Capitolul 10

 

Cuvinte din Ioan 14-17

R — 2453 / aprilie 1899

„Eu sunt calea, adevărul și viața”

Ioan 14:6

După spălarea picioarelor ucenicilor și după ce lui Iuda i s-a dat bucățica înmuiată și acesta a plecat, și după ce le-a spus ucenicilor că toți vor găsi o pricină de poticnire în seara aceea din cauza Lui, și după ce i-a răspuns lui Petru că se va lepăda de El de trei ori înainte să cânte cocoșul, putem presupune că inimile celor unsprezece erau grele, tulburate, neliniștite de presimțiri înfricoșătoare. Au fost ei într-adevăr înșelați, sau au înțeles ei greșit pe Învățătorul când le-a spus că El este Mesia, moștenitorul Împărăției, și că ei vor sta cu El pe tronul Său? Cum puteau ei interpreta cuvintele Lui, văzând că doar cu cinci zile înainte El primise aclamațiile mulțimii în calitate de Fiu al lui David, Împăratul lui Israel, când a intrat călare pe un măgar? Ce putea să însemne că acum Învățătorul era „peste măsură de întristat” și vorbea despre trădare și despre împrăștierea lor și despre moartea Sa?

Ca răspuns la aceste gânduri tulburi ale lor, Domnul nostru le-a spus cuvintele minunate de mângâiere și consolare relatate în capitolele 14, 15, 16 și 17 ale Evangheliei lui Ioan, care încep: „Să nu vi se tulbure inima! Aveți credință în Dumnezeu, aveți credință în Mine!”

Apostolii erau deja consacrați lui Dumnezeu ca slujitori ai Săi înainte de a veni în contact cu Isus; ei credeau deja în Dumnezeu, aveau încredere în El, erau cu adevărat israeliți fără prefăcătorie. La aceasta avem mărturia Domnului nostru mai departe în rugăciunea Sa: „Ai Tăi erau și Tu Mi i-ai dat”.

Tulburarea din inimile lor nu era cu privire la temelia speranțelor lor, căci toate acestea erau stabilite. Nu numai că ei Îl cunoșteau și aveau încredere în Dumnezeu, ci cunoșteau și aveau încredere și în promisiunile lui Dumnezeu cu privire la Împărăția și binecuvântarea care va veni prin ea la toate familiile pământului. Toată nelămurirea din minta lor era în privința lui Isus: Era El cu adevărat Mesia, sau ei zidiseră așteptări false pe cuvintele și pe faptele Lui minunate? Cum să înțeleagă ei acum dacă, după trei ani și jumătate de slujire, El trebuia să moară de mâna dușmanilor, în loc să-Și stabilească Împărăția și să-Și supună toate lucrurile, așa cum așteptaseră ei? El spusese că avea să plece departe, și că acolo unde mergea El, ei nu puteau merge. Cum puteau ei să înțeleagă aceste chestiuni și să le armonizeze?

Încă nu aflaseră semnificația cuvintelor pe care Domnul nostru le adresase lui Nicodim mai devreme în misiunea Sa: „Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:3, 5). Dar acestea erau adevăruri spirituale și nu puteau fi apreciate până când Cincizecimea le aducea ungerea Spiritului sfânt și le permitea să „înțeleagă împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea” planului divin. Dar ei aveau nevoie de ceva mângâiere, și Învățătorul a început să le dea cea mai bună și cea mai tare hrană, învățătură spirituală, pe care ei puteau s-o primească. El avea multe lucruri să le spună, dar ei nu le puteau primi atunci, nu le puteau înțelege, până când ungerea Spiritului sfânt avea să le pregătească inimile.

Domnul nostru a început prin a le reînsufleți credința în Tatăl și în planul Său, spunând: Aveți credință în Dumnezeu — aveți credință și în Mine; recunoașteți faptul că tot planul Tatălui se va împlini, și deoarece ați văzut loialitatea Mea față de Tatăl în cuvânt și faptă, și deoarece ați văzut puterea Tatălui în lucrările bune arătate prin Mine, țineți-vă de ancora credinței; continuați să credeți în Mine, continuați să aveți încredere și veți avea o binecuvântare; așteptați desfășurarea planului divin și așteptările voastre cele mai înalte vor fi mai mult decât satisfăcute. Sunteți nedumeriți fiindcă am spus că Mă voi duce — voi merge la Tatăl, dar să vă explic, plecarea Mea este în interesul vostru: Mă duc să vă pregătesc un loc în casa Tatălui Meu cu multe locuințe; și pe cât este de sigur că plec, pe atât de sigur este că Mă voi întoarce și vă voi lua la Mine, pentru ca după aceea să fim împreună pentru totdeauna.

Astfel, în câteva cuvinte, Învățătorul a arătat lucrarea Veacului Evanghelic, indicând spre a doua venire a Sa și spre glorificarea Bisericii la sfârșitul veacului. El nu S-a oprit aici să le dea explicații detaliate cu privire la încercările credinței și răbdării prin care trebuiau să treacă; aceasta a făcut-o cu alte ocazii, prevenindu-i și atenționându-i (Mat. 24); acum inimile lor erau tulburate și El doar îi consola cu asigurarea că plecarea Sa era necesară, că a doua venire a Sa era sigură și că adunarea tuturor la părtășie veșnică cu El în locuințele pregătite era asigurată.

Casa Tatălui este de fapt universul, și vorbind la figurat, cerul este tronul Său, pământul este așternutul picioarelor Sale. Providența divină a făcut pregătire abundentă pentru fericirea veșnică a tuturor fiilor lui Dumnezeu. În aranjamentul divin fusese făcută o pregătire pentru om, atunci când era în armonie cu Dumnezeu, înainte de cădere, dar din cauza păcatului toate drepturile omului la un loc în casa veșnică a celui drept au fost pierdute, și la vremea când vorbea iubitul nostru Răscumpărător, El era în lume chiar cu scopul de a răscumpăra pe om și toate drepturile și posesiunile pierdute ale lui (Luca 19:10; Efes. 1:14). Cumpărarea nu era încă completă — Domnul nostru intenționa să încheie aranjamentele pentru aceasta în câteva ore la Calvar. Dar aceasta Îl costa sacrificarea Sa — predarea deplină a omului Isus Cristos ca om, și El nu mai putea fi cu ei ca om. Speranța era ca, prin ascultarea Sa de voința divină, El nu numai să răscumpere pe Adam și rasa lui prin sacrificiu de Sine, al Omului Isus Cristos, dar și ca El să fie înviat din moarte la o natură nouă pe un plan mai înalt — natura divină. Astfel era necesar ca El să plece de la ei ca omul Isus Cristos, și ei să nu-L mai vadă ca om, ci la timpul cuvenit, la a doua venire a Sa, să fie „schimbați” și ei de la stările umane la stările spirituale și să „fie ca El și să-L vadă așa cum este”. 1 Ioan 3:2.

Era de asemenea necesar ca, după ce-Și dădea viața, să Se înalțe la Tatăl și să prezinte jertfa Sa pentru om — ca răscumpărarea omului — și aceasta a făcut: binecuvântarea de la Cincizecime a fost confirmarea divină că jertfa pentru păcate a fost acceptată de Tatăl în folosul omului, și ca atare, binecuvântarea care a rezultat a venit peste toți cei care L-au acceptat pe Isus ca Răscumpărătorul lor.

Intervalul dintre moartea Domnului nostru și a doua venire a Sa nu este lung din vreun punct de vedere al credinței. (1) Nu este lung din punctul de vedere al lui Dumnezeu, căci, așa cum declară apostolul Petru, „O mie de ani sunt ca o zi” pentru Domnul (2 Pet. 3:8). (2) Nu este lung din punctul de vedere al adevăraților credincioși, căci media de viață și de așteptare nu este la nici unul peste cincizeci de ani. Nu trebuie să privim această perioadă din perspectiva cea mai lungă și mai nepotrivită — să nu ne simțim ca și cum am trăi o mie opt sute de ani în așteptare: „Ajunge zilei necazul ei” și ajunge fiecărui individ partea sa de încercări, șlefuire și pregătiri pentru venirea Mirelui ca să-l primească la El. În timp ce într-un sens al cuvântului aceasta este o chestiune pentru Biserică în ansamblul ei, în sensul cel mai important al cuvântului este o chestiune individuală, pentru fiecare dintre urmașii Domnului.

„Știți unde Mă duc și știți calea într-acolo.” Timp de trei ani și jumătate, Domnul nostru S-a făcut cunoscut ucenicilor Săi și de asemenea i-a familiarizat cu caracterul Tatălui; și de aceea, acum când i-a informat că El Se duce acasă la Tatăl, ei trebuiau să simtă că-L cunosc pe Tatăl mai bine ca oricând și puteau să aprecieze mai bine ca oricând o astfel de casă a dreptății și a fericirii adevărate pe care El o pregătea și o păstra. Mai mult, experiența lor cu Domnul, și sub instruirea și conducerea Lui, i-a familiarizat cu calea spre Dumnezeu, chiar dacă ei nu o recunoșteau ca atare, de unde și declarația Domnului: „Eu sunt calea, adevărul și viața; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”.

Domnul nostru este „Calea” prin aceea că numai prin jertfa Sa, „răscumpărarea”, atribuind meritul Său păcătoșilor, puteau fi ei acceptabili pentru Tatăl sau primiți înapoi la părtășie cu El. El este „Adevărul” în sensul că numai prin cuvintele Sale, prin instrucțiunile Sale, prin conducerea Sa, putea fi vreo speranță de a veni în armonie cu Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul Adevărului. El este „Viața” prin aceea că toată rasa a fost moartă, sub sentința divină — își pierduse drepturile de viață — și nimeni nu putea veni iarăși la condițiile de viață decât prin El — prin viața pe care a dat-o El pentru a noastră. Astfel El este Răscumpărarea noastră, sau Calea noastră; Învățătorul sau Instructorul nostru în dreptate, în adevăr, și Dătătorul nostru de viață — „În nimeni altul nu este mântuire”. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” — nici un om nu poate spera la vreun loc în vreuna din locuințele din casa Tatălui printr-o altă cale, printr-un alt adevăr, printr-o altă viață. Fapte 4:12; Ioan 14:6.

Și la fel Cristos va fi Calea, Adevărul și Viața și pentru omenire în Veacul Milenar. Și după cum Domnul, prin sacrificiul și oferirea Sa, a deschis pentru Biserica Evangheliei, Mireasa Sa, o locuință în sectorul ceresc al Casei lui Dumnezeu, tot așa, prin același sacrificiu El a răscumpărat omenirea și o va restabili și îi va da (celor care Il vor asculta — Fapte 3:23) o casă în sectoarele pământești ale casei Tatălui, care atunci va deveni iarăși un Paradis al lui Dumnezeu.

Oricât de mult Îl prețuiau apostolii pe Învățătorul, era greu pentru ei să înțeleagă ideea de perfecțiune a Lui — că El era însuși chipul lui Dumnezeu în carne (1 Tim. 3:16). Îl auziseră spunând, și de fapt știau și din Lege, că „Dumnezeu este duh”

— nu carne, și deci nu este vizibil. Îl auziseră declarând înainte și aceea că „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu ... Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Dar ei niciodată n-au înțeles ideea că văzându-L pe Isus au văzut cel mai mult ce se putea vedea din caracterul divin — asemănarea acestuia, chipul perfect al acestuia în trup. Era de aceea necesar ca Învățătorul să le atragă atenția asupra acestui fapt, spunând: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”. El nu voia ca ei să înțeleagă că El este Tatăl, căci acest lucru l-a negat clar în mod repetat, spunându-le că Tatăl era mai mare și că lucrările pe care le-a făcut El erau prin puterea Tatălui (Ioan 14:28, 10). N-a vrut nici să înțeleagă că văzându-L pe El văzuseră o ființă invizibilă, după cum Dumnezeu este invizibil. El voia ca ei să înțeleagă că văzându-I caracterul, motivele, iubirea, ei văzuseră o adevărată expresie care în modul cel mai fidel Îl reprezenta pe Tatăl în toate aceste particularități.

