Capitolul 11

 

Ghetsimani

R — 4707 / noiembrie 1910

Ceasul întunecat din Ghetsimani

Matei 26:36-46

„S-a apropiat ceasul ca Fiul Omului să fie dat în mâinile păcătoșilor.” Versetul 45.

După ce Învățătorul și ucenicii Săi, ca evrei, au sărbătorit Cina de Paști și după ce apoi a instituit Amintirea morții Sale, cu pâinea și cu paharul, și după ce Iuda a mers să-L vândă, Isus și cei unsprezece rămași au părăsit odaia de sus din Ierusalim, au trecut prin cetate până la poartă, și de acolo au trecut valea Chedron și au urcat coasta piezișă a Muntelui Măslinilor spre Grădina Ghetsimani. Cuvântul Ghetsimani înseamnă presă de ulei. Tradiția spune că această grădină aparținea familiei din care făceau parte apostolii Ioan și Iacov, și din acest motiv Domnul și ucenicii Săi aveau privilegiul să se simtă acolo ca acasă. Sf. Marcu, scriitorul uneia dintre Evanghelii, dar nu unul dintre apostoli, se presupune că a fost membru al aceleiași familii. Una dintre relatările despre arestarea Învățătorului ne spune că printre cei care L-au urmat era și un tânăr învelit cu o pânză, care a fugit gol când unii membri ai cetei au încercat să pună mâna pe El. Acel tânăr, spune tradiția, a fost cunoscut după câțiva ani ca Sf. Marcu.

Această noapte a fost cea mai memorabilă din experiența Învățătorului. El cunoștea perfect semnificația fiecărei trăsături a Paștilor. Știa că El era Mielul lui Dumnezeu, în mod antitipic, a cărui moarte trebuia să aibă loc în ziua următoare prin răstignire. Totuși gândurile Sale erau la ucenicii Săi iubiți. El trebuia să le dea ultimele cuvinte de încurajare și învățătură. Și așa a făcut. Trei capitole din Evanghelia lui Ioan relatează întâmplările perioadei dintre părăsirea odăii de sus și sosirea în Ghetsimani, locul presei de ulei. „Iuda, vânzătorul, știa și el locul acela, pentru că Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui” (Ioan 18:2). În Ioan capitolul 14, Învățătorul le-a spus ucenicilor Săi despre locul unde va merge ca să-l pregătească pentru ei, dar că El va trimite Spiritul Adevărului să fie Mângâietorul lor, și acesta le va arăta lucrurile viitoare. În capitolul 15, le-a dat pilda Viței și a Mlădițelor și i-a asigurat că ei nu vor mai fi robi, ci prieteni, „pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”. În capitolul 16, le-a explicat că trebuiau să se aștepte la persecuții, dacă voiau să se împărtășească de suferințele Sale și să fie pregătiți să se împărtășească de gloria Sa.

Încă puțin și nu-L vor mai vedea; apoi încă puțin și Îl vor vedea. Întreaga perioadă a absenței Sale, din punct de vedere divin, comparată cu eternitatea, ar fi numai puțin timp. Apoi în virtutea „schimbării” învierii, ei Îl vor vedea, pentru că vor fi făcuți ca El. „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” „V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine.” În capitolul 17 este consemnată rugăciunea Sa minunată către Tatăl pentru urmașii Săi — nu numai pentru apostoli, ci și pentru toți aceia care vor crede în El prin cuvântul lor.

În grădina Ghetsimani

Astfel vorbind, au ajuns în Grădină, sau în curtea cu măslini unde se afla presa pentru extragerea uleiului de măsline. Undeva aproape de intrare, opt dintre ucenici au fost solicitați să rămână și să vegheze în timp ce Isus împreună cu preaiubiții Petru, Iacov și Ioan au mers puțin mai departe. Și apoi, dându-Și seama de imposibilitatea chiar și a celor mai dragi prieteni ai Săi de a aprecia starea Sa de tristețe, S-a dus mai departe singur să vorbească cu Tatăl. Ucenicii, nedumeriți, uimiți de lucrurile auzite de pe buzele Lui, n-au înțeles adevărata situație. Evident ei au gândit că trebuia să fie ceva pilduitor în cuvintele Sale. Voiau într-adevăr să vegheze împreună cu El, dar erau trudiți și s-au cufundat în somn. Spiritul era binevoitor, dar carnea era slabă.

