lupta o luptă bună împotriva lumii, a cărnii și a adversarului — să luăm seama la necazurile celorlalți de pe calea îngustă împotriva opoziției dinăuntru și din afară, și făcând aceasta ne va aduce în inimă simpatie, o simpatie care va avea plăcere să toarne mirul parfumat, foarte scump, cel mai curat și cel mai bun, peste toți care sunt membri confrați ai unicului corp.

Cineva vorbea de marea „Societate a încurajatorilor”, care fac atât de mult în a ajuta să încurajeze și să ridice picioarele rănite și ostenite pe cărarea vieții. Nu este o societate mare în ceea ce privește membrii ei, dar este o societate mare din punctul de vedere al Domnului și din punctul de vedere al tuturor celor care au fost ajutați și încurajați de ea. Despre Maria-mir s-ar putea spune că a fost un membru proeminent al acestei societăți de încurajatori. Ne putem foarte bine imagina că așa cum Domnul nostru se gândea la încercările severe, inclusiv crucea, din săptămâna atunci deja începută, manifestarea iubirii și devotării Mariei venea ca o încurajare specială și o întărire a spiritului. Atât de puțini păreau să-L înțeleagă! Nici chiar ucenicii n-au apreciat situația. Aici era una care cel puțin L-a iubit, a avut încredere în El. Fără îndoială I-a dat curaj pentru restul zilelor călătoriei Sale.

Adevărul declarat răspicat

În privința faptului că este potrivit a se folosi ocaziile prezente pentru mângâierea și încurajarea altora, un scriitor a spus în esență:

„Nu țineți vasele de alabastru ale iubirii și gingășiei voastre pecetluite până când prietenii voștri vor fi morți. Umpleți-le viața cu bucurie. Spuneți-le cuvinte aprobatoare, înveselitoare atâta vreme cât le pot auzi. ... Dacă prietenii mei au puse deoparte vase de alabastru pline de parfumul înmiresmat al simpatiei și afecțiunii, pe care ei intenționează să le toarne peste corpul meu mort, aș vrea mai degrabă să le aducă în ceasurile mele de osteneală și necaz, și să le deschidă, ca să pot fi împrospătat și înveselit în timp ce am nevoie de ele. Aș vrea mai degrabă să am un sicriu simplu, fără flori, o înmormântare fără elogii, decât o viață fără dulceața iubirii și simpatiei. ... Florile de pe sicriu nu trimit nici o mireasmă înapoi pe cărarea ostenită.”

Poemul doamnei Preston „Ante mortem” exprimă aceeași idee astfel:

... „Numai de-aș fi auzit

Adierea unei aplauze, un cuvânt întăritor —

Un strigăt de „Curaj!” în mijlocul luptei,

Hotărâtoare de viață sau moarte —

Cum mi-ar fi oțelit sufletul spre încordare

Prin furtuna care întruna venea”.

Sacrificiu cu mireasmă dulce

Apostolul, vorbind despre slujirile Bisericii unul pentru altul, spune că sacrificiul nostru este un sacrificiu de miros plăcut pentru Dumnezeu, dar adaugă și că Evanghelia la care se referă este de la viață spre viață pentru unii și de la moarte spre moarte pentru alții. Adică, faptele bune, cuvintele amabile și eforturile vor fi apreciate de către cei care sunt în atitudinea corectă a inimii ca să le aprecieze, în timp ce aceleași fapte bune vor stârni ofensă și vor constitui un miros rău pentru cei care sunt în starea greșită a inimii. Cât de adesea am văzut că este așa, că, cu cele mai bune străduințe ale noastre de a servi picioarele lui Cristos, unii au fost mângâiați, împrospătați, alții s-au mâniat — pentru unii efortul a fost o mireasmă plăcută, pentru alții a fost un miros jignitor, din cauza atitudinii incorecte a inimii lor față de Domnul și față de Corpul lui Cristos — poate din cauza ambițiilor sau a câte altele care le erau împiedicate.