El voia ca ei să înțeleagă unitatea care exista între Tatăl și El Însuși, voința Sa fiind îngropată în voința Tatălui, El nu avea altă voință; „Nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești Tu”. El voia ca ei să înțeleagă că Tatăl, prin puterea Sa, prin Spiritul Său, era și în El, așa încât cuvintele și lucrările Sale Îl reprezentau deplin și complet pe Tatăl. El le-a declarat că lucrările la care fuseseră martori în timpul misiunii Sale atestau pe deplin această putere a Celui Prea Înalt care era peste El și care lucra prin El. Și aceasta pare să-i fi mulțumit deplin pe apostoli și să le fi adus pace în inimi.

Continuând explicația necesității de a merge la Tatăl, Domnul nostru declară că drept urmare a plecării Sale urmașii Săi vor face lucrări mai mari decât făcuse El. Este poate potrivit să ne gândim că unele din aceste „lucrări mai mari” vor avea loc după ce se va stabili Împărăția — marea lucrare de trezire a omenirii din somnul morții și de restabilire a celor dornici și ascultători la deplina perfecțiune a vieții umane. Aceea va fi cu adevărat o lucrare mai mare decât cea făcută de Domnul nostru la prima venire, căci atunci cea mai mare lucrare a Sa a fost trezirea celor adormiți fără să-i aducă la deplina perfecțiune a naturii umane.

Dar în opinia noastră, acesta nu este singurul sens în care urmașii Domnului trebuie să înțeleagă că lucrările lor vor fi mai mari decât ale Învățătorului. Lucrările Domnului au fost pe plan trupesc, ca o chestiune de necesitate. Spiritul sfânt încă nu venise — nu putea veni până după ce El dădea prețul de răscumpărare și-l prezenta Tatălui și era acceptat. În consecință, cei cărora le-a slujit (chiar ucenicii, nefiind concepuți de spirit) nu puteau fi instruiți din acest punct de vedere. Înțelegerea lor era greoaie și în privința lucrurilor pământești, dar în privința lucrurilor cerești nu puteau înțelege nimic; căci „omul natural nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate cunoaște, pentru că ele se înțeleg duhovnicește”. Numai de la Cincizecime „Dumnezeu ni le-a descoperit (lucrurile spirituale) prin Duhul Său”, care „cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:10, 14; Ioan 3:12.

 

În mijlocul casei servitorilor, încă neconcepuți de spirit

— încă nefiind primit privilegiul poziției de fii (Ioan 1:12), Domnul nostru n-a putut face și n-a putut învăța pe un plan mai înalt decât cel pământesc, afară de faptul că a vorbit poporului „în pilde și cuvinte tainice” pe care Biserica la timpul potrivit le va înțelege, sub conducerea Spiritului sfânt. De aceea minunile Domnului nostru au fost toate fizice, și învățăturile Sale clare, de înțeles, au fost toate pe un plan accesibil omului natural.

Dar când a venit Spiritul sfânt, după Cincizecime, poporul Domnului, în numele Său și ca reprezentanți ai Săi, au început să facă lucrări mai mari, mai minunate decât cele făcute de El. A deschis Domnul ochii orbilor? Urmașii Săi au avut privilegiul să deschidă ochii înțelegerii oamenilor. A vindecat Domnul pe cei bolnavi fizic? Ucenicilor li s-a permis să vindece bolnavi spiritual. A vindecat Domnul lepra fizică? Privilegiul urmașilor Săi a fost să vindece lepra spirituală, păcatul. A reînsuflețit Domnul nostru pe morți? Privilegiul urmașilor Săi a fost să predice o Evanghelie prin care mulți „au trecut din moarte la viață” într-un sens mult mai înalt. Și aceste privilegii ale acestor lucrări și mai înalte sunt încă și acum cu poporul Domnului. Ferice de cei care apreciază marile lor privilegii și sunt în cele ale Tatălui cu energie, cu zel. Dar cei care, primind un talant de la Domnul, îl îngroapă în pământ — în afaceri, în plăceri, în societate — nu se pot aștepta să fie primiți de Învățătorul la a doua venire a Sa, nici să-L audă zicând: „Bine rob bun și credincios ... intră în bucuria Stăpânului tău”.

Vrând să arate cât de deplin va continua să fie agentul activ al Tatălui în toate lucrurile legate de Biserică, Domnul nostru ne asigură că acele lucruri pe care le cerem de la Tatăl, El (Isus) le va face pentru noi, pentru ca Tatăl să fie slăvit în Fiul. Tatăl a încredințat toate lucrurile în mâinile Fiului; totuși, în toate Fiul recunoaște pe Tatăl și dă slavă numelui Său.

C. M. 382 Urmați-Mi, ne strigă Cristos, Creștini toți împreună! De sine lepede-se toți, Și așa-n a Mea urmă Pășiți, venind după Mine, Luând crucea fie cine.

Eu sunt a voastră lumină, Cu sfânta Mea viață; În întuneric nu umblă Care Mie-Mi urmează. Eu sunt calea, să Mă căutați Și în dreptate să umblați.

Cu inima iubesc, sunt blând, În suflet sunt umilit, Pe cel slab pe brațu-Mi purtând, De cel rău îl fac scutit. Tot simțul și cugetul Meu Este supus lui Dumnezeu!

Lucrul rău, Eu vi-l descopăr, Ca de el să vă feriți; Ca să aveți suflet liber,

***

Prin Mine vă mântuiți. La Mine aflați scutire, Eu cerul vi-l voi deschide.

Vă este greu? Merg-nainte; Eu tot lângă voi voi sta! Eu vă voi pregăti calea, În război Eu m-oi lupta; Serv rău care se retrage Când Domnul-nainte-i merge!

Cine-și va ținea viața, Fără Mine-o va pierde; Iar care-o pierde aceasta, Sus în cer o găsește. Cel ce nu-și va purta crucea Nu este vrednic a-Mi urma!

Să-L urmăm dar pe Domnul nost' Cu trupul, cu sufletul! Mergem în urma Lui voioși, Răbdăm cu El necazul. Deci lupta să o dobândim, Cununa vieții primim!

R — 3544 / aprilie 1905

Vița adevărată și roadele ei

Ioan 15:1-12

„În aceasta Tatăl Meu este preamărit: să aduceți roadă multă." Versetul 8.

După instituirea Cinei de Amintire, Domnul și ucenicii Săi, în afară de Iuda care mersese să-L vândă, au plecat din odaia de sus spre Grădina Ghetsimani. În timp ce ucenicii erau tulburați în inimă în legătură cu diferitele lucruri pe care le spusese Domnul și cu declarația despre moartea Sa care se apropia, și în timp ce Domnul de asemenea avea în minte despărțirea de ucenicii Săi și experiențele lor viitoare, El le-a dat pilda cu Vița de vie. Unii au presupus că aceasta, ca și alte pilde ale Domnului, a fost o lecție obiectivă — sugerată de ceva ce au văzut toți. Alții presupun că viile văzute de-a lungul drumului au oferit sugestia, iar alții că în calea lor au trecut probabil pe lângă poarta de aur a Templului, pe care era o vie de aur mare, care, după descrierea lui Iosefus, avea ciorchini de mărimea unui om; un alt scriitor evreu spune că „frunzele și mugurii ei erau lucrați în aur roșcat strălucitor, iar ciorchinii ei de aur galben, și boabele de struguri din pietre prețioase". Conform autorităților evreiești, această vie continua să crească prin oferirea câte unei frunze sau a unui ciorchin sau a unei ramuri de către cei bogați, întocmai cum donează acum bisericilor vitralii memoriale. În orice caz, Domnul și apostolii trebuie să fi văzut adeseori această viță de aur.

Domnul nostru S-a prezentat pe Sine ca Vița adevărată și pe Tatăl Său ca Viticultorul care a plantat vița adevărată, iar pe ucenicii Săi ca mlădițele adevărate ale acestei vițe. Expresia „vița adevărată" sugerează că este și o vie falsă, iar acest gând este accentuat și dezvoltat în ultimul mesaj al Domnului nostru către poporul Său în simbolurile Apocalipsei. Acolo El vorbește despre strângerea roadelor „viei pământului" și aruncarea lor în teascul mâniei lui Dumnezeu la sfârșitul acestui veac (Apoc. 14:19). Prin urmare, a existat un sens mai adânc în cuvintele Domnului nostru, „adevărata viță", decât au putut înțelege din ele apostolii. Noi care trăim într-un timp când s-au dezvoltat atât via adevărată, plantată de Tatăl, cât și via falsă a pământului, via pământească, avem ocazia să observăm deosebirea dintre aceste două vii, și să observăm de asemenea că via pământului este o contrafacere a viei cerești. În măsura în care vedem clar această chestiune, ne va ajuta nu numai să înțelegem pilda Domnului, ci și s-o aplicăm în viața noastră zilnică. Noi vom fi în mai mic pericol de a înțelege greșit, de a interpreta greșit și de a fi amăgiți de via falsă, sau de mlădițele false și de principiile false reprezentate în legătură cu dezvoltarea ei, deoarece ea nu este sub îngrijirea Viticultorului divin.

Via pământului

Via pământului este sistemul creștinătății nominale, organizat după înțelepciunea pământească. Coardele ei sunt diferitele secte și partide ale creștinătății. Roadele ei sunt catedralele, templele, tabernacolele, capelele, orfelinatele, spitalele etc., puterea politică, onoarea oamenilor, bogăția, poziția socială. Ea este mare și influentă în lume și are spiritul lumii, care curge prin toate mlădițele ei și guvernează toate afacerile ei, și produce roadă care nu este cu totul rea, dar care este cu totul pământească, și care este gustată și apreciată pentru că este pământească și practică, mai degrabă decât cerească. Această vie a crescut minunat și are cam trei sute de mlădițe și pretinde patru sute de milioane de aderenți, și prin averea și proprietatea ei nespusă și prin aderenții ei se poate spune că practic controlează bogăția lumii.

Mare este via pământului, minunată în ochii oamenilor. Dar timpul secerișului va arăta că aceste sisteme nominale nu sunt via plantată de dreapta lui Iehova (Isa. 60:2), și de aceea este sistemul despre care Domnul declară că îl va dezrădăcina cu totul și-l va distruge, și a cărui distrugere este atât de viu descrisă în Apocalipsa. În teascul mâniei lui Dumnezeu, în marele timp de strâmtorare care se apropie

— despre care noi credem că Scripturile ne învață că va fi în întregime asupra lumii în zece ani de acum încolo — sângele strugurilor Babilonului va însemna un potop de strâmtorare și suferință pentru lume. Până atunci însă, via adevărată și mlădițele ei vor fi fost toate glorificate, iar rezultatele roadelor ei cuvenite vor însemna binecuvântări pentru toate familiile pământului.

Să analizăm cu grijă „Vița adevărată" și relația noastră ca și coarde ale ei, și caracterul roadelor pe care le așteaptă marele Viticultor, pentru ca această ultimă pildă a Domnului nostru să ne poată fi de mare folos, să ne întărească, să ne încurajeze, să ne ajute, așa cum a fost intenționat.

Via adevărată

În Via adevărată coardele nu sunt secte, partide, și numai prin amăgirile Adversarului unii din poporul Său recunosc aceste sisteme ale oamenilor. După cum apostolii n-au fost presbiteriani, metodiști, luterani etc., tot așa nici unul din poporul Domnului să nu fie așa, și numai fiindcă au fost orbiți de învățăturile greșite ale Adversarului unii dintre copiii adevărați ai lui Dumnezeu sunt în astfel de eroare, și așa înțelegem noi această pildă și alte învățături din Cuvânt. Apostolii nu s-au atașat unii altora, ci fiecare apostol a fost unit în inimă, în credință, în speranță, în iubire, în devotare cu Domnul Însuși. Și astfel noi nu trebuie să ne atașăm apostolilor, nici să nu spunem, eu sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Petru etc., ci fiecare în mod individual trebuie să se atașeze Domnului ca membru, ca mlădiță; fiecare trebuie să aibă seva viței dacă dorește să aducă roade. Seva sectară este fără valoare în producerea roadelor adevărate pe care le dorește Domnul — este numai o piedică. Prin aceasta nu înțelegem că nici una din mlădițele Viei adevărate nu este asociată din greșeală cu sistemul bisericii nominale, via pământului. Recunoaștem că este așa, și de asemenea recunoaștem vocea Domnului — „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu primiți din pedepsele ei!" — din marile necazuri care vin asupra ei, a mamei și a ficelor.

