Capitolul 8

 

Intrarea triumfală în Ierusalim

R — 2745 / decembrie 1900

Osana! Binecuvântat este Cel care vine!

Matei 21:1-17

„Binecvântat este Cel care vine în numele DOMNULUI!” Matei 21:9.

 După cina descrisă în ultima noastră lecție, în dimineața următoare, prima zi a săptămânii (duminica noastră), Domnul nostru Și-a început devreme pregătirile pentru intrarea triumfală în Ierusalim ca Împărat. Deși El știa bine că „ai Săi” nu-L vor primi, ci, după cum le mărturisise deja ucenicilor Săi, va fi dat la moarte de către conducători, și a dat de înțeles în seara dinainte că ungerea Mariei era pentru înmormântarea Sa, a fost totuși necesar, ca parte din planul divin, să Se ofere formal ca Împărat al evreilor și astfel să împlinească pentru acel popor făgăduința lui Dumnezeu că favoarea Sa va fi „întâi peste iudeu”.

Înainte Domnul nostru Se împotrivise dispoziției unora din popor de a-L lua cu forța și a-L face Împărat, retrăgându-Se din mijlocul lor etc. (Ioan 6:15); dar acum timpul, timpul cuvenit fiind venit, chiar și ceasul, El Și-a plănuit în mod deliberat procesiunea triumfală, în loc de a o împiedica, așa cum făcuse înainte. A trimis pe unii dintre ucenici după mânzul unei măgărițe, manifestându-Și puterea supraomenească în aceea că a spus unde și cum vor fi găsite animalele. A fost folosit un măgar, mai degrabă decât un cal, iar tradiția ne spune că astfel erau obișnuiți toți împărații lui Israel să călărească spre încoronare.

Când a sosit animalul, ucenicii și toată mulțimea părea să intre în spiritul acelui aranjament; fiindcă s-ar părea că un bun număr din cei care veniseră din Ierihon, și care fuseseră martorii puterii și învățăturilor Domnului nostru în drum spre Cetatea Sfântă și Paști, au rămas în Betania pentru Sabat, cum a făcut El. Aceștia, împreună cu ucenicii, au constituit o bună ceată, care a început să-L salute pe Isus ca Împărat și să-I aducă omagii, cum era obiceiul cu notabilitățile pe timpul acela, întinzând pe drum haine ca să calce pe ele, rupând iarbă, flori și ramuri de palmier și presărându-le în calea Lui.

Isus, în poziția de onoare, călărind în frunte, era urmat de această mulțime în drumul spre Ierusalim. Apoi o altă mulțime din cetate, auzind că marele Profet și Învățător era în Betania, a venit să-L vadă pe El și pe Lazăr, iar aceștia, întâlnindu-L pe Domnul și mulțimea care striga în urma Lui, s-au întors și au devenit o avangardă, strigând ca și restul: „Osana, Fiul lui David!”, ceea ce însemna împărat, unul din linia împărătească. Probabil că ei s-au abținut de a folosi cuvântul „împărat” ca nu cumva să atragă asupra lor acuzații de trădare împotriva împăratului Irod și împotriva Imperiului Roman care-l susținea la putere.

Era o intrare triumfală în cetatea Marelui Împărat mare sau ciudată, după punctul de vedere din care era privită. Din punctul de vedere al ucenicilor și al mulțimii, plină de entuziasm mesianic și de speranțe că mult doritele binecuvântări asupra lui Israel erau aproape de realizare, și plină de credință că acest mare Profet, care avea puterea să învie morții și să vindece bolnavii, putea, la timpul Său și în felul Său, să devină și să-i facă și pe ei invincibili împotriva tuturor dușmanilor, și putea să împlinească cu prisosință toate lucrurile glorioase prezise de profeți — pentru aceștia era o mare ocazie, un triumf adevărat. Căci, în pofida faptului că Isus le spusese înainte de multe ori despre moartea Sa, și chiar îl mustrase pe Petru pentru că a vorbit contrar, totuși ucenicii Săi și alții păreau să nu fi putut primi cuvintele Sale în sensul lor adevărat, și să le fi interpretat numai ca parte din „cuvintele Sale tainice”, care fără îndoială mai târziu vor deveni luminoase într-o semnificație mare. Acest lucru este atestat de cuvintele lor, chiar după moartea și învierea Sa: „Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24:21).

