Capitolul 12

 

Fapta de trădare a lui Iuda

R — 2467 / mai 1899

Domnul nostru vândut

Ioan 18:1-14

„El era disprețuit și părăsit de oameni.” Isaia 53:3.

După Cina cea din urmă, după discursul Său pentru ucenici în privința Viței și a mlădițelor, a urmat rugăciunea frumoasă a Domnului nostru consemnată în Ioan capitolul

17. Apoi, probabil pe la miezul nopții, Isus cu cei unsprezece au ieșit pe poarta Ierusalimului, au trecut peste pârâiașul numit Chedron și au intrat în livada cunoscută ca Grădina Ghetsimani, de pe dealul de deasupra pârâului: poate că era

o grădină publică, sau poate era proprietatea cuiva prietenos față de Domnul nostru. Locul unde se presupune că a fost grădina este menținut și acum ca grădină și așa a fost de secole. Este în grija unor călugări, cărora le place să primească vizitatori ca s-o viziteze. Acum se află în această grădină cam șase sau opt măslini mari și evident foarte vechi

— aceștia dau semne a fi de cel puțin o mie de ani vechime, dar este posibil să fie mai vechi.

În timp ce vorbea cu ucenicii Săi și Se ruga pentru ei, se pare că Domnul nostru era plin de curaj: în timp ce-i îndemna să nu li se tulbure inima, evident inima Sa nu era descurajată. Dar în timp ce mica ceată mergea agale spre Ghetsimani, putem presupune că peste sentimentele iubitului nostru Răscumpărător s-a lăsat o mare greutate. Ni-L putem imagina zicând: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Mat. 26:38). Prin urmare, vizita aceea în Ghetsimani era evident foarte diferită de cele anterioare. O oarecare apreciere a ocaziei deosebite a fost fără îndoială inspirată în inimile apostolilor de deprimarea Învățătorului, și totuși probabil ei nu înțelegeau decât puțin ce era pe cale să se întâmple.

Spicuim din alți evangheliști că, ajunși în grădină, Domnul nostru a lăsat pe opt dintre apostoli lângă poartă, luând pe Petru, Iacov și Ioan, cei mai apropiați tovarăși ai Săi, puțin mai departe cu El, prevenindu-i să vegheze și să se roage, fiindcă era un ceas de încercare specială. Mergând puțin mai departe singur, El a comunicat cu Tatăl în secret. Sentimentele Sale n-au fost și nu puteau fi împărtășite nici chiar de ucenicii Săi iubiți; ei nu puteau aprecia încercarea prin care trecea El; nu fuseseră concepuți încă de spirit. Astfel, în cel mai greu ceas Isus a fost singur. „Nici un om dintre popoare nu era cu Mine.” Isa. 63:3.

Pentru majoritatea, chiar dintre creștini, este greu să aprecieze adevăratul caracter al încercării Domnului, care în această împrejurare a acționat în așa mod asupra sistemului Său nervos încât a produs o sudoare cu sânge. Mulți compară cursul Domnului nostru cu acela al unora dintre urmașii Săi martiri, care au mers în moarte cu un remarcabil curaj, și comparând lucrurile sunt înclinați să se întrebe de ce Domnul nostru, care a fost perfect, a trebuit să îndure mai multă suferință decât urmașii Săi imperfecți. Pentru a înțelege adevărata situație este necesar să se țină minte câteva lucruri:

(1) Pentru Domnul nostru, care avea un drept perfect la viață, depunerea ei în moarte era o chestiune total diferită de depunerea unei vieți pierdute și știrbite din partea celor care oricum nu puteau spera s-o păstreze. (2) Rasa noastră, nouă zecimi moartă deja, are numai o slabă apreciere a marii valori a vieții — toată experiența ei fiind în legătură cu moartea, a ajuns să privească moartea cu nepăsare. Dar n-a fost așa cu Domnul nostru, „prințul vieții”, care fusese cu Tatăl de la început și prin care au fost făcute toate lucrurile

— El a înțeles viața ca un dar foarte prețios, un privilegiu, o bucurie. Pentru El, prin urmare, moartea trebuie să fi fost mult mai îngrozitoare decât pentru noi care suntem nouă zecimi morți, și în mod corespunzător greoi în toate simțurile. Este adevărat, El a avut asigurarea Tatălui că dacă era credincios până la moarte va fi înviat și fără îndoială a crezut făgăduința Tatălui — tot cursul vieții Lui dă dovadă abundentă în privința credinței Sale necondiționate în Tatăl. Și totuși în cazul Său, aceasta trebuie să fi fost o încercare crucială pentru credință, cu mult mai mult decât în cazul nostru. După cum noi avem de dat numai o fărâmă dintr-o viață pierdută, tot așa, pe de altă parte, avem nu numai făgăduința Tatălui a unei vieți viitoare prin Cristos, ci avem și exemplul puterii Tatălui în învierea iubitului nostru Răscumpărător. Dar Domnul nostru Isus n-a avut nici o astfel de dovadă a puterii divine; El trebuia, potrivit făgăduinței divine, să fie „Cel întâi-născut dintre cei morți”, un prim-rod pentru Dumnezeu dintre creaturile Sale. Colos. 1:18; 1 Cor. 15:20.