După cum mlădițele nu reprezintă denominații și secte, ci indivizi care sunt uniți cu Domnul, tot așa învățătura pildei este că Domnul nostru nu curăță sectele și denominațiile, ci pe creștinii individuali, pe oricine și de oriunde ar fi ei — „Domnul cunoaște pe cei care sunt ai Săi". Cuvântul Domnului nostru în legătură cu acest subiect este: „Pe orice mlădiță care n-aduce roadă în Mine El o taie; și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curățește, ca să aducă mai multă roadă". Totul din Scripturi ne învață că mântuirea noastră și relația noastră cu Domnul sunt probleme individuale, personale; că noi nu suntem mântuiți prin adunări și secte și partide și familii, ci că individual și personal trebuie să fim uniți cu vița, dacă vrem să avem sevă, dacă vrem să avem viață, dacă vrem să fim socotiți membri ai Bisericii, care este corpul Său.

Multe ilustrații ale unității noastre

Este remarcabil cât de deplin a acoperit Domnul toată gama de ilustrații când a descris unitatea care există între El și urmașii Săi consacrați. El ne dă o ilustrație din regnul mineral, spunând că noi suntem pietre vii zidite împreună pe El ca temelie și piatra din vârf, pentru a fi Templul Dumnezeului nostru. Din regnul animal Domnul nostru a scos ilustrații ale acestei unități, asemănându-Se pe Sine cu Păstorul cel bun și pe adevărații Săi urmași cu oi sub îngrijirea Sa, una cu El în părtășie. Din regnul vegetal El a scos ilustrația din această lecție — Eu sunt Vița, iar adevărații Mei ucenici sunt mlădițele. Din legătura de familie El a scos o ilustrație a adevăratului soț și a adevăratei soții, și a unirii lor complete de inimă și de orice interes. Din familie a mai scos o ilustrație reprezentând pe Creatorul ca Tatăl, pe El Însuși ca Fiul mai mare și pe toți urmașii Săi ca frați. Din corpul uman avem încă o ilustrație, Isus Însuși fiind Capul Bisericii, care este corpul Său, căci, așa cum declară apostolul, noi suntem membri în parte ai corpului lui Cristos. În măsura în care credința noastră poate cuprinde aceste declarații, în măsura în care putem înțelege adevărul lor, în aceeași măsură putem avea credință puternică și încredere că Cel care a început lucrul bun în noi este capabil și dispus să-l ducă la bun sfârșit. Oricine, cu o inimă credincioasă, supusă, poate exercita credință, primește astfel putere și har pentru orice timp de nevoie, pentru fiecare oră de încercare, pentru fiecare dificultate și nedumerire și pentru fiecare afacere a vieții — elementul care va da echilibru și ne va ajuta să ne folosim de toate experiențele vieții, atât amare cât și plăcute.

Declarația Domnului nostru că unde doi sau trei ucenici ai Săi sunt adunați în numele Său ei formează o Biserică sau corp al lui Cristos, iar El ca și Cap este cu ei pentru binecuvântarea lor în măsura în care inimile lor Îi sunt loiale Lui și caută îndrumarea Lui, ne face să tragem de asemenea concluzia că oriunde sunt doi sau trei dintre membrii Săi, avem o reprezentare a viței, și ei pot avea toate binecuvântările mlădițelor și toate privilegiile de a aduce roadă. Foarte evident însă, Domnul nostru n-a vrut să înțelegem că în fiecare grup mic al celor care se numesc cu numele lui Cristos va fi o atât de amănunțită purificare, atât de amănunțită ardere, încât numai mlădițele adevărate vor rămâne. Aluzia Sa este că El lucrează cu noi în mod individual, precum și colectiv, și dacă noi vrem să ne menținem relația personală cu El, aceasta trebuie să fie prin primirea sevei din viță, primirea Spiritului sfânt, ca unul din rezultatele unirii și părtășiei cu El.

În măsura în care primim Spiritul sfânt în inimi bune și oneste, rezultatul va fi o tendință de a aduce roade, dar ilustrația pe care o dă Domnul nostru învață că unii pot deveni mlădițe adevărate în viță și totuși să neglijeze și să nu aibă dispoziția de a produce roade. Uneori o mlădiță sănătoasă, puternică se dezvoltă dintr-un butuc bun și o rădăcină bună, dar nu are calități de producere a roadei. Viticultorul cu un ochi încercat face deosebire între mugurii care vor produce ciorchini de struguri și mugurii care vor avea numai frunze. Cei care nu au muguri de fruct sunt cunoscuți ca „sterpi" — pentru că ei numai sug sucurile viței și nu aduc nici o roadă așa cum cere viticultorul. Acestea sunt curățate sau tăiate, așa încât puterea viței să nu fie risipită numai în asemenea splendoare exterioară, ci să fie păstrată pentru scopul ei de a produce roadă. În mod evident,

o clasă din aceia care se declară adevărați se aseamănă cu aceste mlădițe sterpe, care în mod egoist își atrag cât este posibil de mult din dreptatea Viței și fac o frumoasă impresie exterioară în lume, cu frunze sau declarații, dar nu se gândesc deloc să producă roada pe care o cere Domnul și care poate fi produsă numai prin sacrificiu.

Scopul curățării

Pe lângă mlădițele sterpe sunt unele care, deși au muguri de fruct, nu ar duce niciodată rodul la o dezvoltare bună, la coacere, dacă ar fi lăsate să-și urmeze cursul lor și să se dezvolte numai ca mlădițe, și de aceea viticultorul înțelept, observând mugurul, este mulțumit de el și scurtează lăstarul viței care depășește mugurul, nu pentru a-i dăuna mlădiței, ci pentru a o face mai roditoare. Așa este și cu noi, care nu numai că ne-am unit cu Domnul prin credință și consacrare și am fost acceptați ca mlădițe, ci ca mlădițe dorim să producem roadă bună, ceea ce Domnul caută în noi — avem nevoie de grija Viticultorului ca să putem aduce roada cea multă, așa încât roada pe care o producem să fie mai mult spre plăcerea Lui, roadă mare, roadă bogată, roadă bună, roadă valoroasă. Metodele curățării Domnului trebuie să fie înțelese de către toate mlădițele, altfel ele pot fi descurajate și se pot veșteji, și pot să n-aducă roada cuvenită.

S-ar părea că marele Viticultor curăță mlădițele Cristosului uneori luându-le bogăția sau proprietatea pământească, sau uneori împiedicându-le proiectele și planurile îndrăgite. Uneori El ne curăță permițând persecuții și pierderea renumelui și faimei, iar uneori El ne curăță permițând pierderea prieteniilor pământești către care cârceii inimilor noastre se întind prea puternic, și care ne-ar împiedica de la aducerea rodului cel mult pe care El îl dorește. Uneori El poate permite să ne mâhnească boala, ca una dintre aceste curățări, după cum a declarat profetul: „Până când n-am fost adânc mâhnit rătăceam" (Ps. 119:67). Mulți alții din poporul drag al Domnului au găsit unele dintre cele mai valoroase lecții pe patul suferinței.

Unii ne-au scris cum au fost prea ocupați, prea mult absorbiți în lucrurile și interesele pământești care li s-au părut că le cer imperios atenția, așa încât n-au avut timp potrivit să acorde pentru studiul Planului Divin al Veacurilor și pentru cultivarea propriilor lor inimi și pentru producerea roadelor Spiritului, și cum Domnul prin marea Sa milă i-a pus deoparte pentru o perioadă, și le-a dat ocaziile de care au avut nevoie pentru gândire și pentru dezvoltare creștină, pentru creștere în cunoștință, pentru ca ei să poată avea creștere în har. Deci, departe ca adevăratele mlădițe să considere aceste curățări ale Viticultorului ca lezări și răniri, ei trebuie să tragă concluzia că, în conformitate cu promisiunile bune ale Cuvântului, toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care Îl iubesc pe El — al mlădițelor cu adevărat producătoare de roadă din Vița adevărată. Aceste curățări, în loc să producă descurajări, trebuie să fie pentru noi, dacă sunt bine înțelese, surse de încurajare. Noi înțelegem că lumea este lăsată în voia ei; că via pământului nu are curățări speciale din partea Domnului, și că atunci când noi avem aceste curățări speciale, este un semn că Tatăl Însuși ne iubește și că Se îngrijește de cele mai bune interese ale noastre.

„Voi sunteți curați"

Aplicând această lecție la ucenicii Săi, Domnul nostru a dat de înțeles că lucrarea potrivită de curățare fusese deja făcută în privința lor până la acea dată, și că în providența Domnului fuseseră curățați de o mlădiță neroditoare, de Iuda. De aceea El le-a spus: „Voi sunteți curați din cauza cuvântului pe care vi l-am spus" — sunteți îndreptățiți și acceptați datorită credinței, supunerii și loialității voastre. Ce bucurie trebuie să fi simțit cei unsprezece când au auzit aceste cuvinte, și ce bucurie putem simți noi în mod cuvenit înțelegând adevărul acestor cuvinte aplicate nouă. Lăudat fie Domnul pentru acest mare dar al favorii Sale prin Cristos

— că noi avem în El nu numai iertarea păcatelor și acoperirea cu haina dreptății Sale, ci prin El suntem și acceptați de către Tatăl ca mlădițe ale Viței adevărate, curați prin acceptarea mesajului sau a Cuvântului trimis nouă. Dar acest lucru nu este totul, acesta este numai începutul. Lucrul necesar să fie amintit este că binecuvântarea și acceptarea noastră finală de către Tatăl va depinde de rămânerea noastră continuă în această binecuvântată relație strânsă de mlădițe în Viță.

Dacă nu aducem roadă, nu putem rămâne în această relație; dacă aducem roadă, dacă avem acel spirit și dispoziție, și dorim harul și puterea și ajutorul Domnului, harul Său ne va fi de ajuns pentru fiecare timp de nevoie și vom ieși biruitori și mai mult decât biruitori prin Cel care ne-a iubit și ne-a cumpărat cu sângele Său prețios. Producerea roadelor pe care le dorește Tatăl nu poate fi îndeplinită, noi nu putem să-I fim plăcuți decât dacă suntem înrudiți cu Cristos și dacă roada Lui este născută în noi prin relația noastră cu El și prin puterea Spiritului Său și a Cuvântului Său care lucrează în noi ca să voim și să facem buna Sa plăcere. Asigurarea este că, dacă rămânem în El vom aduce multă roadă și că fără El nu putem face nimic, nu avem roada pe care Tatăl s-o accepte.

Care este natura acestor roade? Cum putem cunoaște roada pe care o caută Tatăl? Răspundem că mulți, sub conducerea greșită și exemplul greșit al viei pământului, înclină să creadă că marile temple pământești, orfelinate etc. sunt roadele pe care Domnul dorește să le vadă bine dezvoltate. Noi răspundem, nu. Dacă acestea ar fi roadele, atunci Isus și apostolii n-au produs deloc roade: ei n-au construit biserici sau catedrale sau temple, nici n-au construit, nici n-au fondat orfelinate sau aziluri sau spitale. Dacă acestea ar fi roadele pe care le caută Tatăl, atunci Domnul și apostolii au greșit total. Dar noi susținem că ei n-au greșit, că eroarea a venit mai degrabă din altă parte; că via pământului condusă de spiritul lumii a luat o direcție utilitară și produce roadele pe care le aprobă lumea.

Lumea se îngrijește

Noi nu spunem nici un cuvânt împotriva spitalelor, azilurilor etc. — credem că ele sunt foarte bune, foarte necesare, ajutoare foarte potrivite pentru societate și civilizație — dar credem că lumea este cu totul capabilă să se îngrijească de toate aceste lucruri, și că lumea este cu totul gata să se îngrijească de ele. De exemplu, spitalele, azilurile etc., Sf. Francisc, Sf. Iacov și Sf. Agnes, protestante și catolice, toate caută sprijin în donațiile Statului pentru întreținerea lor și toate îl obțin, și Statul ar putea la fel de bine, și mai bine în unele privințe, să aibă răspunderea completă a acestora. Și de fapt nu suntem siguri că nu are acum toată răspunderea, atât cât este posibil de mult. Nu vrem să dăm de înțeles că nici o mlădiță adevărată din Vița adevărată nu este legată de vreuna din aceste instituții pământești; dar susținem că acestea nu sunt roadele lor conform pildei Domnului, și că, dacă ei sunt atât membri ai corpului cât și membri ai Babilonului, ei trebuie să producă roada viței plantată de Tatăl, precum și să se identifice cu alte roade bune.