Din punctul de vedere al lui Irod, al lui Pilat, al preoților celor mai de seamă și al cărturarilor, această procesiune triumfală era numai o paradă a unui conducător fanatic și a adepților lui ignoranți și fanatici. Evident ei n-au văzut în ea mai mult de-atât. Împăratul Irod și Pilat, evident nu se temeau că acest Nazarinean disprețuit și tovarășii Săi vor fi vreodată în stare să organizeze și să echipeze o armată care să aibă vreo forță împotriva ordinii de lucruri pe care o conduceau ei. Conducătorii religioși se temeau numai că fanatismul se putea răspândi în vreun fel și aduce asupra lor mânia și opresiunea puterilor laice, care puteau fi folosite ca scuză pentru amestec mai departe în libertățile evreilor. Foarte evident, nici unul dintre acești conducători de seamă nu credeau în Isus ca Mesia trimis de Dumnezeu pentru împlinirea făgăduințelor grațioase ale Scripturilor lor. Pentru aceasta au mărturisit apostolii zicând: „Știu că din neștiință ați făcut așa, ca și mai-marii voștri”; „căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”. Fapte 3:17; 1 Cor. 2:8.

Procesiunea aceea a fost văzută din încă un punct de vedere de către Domnul nostru Însuși și de către mulțimea nevăzută a îngerilor, spiritele slujitoare, trimise să slujească celor care vor fi moștenitorii mântuirii. Aceștia s-au alăturat la entuziasmul mulțimii, dar dintr-un punct de vedere total diferit — înțelegând acest triumf numai ca o parte a planului divin și numai ca un preludiu al unui triumf mai mare din partea Domnului nostru, prin completarea sacrificiului de Sine și obținerea în acest fel a „toată autoritatea în cer și pe pământ”; și de asemenea ca o preumbrire a gloriei Sale viitoare și a intrării Sale triumfale în Împărăție la întoarcerea Sa dintr-o țară depărtată (cerul) înarmat cu o plinătate de putere și autoritate, ca să doboare păcatul și să aducă toate lucrurile în supunere lui Dumnezeu; și să ridice din groapa oribilă a păcatului, a bolii și morții pe toți care vor dori să se întoarcă la deplină armonie cu Tatăl și cu legile imperiului Său. Noi avem privilegiul, prin harul lui Dumnezeu, să ne bucurăm de acest punct de vedere, cel mai glorios, al acelui marș triumfal; și putem foarte bine spune în cuvintele Domnului nostru: „Fericiți sunt ochii voștri că văd și urechile voastre că aud”.

Relatarea lui Luca a acestui subiect ne informează că anumiți farisei care erau cu mulțimea la început, deși n-au putut obiecta la nimic din ceea ce a spus sau a făcut Domnul nostru, s-au plâns că El a permis ucenicilor Săi și altora din mulțime să-L salute ca Împărat, strigând: Osana! (Mântuire, Binecuvântare, Laudă) Apoi Isus, cunoscând profeția legată de acest subiect (Zah. 9:9), nu numai că a refuzat să mustre pe ucenici și să le împiedice aclamațiile, ci i-a informat pe farisei că deoarece Dumnezeu, prin profet, spusese: „Strigă, fiica Ierusalimului”, trebuia să se strige; și că dacă poporul nu s-ar fi ridicat la acel entuziasm ca să strige astfel, înseși pietrele ar fi strigat, așa că profeția nu rămânea neîmplinită.