Exact așa a fost și în Betania: mirosul plăcut care a umplut casa, și binecuvântarea și împrospătarea pe care le-a primit Maria în legătură cu slujirea, au avut un efect foarte diferit asupra lui Iuda. El a fost mânios; egoismul lui l-a împiedicat să aprecieze onoarea făcută Domnului; el s-a putut gândi numai la sine și la ce ar fi putut obține din tranzacție, și cum, în ceea ce-l privea pe el, toată chestiunea era o risipă. Acreala care i-a venit în inimă din cauza stării ei greșite este indicată prin mărturia că a mers direct la preoții cei mai de seamă ca să se tocmească cu ei pentru vinderea lui Isus. Să căutăm, dragi frați, ca inima noastră să fie într-o atitudine iubitoare față de Domnul, și nu într-o atitudine egoistă — ca noi să apreciem tot ce se face în numele Lui și pentru Corpul Lui, și să nu căutăm la ale noastre. Altfel pentru noi rezultatul va fi un miros de la moarte spre moarte, cum a fost pentru Iuda. Aceasta încheie lecția noastră. Probabil în ziua următoare evreii s-au adunat în număr considerabil ca să-i vadă pe Isus și pe Lazăr, și să se sfătuiască în privința omorârii lor — „pentru binele cauzei”. Și, apropo, să ne amintim că „binele cauzei” a stat aproape întotdeauna la baza oricărei fapte josnice și detestabile împotriva adevărului, de la început până la sfârșit. Să ne păzim de un astfel de spirit sectar; să căutăm ca iubirea noastră pentru Domnul și pentru toți frații Lui să fie sinceră, și nu o iubire personală și egoistă pentru noi înșine sau pentru o denominație, altfel nu știm în ce rele am putea fi conduși.

***

„Cine iubește pe fratele său rămâne în lumină și în el nu este nici un prilej de poticnire.” 1 Ioan 2:10

R — 3877 / octombrie 1906

„Ea a făcut ce a putut”

Matei 26:6-13

„Ea a făcut o faptă bună față de Mine.” Matei 26:10.

Acest studiu ne duce înapoi de la discursul de marți dinaintea morții Domnului, la sâmbăta seara dinaintea morții Lui — încheierea Sabatului evreiesc. În armonie cu obiceiul predominant, Isus cu ucenicii Săi și alții au fost invitați în seara aceea la un ospăț. Tocmai sosiseră în seara precedentă din Ierihon cu intenția să țină sărbătoarea Paștilor la Ierusalim — sărbătoarea despre care Domnul nostru Isus a spus: „Am dorit mult să mănânc Paștile acestea cu voi înainte de a suferi” (Luca 22:15). Deși Isus le-a spus apostolilor că mergea la Ierusalim și acolo va fi răstignit, se pare că ei n-au înțeles acest lucru, probabil pentru că le spusese așa de multe lucruri în cuvinte tainice, ca, de exemplu, când le-a spus că El era pâinea care se coboară din cer etc., și că ei trebuiau să mănânce carnea Lui și să bea sângele Lui. Poate că răstignirea sugerată era de asemenea un limbaj hiperbolic; cel puțin ei nu puteau înțelege că așa va fi, chiar dacă Petru fusese mustrat pentru necredința lui în privința acestui lucru.

Ospățul a fost în casa lui Simon Leprosul. Simon era un nume obișnuit în acele locuri pe vremea aceea, și acest Simon se distingea prin faptul că fusese lepros — se prea poate să fi fost vindecat de Domnul, și aceasta se poate să fi fost începutul unei cunoștințe intime între Isus și familia ai cărei membri proeminenți erau Lazăr, Marta și Maria. Unul dintre evangheliști ne spune că Lazăr a fost unul dintre cei care ședeau la ospăț, că Marta a fost una dintre cele care au servit, și lecția de acum ne spune în special despre lucrul făcut de Maria, care, în timp ce Domnul stătea întins, s-a apropiat și a rupt sigiliul unui vas de alabastru cu parfum prețios (nu ulei, cum este folosit azi cuvântul). Una dintre relatări spune că era foarte prețios, alta că valora cam 50 de dolari în banii noștri.

Astfel de ungeri erau foarte rare, de obicei pentru regi sau prinți sau nobili; iar ucenicii, sub conducerea lui Iuda, care se pare că a fost purtătorul de cuvânt (vezi relatarea lui Ioan), au fost toți plini de indignare din cauza risipei. Ioan ne spune că Iuda a fost un hoț, care ținea punga, era casierul grupului, și că remarcile sale de preocupare în legătură cu folosirea banilor pentru săraci erau fățarnice. În orice caz, putem compătimi cu ceilalți apostoli pentru că au fost de acord cu argumentele lui, pentru că toți erau săraci, nefiind obișnuiți cu astfel de lux și extravaganță, și în această privință probabil reprezintă pe majoritatea poporului Domnului de astăzi, care la fel ar considera un parfum de 50 de dolari o risipă de bani extravagantă. Pe noi ne interesează mai mult cum a privit Isus acest lucru. Noi ne dăm seama că concepțiile noastre despre lucruri ca acestea sunt mai mult sau mai puțin înclinate, prin egoismul nostru sau prin sărăcia și nevoia de a face economie.