Dacă unii se întreabă de ce Învățătorul a preferat să fie singur în rugăciune atât de adesea, răspunsul este: „Eu singur am călcat în teasc și nici un om dintre popoare nu era cu Mine” (Isa. 63:3). Ucenicii și urmașii Săi L-au iubit mult. Totuși El a fost singur, pentru că numai El fusese conceput de Spiritul sfânt. Urmașii Săi nu se puteau simți atât de binecuvântați și nici nu puteau fi concepuți de Spirit decât după ce sacrificiul Lui va fi fost sfârșit și Se va fi înfățișat înaintea lui Dumnezeu pentru ei, să aplice pentru ei meritul Său prin atribuire; să le permită să se alăture Lui ca jertfe în suferințele din timpul prezent, ca să poată fi părtași împreună cu El și în slava care va urma.

Sf. Pavel, referindu-se la experiența Domnului nostru menționată mai sus, spune că El a adus rugăciuni cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte, și a fost ascultat cu privire la ceea ce S-a temut. De ce S-a temut? Oare nu toată omenirea se confruntă cu moartea, iar unii dintre ei cu mare curaj și alții cu bravură? O, este o mare deosebire între punctul de vedere al Învățătorului și al nostru în ceea ce privește moartea. Noi ne-am născut muribunzi. N-am cunoscut niciodată viața perfectă. Întotdeauna am știut că nu există scăpare din moarte. Cu El a fost diferit. Toate experiențele Sale de pe planul spiritual înainte de a veni în lume au fost în legătură cu viața, perfecțiunea vieții. „În El a fost viața” necontaminată, pentru că El a fost sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși; viața Lui n-a venit de la Adam.

El știa că fiind perfect avea dreptul la viață, dacă trăia în acord perfect cu cerințele divine. Dar El știa și că prin legământ special cu Dumnezeu, „un Legământ de jertfă”, fusese de acord să predea toate drepturile Sale pământești și să permită să-I fie luată viața. Tatăl Îi promisese o mare răsplată de glorie, onoare și nemurire prin învierea dintre morți, dar aceasta depindea de ascultarea Sa absolută în fiecare amănunt — în cuvânt, în gând, în faptă. Întrebarea era: Fusese El absolut loial lui Dumnezeu în fiecare amănunt? Dacă nu, moartea însemna pentru El stingerea veșnică a ființei; nu numai pierderea gloriei cerești promise ca răsplată, ci pierderea a toate. Putem să ne mirăm că n-a înțeles? Ceasul părea atât de întunecat încât a zis: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”. El știa că trebuia să moară. Știa că moartea era necesară. Dar aici, acum, conturânu-se înaintea Lui, a doua zi era o execuție rușinoasă ca hulitor, criminal, călcător al legii divine. Era oare posibil ca în ceva, chiar și în mod vag, să-Și fi atribuit Sieși onoarea cuvenită Tatălui? Era oare posibil ca în vreo măsură să Se fi dat înapoi, fie și numai în mintea Sa, de la deplina ascultare de voința Tatălui? Se putea ca această răstignire ca criminal să însemne pierderea favorii divine? Era necesar să moară astfel? Nu se putea să treacă acest pahar umilitor? Așa că S-a rugat într-o mare suferință. Și deși manuscrisele grecești mai vechi nu conțin afirmația că El a transpirat picături de sânge, știința medicală ne spune că o astfel de experiență n-ar fi fost imposibilă într-o suferință mentală, nervoasă, încordată. Dar remarcăm simplitatea frumoasă a declarației cu care s-a încheiat rugăciunea Sa: „Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”.

Ce credință și încredere copilărească și frumoasă, chiar și în mijlocul unei agitații încordate! Sf. Pavel ne spune că El a fost ascultat în cele pentru care S-a temut. Cum? Răspunsul lui Dumnezeu a venit prin mâini îngerești. A apărut un înger și I-a slujit — I-a slujit în necesitățile Sale. „Nu sunt ei oare toți duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moșteni mântuirea?” (Evr. 1:14). Nu suntem informați în ce cuvinte a fost exprimată această slujire cerească față de Învățătorul în singurătatea și tristețea Sa, dar știm că trebuie să fi fost cu deplina asigurare a favorii, simpatiei și iubirii Tatălui ceresc. El a fost ascultat în privința lucrurilor de care S-a temut. A primit asigurarea că era bineplăcut Tatălui; că fusese credincios Legământului Său și că va avea învierea promisă.

