Capitolul 9

 

Spălarea picioarelor

R — 2449 / aprilie 1889

„V-am dat un exemplu”

Ioan 13:1-17

Misiunea Domnul nostru era aproape sfârșită. El Se întâlnise cu cei doisprezece ucenici aleși ai Săi pentru a sărbători Cina Pascală, zicând: „Am dorit mult să mănânc Paștile acestea cu voi înainte de a suferi” (Luca 22:15). Mielul de Paști pe care ei urmau să-l mănânce a simbolizat pe Domnul nostru, iar consumarea lui de către ucenici a reprezentat cum credincioșii Veacului Evanghelic urmau să se hrănească din Cristos în inimile lor și prin credință să-și însușească binecuvântările asigurate pentru ei prin moartea Lui, „căci Hristos, Paștele (Mielul) nostru, a fost jertfit. De aceea, să luăm parte la sărbătoare” (1 Cor. 5:7, 8). Dar, deoarece Isus a fost Mielul antitipic, a fost potrivit ca tipul să fie întrerupt; și ca atare, după această ultimă Cină tipică, Domnul nostru a instituit Cina Memorială a pâinii nedospite și a rodului viței care reprezentau antitipul — trupul Său frânt și sângele Său vărsat.

Potrivit obiceiului evreiesc, Cina de Paști era celebrată de familii, iar cei doisprezece apostoli, care au fost special aleși de Domnul nostru și care se supuneau Lui ca și Cap al lor, constituiau nucleul familiei lui Dumnezeu — ale căror inimi și scopuri și speranțe erau una — „cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre” (Efes. 4:4). Iuda n-a fost exclus, deși evident Domnul nostru știa mai dinainte că el era cel care-L va vinde. Aceasta ne dă învățătura că, în calitate de urmași ai lui Cristos, noi să nu judecăm inimile altora, nici să nu presupunem de rău. După ce răul din inimă s-a arătat în cuvinte sau fapte, este timp destul să ne separăm de alții care declară numele Domnului și doresc să aibă părtășie cu noi. Este adevărat, răul începe în inimă, înaintea faptului exterior, dar noi întotdeauna să sperăm că frații pot câștiga victoria și să căutăm să nu facem nimic spre poticnirea cuiva, ci să facem totul spre a-i ajuta să învingă influența Adversarului și slăbiciunile propriei lor cărni.

Ioan nu dă o relatare amănunțită despre Cina Pascală, ci pare numai să aducă anumite aspecte valoroase și lecții în legătură cu ele, omise de alți evangheliști. Declarația lui este că Domnul nostru știa dinainte că El ajunsese la sfârșitul cursului Său pământesc, și era în mod special preocupat de folosirea ultimelor ceasuri împreună cu prietenii și tovarășii Săi special aleși, dându-le niște învățături bune. „El i-a iubit până la capăt” — complet, deplin: propriile Sale încercări grele, care erau în curs și care se apropiau, nu L-au tulburat, nici nu I-au absorbit atenția. El Se gândea și Se străduia, ca și până atunci, să binecuvânteze pe alții. Nu trebuie să presupunem că această iubire pentru cei doisprezece li s-a aplicat exclusiv lor; mai degrabă că El i-a privit pe cei doisprezece ca reprezentanții „celor care vor crede în El prin cuvântul lor” — cum a exprimat El acest lucru în rugăciunea Sa către Tatăl. Cu această idee în minte ne putem da seama că ceea ce a spus și a făcut Domnul nostru pentru apostoli a fost intenționat să se poată aplica și să fie spre instruirea tuturor celor care sunt ai Săi de atunci încoace. Ioan 17:20.

Din relatarea lui Luca, ar părea că în această împrejurare a fost o ceartă printre apostoli, o dispută, referitor la care dintre ei să fie considerat cel mai mare (Luca 22:24-31). Această ceartă poate să nu fi fost numai din egoism, în sensul rău al cuvântului, ci în parte determinată de iubire pentru Învățătorul — poate să fi fost cu privire la cele câteva locuri ale lor la masă, locul râvnit fiind probabil cel mai apropiat de persoana Domnului. Ne amintim cum Iacov și Ioan ceruseră să fie la dreapta și la stânga Domnului nostru în Împărăție, și ne amintim că în legătură cu această relatare ni se spune că Ioan a fost alături de Domnul nostru și s-a sprijinit de pieptul Lui.