Deși distanța de la Ierusalim la Betfaghe, unde a încălecat Domnul pe măgar, este foarte scurtă, totuși cetatea era ascunsă vederii de Muntele Măslinilor, și când Domnul a ajuns pe vârful Muntelui Măslinilor și cetatea Ierusalimului a apărut la vedere, atunci El a oprit procesiunea și a plâns pentru cetate zicând: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care sunt pentru pacea ta! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi ... pentru că n-ai cunoscut timpul cercetării tale” (Luca 19:41-44). Din aceste cuvinte este evident că Domnul nostru n-a considerat, în nici un sens al cuvântului, că mulțimea care era cu El reprezintă cetatea sau națiunea; căci deși aceștia care erau cu El strigau tocmai cuvintele „Binecuvântat este Cel care vine în numele DOMNULUI!”, cuvintele Domnului nostru arată că urma să vină un timp când conducătorii lui Israel, cei de frunte care reprezentau poporul, Îl vor recunoaște cu bucurie ca Împărat al împăraților și Domn al domnilor, la a doua venire a Sa; dar între timp, neputința lor de a recunoaște timpul cercetării lor a însemnat pentru ei o mare pierdere a privilegiului; a însemnat pentru ei că trebuia să le fie lăsată casa pustie, abandonată de Domnul în timpul acestui Veac Evanghelic, timp în care El va aduna dintre Neamuri un număr suficient pentru a completa numărul celor aleși, împreună cu cei credincioși din Israel, rămășița care L-au primit sau Îl vor primi. Vezi Matei 23:39.

Obiectivul acestui marș a fost Cetatea Sfântă, capitala, Cetatea Marelui Împărat. Dar Domnul nostru n-a mers la palatul lui Irod să-i ceară recunoașterea; ci, ca reprezentant al lui Iehova, ca Mesia, trimis de Dumnezeu să fie Mântuitorul lui Israel și al lumii, El a mers în mod potrivit la casa sau palatul Tatălui — la Templu.

Scena din Templu trebuie să fi fost foarte deosebită. Fără îndoială era aglomerat de pelerini din toate părțile lumii civilizate, care au venit în acest timp al anului cu sutele de mii să se închine Domnului și să țină Paștele, potrivit Legii. Poate că mulți dintre ei auziseră ceva despre Isus din Nazaret, „puternic în fapte și cuvinte”. Mulți dintre ei fuseseră vindecați de El, sau aveau prieteni care fuseseră binecuvântați astfel; și ne putem bine imagina agitația creată de mulțimea care venea cu Isus și striga: „Osana în cele preaînalte” etc. Fariseii, cărturarii și preoții cei mai de seamă, care erau obișnuiți să domine poporul în chestiuni religioase, și în special în Templu, deși plini de mânie împotriva lui Isus, s-au recunoscut fără putere în a-I face rău în aceste împrejurări, căci El nu făcea nimic contrar Legii în nici un sens al cuvântului, și aceasta era evident pentru toți. Dimpotrivă, ca și cum voia să arate că El făcea numai ce avea puterea să facă, Domnul nostru a început s-o exercite așa cum s-ar potrivi unui Împărat spiritual — mustrând pe cei care pângăreau Templul sfânt și incinta acestuia, scoțând afară pe cei care vindeau porumbei pentru jertfe și pe schimbătorii de bani care culegeau o recoltă profitabilă din necesitățile închinătorilor care veneau de la distanță, ai căror bani, nefiind evreiești, nu puteau fi acceptați la Templu, și care de aceea trebuiau schimbați, în pierdere — profitul schimbătorilor de bani. Nu trebuie să înțelegem că Domnul nostru încălca legile potrivite ale țării sau ale Templului — El a fost supus Legii în toate sensurile. Dimpotrivă, El a fost cu totul autorizat, ca orice evreu, sub îndrumările Legii, să folosească oricâtă forță era necesară pentru a menține sfințenia Templului.

Orbii și șchiopii au venit la Domnul nostru în Templu și au fost eliberați de infirmitățile lor, iar apoi a învățat poporul — continuând vindecarea și învățarea câteva zile, întorcându-Se seara în Betania, iar în dimineața următoare întorcându-Se la Templu, dar fără vreo altă demonstrație ca Împărat, căci acea singură demonstrație servise scopului intenționat. Dăduse oficialităților cetății și națiunii ocazia de a-L accepta formal ca Împărat, dar spiritul lor contrar s-a arătat prin faptul că au venit la El în timp ce copiii din curtea Templului strigau „Osana!”, cerând să oprească strigătele; dar Domnul nostru le-a răspuns citând din Scripturi, că aceasta era în armonie cu Scripturile, că aceasta era în armonie cu planul divin: „Tu ai scos laude din gura pruncilor și din gura celor ce sug”. Înțelepții în felul lumii n-au apreciat aceasta și au fost orbiți de interes egoist; dar copilașii, și în special cei care în simplitatea și smerenia inimii au devenit ca și copilașii, au fost instrumentele pe care le-a folosit Domnul în strigarea laudelor Lui.