Din acel moment, Învățătorul a fost cel mai calm dintre toți cei care au avut vreo legătură cu marile evenimente din acea noapte și din ziua următoare. Ofițerii, servitorii, Sinedriul, preoții, Irod și războinicii lui, Pilat și soldații lui și gloata gălăgioasă — toți erau nervoși, toți erau frământați. Numai Isus era calm. Aceasta a fost pentru că El avea asigurarea Tatălui că totul era bine între Ei. După cum această asigurare binecuvântată I-a dat curaj Învățătorului, tot așa urmașii Lui de atunci încoace au aflat că, „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Dacă avem pacea lui Dumnezeu domnind în inimile noastre, aceasta întrece orice înțelegere umană.

Iuda apostatul nerecunoscător

Lumea este plină de caractere care dezamăgesc în mod jalnic. Toți eșuăm în multe lucruri. Egoismul, josnicia, perversitatea, mândria etc., marchează familia umană dureros de mult. Dar pe lângă acestea, poate cineva găsi ceva mai reprobabil decât ingratul care-și trădează cel mai bun prieten?

Lumea are aceeași părere în privința caracterelor ca acela al lui Iuda. Și deși el este un exemplu renumit, nu este nicidecum o excepție; sunt mulți. Unii trăiesc în ziua de azi. Dar oricine poate vedea josnicia unei astfel de dispoziții cu

o claritate rezonabilă, va fi în mod sigur ferit de a manifesta un astfel de caracter, oricât de josnică ar putea fi dispoziția sa. Omul care L-a putut vinde pe Învățătorul său pentru treizeci de arginți este pe drept în disprețul întregii omeniri. Nu numai cei treizeci de arginți l-au influențat pe ingrat. Mai curând a fost mândria. El se gândise să fie asociat cu Învățătorul pe un tron pământesc. Și-a bazat credința pe această așteptare. Acum același Învățător a explicat mai clar că tronul încă nu era în perspectivă, că acesta aparținea unui veac care urma acestuia și că va fi dat numai acelora care se dovedesc loiali și credincioși până la moarte. În mintea lui Iuda acest lucru n-a luat cea mai înțeleaptă și cea mai bună cale. Disprețuind pe Marele Învățător, cel înșelat a intenționat probabil ca predarea să fie numai temporară —

o lecție pentru Învățătorul ca să nu vorbească așa, să nu ducă lucrurile prea departe — un imbold pentru El, forțându-L să-Și folosească puterea pentru a se opune celor care căutau să-I ia viața, și astfel, înălțându-Se pe Sine, să asigure pentru ucenici partea în împărăția pe care o promisese, sau, dacă nu va face așa, să strice tot planul. Vai, iubirea de bani, iubirea de putere îngâmfă, și pe unii care devin beți de ambiție îi face să delireze. Cât de necesar este ca toți urmașii Domnului să-și aducă aminte mesajul: „Oricine se va înălța, va fi smerit; și oricine se va smeri, va fi înălțat!” „Smeriți-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalțe”. Mat. 23:12; 1 Pet. 5:6.

***

C. M. 412 În grădina Ghetsimani Priveghiați și voi cu Mine Locul pașnic, liniștit, Zise învățăceilor, Era locul rugăciunii Până când cu plecăciune Al lui Isus mult iubit. Mă voi ruga Tatălui.

În acest loc El mersese Și mergând puțin Înainte Cu ai Săi învățăcei A căzut pe fața Sa, Și-adesea El Se rugase, Zicând, bunule Părinte, Pentru El și pentru ai Săi. Fie numai voia Ta.

Nu plecase niciodată Tot cu aceste cuvinte El cu atâta întristare El de trei ori S-a rugat, În grădina neuitată, Suferind chinuri cumplite Ca-n noaptea de trădare. Pentru a lumii păcat.

El trebuia să plătească Când la-nvățăcei venise Prețul răscumpărării, I-a aflat pe toți dormind, Ca lumea s-o mântuiască N-ați putut și voi cu Mine Din păcat și din moarte. Încă un ceas să priveghiați?