„De ce faceți supărare femeii?”

Domnul nostru a discernut imediat printre ucenicii Săi spiritul de critică, de a găsi greșeli, și a luat prompt partea Mariei zicând: „De ce faceți supărare femeii? Ea a făcut o faptă bună față de Mine”. Intuiția feminină a îndrumat-o pe Maria să facă lucrul potrivit la timpul potrivit. Ea și-a dat seama că avea o datorie la Învățătorul pe care niciodată n-o putea plăti, și că această oferire costisitoare a parfumului nu era decât un mic tribut, o mică expresie a recunoștinței sale. Ea găsise în Domnul un obiectiv vrednic de devotarea inimii sale; ea nu era o susținătoare a drepturilor femeii; ea n-a găsit greșeală la Domnul că n-o alesese pe ea și pe Marta ca să fie membre ale grupului apostolilor și să plece peste tot să vestească numele și faima Lui. Fără îndoială, ea ar fi primit cu bucurie această lucrare dacă ar fi fost îndrumată astfel, dar instinctele sale feminine n-au condus-o în această direcție, nici n-au făcut-o să se ofenseze că Domnul a arătat o diferență între bărbați și femei în ceea ce privește promulgarea mesajului Său.

Deși exclusă de la serviciul onorabil al slujirii publice a Adevărului, Domnul nostru a declarat: „Ea a făcut ce a putut”. Ea a făcut ce I-a plăcut Domnului; ea a ilustrat calitățile cele mai nobile și mai adevărate ale inimii feminine: iubire, devotament, fidelitate; ea a vorbit prin fapte mai degrabă decât prin cuvinte, și parfumul faptelor sale de iubire, bunătate și adorare a Domnului ei a venit prin veacuri, umplând întreaga Biserică a lui Cristos cu mireasma plăcută a parfumului pe care l-a turnat pe capul Lui și apoi pe picioarele Lui. Aceasta este în acord cu ceea ce a declarat Domnul nostru profetic referitor la acest act: „Adevărat vă spun, oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia aceasta, ca amintire despre ea”.

Ce amintire plăcută despre Maria! Cum iubim și respectăm noi toți adevărata ei feminitate, și apreciem faptul că intuiția ei cu privire la această ungere a Domnului a fost superioară raționamentelor celor doisprezece apostoli asupra acestui subiect — ei erau prea reci și calculați, prea asemenea oamenilor de afaceri. Ea a compensat deficiența aceasta prin căldura devotamentului ei iubitor. Fără îndoială, femeia a completat chiar un astfel de loc folositor cum este acesta în istoria Bisericii de-a lungul tuturor secolelor de atunci până acum. Fără partea ei, religia lui Isus ar fi fost neîndoielnic mult mai rece, mai calculată și mai formală decât este acum; dar simpatia adâncă, largă a adevăratei feminități a ajutat la interpretarea inimii lui Cristos, a iubirii lui Cristos, și s-a dovedit o binecuvântare pentru toți urmașii Mielului.

„Pe săraci îi aveți totdeauna cu voi”

Este un calcul greșit să presupunem că momentele petrecute în comuniune cu Domnul în studierea planului Său, și banii și orele cheltuite în serviciul Său, în promulgarea Adevărului Său, sunt o pierdere și astfel săracii au mai puțin. Din contră, în măsura în care cineva are devotament iubitor, adevărat față de Domnul, acesta va avea devotament față de serviciul Său și față de săraci. Nimeni nu poate iubi sincer pe Domnul fără să aibă proporțional mai multă simpatie și mai multă generozitate față de săraci și față de toți cei care sunt în sfera bunăvoinței Sale. După cum ne sfătuiesc Scripturile: „Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; și altul care reține mai mult decât trebuie, nu face decât să sărăcească” — să aibă lipsă — să sărăcească atât la suflet cât și la pungă (Prov. 11:24). Urmașii Domnului trebuie să fie prudenți, economi dar nu zgârciți, nu avari, nu strângători de bogăție. Ei trebuie să-și arunce pâinea pe ape; trebuie să facă bine și să se încreadă în Domnul pentru rezultate; ei trebuie să folosească larg bogățiile Domnului care le sunt încredințate, atât natural cât și spiritual, și să primească binecuvântarea lor din folosirea sau creșterea acestora.