Multe din pildele și învățăturile deosebite ale Domnului nostru au fost rostite în acele zile în Templu, între intrarea Sa triumfală și prezentarea în ziua a zecea a lunii Nisan, și răstignirea Sa în ziua a paisprezecea, ca Mielul de Paști. (Vezi Exodul 12:3, 6.) Aceste pilde etc. sunt consemnate în Matei, capitolele 23-25, în Marcu, capitolele 11-13, și în Ioan, capitolele 12-16. Printre alte lucruri El a declarat că favoarea lui Dumnezeu a fost luată, acolo și atunci, de la Israelul trupesc, zicând: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut! Iată, vi se lasă casa pustie!” Mat. 23:37-39.

Gândindu-ne la cele mai bune lecții pe care le putem scoate din aceste incidente, sugerăm să nu fie uitat aspectul lor tipic — ca toți să-și amintească faptul că evenimentele de la sfârșitul slujirii Domnului nostru, și tot ce aparține de respingerea și dezmembrarea casei trupești a lui Israel, este tipic și ilustrativ pentru lucrurile care trebuie așteptate să se întâmple în prezent, la sfârșitul acestui Veac Evanghelic

— cu respingerea și dezmembrarea Israelului nominal de astăzi, „Babilonul”. După cum s-a arătat deja în Vol. 2, pag. 235, timpul care corespunde oferirii Domnului nostru la Israelul trupesc și respingerea Lui a fost 1878. Atunci a fost respins Israelul spiritual nominal, după cum înainte fusese respins primul sau casa trupească; dar în ambele cazuri toți israeliții adevărați L-au primit și au primit în mod corespunzător binecuvântări din mâna Sa.

Înțelegem că de la această dată (1878) Domnul nostru este în Templul Său spiritual, Biserica adevărată, învățând într-un mod special pe toți aceia care au ureche de auzit, deschizând ochii orbiți și ajutând pe acei care sunt șchiopi spiritual să umble în căile Sale. De atunci, tuturor celor care aparțin clasei Templu de închinători adevărați li se permite să audă lucrurile minunate ale Cuvântului divin; și de asemenea în acest timp Domnul scoate afară pe toți cei care fac o marfă din Adevăr și care nu sunt închinători adevărați

— schimbătorii de bani și vânzătorii de porumbei etc.; și din acest timp, din gura noastră de prunci și de sugari, este vestit Adevărul atât de adesea spre ofensa cărturarilor și fariseilor de astăzi.

 

Curând ultimii membri ai Corpului lui Cristos, picioarele, fiind deja unși pentru înmormântare cu mireasma dulce a adevărului, își vor completa sacrificiul, întâia înviere va fi completă și toți membrii Corpului lui Cristos vor fi glorificați împreună cu El — și atunci, suferințele lui Cristos fiind sfârșite, va urma grabnic gloria. Dar între timp, înainte ca gloria să fie descoperită, va veni un timp mare de strâmtorare, un timp simbolic de foc (necaz) și fum (confuzie) peste lume, și în special peste „Babilonul” respins și peste toți cei care nu scapă din el înainte de a veni marea strâmtorare, întocmai cum răzbunarea înfocată asemănătoare a venit peste Israelul după trup și peste toți care nu scăpaseră din el. Luca 3:16, 17; Mat. 13:38-43.

***

C. M. 10 Îngeri-naintea lui Isus, Cu toții vă închinați. Și de Rege al regilor Pe El să-L încoronați.

Voi sămânța lui Israel Prin har răscumpărați, Preamăriți-L și-al lumii Domn Pe El să-L încoronați.

Neamuri și limbi de pe pământ Și toți câți sunteți frați, Lăudați-L și-al lumii Domn Pe El să-L încoronați.

Voi, care nu-i uitați iubirea, De El sunteți legați. Sfinți, preamăriți-L și-al lumii Domn să Îl încoronați.