Roadele Spiritului sunt uneori considerate a fi activități în serviciul Adevărului, ca de exemplu, răspândirea Adevărului, spunerea Adevărului, aducerea unora afară din întuneric la lumina și cunoștința adevărului, cheltuirea banilor pentru publicarea Adevărului — toate acestea sunt considerate uneori roadele pe care Domnul le așteaptă de la mlădițe. Nu este așa! Roadele sunt ceva mai nobil și mai mare decât aceste lucruri și sunt descrise de către apostol ca roadele Spiritului. Spiritul Viței trebuie să pătrundă toate mlădițele și roada Viței trebuie să fie în fiecare mlădiță. Aceste roade ale spiritului sunt enumerate — dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, stăpânirea de sine; dacă avem din belșug în noi aceste lucruri, apostolul spune că ele nu ne vor lăsa să fim nici leneși, nici neroditori în cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru.

În unele privințe toate aceste roade sunt una; adică, esența răbdării creștine cuvenite este dragostea; esența speranței și credinței și bucuriei este iubirea față de Tatăl nostru și încrederea noastră în iubirea Sa, așa cum este exprimată în făgăduințele Sale pentru noi. Astfel că numele tuturor acestor roade și haruri ale Spiritului sunt exprimate într-un cuvânt: Iubire. Acestea sunt roadele care trebuie să fie găsite în fiecare mlădiță dacă ea vrea să-și păstreze locul ca mlădiță și să fie din Vița glorificată în curând. Să nu ne înșelăm pe noi înșine gândind că alte lucruri vor fi deajuns și că vom putea trece inspecția divină fără acestea. Celelalte lucruri, faptele bune, cercetarea Adevărului, distribuirea literaturii etc., vor fi acceptabile Tatălui numai în măsura în care ele sunt rezultatele acestor roade în inimile noastre. Apostolul exprimă aceasta convingător când spune: Dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, dacă mi-aș da trupul să fie ars și nu aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.

Același gând este adevărat și în privința serviciului pentru Domnul: dacă am petrece fiecare zi și fiecare ceas în lucrarea secerișului, dacă ne-am da toți banii pentru tipărirea pliantelor și a cărților, sau ne-am folosi pe noi în oricare alt mod pentru serviciul cauzei Domnului, n-ar folosi la nimic dacă n-ar fi ca rezultat al iubirii din inimile noastre. Vedem deci, ideea este că trebuie să cultivăm în inimile noastre harurile Spiritului sfânt: blândețea, amabilitatea, răbdarea etc., dragostea, și că trebuie să le avem pe acestea în măsură îmbelșugată ca să fim plăcuți Domnului, să aducem „roadă multă". Dovada acestor roade, prin urmare, va fi făcută fără îndoială prin diferite canale, poate acela de a da averea săracilor, poate printr-o astfel de credincioșie în prezentarea Adevărului care ne-ar putea duce la martiraj, încât corpurile să ne fie arse. Dacă arderea corpurilor sau pierderea întregii noastre averi vine în astfel de mod prin credincioșia noastră față de principiile dreptății, prin iubirea și loialitatea noastră față de Domnul, atunci suntem într-adevăr fericiți.

Mlădițele veștejite sunt arse

Declarația că acelea care nu vor aduce roada Viței vor fi tăiate ca să nu mai fie mlădițe și se vor veșteji și în cele din urmă vor fi arse, pare să implice Moartea a Doua, distrugerea completă a clasei indicate. Aceasta nu este clasa lumească, pentru că cei lumești niciodată n-au fost uniți cu Cristos, niciodată n-au fost mlădițe în Viță și prin urmare niciodată n-au fost în încercare în această privință. Declarația se referă numai la cei care au mers până acolo încât au făcut o deplină consacrare Domnului, o deplină unire cu El, o deplină consacrare și o concepere de Spirit sfânt. Aceste cuvinte deci, par să corespundă cu declarația apostolului: ,,Înfricoșător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu".

Lumea nu este ,,în mâinile Dumnezeului celui viu", ci este socotită a fi în prezent moartă în Adam, sub sentința adamică, nefiind judecată de Domnul. Numai Biserica este socotită a fi liberă de condamnarea adamică și pusă la încercare sau judecată, și prin urmare numai aceștia ar putea cădea din mâinile lui Cristos, Mijlocitorul (pentru clarificarea folosirii acestui termen, Mijlocitor, vezi articolul de la pagina 4309, în limba engleză), și în mâinile Tatălui în sensul indicat aici. Fiind excluși din Cristos, cazul lor este fără speranță; pentru unii ca aceștia nu putem aștepta în continuare nimic mai bun decât Moartea a Doua. Chiar și în acest caz, suntem bucuroși că teoria chinului veșnic nu este adevărată; că atunci când mor cu moartea stingerii complete, ei vor fi suferit tot ce a pronunțat Dumnezeu, îngrozitoare cum va fi acea pierdere pentru cei care apreciază viața veșnică.

Această declarație despre mlădițele tăiate, veștejite și arse nu pare să se refere deloc la clasa casei credinței, care, deși cred în Isus, n-au ajuns niciodată la punctul de a deveni mlădițe sau membri în Cristos. Nici nu pare a lua în considerare mulțimea mare. De fapt această clasă este menționată numai în puține scripturi și atunci nedeslușit, Domnul indicând astfel, credem noi, că nimeni n-a fost chemat la o astfel de grupă. Apostolul vorbește despre unii care sunt ,,mântuiți ca prin foc", și o mică sugestie în această direcție ar putea fi luată din cuvintele Învățătorului că, fiind tăiați ca mlădițe, ei se veștejesc și sunt arși — arși ca mlădițe, distruși ca membri ai grupei la care au fost atașați inițial prin legământ, dar nu în mod necesar nimiciți ca indivizi pentru toată eternitatea. Apostolul vorbește despre această clasă, spunând că ei înșiși vor fi mântuiți ca prin foc, dar lucrările lor vor suferi pierdere. Poate ar trebui să-i considerăm pe aceștia ca fiind incluși în acest mod în declarația Domnului.

Roadele celor ce sunt membri în Viță

Domnul nostru continuă să ne spună care vor fi unele din roadele acestei uniri cu El:

Întâi, aceștia pot cere orice doresc și li se va îndeplini cererea. Există numai o condiție sau limitare, și anume, că înainte de a fi astfel pregătiți să ceară, ei trebuie să caute să dea atenție Cuvântului Domnului ca să poată recunoaște care este voința Lui și ce pot cere potrivit voinței Lui. Cei care rămân în Cristos nu trebuie să aibă voința lor proprie, voința lor trebuie să fie voința Capului lor, și Capul lor a declarat deja că voința Sa este voința Tatălui. Acestea sunt deci limitările, ca noi să avem voința Tatălui în inimile noastre și promisiunile Tatălui în inimile noastre; atunci cererile noastre vor fi în conformitate cu acestea și Domnul va binevoi să ni le acorde pe toate.

A doua roadă sau al doilea rezultat va fi că Tatăl va fi glorificat cu atât mai mult cu cât roadele noastre se înmulțesc, și în aceste condiții situația noastră de ucenici va continua, și anume, că noi în mod obișnuit vom căuta să cunoaștem și să facem voia Tatălui și să-L glorificăm și onorăm pe El prin vieți ascultătoare de voința Sa. Orice mai puțin de atât ne va pierde starea de ucenici. Nu înseamnă că se va pierde instantaneu, ca și cum Domnul S-ar folosi de ocazie ca să ne respingă repede, dar că parte din relația noastră de legământ este ca noi să creștem în har, să creștem în cunoștință, să creștem în armonia cu Dumnezeu, să creștem în roadele Spiritului, și dacă ne întoarcem de la acest angajament sau contract, nu putem fi considerați că ne păstrăm relația ca ucenici, ca membri.

Al treilea rod sau dovadă a acestei calități de membru în Viță și a creșterii noastre continue ca mlădițe este enunțat în versetul 9, și anume, că așa cum Tatăl L-a iubit pe Domnul Isus, Vița, tot așa Răscumpărătorul nostru ne iubește pe noi, mlădițele Sale sau membrii Săi. Ce gând minunat este acesta, că Învățătorul nostru are față de noi același fel de iubire cum are Tatăl față de El! Dacă credința noastră ar putea pătrunde întotdeauna acest gând și l-ar putea menține, noi într-adevăr n-am avea nimic ce să dorim sau de ce să ne fie frică — vara noastră ar dura tot anul. Următorul gând sugerat este că, după ce am ajuns, după ce am obținut această poziție înaltă în favoarea Domnului, dacă suntem ucenicii Lui și într-adevăr apreciem ceea ce a făcut El pentru noi în această privință, noi vom dori să continuăm în iubirea Lui. Apoi vin la rând termenii și condițiile pe baza cărora putem continua în acea iubire, și anume, ca noi să păzim poruncile Sale.

Arătându-ne că aceasta nu este o propunere nerațională, Domnul nostru a declarat că acestea sunt aceleași condiții pe baza cărora Tatăl lucra cu El, și anume,  ,,După cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui". Noi nu putem aștepta să rămânem în dragostea Domnului și să fim nepăsători față de poruncile Sale. Măsura credincioșiei noastre față de El va fi indicată prin supunerea noastră față de El, după cum măsura iubirii Lui pentru Tatăl a fost indicată prin supunerea Lui față de Tatăl. Apostolul sugerează acest gând și adaugă puțin la el, zicând: ,,Căci aceasta este dragostea de Dumnezeu, să păzim poruncile Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele" (1 Ioan 5:3). Nu este destul să păzim poruncile, ci să le păzim cu iubire și cu loialitate, din plăcere, să nu le considerăm apăsătoare, ci mai degrabă să fim bucuroși a fi în acord, în armonie cu toate prevederile și aranjamentele drepte ale Domnului. Să căutăm tot mai mult acest spirit al deplinei armonii a inimii cu toate principiile dreptății așezate de către Domnul nostru Isus — cu poruncile Lui.

Poruncile Domnului nostru nu sunt cele zece porunci ale lui Moise, decât mai mult sau mai puțin după punctul de vedere al expresiei. Ele sunt mai puțin în sensul cerințelor asupra cărnii noastre; ele sunt mai mult în privința cerințelor asupra inimilor noastre. În rezumat, El ne spune că legea Sa este iubirea cu toată inima, mintea, sufletul și puterea noastră pentru Tatăl și pentru aproapele nostru ca pentru noi. Acest lucru este posibil pentru inimile noastre regenerate, deși nu este posibil pentru carnea noastră imperfectă. Cerința Domnului este deci, ca noi să servim cu inimile această lege a lui Dumnezeu și cu trupurile să facem cum putem mai bine, și avem asigurarea că la înviere vom avea corpurile noi în care vom fi capabili să-I servim Domnului în toate amănuntele, complet, satisfăcător.

Bucuria Mea rămâne, bucuria voastră va fi deplină

Domnul nostru a încheiat această lecție mică, atât de scurtă și totuși atât de plină de sens și de profunzime, printr-o ilustrație a motivului pentru care a dat-o, spunând: „V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi și bucuria voastră să fie deplină". „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, așa cum v-am iubit Eu." Minunate cuvinte ale vieții sunt acestea care au ajuns la noi după secole, care au ajutat să învioreze și să încurajeze pe așa de mulți urmași ai Domnului pe calea îngustă!

Multe sunt obiecțiile care se ridică împotriva religiei curate și nepătate: Unii se plâng că este sumbră, tristă, o cătușă pe inimă și pe creier; că scoate pe oameni afară din fiecare templu de plăcere cu un bici din corzi mici; că afișează anunțul „trecerea interzisă" la fiecare câmp de distracție. Răspunsul nostru trebuie să fie că aceasta este o greșeală: că acestea sunt cuvintele celor care nici nu știu și nici nu înțeleg lucrurile despre care vorbesc. Acei care într-adevăr au făcut un legământ cu Domnul, care într-adevăr L-au acceptat, care într-adevăr și-au sacrificat viețile la picioarele Lui și au devenit urmașii Lui în sinceritate, sunt plini de bucuria Lui, care zi de zi, an de an, ajunge tot mai aproape de împlinire — o bucurie care însă nu va fi completă până când va veni ceea ce este desăvârșit și ceea ce este în parte se va sfârși, până când în starea învierii vom vedea așa cum suntem și noi văzuți și vom cunoaște așa cum suntem și noi cunoscuți, și vom aprecia deplin bucuriile Domnului nostru, auzind invitația Sa de bun-venit: ,,Intră în bucuria stăpânului tău".