Tocmai această faptă din partea devotatei Maria și lauda adusă de Domnul au fost fără îndoială de ajutor poporului Domnului chiar în această direcție de-a lungul acestui Veac Evanghelic. În mod asemănător și noi am fost odată înclinați să considerăm că Convențiile de o zi și Convențiile generale ale poporului Domnului sunt prea scumpe, că este o risipă de bani care ar fi putut fi folosiți altfel; dar experiența noastră este că în folosirea talantului bani se află o binecuvântare — că oricine nu face ceva investiție, ceva sacrificiu în interesul Adevărului, în mod sigur nu va primi marile răsplăți ale binecuvântării spirituale. Oricine, dimpotrivă, caută să-și folosească mijloacele în servirea Adevărului pentru alții și pentru hrănirea propriei inimi primește proporțional o binecuvântare mai mare. Suntem chiar înclinați să credem că Domnul le compensează și în nevoile materiale; dar chiar dacă nu acesta ar fi cazul — dacă ar fi mai săraci în cele materiale ca rezultat al hrănirii lor spirituale — noi știm că hrănirea spirituală, grăsimea sufletului, prosperitatea ca Noi Creaturi în Cristos, este de departe cel mai important lucru cu care avem de-a face. Însuși obiectivul apartenenței noastre ca membri în școala lui Cristos, asocierea cu ceilalți membri, este ca să putem crește în acest har, în cunoștință și iubire în asemănarea Învățătorului.

 

Uns pentru îngroparea Sa

Domnul nostru a declarat că fapta Mariei a fost o pregătire pentru îngroparea Sa. Ne amintim că mai multe dintre femeile onorabile din compania Domnului au venit la mormânt devreme în prima zi a săptămânii cu miresme și ulei, parfum pentru ungerea Lui, după obiceiul timpului, și pentru că nu și-au amintit și n-au recunoscut profeția Sa că va învia din morți în a treia zi. Motivul lor că au mers a fost fără îndoială potrivit, și totuși ungerea Domnului nostru de către Maria înainte de îngroparea Lui a fost mult mai la obiect, mult mai apreciată de El. Și tot așa este și cu noi: cu iubiții noștri prieteni, cu frații și cu alții. Se cade să-i ungem cu vorbe blânde, cu simpatie iubitoare, cu expresii gingașe, când sunt încă în valea conflictelor, înainte să fi ajuns la sfârșitul călătoriei. Noi nu știm cât au nevoie uneori de un cuvânt de simpatie și încurajare chiar și cei mai tari dintre urmașii Domnului, iar noi facem bine propriei noastre inimi când arătăm o astfel de simpatie.

Nu vrem să spunem că trebuie să turnăm peste alții lingușiri scârboase, dar este o mare diferență între lingușire și cuvintele încurajatoare, compătimitoare; și cine este acela cu

o inimă compătimitoare, având o inimă umplută cu iubirea divină, care să nu fie el însuși un vas de alabastru cu parfum, care să fie deschis și turnat peste frați și peste toți prietenii și rudeniile noastre pământești, atunci când venim în contact cu ei și în măsura în care binecuvântarea Domnului ar fi în mod corespunzător pentru ei. Să nu uităm acest lucru; să folosim aceste ocazii pe care le avem zi de zi, de a presăra flori pe cărarea vieții altora, și poate că făcând așa Domnul va permite ca cineva să presare flori și pentru noi. Pe principiul că cel care udă pe alții va fi udat și el, cel care ajută pe alții nu va flămânzi niciodată, cel care mângâie pe alții nu va duce niciodată lipsă de mângâiere. Fără îndoială că Domnul Se va îngriji ca, în măsura în care avem și exercităm spiritul potrivit al bunăvoinței și generozității față de alții, ni se va întoarce partea de binecuvântări bogate când vom avea cel mai mult nevoie de ele.