R — 5550 / octombrie 1914

De ce suferința din Ghetsimani?

Marcu 14:32-42

„Vegheați și rugați-vă ca să nu intrați în ispită.” Marcu 14:38.

După instituirea Cinei care amintește moartea Sa, Isus și ucenicii au cântat o cântare, apoi au plecat din cetate spre Muntele Măslinilor care este în față — poate la o distanță de un kilometru și jumătate. Se pare că în drumul spre Ghetsimani le-au fost date ucenicilor câteva învățături importante. Evanghelia Sf. Ioan le consemnează pe acestea în capitolele 15-17.

Cuvântul Ghetsimani înseamnă presă de ulei — un nume care este plin de semnificație. Când ne amintim că evreii foloseau uleiul de măsline atât pentru mâncare cât și pentru lumină, și că Isus este atât Cel care hrănește cât și Cel care luminează lumea, vedem o potrivire specială în faptul că a avut experiențe zdrobitoare, care aproape I-au zdrobit sufletul, într-o grădină folosită pentru zdrobirea măslinelor și extragerea uleiului din ele.

Ghetsimani nu era o grădină de flori, ci o livadă de măslini. Locul presupus este încă păstrat cu grijă și păzit de călugări franciscani. În grădină sunt niște măslini foarte vechi și un stejar extrem de vechi. Se presupune că grădina a aparținut unora dintre prietenii lui Isus; și se pretinde că există ceva dovadă că Ioan Marcu, scriitorul Evangheliei Sf. Marcu, a fost flăcăul care a fost trezit din somnul său de agitația provocată de arestarea lui Isus și care a ieșit cu învelitoarea pentru noapte pe el. Marcu 14:51, 52.

O notă de avertizare

În drum spre Ghetsimani, Isus a căutat să imprime în mintea ucenicilor faptul că ei intrau într-o criză mare. El le-a citat profeția: „Lovește pe păstor și oile se vor risipi” (Zah. 13:7). Le-a spus clar că drept rezultat toți vor fi supărați — descurajați, poticniți, uimiți. Lucrul la care nu se așteptau se va întâmpla.

Sf. Petru, plin de încredere în devotamentul său față de Domnul, a negat aceasta, declarând că nu va fi adevărat în cazul său — că, chiar dacă va fi adevărat despre toți ceilalți, el va fi gata să moară cu Învățătorul, mai degrabă decât să se lepede de El. Isus a insistat totuși că Sf. Petru era în mare pericol. El se încredea prea mult în carnea sa și nu privea spre Dumnezeu, veghind în rugăciune împotriva ispitei. De fapt, toți ucenicii s-au unit în același protest împotriva acuzației făcute de Isus. Ei s-au declarat loiali și gata să moară. Ce puțin știau ce încercări aspre urmau să vină peste ei!

În mod sigur aici există o lecție pentru toți urmașii lui Isus

— astăzi la fel ca atunci. Este corect să ne simțim pe de-a-ntregul hotărâți să fim loiali cauzei Domnului chiar până la ultima suflare, deoarece o astfel de hotărâre este foarte necesară pentru învingere. Greșeala făcută de mulți este că nu-și dau seama cât de severe pot deveni încercările și ispitele — că nu-și dau seama de necesitatea ajutorului ceresc în orice timp de lipsă pentru noi. Apostolul a scris: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12:10). Prin aceasta, el fără îndoială a vrut să spună: Când sunt pe deplin loial Domnului, îmi simt slăbiciunea și neputința, dar sunt tare pentru că atunci mă bazez în special pe ajutorul ceresc — atunci veghez și mă rog și astfel sunt prevenit împotriva ispitelor. Fără îndoială, la sfârșitul acestui Veac — în zilele de încheiere ale acestei Dispensații Evanghelice — vor veni experiențe Ghetsimane pentru Biserica lui Cristos. Cei care vor rezista la acele ispite și încercări și vor ieși biruitori, vor fi cei a căror credință și încredere în Domnul sunt puternice

— cei care veghează și se roagă ca să nu cadă în ispită și care sunt astfel păziți. După cum Domnul nostru l-a prevenit pe Sf. Petru și pe ceilalți apostoli în privința încercărilor lor viitoare, tot așa ne-a prevenit și pe noi în legătură cu încercarea crucială care se apropie. Să profităm de experiențele apostolilor consemnate în această lecție.