Noi intrăm acum în acele bucurii prin credință, prin anticipare, prin odihna inimii, dar în curând vom intra în ele în sensul real. Între timp lumea, care nu s-a supus Domnului, care nu are aprecierea bucuriilor Domnului, care este plină de egoism și ambiție, conflicte și invidie, nu ne cunoaște după cum nu L-a cunoscut nici pe El; nu cunoaște bucuriile noastre în serviciul Învățătorului, întocmai cum n-a apreciat niciodată bucuriile pe care le avea Domnul nostru când făcea voința Tatălui, chiar cu sacrificiul vieții Sale.

„Așa v-am iubit și Eu pe voi"

Nu ne uimește că Domnul ne îndrumă să ne iubim unii pe alții, dar rămânem uimiți la gândul conținut în aceste cuvinte, ,,așa v-am iubit și Eu pe voi". Cum ne putem noi iubi unul pe altul cu aceeași iubire cu care Domnul ne iubește pe fiecare dintre noi, este prima noastră întrebare? Noi răspundem că aceasta este imposibil la început, dar pe măsură ce ne umplem tot mai mult cu Spiritul Domnului, ne apropiem tot mai mult de acest standard al iubirii desăvârșite pentru toți cei care sunt ai Lui, o iubire care nu numai va refuza să facă rău altuia, ci o iubire căreia îi va face plăcere să facă bine unui frate, ba chiar să facă bine pe cheltuiala timpului și comodității proprii. În acest fel Isus ne-a iubit pe noi toți și ne-a răscumpărat cu sângele Său prețios, și în măsura în care creștem în har, în cunoștință și în iubire de El, în aceeași măsură suntem asemenea lui Cristos și avem o iubire asemenea lui Cristos. Această iubire este împlinirea Legii, și oricine are o asemenea iubire pentru frați, va avea fără îndoială o iubire deplină, compătimitoare pentru întreaga creație gemândă, și va fi fericit să facă acum puținul care este posibil să se facă pentru ei, și va fi îndoit de bucuros că Domnul la propriul Său timp și plăcere are o binecuvântare mare și minunată pentru fiecare membru al rasei lui Adam.

Cineva a spus: ,,Să nu-ți imaginezi că ai aceste lucruri numai pentru că știi cum să le obții. Încearcă atunci să te hrănești cu o carte de bucate". Este aici un gând bun și important: este foarte important ca noi să știm aceste lucruri și să înțelegem planurile Domnului și să apreciem principiile stabilite în Cuvântul Său, dar chiar dacă am avea toată cunoștința, nu ne-ar fi utilă dacă n-am folosi-o. Să nu gândim că primim beneficiul prevederilor îndurătoare ale Domnului numai învățând cum se primesc, ci să facem pașii necesari

— să căutăm să fim cu totul ai Lui, să căutăm să fim producători de roade, să căutăm să rămânem în iubirea Lui, în iubirea Tatălui, în iubirea unuia față de celălalt, pe care El a poruncit-o.

R — 4164 / mai 1908

Promisiunea Spiritului sfânt

Ioan 16:4-15

Textul de bază: „Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor, care să fie cu voi pentru totdeauna.” Ioan 14:16.

Domnul nostru, în drum spre Ghetsimani, în noaptea vânzării Sale, le-a ținut ucenicilor Săi cuvântarea din această lecție. El le spusese la ce trebuie să se aștepte ca urmași ai Săi; că vor fi înțeleși greșit, persecutați, insultați din cauza credincioșiei lor față de El și față de frații pe care El îi reprezenta. „Dar v-am spus aceste lucruri pentru ca, atunci când le va veni ceasul să se împlinească, să vă aduceți aminte că vi le-am spus” (Ioan 16:4). El nu le spusese toate la câte se puteau aștepta, sugerând aceasta când a zis: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteți purta”. La fel se poate spune despre toți care devin ucenici ai Domnului. Ei văd lumină suficientă pentru un singur pas care-l au de făcut înainte, dar încercările și dificultățile viitoare sunt ținute ascunse de ei cu grație, pentru ca ei să nu fie copleșiți de ele. „Ajunge zilei necazul ei.” Aceasta nu era înșelare, nu era amăgire a ucenicilor să facă ceva împotriva voinței lor. De la bun început Învățătorul ne asigură că nu putem fi ucenicii Săi dacă nu ne luăm crucea și nu-L urmăm. Dacă facem acest pas cu onestitate și sinceritate, vom avea multă dificultate în legătură cu aceasta, fără a cunoaște amănunte din necazurile care vor veni. Într-adevăr, dacă am cunoaște încercările noastre viitoare, am fi în mod nejustificat copleșiți de ele, fiindcă la început am putut aprecia numai imperfect semnificația cuvintelor Domnului nostru „harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârșește”, și asigurarea că El nu va îngădui să fim ispitiți peste puterile noastre, ci cu fiecare ispită va pregăti o cale de scăpare (2 Cor. 12:9; 1 Cor. 10:13). Așadar, pe măsură ce aceia din poporul Domnului fac pași progresivi, vor găsi că aceste făgăduințe sunt chiar adevărate; vor vedea că sunt susținuți, vor vedea că nu au mai mult decât pot suporta, și că deși încercările lor sunt într-adevăr mai aspre decât la începutul căii, totuși ele pot fi învinse, datorită creșterii în har și cunoștință.

Era dificil pentru ei să înțeleagă puterea prin care Domnul avea să le acorde ucenicilor Săi persecutați ajutor în timpul absenței Sale personale. În lecția noastră, Învățătorul clarifică chestiunea cât se poate de bine, numind puterea, influența pe care o va exercita pentru ei, Spiritul sfânt, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul lui Cristos, Spiritul adevărului. Deoarece influența care va fi astfel exercitată asupra lor va fi susținătoare și mângâietoare, Domnul a numit acest Spirit sau putere mângâietor, susținător, ajutor. El n-a spus că va trimite o altă persoană care să lucreze cu ei; nici o altă persoană nu putea lucra cu ei mai bine decât El. Era un spirit, o influență, o putere pe care avea s-o trimită, și aceasta Îl reprezenta pe deplin pe Tatăl și pe El, așa încât, având Spiritul sfânt, ei vor avea părtășie cu Tatăl și părtășie cu Fiul. Despre acest Spirit sfânt se vorbește în mod foarte potrivit la masculin, întocmai cum Tatăl și Fiul sunt reprezentați la masculin. Așa stând situația, caracterul potrivit al acestui lucru este evident.

Sfânta Treime

În timpul „veacurilor întunecate” a predominat o mare confuzie de gândire și învățăturile clare ale Scripturilor au fost pierdute din vedere. Într-adevăr, pentru o vreme Biblia a fost folosită puțin. Episcopii au fost socotiți ca egalii apostolilor în privința inspirației, în baza doctrinei succesiunii apostolice. De aceea, când aceștia se adunau în concilii, votul sau decizia lor în privința unei doctrine era acceptată ca fiind apostolică, având autoritate. Evident, s-a trecut cu vederea faptul că Domnul n-a ales decât doisprezece apostoli și n-a spus nimic despre vreun succesor al lor, și că în Apocalipsa a sugerat că nu vor fi succesori, atunci când a arătat Noul Ierusalim cu numai douăsprezece temelii, iar pe cele douăsprezece temelii numele celor doisprezece apostoli ai Mielului. Apoc. 21:14.

În secolul al doilea influența filosofiei grecești asupra Bisericii este foarte vizibilă și diferitele erori devin proeminente destul de timpuriu. Una dintre acestea în mod special se referă la Domnul nostru, practic punându-L la egalitate cu filosofii greci, Socrate și Platon, și negând nașterea Sa specială și existența Sa preumană. În combaterea acestor erori, unii, loiali Domnului, au mers la cealaltă extremă și L-au declarat, contrar cuvintelor Sale, egalul Tatălui (Ioan 10:29; 14:28). Au urmat apoi dispute cu privire la Spiritul sfânt, și aceiași extremiști au susținut că sunt trei Dumnezei: Tatăl, Fiul și Spiritul sfânt, „egali în putere și slavă”.

Destul de ciudat, după ce au pretins că aceștia sunt egali, ceea ce implică faptul că nu sunt unul și același în persoană, ci persoane diferite, s-a ridicat pretenția că de fapt sunt unul în persoană. Desigur, acest raționament nescriptural, ilogic, nu se susține, și ca atare aceia care au luat această poziție au fost forțați să recurgă la diferite tertipuri și subterfugii de argumentare. Uneori, unii dintre ei au pretins că sunt de fapt trei Dumnezei într-o persoană, în vreme ce alții au pretins că de fapt sunt trei persoane într-un Dumnezeu, și nefiind în stare să explice nici una din aceste afirmații fără sens, au recurs la acel cuvânt atât de folositor erorii și superstiției, și anume: „Taină”, „Taină”. Ei ne spun că problema Treimii este atât de tainică încât nici ei, nici alții nu trebuie s-o înțeleagă. Dacă n-o înțeleg, într-adevăr, să n-o discute; dar aceasta să nu-i împiedice pe alții care o pot înțelege și care văd foarte clar că toată taina este propria lor invenție; că învățătura biblică asupra acestui subiect este foarte clară, simplă, armonioasă și satisfăcătoare.

Când apostolul discută despre Dumnezeu, el ne spune: Pentru noi este un singur Dumnezeu viu și adevărat, nu trei! El continuă și spune că acest singur Dumnezeu viu și adevărat este Tatăl; apoi el adaugă că este un singur Domn Isus Cristos (1 Cor. 8:6). După cum am văzut deja, același apostol declară că Tatăl L-a înălțat mult pe Domnul Isus și I-a dat un nume mai presus de orice nume; că toți oamenii trebuie să-L cinstească pe Fiul după cum cinstesc pe Tatăl (Fil. 2:9, 10; Ioan 5:23). Aceasta înseamnă că sunt două persoane, fiindcă în nici un alt caz una n-ar putea s-o înalțe și s-o cinstească pe cealaltă; și dacă Fiul trebuie să fie cinstit după cum este și Tatăl, urmează, așa cum arată alte scripturi, că El este acum părtaș naturii divine și că El a fost înălțat la această mare onoare și demnitate — „mai presus de îngeri, stăpâniri și puteri” — ca răsplată pentru ascultarea Lui de voința Tatălui, în aceea că a venit în lume și a răscumpărat omenirea cu prețul propriei Sale vieți, în îndeplinirea scopurilor divine. Acest lucru l-am văzut deja din Ioan 1:1 — că Domnul nostru, înainte de a veni în lume, înainte ca lumea să fie făcută prin El ca agent al Tatălui, era Logosul, Cuvântul, Mesagerul lui Dumnezeu, Iehova, și că El era un Dumnezeu, un puternic, superior îngerilor, „toate au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”.

Se va observa că apostolul, vorbind despre Tatăl și despre Fiul, se referă la Ei ca la persoane separate, și că el nu se referă la Spiritul sfânt ca la un alt Dumnezeu, nici ca la o a treia parte din Dumnezeu. Nu înseamnă însă că apostolul ignoră Spiritul sfânt, căci peste tot în epistolele sale acesta este recunoscut ca Spiritul Tatălui și Spiritul Fiului, reprezentând în Biserică atât pe Tatăl cât și pe Fiul. Nici nu trebuie să înțelegem că Spiritul sfânt este o ființă spirituală

— ca atunci când citim, „Dumnezeu este un Duh” — ci cuvântul folosit înseamnă spiritul unei ființe, puterea, influența, voința, scopul, puterea sau orice vine de la acea persoană. Despre Spiritul sfânt se spune că vine de la Tatăl și de la Fiul ca o influență sau putere, și această influență sau putere în Biserica credincioșilor consacrați lucrează la rândul ei asupra celor cu care aceștia vin în contact. Este întotdeauna un spirit sau o influență bună și sfântă, și astfel în mod clar este deosebit de spiritul lumii, dispoziția lumii, influența lumii, spiritul păcatului, spiritul lui anticrist etc.