„Nici un om dintre popoare nu era cu Mine” — în stare să compătimească deplin

 Foarte evident, la încheierea serviciului Său, Domnul nostru a simțit mai mult sau mai puțin dezamăgirea că un mare număr de evrei nu primiseră mesajul Său plin de har și nu crezuseră în El. Acest gând I-a venit în special când a citit gândul lui Iuda că el deja plănuia să-L vândă. Mai mult, El a văzut ceva din același spirit de frică în ceilalți unsprezece apostoli, pentru că El știa deja cine Îl va vinde și știa de asemenea că ceilalți Îl vor uita și vor fugi plini de frică în ceasul suferinței Sale. Dacă mesajul Său, iubirea Sa, Spiritul Său transmis acestor oameni îi lăsa totuși atât de slabi în multe privințe, aceasta argumenta că realizase comparativ puțin în serviciul Său, și că era posibil ca ceilalți cinci sute de frați să nu fie mai devotați decât cei doisprezece.

Ce mângâiere trebuie să fi fost pentru Domnul ca în mijlocul acestor gânduri să afle că exista un suflet iubitor care L-a apreciat și a adus vasul de alabastru și L-a uns înainte de îngroparea Sa. Bucuria, mângâierea, binecuvântarea care a venit în inima Învățătorului nostru drag, și care L-a întărit pentru experiențele zilelor următoare, valorau mult mai mult decât cei 50 de dolari. Nu numai că El a vrut ca acest lucru să fie spus în amintirea Mariei, dar putem presupune că în viitorul veșnic Maria va fi pusă într-o poziție foarte înaltă printre urmașii credincioși ai Domnului. Ea poate nu va fi cu apostolii pe cele douăsprezece scaune de domnie ale lui Israel, dar putem fi siguri că va avea un loc mare, onorabil aproape de Cel pe care L-a iubit și căruia I-a arătat devotamentul ei.

Un scriitor necunoscut zice: „Nu vă țineți vasele de alabastru ale iubirii și gingășiei voastre sigilate până când prietenii voștri sunt morți. Umpleți-le viețile cu bunătate.

Spuneți-le cuvinte aprobatoare și încurajatoare atâta timp cât urechile lor le pot auzi și atâta timp cât inimile lor pot fi emoționate și făcute fericite prin ele; lucrurile plăcute pe care vreți să le spuneți când ei sunt plecați, spuneți-le înainte de a pleca. Florile pe care intenționați să le trimiteți pentru sicriul lor, trimiteți-le să lumineze și să înfrumusețeze căminul lor înainte de a-l părăsi. Dacă prietenii mei au vase de alabastru puse deoparte, pline de parfumurile înmiresmate ale simpatiei și afecțiunii, pe care intenționează să le spargă peste trupul meu mort, aș prefera să le aducă în orele mele ostenite și tulburate și să le deschidă, ca să pot fi împrospătat și încurajat de ele atâta timp cât am nevoie de ele. Mai bine să am un sicriu simplu, fără nici o floare, o înmormântare fără elogii, decât o viață fără dulceața iubirii și simpatiei. Să învățăm să-i ungem pe prietenii noștri înainte pentru îngroparea lor. Bunătatea post-mortem nu încurajează un spirit îngreunat. Florile de pe sicriu nu răspândesc mireasmă înapoi pe cărarea ostenită”.

Egoismul contra generozității

Lecția noastră se încheie cu relatarea despre felul cum, repede după aceea, Iuda a mers la preoții cei mai de seamă și s-a tocmit cu ei să caute o ocazie și să-L dea pe Isus în mâinile lor pentru treizeci de arginți. Ce contrast puternic este arătat aici între generozitatea Mariei și egoismul josnic al lui Iuda! Ea a fost atât de plină de iubire, încât nu putea face destul pentru marele Învățător la picioarele căruia îi plăcea să stea, de pe buzele căruia primise atât de multe binecuvântări, așa o bucurie a inimii, și prin puterea căruia fusese chemat din mormânt fratele său și probabil fusese vindecat tatăl său de o boală dezgustătoare. Și noi trebuie să ne amintim ce mult Îi datorăm acestui mare Învățător, că ale Lui sunt minunatele cuvinte ale vieții care ne-au adus în inimi bucurie, pace și binecuvântare. Prin cuvintele Lui am fost și noi chemați din starea de moarte, căci, după cum spune apostolul, cândva noi am fost morți în greșeli și păcate, dar acum suntem înviați, însuflețiți de Spiritul Domnului, de Spiritul iubirii.