Foarte posibil că această dispută în legătură cu mărimea s-a iscat în parte din faptul că în acest caz ei n-au fost tratați ca oaspeți, ci numai li s-a pus la dispoziție odaia de sus; neavând gazdă, nu s-a făcut nici o pregătire pentru spălarea obișnuită a picioarelor și aceasta a fost neglijată. Chestiunea spălării picioarelor în țările orientale, când se purtau sandale, nu era numai o amabilitate, ci și o necesitate, căldura climei, faptul că sandalele erau deschise și praful de pe drumuri făcând ca spălarea picioarelor să fie aproape indispensabilă pentru confort la sosirea într-o casă după o călătorie. Se pare că această întrebare, în legătură cu cine din cei doisprezece era mai mare și cine să facă serviciul umil de spălare a picioarelor celorlalți, se născuse din faptul că nici unul dintre ei nu era doritor să ia poziția de slujitor.

Se pare că Domnul nostru le-a permis să aibă această neînțelegere, nu le-a rezolvat disputa și nu a numit pe careva dintre ei pentru acel serviciu umil. El le-a îngăduit să se gândească — timp să se înduplece și să reanalizeze, și chiar au început să mănânce cina, contrar obiceiului, cu picioarele nespălate.

Atunci Isus S-a ridicat de la masă, Și-a pus deoparte haina dinafară, și atașând un ștergar de cingătoarea hainelor dedesubt, a luat un lighean și un urcior de apă și a început să toarne apă și să spele picioarele ucenicilor Săi. Obiceiul din Orient nu era să toarne apa în lighean și să pună picioarele în apă, ci să toarne apa pe piciorul care era spălat, astfel că fiecare picior era spălat cu apă curată și numai puțină se risipea — căci apa este mult mai puțină și mai prețioasă acolo decât la noi. Trebuie să ne amintim de asemenea că în Răsărit pe vremea aceea mesele și scaunele de felul celor pe care le folosim noi nu erau la modă. Dimpotrivă, mesele erau joase și cumva de forma unei potcoave, și cei care ședeau de fapt erau culcați, întinși la masă, cu cotul sprijinit pe o pernă sau divan, cu capetele spre interiorul potcoavei, unde era un spațiu pregătit pentru hrană, și de asemenea un spațiu pentru ca un slujitor să intre și să pună mâncarea. Astfel se vede că picioarele se întindeau în spate și se putea ajunge la ele foarte ușor fără să deranjeze pe cei care mâncau.

Domnul nostru foarte evident spălase deja picioarele câtorva ucenici înainte de a ajunge la Petru. Se pare că nici unul dintre ei nu obiectase, deși fără îndoială că gândul la disputele lor asupra acestui subiect și lipsa lor de dorință de a se servi unul pe altul i-a făcut să li se înroșească fața de rușine și confuzie. Dar când i-a venit rândul lui Petru, el a protestat. N-ar merge niciodată, s-a gândit el, să permit Domnului să facă un serviciu atât de umil. El a întrebat: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Dar Domnul nostru nu S-a oprit să-l mustre pe Petru — să-l „pună la punct” bine și să-l certe, așa cum ar fi înclinați să facă în asemenea împrejurări unii dintre urmașii Săi: El numai a insistat continuând și tratându-l pe Petru la fel ca pe ceilalți, zicând că va explica problema mai târziu, și că dacă nu-l spăla, nu putea avea parte cu El.

Nu putem să nu admirăm trăsăturile nobile ale conduitei lui Petru, chiar dacă în același timp am fi forțați să recunoaștem unele din slăbiciunile lui, și în aceasta toți urmașii Domnului găsesc o lecție încurajatoare, căci, chiar dacă ei află slăbiciuni și imperfecțiuni, dacă află și loialitatea inimii față de Domnul care era în Petru, ei pot continua să aibă curaj și speranță pentru a merge mai departe așa cum a mers el, din victorie în victorie, și la urmă să aibă premiul, răsplata credincioșiei.

Când Petru a aflat că în spălarea picioarelor se afla mai multă semnificație decât numai amabilitatea și confortul legate de ea și mustrarea lipsei de spirit al umilinței printre ucenici, el a vrut să i se spele nu numai picioarele, ci și mâinile și capul. Nobilul, seriosul, sincerul, ferventul Petru! Dar Domnul nostru a explicat că nu era necesar, zicând: „Cine are tot trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioarele, căci este cu totul curat” (Versetul 10). Pe vremea aceea se foloseau băile publice, dar chiar și după ce se făcea

o baie generală, se obișnuia ca la întoarcerea acasă să se completeze cu spălarea picioarelor; și aceasta pare să fie aluzia din remarca Domnului nostru. Apostolii fuseseră cu Domnul nostru și sub influența spiritului Său de iubire, blândețe, gentilețe, răbdare, smerenie, timp de trei ani, și fuseseră mult binecuvântați „prin spălarea cu apă prin Cuvântul” spus lor. Ioan 15:3; Efes. 5:26.