 

„Cuprins de o întristare de moarte”

Sosit în grădină, Isus a lăsat pe opt dintre apostoli aproape de intrare și a mers mai departe într-un loc mai retras cu Petru, Iacov și Ioan. Toți trebuiau să vegheze, să fie în gardă împotriva a ceva ce urma să se întâmple, ceva despre care Isus știa, dar care părea foarte improbabil pentru apostoli. Ei nu erau în stare să înțeleagă pesimismul Învățătorului, chiar dacă compătimeau cu El.

Era miezul nopții, și ei obișnuiau să se culce devreme. Încordarea serii și învățăturile grele pe care Învățătorul le dăduse, au avut ca efect asupra lor somnolența. Ei au dormit în loc să vegheze și să se roage. Aceasta a fost adevărat chiar și pentru cei trei mai apropiați Învățătorului.

Dorind să fie singur în comuniunea Sa cu Tatăl, Isus a mers la o aruncătură de piatră singur într-un loc retras. În suferința care a venit peste El, tot mereu a venit să caute compătimire umană, numai pentru a-i găsi pe cei dragi ai Săi adormiți nepăsători. Bine a fost exprimat de către profet: „Nici un om dintre popoare nu era cu Mine” (Isa. 63:3). El a călcat singur teascul tristeții.

Numai când a terminat de dat sfaturi apostolilor Săi și i-a lăsat pe unii la intrarea în grădină, numai atunci se pare că Învățătorul S-a gândit la Sine și la evenimentele extraordinare așteptate pentru următoarele câteva ore. Lăsându-i pe cei trei favoriți ai Săi, a dat expresie apăsării care părea să se lase brusc peste sufletul Său. El a exclamat: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”. Mă simt ca și cum aș muri acum, fără să ajung la acea mare criză care este înaintea Mea. Citim că El „a început să Se întristeze și să Se mâhnească foarte tare”. În greacă exprimarea este tot așa de tare, însemnând surprindere completă și tulburare mare, conținând ideea de singurătate, dor, lipsa prieteniei.

Sentimentul de nefericire, disperare care a venit deodată asupra Mântuitorului a continuat o vreme; pentru că El a mers la Tatăl în rugăciune de trei ori, cerând ca această oră să treacă de la El, această apăsare grozavă care Îi frângea inima. Luca evanghelistul, care era medic, ne spune că suferința Învățătorului a fost de așa natură încât L-a făcut să transpire cu sânge. Deși această mărturie în ceea ce privește transpirația cu sânge nu se găsește în manuscrisele mai vechi, totuși medicii sunt de acord că astfel de experiențe au avut și alții în mare suferință.

Cauza suferinței Învățătorului

Cum ne explicăm marea suferință a Învățătorului în anticiparea morții Sale, despre care avea cunoștință dinainte și despre care le spusese ucenicilor Săi, asigurându-i de asemenea, ca și în această lecție, că va învia din morți a treia zi? De ce gândul morții să conțină pentru Răscumpărătorul mai mare teroare decât pentru unii dintre urmașii Săi, da, decât pentru lume în general?

Sute de martiri au mers în moarte la fel de groaznic sau mai groaznic. Sute au dat dovadă de mare curaj, tărie în fața unei morți la fel de oribile. Cum vom explica noi această atitudine a Mântuitorului și a faptului că El S-a rugat atât de serios ca ora sau paharul să treacă de la El?

Pentru a aprecia această întrebare și răspunsul ei potrivit, trebuie să ne amintim cât de diferit a fost Învățătorul de tot restul omenirii. O sentință a morții planează asupra tuturor oamenilor. Știm cu toții că este numai o chestiune de timp când vom muri. Știm cu toții că procesul morții poate dura cel mult câteva ore. Nu numai că nu avem speranță de a scăpa de moarte, dar fiindcă suntem nouă zecimi morți, facultățile noastre intelectuale sunt amorțite mai mult sau mai puțin. Suntem mai mult sau mai puțin nechibzuiți, nepăsători și în aceeași măsură nestăpâniți.