Și noi am avut lepra păcatului, a condamnării, am fost copii ai mâniei întocmai ca alții, dar păcatele noastre au fost cu îndurare acoperite de Răscumpărătorul, lepra a fost curățată, și noi am fost făcuți mai albi ca neaua în ochii Domnului nostru prin credință în sângele prețios. Și noi am învățat să stăm la picioarele Învățătorului și să ne bucurăm de învățăturile Lui, și prin acestea am fost transformați prin înnoirea minții noastre. Nu este oare potrivit să simțim că nici o jertfă nu I-am putea aduce care să poată exprima în vreun sens sau grad recunoștința inimilor noastre? Oare nu putem și noi găsi vase de alabastru cu parfum prețios pentru Învățătorul? Este adevărat, Capul a fost glorificat, iar membrii corpului de asemenea sunt trecuți acum dincolo de văl, dar „picioarele” Sale sunt încă cu noi, ultimii membri ai corpului lui Cristos sunt încă aici. Să ne grăbim să facem tot ce ne stă în putere, atât material cât și spiritual, pentru picioarele lui Cristos; să facem tot ce ne stă în putere să le curățăm de mânjitura pământului, chiar dacă ne costă lacrimi; să le ungem cu parfumul de mir prețios. Cu cât este mai costisitoare afecțiunea și iubirea pe care le acordăm membrilor corpului lui Cristos, chiar celui mai mic și mai umil dintre ei, cu atât va fi mai bine; toate trebuie să fie numai

o expresie a căldurii și a iubirii care este în inima noastră pentru El și pentru ai Lui. Timpul trece repede — curând ultimii membri vor fi trecut și vor fi dincolo de văl, dincolo de ungerea noastră și dincolo de cuvântul binecuvântat „Ea a făcut ce a putut”. Să câștigăm această expresie de pe buzele scumpe ale Domnului nostru prin credincioșie față de aceia care-L reprezintă pe El în lume — față de casa credinței, față de membrii Corpului lui Cristos.

Cu treizeci de arginți

Egoismul pare să stea la însăși temelia tuturor faptelor infame, josnice ale naturii decăzute. Ambiția egoistă a fost aceea care a făcut-o pe mama Eva să dorească fructul oprit, și putem spune liniștiți că de atunci încoace egoismul a îmboldit la toate lucrurile infame și josnice din cei șase mii de ani de domnie a păcatului și a morții. Străduința noastră a tuturor ar trebui să fie pentru Spiritul unei minți sănătoase. Aceasta ar însemna, pe de-o parte, că noi n-ar trebui să fim prea extravaganți, și, pe de altă parte, că n-ar trebui să fim prea economi. Dar dacă am greși într-una din aceste două aspecte, n-ar fi oare cel mai sigur și mai bine să greșim în aspectul prea marii generozități, mai degrabă decât în cel contrar? Bine a spus apostolul că iubirea bogăției este rădăcina tuturor relelor. Aceasta ar putea cuprinde nu numai banii, ci bogăția în onoare, nume, influență sau putere. Apostolul adaugă: „Unii care au umblat după ea au rătăcit de la credință și s-au străpuns singuri cu multe dureri”. 1 Tim. 6:10.

Ca o ilustrație a acestei clase să luăm cazul lui Iuda din lecția noastră, vinderea Învățătorului său cu treizeci de arginți. Nu are importanță dacă el a gândit că Isus spusese că era aproape de moarte și că acest parfum era în legătură cu îngroparea Lui. Nu are importanță dacă Iuda era sigur că toate aceste lucruri oricum I se vor întâmpla Domnului, și se gândea că putea să aibă și cei treizeci de arginți. Aceasta nu-i scuza greșeala. Egoismul și josnicia fuseseră încurajate atât de mult în inima sa încât, în ciuda asocierii sale intime cu Învățătorul, a cunoașterii cuvintelor Sale prețioase și a faptelor Sale mari, nici iubirea, nici reverența n-au stat în calea egoismului.