Există de asemenea o aluzie în cuvintele Domnului, că acest spirit al mândriei care se manifestase printre ei fusese inspirat într-o măsură de casierul lor, Iuda — deoarece comunicările rele strică întotdeauna (1 Cor. 15:33). Această lecție finală de la marele lor Învățător a făcut mare impresie asupra celor unsprezece, ale căror inimi erau probabil în starea corectă pentru a primi mustrarea și lecția, dar asupra lui Iuda, chiar dacă și picioarele lui fuseseră spălate, evident efectul n-a fost favorabil. Spiritul răului care intrase în el înainte de cină — dorința de a obține bani și propunerea de a-i obține prin vinderea Domnului, evident a continuat la el, și în loc de a fi mișcat spre bine prin umilința și serviciul Domnului nostru, el a fost cu atât mai mișcat în direcție opusă

— să nu se prea gândească la El. La fel este cu toți cei care declară numele Domnului în fiecare timp. Acele instrucțiuni, exemple și experiențe care produc binecuvântare și se dovedesc folositoare pentru unii, se dovedesc dăunătoare pentru alții. Evanghelia, în fiecare fază a ei, este fie „o mireasmă de la viață spre viață, sau de la moarte spre moarte”. După cum bunătatea și mila lui Dumnezeu i-au împietrit inima lui faraon, tot așa iubirea și smerenia lui Isus i-au împietrit inima lui Iuda, și aceste principii lucrează încă și pot fi văzute astăzi în cernerile secerișului. 2 Cor. 2:16; Exod. 7:13.

După ce a spălat picioarele tuturor, Domnul nostru Și-a pus haina și S-a așezat la masă (aceasta era Cina de Paști — Cina Memorială cu pâine și vin fiind instituită după aceea). Domnul nostru S-a folosit acum de ocazie și le-a explicat semnificația celor făcute. Le-a arătat că acest serviciu umil nu însemna că El nu era Domnul și Învățătorul, ci însemna că El, în calitate de Domn și Învățător, era dispus să servească și pe cei mai mici membri ai familiei lui Iehova și să Se ocupe de confortul lor, chiar și în cel mai umil serviciu; și ei să nu fi fost nedoritori, ci bucuroși să fi făcut astfel de serviciu unul pentru altul.

Exemplul pe care L-a dat Domnul nostru nu consta atât de mult în felul serviciului (spălarea picioarelor), cât în faptul serviciului în sine. Nimic din acest exemplu, după câte înțelegem, n-a fost de natura unei ceremonii care să fie făcută de poporul Domnului anual, săptămânal, lunar, sau la oricare altă dată, ci principiul acestui serviciu a constituit exemplul, și trebuie să fie respectat printre urmașii Săi întotdeauna

— ei trebuie să se iubească unul pe altul, să se servească unul pe altul și nici un serviciu să nu-l considere prea umil pentru a-l face spre confortul și binele altora.

Cei care au interpretat că aceasta ar însemna o ceremonie asemănătoare cu ceremonia simbolică a Cinei Memoriale și cu ceremonia simbolică a Botezului, sunt în eroare, după câte credem noi. Nu pare să fie nimic simbolic în ea. Este numai o ilustrație a principiului umilinței care trebuie să însoțească orice afacere a vieții. Dacă vreunii din poporul Domnului au nevoie de spălare, sau au nevoie de orice alt ajutor umil, frații lor să-i servească bucuroși și veseli; și oricine posedă spiritul Domnului va face astfel de serviciu, în mod sigur; dar a insista, cum fac unii, ca fiecare din poporul Domnului să-și spele întâi picioarele sale și să-i fie curate, iar apoi să facă ceremonialul spălării picioarelor unul altuia, este contrar exmplului Său, pe care El ne-a învățat să-l urmăm. Exemplul a fost un serviciu, și nu o inconveniență și o ceremonie.