 

„Duhul sfânt încă nu era”

Domnul nostru i-a anunțat cu blândețe pe ucenicii Săi întristați și tulburați despre plecarea Sa la Tatăl care L-a trimis. Ei nu L-au întrebat unde, căci ei credeau cuvântul Lui, că venise de la Tatăl și că Se va întoarce la Tatăl care L-a trimis. Dar tristețea le umpluse inima. Ce aveau să facă fără Domnul! Cum putea să se împlinească făgăduința cu privire la o Împărăție dacă El pleca? Oare urmaseră ei o iluzie timp de trei ani? Ei nu se îndoiau de Domnul, dar erau nedumeriți. Domnul nostru le-a explicat așadar, că dacă ei înțelegeau lucrurile în mod corect, aceasta îi elibera de mare parte din necazul lor, că într-adevar era spre avantajul lor, în interesul lor, ca El să plece. Dacă El nu pleca, era imposibil ca Tatăl să-i conceapă de Spirit și să-i recunoască drept fii ai lui Dumnezeu; astfel că nu era posibil ca ei să fie ceva mai mult decât ființe umane, să devină vreodată ființe spirituale sau părtași naturii divine, împreună cu gloriile și onorurile acesteia. Într-adevăr, fără plecarea Domnului nostru ar fi fost imposibil ca ei să ajungă chiar și la restabilirea umană, căci întreaga lucrare de mântuire, atât în privința Bisericii cât și a lumii, era dependentă de îndeplinirea de către Domnul nostru a cerințelor dreptății. În ziua următoare, ca Miel al lui Dumnezeu, El a murit pentru păcatul lui Adam, care era peste întreaga rasă, și în a treia zi Tatăl L-a înviat prin puterea Sa. În această mare tranzacție pentru noi a fost realizată o lucrare de cea mai mare importanță; dar beneficiile acelei lucrări, sub aranjamentul divin, nu puteau veni nici pentru Biserică nici pentru lume, până când mai întâi Domnul nostru Se înălța la cer și Se înfățișa înaintea Tatălui și prezenta meritul sacrificiului Său, ca un prinos pentru poporul Său. Dacă Isus ar fi rămas cu ucenicii Săi de-a lungul acestui veac, chiar ca ființă spirituală (cum a fost cu ei în timpul celor patruzeci de zile), nimeni n-ar fi putut fi conceput de Spiritul sfânt. A fost necesar ca Cristos să Se înalțe și să prezinte meritul sacrificiului Său înainte ca noi să fi putut fi acceptați și înfiați, înainte să fi putut primi Spiritul sfânt. Când apostolii au primit Spiritul sfânt la Cincizecime, ei au spus: „Aceasta este ceea ce a fost spus prin prorocul Ioel” — nu acesta este Cel despre care a vorbit prorocul Ioel. Ei l-au numit botez cu Spiritul sfânt! Un botez cu o persoană nu este un gând potrivit și care poate fi imaginat; nici n-ar putea fi potrivit să gândim că Spiritul sfânt ca persoană este prezent în inima fiecărui credincios! Ori de câte ori asociem ideea de personalitate, aceasta implică spațiu. Astfel vedem că Dumnezeu este un spirit, nu că Dumnezeu este spirit; dar noi nu vorbim despre Spiritul sfânt ca fiind separat, ca și cum ar fi

o persoană separată și deosebită de Tatăl și de Fiul; Scripturile se referă la el ca fiind Spiritul lui Dumnezeu, aparținând lui Dumnezeu, emanând de la Dumnezeu; un Spirit al lui Cristos, emanând de la Cristos; un Spirit sau influență sau putere atotpătrunzătoare, care se poate exercita în orice loc sau în orice număr de locuri oricând și poate face orice fel de lucrare sau misiune. Cu cât mai satisfăcătoare este ideea adevărată cu privire la Spiritul sfânt, decât cele absurde și nescripturale! Am putea remarca în legătură cu aceasta că cuvântul „Îl” (vi-L, ca persoană — n. t.) din versetul 7, după limba greacă, ar putea la fel de potrivit să fie tradus „îl” (la neutru — n. t.) — „Vi-l voi trimite” — totuși n-avem nici o obiecție de prezentat împotriva folosirii cuvântului „Îl”, deoarece acest Spirit sau influență sfântă este de la El, de la Tatăl. La fel cuvântul „El” (persoană — n. t.) din versetul 8 ar putea la fel de bine, conform limbii grecești, să fie tradus „el” (neutru — n. t.).

Nu spiritul lumii

Printre diferitele idei false cu privire la lucrările Spiritului sfânt este una care pretinde că Spiritul sfânt ca persoană a fost ocupat de-a lungul Veacului Evanghelic, mergând încolo și încoace ca să-i convingă pe oameni de păcat și să-i convertească la dreptate. Unii merg atât de departe cu ideea eronată încât ne spun că nimeni nu poate fi convertit de la păcat decât dacă Spiritul sfânt al lui Dumnezeu a lucrat în mod miraculos în el. Dacă aceste idei ar fi aproape de adevăr în oarecare măsură, ele ar sugera că Dumnezeu singur este responsabil de faptul că lumea nu este astăzi convertită, fiindcă Spiritul sfânt n-a reușit să-și facă partea în convertire, mustrare și convingere.

Spiritul sfânt nu lucrează deloc în inimile lumii; ci, după cum declară Domnul nostru: Va fi în voi, în ucenicii Săi, Spiritul Tatălui, Spiritul sau dispoziția Fiului, spiritul adevărului, spiritul unei minți sănătoase, spiritul sfințeniei față de Domnul. Nici una din aceste calități ale Spiritului sfânt nu se găsește în lumea păcătoasă; ele aparțin și sunt intenționate numai celor „sfințiți în Isus Cristos”. Puterea lui Dumnezeu lucrează asupra inimilor care sunt pe deplin consacrate Lui, energizându-i, curățindu-i, separându-i de spiritul lumii și folosindu-i în serviciul divin. Spiritul lumii este spiritul păcatului și egoismului; Spiritul Domnului este spiritul sfințeniei și consacrării față de voința divină.

„El va dovedi lumea vinovată”

Cum deci, va dovedi Spiritul sfânt din voi lumea vinovată? Răspundem că toată Biserica, concepută de Spiritul sfânt și astfel iluminată, trebuie să lase lumina lor să strălucească înaintea oamenilor așa încât să dovedească lumea vinovată. Sfințenia Bisericii este cea care dovedește lumea vinovată. Spiritul Domnului, dispoziția Domnului în poporul Său aduce mustrare celor care trăiesc în păcat. Așa a fost și în cazul Domnului nostru, după cum a declarat El. Spiritul Tatălui I-a fost dat Lui în acest sens special, la botezul Său; după cum a mărturisit Ioan: „Am văzut Duhul coborându-se din cer ca un porumbel; și a rămas peste El”. El a primit Spiritul Tatălui fără măsură, fără limită, deoarece, fiind Cel desăvârșit, în chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a putut primi Spiritul lui Dumnezeu în măsură deplină. Noi, dimpotrivă, imperfecți, cu lipsuri prin cădere, putem primi Spiritul numai într-o măsură limitată din cauza defectelor noastre — unii mai mult, alții mai puțin; dar, mulțumim lui Dumnezeu, fiecare are privilegiul să fie umplut cu Spiritul sfânt și să fie sfințit prin el pe măsură ce trec zilele. Lumina Domnului nostru, pe care a lăsat-o să lumineze înaintea oamenilor, a fost mare. Luminile noastre prin comparație sunt slabe; dar noi trebuie să urmăm exemplul Domnului nostru și să ne umplem din ce în ce mai mult cu spiritul adevărului, lumina adevărului, și s-o lăsăm să strălucească cu înțelepciune asupra tuturor celor care sunt în raza influenței noastre.

Efectul acestui lucru va fi triplu, după cum este afirmat în versetele 8-11.

(1) „Va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul” — adică, va face lumea conștientă de starea sa păcătoasă; va arăta lumii tot mai mult gravitatea peste măsură a păcatului. Mulți din lume au pierdut atât de mult chipul lui Dumnezeu și sunt atât de lipsiți de conștiință, încât nu pot să deosebească foarte clar între onestitate și neonestitate, între adevăr și falsitate, între dreptate și păcat. Lumea s-a obișnuit să se măsoare cu ea însăși; dar acum prin Cristos și prin Biserica Sa, Domnul a stabilit un standard nou pentru lume; și Biserica, nu numai prin cuvintele ei, ci și prin faptele ei, trebuie să susțină standardele glorioase ale cuvintelor lui Dumnezeu în privința dreptății și iubirii.

(2) Nu este suficient ca lumea să fie condamnată de păcat; ea trebuie și să înțeleagă ceva despre dreptate, opusul păcatului; că o măsură considerabilă de dreptate este posibilă și că dificultatea în atingerea ei se datorează naturii căzute. Lumea trebuie să fie convinsă că dreptatea este standardul cuvenit, singurul pe care Dumnezeu îl poate recunoaște, și că în minunatul Său plan El a aranjat ca viața veșnică să fie dată numai celor drepți. În legătură cu aceasta, este imposibil ca acei care fac instruirea, acei luminați de spirit, să nu constate că este necesar să clarifice că nimeni nu poate veni în acord deplin cu Tatăl prin ceva fapte ale propriei sale dreptăți, ci că este necesară iertarea, acoperirea pentru păcate pregătită prin meritul sacrificiului lui Cristos.

(3) Spiritul Domnului în cei din poporul Său îi va convinge pe vecini, pe toți cei care vin în sfera luminii lor și a mesajului lor, că viața prezentă nu este tot ce există, că în aranjamentul lui Dumnezeu există o încercare intenționată pentru întreaga lume, o judecată, o probă. Oricine aude acest mesaj trebuie să încuviințeze caracterul lui rațional, și el devine un motiv de bucurie, de speranță pentru toți cei care doresc viața veșnică. Cei care sunt corect și adânc influențați de aceste convingeri, vor căuta pe Domnul și diferitele Sale căi de har în viața prezentă, pentru ca și ei să-și aibă judecata și încercarea ca parte a Bisericii. Dar cei care nu sunt astfel mișcați și influențați trebuie să fie instruiți prin Biserică; dar în măsura în care au lumină sau cunoștință, au și responsabilitate. În planul Său, Dumnezeu a pregătit o zi de judecată în viitor pentru omenire, în care toți vor avea ocazie deplină să fie judecați, să fie încercați în privința loialității lor față de Domnul. Totuși, comportamentul lor din viața prezentă are de-a face cu acea judecată sau încercare viitoare. În măsura în care își calcă conștiința și nu urmează conducerile adevărului în viața prezentă, vor avea lovituri, dificultăți de biruit în viitor, și în măsura în care ei caută acum să trăiască în acord cu dreptatea, vor aduna pentru ei

o binecuvântare care-i va ajuta în acea zi de judecată.

„Fiindcă ei nu cred”

Spiritul sfânt al adevărului din Biserică va face cunoscut lumii că o continuare în atitudinea de păcătoși, de „copii ai mâniei”, este din cauză că nu cred și nu acceptă pe Cristos și sacrificiul Său merituos pentru păcat. Spiritul sfânt din Biserică va face cunoscut lumii că există un astfel de lucru numit dreptate, o dreptate atribuită care a fost asigurată de Domnul nostru Isus prin sacrificiul Său, pe care El l-a prezentat înaintea Tatălui. Spiritul sfânt din Biserică va informa lumea că ordinea prezentă de lucruri nu poate continua, că o nouă ordine de lucruri va fi introdusă la a doua venire a Domnului nostru, deoarece El deja a răscumpărat lumea, asigurând astfel dreptul legal de a deposeda pe Satan, prințul ordinii prezente a răului.