Iuda „a mers la locul lui” în Moartea a Doua, înțelegând prin aceasta că ar fi fost mai bine pentru el să nu se fi născut. Oricine va îngădui ambițiilor egoiste de vreun fel să aibă control în inima sa, oricine nu va îngădui harul și adevărul Domnului să intre în inima sa și s-o lărgească și s-o umple cu iubire, tot așa va merge la locul lui, în Moartea a Doua. Pregătirile divine sunt numai pentru aceia care vor fi umpluți în cele din urmă cu iubire, Spiritul lui Dumnezeu, spiritul generozității. Să evităm deci tot mai mult spiritul lui Iuda, inima cu egoism, iubire de bani, iubire de sine și ambiție, și să avem tot mai mult inima iubitoare a Mariei și smerenia ei, care nu numai că au făcut-o dispusă să-și cheltuie mijloacele pentru a servi adevărul, ci au făcut-o dispusă și să se smerească până la lacrimi și la folosirea celui mai deosebit ornament al femeii, părul ei, în serviciul Învățătorului ei, Domnului ei, iar acestea pe cele mai umile membre ale Lui, picioarele Lui.

***

C. M. 297 ÎNaintea lui Isus șezu Maria Ascultând Cuvântul, în Betania. Ea și-a ales partea bună, Fericire veșnică. ÎNaintea lui Isus, am și eu locul, Unde în liniște, pe El Îl ascult.

ÎNaintea lui Isus, venind Maria, Cinstind pe Domnul ei, cu mir Îl ungea. Domnul a bineprimit C-a făcut că L-a iubit. ÎNaintea lui Isus, le voi aduce Și eu toate ce am, cu bucurie.

ÎNaintea lui Isus căzu Maria Văzându-L înviat, de dimineața. Îndat-a mers și a spus: A-nviat Domnul Isus. ÎNaintea lui Isus și eu voi cădea, Și-oi vesti iubirea-I în toată lumea.

R — 4702 / octombrie 1910

Se va spune ca amintire despre ea

Matei 26:1-16

„Ea a făcut ce a putut.” Marcu 14:8.

Într-un studiu anterior am tratat intrarea triumfală a Marelui Învățător în Ierusalim pe un asin și prezentarea Lui către națiunea lui Israel ca Împărat al lor, în împlinirea profeției din Zaharia 9:9-12. Aceasta a fost cu cinci zile înainte de Paști. Timp de mai multe zile Isus a învățat în templu, mergând noaptea la casa lui Lazăr, a Martei și a Mariei din Betania. El știa la ce să Se aștepte — că-I sosise ceasul. El știa că preoții cei mai de seamă și bătrânii poporului plănuiau chiar atunci omorârea Sa, ezitând numai ca nu cumva aceasta să producă tulburare. Indignarea lor împotriva Marelui Învățător era că El nu învăța așa cum învățau ei și că învățăturile Lui aveau mult mai mare putere asupra maselor decât toate învățăturile lor la un loc. Mânia, invidia, ura, s-au unit pentru a-L înfiera ca impostor și a-L trimite la moarte, „pentru binele cauzei”.

Ospățul din Betania la care ne referim în studiul acesta, poate să fi fost în noaptea de dinaintea vânzării Domnului, cu două zile înainte de sărbătoarea Paștilor. Dar consensul opiniilor pare să fie că acesta a avut loc în seara de Sabat de dinaintea intrării triumfale în Ierusalim. Oricum, nu are importanță. A existat un astfel de ospăț. Isus și ucenicii Lui au fost prezenți. În timpul ospățului s-a apropiat o femeie cu un vas de alabastru cu un parfum foarte prețios. Ea l-a turnat pe capul Său și întreaga încăpere s-a umplut de un miros plăcut. Femeia era Maria, sora lui Lazăr și a Martei.

O altă relatare ne arată că protestul făcut de către ucenici împotriva acestui lucru, că era o risipă, a fost instigat de către Iuda, casierul micii cete de ucenici ai Domnului. Ioan a remarcat că el era un hoț și ținea punga și a sugerat că pe el îl interesau mai mult banii decât săracii și că menționarea săracilor de către el a fost numai un șiretlic. Dar Marele Învățător Și-a mustrat ucenicii zicând: „De ce faceți supărare femeii? Ea a făcut o faptă bună față de Mine. ... Dacă a turnat acest parfum pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea îngropării Mele. Adevărat vă spun că oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia aceasta, ca amintire despre ea” (Mat. 26:10-13). Câtă considerație din partea Marelui Învățător! Câtă simpatie! Câtă apreciere a toate câte s-au făcut pentru El!