Dar toate acestea fuseseră deja socotite, cântărite și acceptate chiar de la începutul slujirii Sale. El informase deja pe ucenici că era necesar ca El să-Și dea viața pentru oi și că era pe cale să facă acest lucru (Ioan 10:15). Nu trebuie să presupunem, prin urmare, când dragul nostru Răscumpărător S-a rugat „Tatăl Meu, dacă este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta”, că El a vrut dacă era cu putință să scape de moarte. El știa bine și explicase deja apostolilor că atragerea lumii nu putea avea loc decât dacă era înălțat ca jerfa pentru păcat — că era absolut necesar ca El să moară pentru păcatele noastre și să intre în slava Sa. Ioan 3:14; 12:32.

Paharul pentru care S-a rugat să treacă de la El dacă era cu putință, trebuie de aceea să presupunem că a fost rușinea și înjosirea arestării ca un călcător de lege, un proces și o condamnare publică, iar apoi o răstignire ca un răufăcător. Un lucru era să moară pentru păcatele noastre, cum mor în general oamenii, fără o rușine specială sau insultă; alt lucru era ca El să moară cu astfel de rușine, dezonoare și dispreț extrem. Foarte probabil că în înțelepciunea Tatălui acest ultim aspect a fost ținut mai mult sau mai puțin ascuns de iubitul nostru Răscumpărător, până chiar aproape de timpul împlinirii lui. Și se pare că Domnul nostru n-a văzut o necesitate absolută ca El să sufere, mai mult decât a suferit păcătosul, pentru a plăti prețul de răscumpărare a omului. Ca atare, rugăciunea Sa un timp a fost „dacă este cu putință să treacă de la Mine paharul acesta”. Apostolul de asemenea observă această distincție spunând: „S-a făcut ascultător până la moarte”, iar apoi adaugă „și încă moarte de cruce”. Filip. 2:8.

Moartea de cruce, cu dezonoarea, ocara ei etc., după câte putem noi judeca, n-a fost necesară ca prețul nostru de răscumpărare, fiindcă pedeapsa nu spunea, în ziua în care vei mânca din el vei muri cu dezaprobare publică și cu dezonoare prin răstignire. Deoarece pedeapsa a fost moartea (Gen. 2:17), putem presupune că moartea Domnului nostru ar fi plătit negreșit prețul de răscumpărare a omului. Totuși, aspectele în plus au fost considerate necesare de către Tatăl, și „paharul” n-a trecut de la El. Tatăl a cerut această ascultare extremă ca o probă, o dovadă nu numai pentru El Însuși, ci și înaintea tuturor creaturilor Sale inteligente, a absolutei loialități a inimii „preaiubitului Său Fiu”, căruia El intenționa să-I confere curând după aceea marea binecuvântare și înălțare la propria Sa natură divină și la comoștenire în Împărăția Sa. Și loialitatea dragului nostru Răscumpărător a fost deplin atestată, după cum declară apostolul; El a „disprețuit rușinea”, adică rușinea n-a fost nimic pentru El în comparație cu împlinirea scopurilor Tatălui, de a-I fi plăcut Tatălui (Evr. 12:2). Atâta vreme cât a gândit că exista o posibilitate de eliminare a aspectului rușinii, El a avut o neliniște agitată să fie eliminat, dacă era cu putință; dar imediat ce Și-a dat seama că nu era voia Tatălui, inima Sa a răspuns prompt: „Nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”. Decizia în privința voinței Tatălui I-a adus imediat putere; acum era pregătit pentru orice experiență, „tare în Domnul și în puterea tăriei Lui”.

Între timp Iuda, care cu câteva zile înainte se angajase la marele preot să-L vândă pe Isus și care părăsise odaia de sus imediat după Cină ca să-și realizeze planul infam, primise de la preoții cei mai de seamă și de la farisei o ceată de oameni, cu o persoană responsabilă ca ofițer, a cărui misiune era să-L aresteze pe Isus noaptea și să-I asigure executarea înainte de Paști. Trebuie să ne exprimăm dezacordul complet cu ideea comună că această „ceată” era compusă din trei până la șase sute de soldați romani. Aceștia desigur au procedat foarte diferit de cum ar proceda soldații de obicei în astfel de împrejurări. În afară de aceasta, relatarea tuturor evangheliștilor este că această ceată a fost trimisă, nu de Pilat sau de Irod, reprezentanții romani, ci de preoții cei mai de seamă și de farisei, care, după cum știm, nu dețineau nici o comandă a garnizoanei romane. După înțelegerea noastră, această ceată care L-a prins pe Isus era foarte asemănătoare cu cea menționată în Ioan 7:32-46.

Se pare că Sinedriul evreiesc avea o anumită autoritate în privința chestiunilor religioase și le era permis să facă arestări, dar nu să execute pe criminali fără consimțământul guvernatorului roman. Ne amintim că apostolii au fost arestați în câteva ocazii de către astfel de slujbași ai evreilor. Vezi Fapte 5:17, 18, 22, 25-40.