El vă va vesti lucrurile viitoare”

Domnul nostru i-a pregătit pe ucenicii Săi pentru încă mai multe învățături după înălțarea Sa decât primiseră de la El în timpul prezenței Sale. El arată că necesitatea acestui lucru era din cauza lipsei lor de pregătire până când aveau să fie înzestrați cu putere de sus. Până atunci, ei erau oameni naturali, și, după cum arată apostolul, „omul natural nu primește lucrurile Duhului, ... nici nu le poate cunoaște, pentru că ele se înțeleg duhovnicește”. Aceasta este explicația deci, a faptului că Domnul nostru Isus n-a prezentat învățături atât de profunde despre lucrurile spirituale, cum au prezentat unii dintre apostoli. N-a fost din partea Lui incapacitate de a le prezenta, dar acele adevăruri ar fi fost hrană inadecvată pentru ucenicii Săi, care i-ar fi putut sufoca, leza. De aceea, lucrurile mai adânci din învățăturile Domnului nostru au fost formulate în mare parte sub formă de pilde, care să nu-i lezeze la acea vreme, iar mai târziu să ajungă să le aprecieze și să le înțeleagă. Astfel, El a spus iarăși: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământești și nu credeți, cum veți crede când vă voi vorbi despre cele cerești?” Ioan 3:12.

Dar spiritul adevărului, când va veni, vă va conduce în tot adevărul, însă acesta va fi numai un canal, nu o autoritate, căci vă va face cunoscute diferitele aspecte ale planului divin, și aceasta va include lucruri care încă nu v-au fost descoperite, dar care la timpul cuvenit vor fi aduse în atenția voastră prin Cuvânt și prin influența Spiritului sfânt. Eu voi fi slăvit prin acest Spirit sfânt, fiindcă lucrurile Mele vă vor fi arătate, căci toate lucrurile pe care le are Tatăl sunt ale Mele; de aceea am spus că el va lua din ce este al Meu și vă va arăta vouă. Remarcați în această afirmație proeminența Tatălui. Toate lucrurile sunt de la Tatăl, dar Tatăl L-a făcut pe Fiul comoștenitor cu El, asociatul Său, și nimic nu se spune că ar aparține Spiritului sfânt, fiindcă acesta este numai canalul divin sau mijlocul prin care vor fi transmise comunicările, binecuvântările, învățăturile etc. Spiritul sfânt nu este o persoană, ci spiritul sau influența sau puterea Atotputernicului Dumnezeu și a veșnicului Său Fiu, Domnul nostru. Pentru o discuție completă asupra acestui subiect, vezi Studii in Scripturi, Vol. V, Cap. 8.

„Tatăl ... vă va da un alt Mângâietor”

Textul nostru de bază este frumos, de ajutor. Într-adevăr, Domnul nostru arată că Spiritul sfânt ca influență mângâietoare, ca ghid, ca instructor și ajutor pentru poporul Domnului pe calea îngustă, va fi un dar de la Tatăl. Aceasta este în acord cu afirmația apostolului din relatarea despre binecuvântarea de la Cincizecime. Explicând chestiunea, apostolul Petru a spus că Domnul nostru, fiind înălțat la mâna dreaptă a puterii divine, a primit acest Spirit, putere sfântă de la Tatăl și l-a turnat sau răspândit peste ucenicii Săi la Cincizecime. Aceste descrieri se potrivesc bine cu vederea corectă despre Spiritul sfânt, dar sunt foarte mult în dezacord cu vederea greșită, aceea că Spiritul sfânt este o persoană. Cum ar putea o persoană să fie turnată sau răspândită! Cum ar putea cineva egal în autoritate să se roage la altul, ca un al treilea egal cu ei să fie turnat ca un dar! Șubrezenia erorii este foarte evidentă de îndată ce ni se deschid ochii să-i vedem falsitatea. Dar cât de frumos este gândul adevărat: că îndată ce Domnul nostru Isus S-a înfățișat înaintea Tatălui ca Avocat al nostru și a prezentat la Scaunul Îndurării meritul sacrificiului Său pentru noi, Tatăl a binevoit să ne acorde Spiritul Său sfânt, influența și puterea Sa sfântă, și să ne adopte în familia Sa și să ne trateze ca fii!

Cât de scump este gândul că binecuvântarea de la Cincizecime n-a fost numai pentru cei care au primit-o, ci pentru întreaga Biserică, așa cum este arătat în tip! Regii și preoții din vechime erau unși, puși deoparte pentru un serviciu special, și Cristos și Biserica Sa sunt regii și preoții adevărați după rânduiala lui Melhisedec, prin a căror lucrare de slujire ca regi și preoți vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Domnul nostru este Capul, noi suntem fiecare în parte membrele Lui. Venirea Spiritului sfânt peste El pentru a-L face potrivit și pregătit să fie Rege, pentru a-L face potrivit și pregătit să fie Preotul după rânduiala lui Melhisedec, a fost simbolizată în tip prin ungerea cu ulei. Astfel profetul vorbește despre această ungere ca fiind turnată pe capul lui Aaron și curgând pe barba sa, până la poalele veșmintelor. Aceasta, după cum vedem, reprezintă înfierea Spiritului sfânt, care a venit peste Domnul nostru Isus, Capul, la botezul Său, și care apoi a fost turnat la Cincizecime peste toți cei care erau gata și așteptau să fie acceptați ca membrii Săi, și noi, cei care am crezut de atunci în El prin cuvintele lor, am intrat ca membre ale aceluiași Corp și am primit aceeași ungere; „și ungerea pe care ați primit-o de la El, rămâne în voi” și va fi în voi. Această ungere n-a reprezentat o persoană, ci o influență și o binecuvântare.

Ce satisfacție, ce mângâiere a venit pentru poporul Domnului prin privilegiul de a fi folosiți de El și adoptați în familia Sa prin conceperea Spiritului sfânt, adoptarea Spiritului sfânt, ungerea Spiritului sfânt, influența sfântă, binecuvântarea Tatălui și a Fiului, conducându-ne judecata, conducându-ne inima, deschizându-ne Scripturile, făcând să ne ardă inimile în noi pe măsură ce suntem aduși la o apreciere încă și mai mare a lungimii și lărgimii, înălțimii și adâncimii planului glorios al Tatălui nostru pentru mântuirea noastră și a tuturor familiilor pământului!

Această rămânere a ungerii în noi nu urma să fie o chestiune temporară, pentru o zi, o lună, un an, ci până la sfârșitul veacului, pentru întregul veac, pentru întreaga perioadă. Cât de bucuroși suntem că așa este, și cât de binecuvântate sunt instrucțiunile și îndrumarea de care ne bucurăm! Cu adevărat, după cum a spus Domnul nostru, Spiritul sfânt ne arată lucrurile viitoare și ne explică lucrurile trecute. Câte din binecuvântările noastre sunt în legătură cu aprecierea lucrurilor viitoare — Împărăția Milenară, timpurile restabilirii, ridicarea și întărirea tuturor familiilor de pe pământ!

R — 3759 / aprilie 1906

„M-am rugat pentru tine”

„Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu ți se micșoreze credința”. Luca 22:31, 32.

Când s-a apropiat perioada Paștilor, Domnul nostru nu numai că a zis „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” și S-a rugat „cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte”, ci mai mult, El a avut mare grijă de iubiții Săi urmași, și a căutat să-i aducă la o înțelegere a ceasului încercării în care intrau, spunând: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu intrați în ispită!” Timpul acela a fost cel mai greu nu numai din experiența pământească a Domnului nostru, ci și pentru apostolii Săi, și în mod deosebit pentru Iuda și Petru. Amândoi acești bărbați au fost proeminenți printre apostoli, unul ca trezorier și ca agent de cumpărare pentru micul grup, celălalt ca un luptător deosebit de îndrăzneț pentru cauza Domnului, care anunțase, în calitate de purtător de cuvânt al celor doisprezece, credința lor în Isus ca Mesia, și care declarase public că, chiar dacă toți L-ar părăsi pe Domnul, el nu L-ar părăsi. Din punct de vedere omenesc, s-ar fi presupus că orice ispită care venea asupra celor treisprezece ar fi fost asupra celor mai slabi și mai puțin proeminenți, și nu asupra celor trei mai proeminenți.

Trei ispitiți — rezultate diferite

Putem scoate niște lecții valoroase din observarea cursului celor trei care au fost ispitiți în mod special. Cursul Domnului nostru a fost cel potrivit: umilință, teamă și aprecierea încercărilor care au dus la veghere și rugăciune. El a scăpat și a ieșit din încercare mai tare în toate privințele, iar în ziua judecății Sale, înaintea preoților și a lui Pilat și când a fost răstignit în fața mulțimii, El a fost cel mai calm dintre toți, pentru că Domnul Îl întărise. El este modelul nostru: și cursul nostru trebuie în mod asemănător să fie unul care să nu nege pericolele, să nu se laude cu puterea și curajul nostru, ci să se sprijine pe brațul Domnului și prin harul Său să ieșim învingători.

Ne amintim bine de cazul lui Petru: Un om bun cu un caracter puternic, el nu și-a dat seama de pericolul în care era, și prin urmare n-a fost pregătit pentru vicleniile Satanei, prin care a fost pus într-o situație atât de grea încât curajul cu care se lăudase a dispărut, tăria lui de caracter obișnuită s-a topit, L-a tăgăduit pe Domnul chiar cu lipsă de respect. Ce lecție este pentru noi, de slăbiciune umană, și care ne arată cum noi înșine am putea fi surprinși și prinși în capcană de șiretlicurile diavolului. Cât de mare nevoie avem fiecare să veghem și să ne rugăm, ca să nu intrăm în ispită — ca să nu cedăm ispitei. Cât de mare nevoie avem fiecare să ne amintim de rugăciunea pe care Domnul ne-a dat-o ca model: „Și nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de Cel Rău”.

Timpul acela a fost hotărâtor pentru Iuda: Dacă Adversarul l-a putut astfel manevra, înșela și induce în eroare pe Petru cel cu inima sinceră pentru că n-a fost vigilent în veghere și rugăciune, la ce nu ne-am putea aștepta că putea face cu Iuda, a cărui inimă n-a fost dreaptă, care a fost egoist, și-a urmărit propriile interese, a fost acaparator? Nu ne putem mira că victoria Satanei asupra lui Iuda a fost repede îndeplinită — că el a căzut repede în capcana Adversarului, și și-a dat inima și energia trădării Învățătorului în schimbul a treizeci de arginți. Cazul lui a fost foarte diferit de al lui Petru, cel loial, cel sincer, care pentru moment a fost dezorientat, n-a fost în gardă și s-a temut. Cazurile celor doi bărbați sunt diferite pentru că, deși pericolul a fost același, starea inimii lor a fost diferită.

„Luați seama la voi înșivă”

Nu este oare așa cu toți urmașii Domnului? Nu este oare acesta secretul rezultatelor diferite ale ispitelor atunci când acestea vin desigur la fiecare dintre noi? Clasa Iuda din ziua de azi și dintotdeauna este formată din cei care atunci când vine ispita o primesc, o întrețin, intră în spiritul ambiției sau în alt fel de amăgire la rău și care sunt înghițiți de ea. Clasa Petru este de asemenea cu noi de atunci încoace; și astăzi cei cu inima sinceră, dar care nu veghează și nu se roagă suficient și nu sunt suficient de vigilenți împotriva amăgirilor Adversarului, sunt luați uneori prin surprindere și pentru un moment dezonorează nu numai pe Domnul, ci își dezonorează și inimile și conștiințele. Deosebirea între aceste două clase este starea inimii: cei din clasa Petru fac acele lucruri pe care nu doresc să le facă, sau lasă nefăcute acele lucruri pe care doresc cu adevărat să le facă, dificultatea lor constând în mod evident în slăbiciunea cărnii lor, în puterea Adversarului și în nereușita lor de a se sprijini pe ajutorul pe care Domnul l-a promis, ajutorul la timp de nevoie.

Clasa Iuda sunt cei ale căror inimi nu sunt loiale, ci egoiste, și care, prin urmare, vor intra din inimă în uneltirea Adversarului, și în cursul lor greșit nu merg împotriva voinței lor, ci în armonie cu ea. În ochii lui Dumnezeu deosebirea este văzută în aceea că, deși atât Petru cât și Iuda s-au căit, unul a fost acceptat din nou în favoarea divină, iar celălalt nu — cel care a fost doar prins în cursă, dar care în inimă n-a fost necredincios, a fost restabilit și binecuvântat; celălalt, deși nu lipsit de conștiință, așa cum dovedește remușcarea lui ulterioară, n-a avut loialitatea adevărată a inimii, care în ochii Domnului este indispensabilă și a cărei lipsă, luând în considerare cunoștința sa intimă cu Domnul, a fost de neiertat.