O dată pe an, în ziua dinaintea „Vinerii Mari”, papa spală picioarele a doisprezece oameni bătrâni săraci care sunt aduși de pe străzi și pregătiți printr-o spălare preliminară privată. Spălarea ceremonială făcută de papa este în prezența multor notabilități. O ceremonie asemănătoare este făcută anual de către Împăratul Josef al Austro-Ungariei. Nici una din aceste ceremonii însă nu este, după înțelegerea noastră, conformă exemplului Domnului nostru, ci sunt contrare lui — la fel ca spălările ceremoniale făcute de unele denominații ale creștinilor.

Toți cei care sunt cu adevărat urmașii Domnului trebuie să dea atenție cu grijă și să urmeze cu exactitate exemplul adevărat al spiritului Învățătorului de blândețe, umilință și serviciu pentru membrii Corpului Său. Gândul acesta este conținut în cuvintele Sale: „Robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă știți aceste lucruri (dacă apreciați aceste principii aplicabile la toate afacerile vieții), ferice de voi dacă le faceți (dacă trăiți potrivit acestei reguli, iubindu-vă și servindu-vă unul pe altul)”. Ioan 13:16, 17.

Sentimente de competiție, ceartă și slavă deșartă par să asedieze pe oricare din poporul Domnului care posedă o măsură de talent sau capacitate sau situație onorabilă în viață, și în special pe aceia care sunt în poziții influente în Biserică; și în timp ce aceștia au nevoie în mod special să fie în gardă împotriva acestor asedii ale cărnii, să nu uite că, așa cum a spus cineva, „există o mândrie care se uită în sus cu invidie, precum și o mândrie care se uită în jos cu dispreț”. Urmașii Domnului trebuie să-și amintească faptul că mândria, la orice persoană, în orice stare, cu privire la orice chestiune, este cât se poate de condamnabilă în ochii lui Dumnezeu și-I este neplăcută. „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har.” Ca atare, toți cei care vreau să rămână în iubirea Domnului trebuie să fie foarte atenți în aceste privințe — să se păstreze foarte smeriți, foarte modești în purtare și mai ales în minte. Iacov 4:6; 1 Pet. 5:5.

R — 2278 / martie 1898 (extras)

 Spălarea picioarelor

Dar noi putem servi „corpul altfel” și să urmăm cu adevărat exemplul. Putem folosi diferitele ocazii de a servi în lucruri naturale și spirituale. Putem fi atenți, și când vedem tristețe sau descurajare putem da o mână de ajutor pentru a ridica povara fratelui sau necazul surorii, și-i putem lăsa să vadă prin fapte, precum și prin cuvinte, dorința noastră de a-i servi — figurativ vorbind, să le spălăm picioarele.

Nu așteptați până când ei vă cer ajutorul; căci în măsura în care sunt ucenici dezvoltați, ei nu vă vor cere ajutorul. Nu așteptați până vă vor spune despre poverile și încercările lor, ci vegheați pentru a le aniticipa; căci în măsura în care ei se împărtășesc din spiritul Învățătorului, nu se vor plânge, ci vor trăi „bucurându-se întotdeauna” — bucurându-se chiar și în necazuri..

Nu vă rușinați cu un astfel de serviciu pentru „corp”, ci căutați-l și bucurați-vă de el — „slujiți Domnului Hristos”.

Dar încă mai important decât serviciul natural este serviciul nostru pentru alții ca „noi creaturi”.

Spălarea corpului cu Adevărul — sfințirea și curățirea lui prin cuvânt — este acum în progres (Efes. 5:26, 27). Ce faceți pentru a curăți și purifica credința și viața celorlalți membri confrați? Vă apropiați de ei în smerenie cu adevărul, doritori să-i serviți sincer, să-i binecuvântați și să-i împrospătați cu el? Dacă așa este, continuați; mare este serviciul vostru; Învățătorul a servit la fel; acesta este exemplul Lui, urmați-l mai departe. Cu cât puteți servi mai mult astfel, și cu mai mare preț de timp, efort, conveniență și interese proprii, cu atât veți fi mai mari în ochii Învățătorului și mai onorați și mai iubiți de corp, când vor ajunge să vă vadă și să vă cunoască, așa cum Domnul vede și cunoaște iubirea și serviciul vostru.

Urmați deci îndeaproape nobilul „exemplu” al lui Isus: spălați-vă unii pe alții, curățați și scoateți afară mânjiturile cu care fiecare vine în contact zilnic în lume, ca să puteți fi curați, „din cauza cuvântului pe care vi l-am spus”.