Manifestarea curajului adevărat

Există soldați care se aruncă în luptă în fața morții fără să arate nici o frică, și de asemenea există cai care fac același lucru. Cel mai mare curaj însă este manifestat de aceia care știu, înțeleg, apreciază pe deplin ceea ce fac și care au o teamă mare de moarte, dar care în ciuda acestui lucru merg înainte în ascultare de porunca datoriei și iubirii. Isus a fost un astfel de soldat. El a înțeles, cum alții n-au înțeles, ce este de fapt moartea. El a apreciat, cum alții n-au apreciat, însemnătatea și valoarea vieții.

Isus lăsase gloria cerească, lipsindu-Se de natura mai înaltă de pe planul spiritual, schimbând-o cu natura umană, pentru că omul păcătuise și pentru că în scopul și aranjamentul divin El trebuia să moară, Cel drept pentru cei nedrepți, ca prețul de răscumpărare al omului. Aceasta a fost voia lui Dumnezeu cu privire la El. El ne spune că pentru acest scop a venit în lume. Acest gând I-a dominat întreaga viață. El Și-a depus viața zilnic, făcând voia lui Dumnezeu și servind omenirea. Acum El ajunsese la marele punct culminant.

Tatăl ceresc promisese că dacă Domnul nostru era credincios în lucrarea pe care I-o dăduse de făcut, El va fi înviat din morți prin putere divină pe planul spiritual de existență și la o stare mai înaltă decât avuse înainte. El nu S-a îndoit de credincioșia Tatălui în această chestiune și nu S-a îndoit nici de Puterea Tatălui. Dar prevederea și promisiunea Tatălui erau condiționate;  numai dacă Domnul nostru Își va îndeplini partea cu credincioșie va primi învierea la viață mai înaltă. Dacă în vreun sens sau grad, mare sau mic, El va ceda păcatului, pedeapsa pentru păcat va fi peste El — „Cu moarte vei muri”.

Timp de trei ani și jumătate viața Lui fusese devotată lui Dumnezeu și împlinirii voinței divine. Singura întrebare era: făcuse El voia divină pe deplin, complet și absolut, într-un astfel de spirit încât să-I fie plăcut Tatălui ceresc? Mai mult de atât, va putea El, va trece El prin experiențele următoarelor câteva ore cu un curaj cuvenit, credință cuvenită, ascultare cuvenită; sau va cădea și va pierde totul în moarte.

Nici un avocat pentru Învățătorul

Astfel vedem cât de diferit a fost în privința Învățătorului față de cum este în privința oricăruia dintre noi care căutăm să mergem în urmele Lui. Noi nu avem nimic de pierdut; deoarece, ca rasă, suntem cu toții sub sentința morții. Pe lângă aceasta, urmașii lui Isus își dau seama că El a fost Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele noastre și că meritul Său compensează pentru imperfecțiunile noastre, pentru că noi rămânem în El și dorim să facem voia Tatălui.

Dar dacă Învățătorul ar fi căzut, n-ar fi fost nimeni să repare pentru El. Eșecul Lui ar fi însemnat moarte veșnică. Mai mult, ar fi însemnat pierderea tuturor binecuvântărilor speciale pe care I le promisese Dumnezeu ca răsplată pentru credincioșie deosebită. Ar fi însemnat pierderea marelui privilegiu de a face lucrarea Tatălui de ridicare a omenirii din condițiile păcatului și morții prin Împărăția Mesianică. Într-un cuvânt, viața personală eternă a Învățătorului era în cumpănă în acea noapte în Ghetsimani, după cum erau și toate perspectivele de glorie, onoare, nemurire și mare înălțare la dreapta Tatălui, mai presus de îngeri, stăpâniri și puteri.

Nu este de mirare că Învățătorul, dându-Și seama de toate acestea, a fost covârșit de acest gând! Nu este de mirare că El a dorit ca, dacă era posibil ca planul divin să fie realizat altfel, El să fie salvat, cruțat de necazurile deosebite și de experiențele oribile din orele care tocmai Îi stăteau în față! O parte din ororile acelei experiențe a fost desigur faptul că trebuia tratat ca un răufăcător, ca un hulitor al lui Dumnezeu, cu un dușman al lui Dumnezeu și al dreptății.

De ce S-a temut Domnul nostru?