„Ea a făcut ce a putut”

Domnul, în acord cu toate învățăturile și uzanțele Scripturii, refuză să recunoască femeia ca învățător al religiei în Biserică printre urmașii Săi. Nici unei femei nu i s-a dat un loc printre cei doisprezece apostoli — nici măcar atunci când au fost trimiși cei șaptezeci de evangheliști cu mesajul simplu, pe care orice femeie l-ar fi putut da, în mod sigur la fel de fluent ca orice bărbat, sau chiar mai bine; nici măcar în această misiune n-a trimis femei, nici măcar un reprezentant al acestui sex. Bărbatul, în uzanța scripturală, este ilustrația Domnului; femeia, ilustrația Bisericii. Ar fi în dezarmonie cu ilustrația, ca Biserica să fie instructorul, iar Domnul să fie învățăcelul. În mod logic deci, ar fi fost nepotrivit ca femeii să-i fi fost încredințată sarcina de a-L reprezenta pe Domnul. Ca atare, femeile ca învățători în Biserică n-au nici o autoritate în Biblie pentru acea poziție. Citim că șarpele a înșelat-o pe mama Eva și a făcut-o învățător al erorii pentru soțul ei. Citim că spiritele rele s-au folosit de o anumită tânără ca mediu pentru a anunța pe apostoli. Dar nu găsim nici o aprobare divină a femeii ca învățător în Biserică, ci aflăm că tânăra care a acționat sub influența unui spirit de prezicere și a încercat să predice pe Cristos și pe apostoli a fost mustrată de către apostolul Pavel, iar spiritul de prezicere a părăsit-o.

Acest lucru însă nu arată că Isus sau apostolii au fost duri față de femei sau că nu le-au apreciat calitățile inimii și minții. Chiar dimpotrivă. Printre urmașii Domnului au fost multe „femei onorabile”, și iubirea Lui specială pentru această Marie și pentru sora ei Marta este relatată în mod deosebit. Să învățăm lecția din Carte și să nu încercăm să învățăm noi Cartea.

„Pe săraci îi aveți totdeauna cu voi”

Domnul nostru, răspunzând argumentului lui Iuda, că parfumul ar fi trebuit vândut cu o sumă mare în beneficiul săracilor, a spus: Pe săraci îi aveți totdeauna cu voi. Puteți să le faceți bine oricând vreți, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Sărăcia este desigur un factor în ordinea socială din prezent, pentru că, în starea noastră decăzută ca rasă, unii sunt mai străluciți la minte decât alții și egoismul este regula generală. Prin urmare, până la sfârșitul domniei păcatului și a morții săracii vor fi aici. Și există o binecuvântare legată de fiecare faptă bună, de fiecare străduință nobilă de a ajuta pe vreun membru al rasei să se ridice la condiții mai înalte și mai bune, din punct de vedere mintal, moral și fizic. În curând nu vor mai exista săraci, deoarece, sub condițiile Împărăției, iubirea va fi principiul conducător în locul egoismului. Sub conducerea Mesianică dreptatea va deveni repede universală; voia lui Dumnezeu se va face în cele din urmă pe pământ așa cum se face în ceruri.

„Dar pe Mine nu Mă aveți”

Acest lucru a fost adevărat despre Învățătorul. Încă puțin timp și El era plecat de la ei, S-a înălțat la dreapta Tatălui. Același principiu predomină în privința urmașilor Domnului numiți „Membrii Corpului Său”. Orice putem face pentru acești membri, marele Cap va considera ca și cum ar fi făcut Lui Însuși. De aceea, în timp ce va fi întotdeauna potrivit să facem bine tuturor când avem ocazie, va fi de asemenea întotdeauna potrivit să facem bine „mai ales celor din casa credinței”. Aceștia trebuie să fie totdeauna primii în gândurile noastre.

Spiritul egoismului din Iuda l-a condus de la un grad de lăcomie la altul până când a fost dispus să vândă pe Învățătorul Său dușmanilor Lui. Vai, ce putere teribilă pentru rău este egoismul! Câți sunt dispuși să vândă adevărul de dragul tihnei sau prosperității lumești! Cei care au spiritul Adevărului într-o măsură considerabilă trebuie să fie atenți unde duce egoismul dacă este urmat — la Moartea a Doua.