Cuvintele Domnului nostru din acest text ne asigură că, datorită acestei deosebiri de inimă între cei doi bărbați, El putea fi pe bună dreptate avocatul unuia în fața Tatălui, dar nu putea fi avocatul celuilalt. El îl putea apăra și-l putea reprezenta pe cel care din inimă I-a fost loial Lui, oricât de slabă i-a fost carnea, oricât de neatent a fost în legătură cu prevederea divină pentru protecția lui. Petru era totuși una dintre oile Domnului, era deci supus grijii Păstorului. El era totuși unul dintre membrii Domnului, de aceea supus supravegherii și interesului Capului în privința binelui său. El era totuși unul dintre membrii fecioarei logodite, Biserica, pe care o iubea și pentru care Și-a dat viața, și pentru care, prin urmare, putea în mod potrivit să facă cereri și a făcut, în calitate de mire logodit.

Dar în cazul lui Iuda, inima lui s-a înstrăinat prin egoism, orice apreciere pentru Domnul și iubirea pe care a avut-o pentru El la începutul slujirii sale evident muriseră, fiind înghițite de egoism și ambiție — iar în acea inimă retrasă astfel cu totul de la Domnul ni se spune că a intrat Satan. Retrăgându-și astfel de la Domnul inima, puterea și consacrarea și dându-le de bunăvoie căutării propriilor interese, el a devenit o unealtă a Adversarului. După cum a spus Învățătorul nostru: „nu se poate să nu vină prilejuri de poticnire” — pentru ca El să fie răstignit — „dar vai de omul acela prin care vine prilejul de poticnire”.

Împrejurări similare astăzi

În experiența noastră, perioada Paștelui a fost întotdeauna de un pericol deosebit, un asalt deosebit împotriva poporului consacrat al Domnului. Pentru vreun motiv necunoscut nouă, se pare că Adversarului îi este permis să aibă o putere specială în această perioadă. Am observat tot mereu că, pe măsură ce ne apropiem de perioada Paștelui, activitatea lui Satan s-a manifestat prin vreun fel de atac împotriva Adevărului și prin vreun fel de încercare sau probă specială asupra Adevărului în legătură cu această perioadă. Cu toate că știm dinainte că nici unul dintre ucenicii Domnului care are inima sinceră nu va fi smuls din mâna Sa de către Adversar, totuși ne imaginăm că putem simți într-o anumită măsură sentimentele Domnului nostru atunci când i-a îndemnat pe ucenici să vegheze și să se roage, ca să nu intre în ispită.

Este adevărat, Isus știa cine era cel care avea să-L trădeze și de aceea n-a fost surprins sau tulburat în privința cursului lui Iuda; și totuși, fără îndoială, gândul că unul care mâncase pâine cu El avea să-și „ridice călcâiul împotriva” Lui (Ioan 13:18), unul care fusese tovarășul, ajutorul, prietenul Său apropiat, avea să devină dușmanul Lui (Ps. 41:9), toate acestea trebuie să fi avut un efect întristător asupra iubitului nostru Învățător, care putea desigur să compătimească până și cu cei mai aprigi dușmani ai Săi, precum și cu cei care, asemenea lui Petru, n-au reușit la început să se împotrivească asaltului Adversarului, dar care mai apoi sunt recuperați prin mila și ajutorul divin.

Deoarece trupul lui Cristos este unul singur, și deoarece Domnul nostru spune că orice se face unuia din cei mai mici dintre membrii Săi I se face Lui, rezultă că clasele Iuda și Petru de pe tot parcursul Veacului Evanghelic până în momentul prezent L-au trădat pe Domnul în măsura în care au trădat ori s-au lepădat de membrii Lui. Noi, prin urmare, ar trebui să luăm seama la însemnătatea afirmației Lui către Petru: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu ți se micșoreze credința”.

Pentru toți din clasa Petru, Domnul este Cap, Reprezentant, Avocat înaintea Tatălui. Fără ajutorul Său, fără ca El să Se înfățișeze pentru noi și fără să ne aplice meritul jertfei Sale, nici unul dintre noi n-ar putea sta în picioare, toți am fi judecați nevrednici, nepotriviți pentru a avea parte sau soartă în marea binecuvântare la care Domnul ne-a invitat să fim părtași împreună cu Isus. Și după cum Învățătorul S-a rugat pentru unii ca aceștia, intervine pentru unii ca aceștia, compensează imperfecțiunile neintenționate ale acestora, tot așa, toți care au spiritul Său trebuie să aibă simțăminte generoase, blânde, compătimitoare, să vorbească încurajator clasei Petru. Dar așa cum Învățătorul n-a avut astfel de cuvinte de simpatie pentru Iuda, dușmanul și trădătorul deschis și premeditat, tot așa, oricare ar putea fi sentimentele noastre de mâhnire pentru ei, nu este loc pentru nici o expresie de simpatie sau cooperare în lucrul lor rău: dacă vreunul dintre apostoli ar fi cooperat cu Iuda, ar fi însemnat a lua parte la faptele lui rele.

„Să vă cearnă ca pe grâu”

Oricâtă simpatie am avea față de Petru și față de alții care au un caracter și experiențe asemănătoare — deoarece, oricât de mult ne-am bucura cu el că Domnul S-a rugat pentru el, așa încât neglijența lui în veghere și rugăciune pentru el însuși să nu aibă ca rezultat distrugerea lui și pierderea relației lui cu Domnul — totuși noi ar trebui să ne străduim să nu fim din clasa Petru, ci din clasa reprezentată prin Domnul nostru Însuși. Noi să fim din aceia care veghează, se roagă și sunt credincioși, care nu vor fi luați prin surprindere de ispitele Adversarului din timpul actual.

Suntem în timpul „secerișului”; este timpul cuvenit pentru despărțirea grâului de neghină, și, mai mult de atât, despărțirea plevei de grâu își are de asemenea timpul — un proces de cernere. În timp ce această ilustrație se potrivește într-o anumită măsură cu experiențele Bisericii din trecut, suntem siguri că se aplică în mod special la Biserica de la „sfârșiturile veacurilor” — la cei care au trăit la sfârșitul sau în secerișul Veacului Iudeu și la cei care trăiesc acum la sfârșitul sau în secerișul Veacului Evanghelic. Și Domnul binevoiește să permită aceste cerneri; se pare că ele sunt necesare pentru ca clasa Iuda să fie cu totul eliminată, și pentru ca clasa Petru să poată fi atât de bine trezită de încercări și greutăți și de înțelegerea propriilor lor slăbiciuni, și de cunoștința faptului că fără harul Domnului care să-i susțină ar eșua complet, încât aceste lecții să se poată dovedi folositoare pentru ei, dezvoltând în ei tot mai multă umilință, veghere, rugăciune și încredere în atotputernicul nostru Cap.

În legătură cu aceasta ne amintim de cuvintele Domnului nostru care arată că timpul prezent va fi un timp de încercare „care va veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei care locuiesc pe pământ” (Apoc. 3:10). Ne amintim și declarația apostolului că acesta va fi un timp de încercări înfocate pentru cei care sunt din Biserica adevărată, zicând: „Lucrarea fiecăruia va fi dată pe față, ziua o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc”, și asigurarea lui este că numai aurul, argintul și pietrele prețioase ale credinței, speranței și iubirii vor rezista la încercarea de foc. 1 Cor. 3:13.

 

„Focul din ziua aceea”

Oriunde iubirea desăvârșită n-a fost atinsă, „focul” acestei zile, cernerile acestei zile, o vor arăta — Domnul îi va separa pe cei deficitari. Aceasta ne poate provoca suferință, pentru că legăturile pământești se rup și speranțele dragi se nimicesc; cu toate acestea, mesajul Domnului pentru noi cu privire la acest subiect este reprezentat în mod figurat prin porunca pe care a dat-o lui Aaron și fiilor lui, când doi dintre preoții subordonați au pierit din cauză că au adus foc străin înaintea Domnului, ceea ce El nu le poruncise (Lev. 10:1). În calitate de purtător de cuvânt al Domnului, Moise a declarat că supraviețuitorii în preoție nu trebuiau să jeleasca sau să plângă pe cei pe care Domnul îi nimicise. Să fi făcut astfel ar fi implicat necredincioșie față de Domnul și neapreciere a înțelepciunii, dreptății și iubirii Sale în această chestiune. Lev. 10:6.

Cât de aspre vor fi încercările care vor dovedi iubirea și loialitatea noastră față de Domnul și față de aranjamentele Sale este clar sugerat în profeția Domnului nostru cu privire la zilele noastre, atunci când a spus că cernerea va fi de așa natură „încât să înșele, dacă ar fi cu putință, chiar și pe cei aleși”. Nu va fi cu putință să înșele pe cei care sunt chiar aleși, deoarece pentru aceștia gloriosul nostru Cap stă în calitate de garant. Ei sunt urmașii Săi, logodnica Sa, ei sunt membrele Sale; El este Capul, Reprezentantul și Ambasadorul lor. El intervine, imploră, Se roagă pentru ei, și credința lor nu va pieri pentru că ei sunt ai Lui, pentru că — oricât de imperfecți ar fi în ceea ce privește carnea — în inimă ei sunt perfecți, cu totul loiali Lui și cauzei Lui, celorlalți membri ai trupului.

Astfel deci, spunem din nou, așa cum am spus și înainte în acestă perioadă a anului, cuvintele Învățătorului: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu intrați în ispită”. Cuvintele noastre, ca ale Învățătorului, vor ajunge la două clase — unii nu vor lua în serios prevenirea și se vor expune pericolului; alții vor asculta prevenirea vocii Învățătorului, și pentru ei va fi o parte din puterea lui Dumnezeu spre păzirea lor.

 

R — 4553 / februarie 1910 (extras)

„Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl”

„Am observat referința ta la paharul comuniunii pe care Domnul l-a dat ucenicilor Săi zicând: „Beți toți din el, căci acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăția Tatălui Meu”. Mat. 26:27-29.

Observ că tu consideri că Domnul nostru S-a referit la același pahar în Matei 20:22, când le-a răspuns lui Iacov și lui Ioan că singura lor speranță de a sta cu El pe tronul Său era în împărtășirea din paharul Său și din botezul Său — în moarte. Vreau să întreb dacă aceasta n-ar trebui considerată ca interpretarea constantă a paharului în Scripturi. În unele locuri mi s-a părut că se referă la bucurie, plăcere, mai degrabă decât la suferință. De exemplu, în Psalmul 23:5 citim: „Paharul meu este plin de dă pe deasupra”. Și în Psalmul 116:13: „Voi înălța paharul mântuirilor”. Mi se pare că nici una din acestea nu se aplică la paharul suferințelor lui Cristos. Așa-i?”

Da, răspundem noi. Psalmul 23 este un psalm profetic, reprezentând pe Cristos și Biserica — experiențele lor de-a lungul Veacului Evanghelic. Sigur că paharul Domnului nostru a dat pe deasupra. Și sigur că același pahar care dădea pe deasupra a fost cel prezentat de El urmașilor Săi credincioși de-a lungul acestui veac. El reprezintă tristețea și moartea. Profetic însă, Domnul nostru și urmașii Săi sunt reprezentați bucurându-se de acest pahar al părtășiei în suferințele lui Cristos, datorită rezultatelor glorioase. Domnul nostru a spus în privința lui: „Desfătarea Mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul Meu”. Precum și: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?”

În Psalmul 116:13 acest pahar al morții este reprezentat ca un pahar al mântuirii, fiindcă numai prin el poate fi obținută mântuirea noastră și a lumii. Atât Cristos cât și urmașii Săi s-au bucurat în strâmtorările lor, nesocotindu-și dragă viața, pentru ca să poată obține marele premiu. Să observăm contextul: „Voi înălța paharul mântuirilor și voi chema Numele DOMNULUI ... Scumpă este înaintea DOMNULUI moartea celor iubiți de El”. Angajamentul lui Cristos și al membrilor Săi este de credincioșie până la moarte — să bea paharul. Răsplata promisă este cununa slavei în Împărăție. Aceasta este reprezentată ca un alt pahar, din viitor. Numai cei care se alătură Învățătorului în băutul „Paharului Noului Testament” sau Noului Legământ vor avea parte cu El la paharul bucuriei și slavei pe care Tatăl îl va turna pentru credincioși la sfârșitul acestui veac — la încheierea Zilei de Ispășire antitipică și a sacrificiilor ei.