Pentru un suflet decăzut și depravat, aceasta ar însemna puțin lucru; dar pentru Cel plin de iubire și loialitate față de Tatăl, astfel de experiențe ar fi groaznice — ca Acel care a sacrificat tot ce avea, chiar gloria Sa cerească și interesele Sale pământești, pentru a face voia Tatălui, să fie considerat un hulitor al lui Dumnezeu și să fie răstignit ca un răufăcător, ca o persoană primejdioasă! Ce experiență teribilă pentru unul cu un suflet atât de rafinat și nobil cum a avut Isus, despre care citim că a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși!”

Se pare că această înjosire a fost lucrul pentru care S-a rugat Isus dacă se putea să treacă de la El. El nu S-a rugat să nu moară; căci știa că venise în lume cu acest scop și că numai prin moartea Sa putea fi îndepărtată pedeapsa cu moartea care zăcea peste familia umană. El vorbise despre moartea Sa în mod repetat; El nu Se gândise nici măcar o dată să scape de moarte. Știa bine că „nu pot carnea și sângele să moștenească Împărăția lui Dumnezeu”. Dar El spera că Tatăl putea să aibă un mod de a trece peste înjosirea acelei ore. Totuși, chiar și în cea mai mare suferință a Sa, Învățătorul S-a rugat: „Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”.

Sf. Pavel ne asigură că experiențele Ghetsimane ale Învățătorului au fost legate de frică — nu frica de moarte, ci frica de a rămâne mort, frica de faptul că Tatăl nu-L va socoti vrednic de acea înviere glorioasă care-I fusese promisă pe baza condițiilor de ascultare absolută. St. Pavel spune: „El este Acela care în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L scape din moarte (prin înviere), și fiind ascultat din pricina evlaviei Lui ...” (Evr. 5:7). El a fost scăpat din moarte; și mai mult de atât, Tatăl I-a dat asigurarea că va fi scăpat din moarte.

Întărit de sus

Aceasta este explicația afirmației că un înger al lui Dumnezeu I S-a arătat în grădină și L-a întărit — I-a dat asigurarea de la Tatăl că fusese credincios până în acel moment și că binecuvântarea divină va fi cu El în ora încercării care era aproape. Începând cu acel moment, toată frica și suferința au dispărut. Dacă Tatăl Îl aprobase până aici și dacă binecuvântarea și zâmbetul Tatălui erau cu El, putea să îndure toate lucrurile, orice venea. Tot restul acelei nopți și în ziua următoare, Isus a fost cât se poate de calm, sub cele mai severe împrejurări. El i-a mângâiat pe acei care Îl plângeau; a încredințat-o pe mama Sa credinciosului Sf. Ioan etc.

Aceste experiențe ale Învățătorului le găsim mai mult sau mai puțin repetate la ucenicii Săi. Când sunt asigurați că păcatele le sunt iertate, că Tatăl Însuși îi iubește, că harul Său le este de ajuns și că haina dreptății Răscumpărătorului îi acoperă, urmașii lui Isus pot să fie curajoși în astfel de situații, chiar dacă se tem de moarte.

Trebuie să fie amintită o mare deosebire între Învățătorul și urmașii Săi: În timp ce „nici un om dintre popoare” nu era cu El, cu noi este altfel; Învățătorul este cu noi, spunând: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”. Mai mult, și în cazul nostru există o părtășie a spiritului între frații lui Cristos, ale căror cuvinte de încurajare pe cale, în timp ce veghează cu noi și se roagă cu noi, sunt o sursă de putere în orice timp de necaz. Muțumindu-I pentru toată prevederea și aranjamentele divine, să înaintăm spre Ghetsimaniul nostru, tari prin puterea pe care Dumnezeu ne-o dă prin Fiul Său.

***

C. M. 201 Când cina cea de pe urmă Pe Petru, Iacov și Ioan, Isus a sfârșit, Luându-i cu Sine, El către-nvățăceii Săi, Într-o frică mare s-au dus, Într-acest fel a vorbit: Pe-al Măslinilor munte. Iubiților să privegheați, Și când Isus S-a chinuit, În ispită să nu intrați, Apostolii s-au odihnit Ci să vă rugați. Și au adormit. Ora despărțirii noastre Iar pe El L-a înconjurat Vine, să vă las; O frică mare, Paharul durerilor Știind toate din-nainte, Eu trebuie să-l golesc. Ce moarte va avea!