Atât Matei cât și Marcu vorbesc despre această amestecătură, sub conducerea preoților de seamă și a fariseilor, ca despre o „mulțime”, și cuvintele Domnului nostru arată că aceștia erau înarmați cu ciomege și cu săbii așa cum obișnuia poporul în general, și El nu menționează sulițe, care ar fi fost probabil armamentul unei cete de soldați romani. Această idee este mai departe accentuată de faptul că slujitorul marelui preot a fost cel care se pare că a dat primul asalt asupra lui Isus și a primit o lovitură de sabie de la Petru. Dacă soldații romani ar fi avut răspunderea acestei probleme, slujitorul marelui preot ar fi fost fără îndoială mai puțin îndrăzneț.

Se presupune, și se pare pe bune temeiuri, că această ceată care-L căuta pe Isus, sub îndrumarea lui Iuda, a mers mai întâi în odaia de sus pe care Domnul nostru și apostolii

o părăsiseră probabil cu mai puțin de o oră în urmă. Aflând că Isus și cei unsprezece plecaseră, Iuda știa că foarte probabil îi va găsi în Grădina Ghetsimani, fiindcă „Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui”. Relatarea lui Ioan omite amănuntele vânzării, pe care ceilalți evangheliști le dau: probabil că ucenicul iubitor s-a simțit atât de rușinat de fapte, încât a preferat să nu le menționeze. Cu siguranță foarte puține fapte de trădare au egalat-o vreodată pe aceasta, și toată omenirea, chiar în starea pervertită a minții ei, pare să-și dea seama că poziția de trădător este printre cele mai condamnabile de pe listă, și putem fi mulțumitori că astfel de trădare ca a lui Iuda, împotriva unei asemenea blândeți și iubiri și bunătăți ca a Învățătorului, nu este atât de obișnuită. Și totuși există corespondențe în experiențele poporului Domnului, „în primejdii între frați mincinoși”. Se cuvine ca noi să căutăm să nu permitem nimic înrudit cu spiritul lui Iuda să ne otrăvească inima. Domnul nostru pune pe „membrii trupului Său” în astfel de chestiuni pe un plan cu Sine Însuși, și ne asigură că oricine va face rău unuia din cei mai mici dintre frații Săi, ar fi mai bine pentru el să i se lege o piatră de moară de gât și să fie aruncat în adâncurile mării. Mat. 18:6.

Desigur, întotdeauna va fi un motiv, bun sau rău, în spatele fiecărei fapte făcute membrilor subordonați ai corpului Său precum și Capului. A găsi motive puternice nu înseamnă a găsi scuze valabile pentru trădare. După experiența și judecata noastră, lecția este că astfel de trădare din partea „fraților mincinoși” își are originea de obicei în lăcomie, poftă după influență, putere sau poziție, și dorința de a cinsti astfel de ambiții nesfinte nu poate să nu corupă inima care le nutrește. După cum a spus cineva:

„Semeni un gând, culegi o faptă;

Semeni o faptă, culegi un obicei;

Semeni un obicei, culegi un caracter;

Semeni un caracter, culegi o soartă”.

Iuda făcuse astfel de semănare de gânduri rele un timp considerabil înainte ca gândurile sale să ia forma exterioară a faptelor rele. El era lacom după bogăție și influență; el a devenit casierul micului grup de ucenici și aluzia Scripturilor este că el fura o parte din contribuții spre propriul său folos. Ca de obicei, iubirea sa de bani a crescut cu cât a exercitat-o mai mult, până când a fost dispus să-L vândă pe Învățătorul pentru treizeci de arginți — echivalentul a douăzeci de dolari în banii noștri, deși ca valoare în muncă reprezenta o sumă mult mai mare. Ar părea, de asemenea, că Iuda aștepta Împărăția promisă și probabil anticipa o poziție înaltă de casier regal în acea Împărăție.

Este foarte probabil, într-adevăr posibil, credem noi, că Iuda a fost serios dezamăgit în privința rezultatului trădării sale. Se pare că s-a așteptat ca Domnul să Se elibereze prin putere miraculoasă din mâinile vrăjmașilor. Aceasta este cea mai caritabilă vedere pe care am putea s-o avem despre fapta sa de trădare: ea atenuează însă foarte puțin urâțenia faptei, deoarece, acela care ar fi dispus să-și insulte cel mai bun prieten, chiar numai temporar, pentru bani, dă dovadă că și-a vândut iubirii sale de bani orice sentiment bun și nobil al ființei sale. Într-adevăr, iubirea onoarei poate să fi avut considerabil de-a face cu această chestiune, căci el poate să fi sperat că prin producerea acestei crize, Domnul nostru va fi obligat să-Și stabilească mult promisa Împărăție, sau altfel să recunoască faptul că toate pretențiile și făgăduințele Sale erau frauduloase.

Iuda desigur că a reușit să grăbească lucrurile și să producă instalarea Împărăției embrionare a lui Dumnezeu; dar nu în felul așteptat de el, și nici în oarecare grad în onoarea sau avantajul lui. Așa va fi cu cei care primesc adevărul și care declară că sunt ucenici în adevăr — dar nu în iubire de adevăr, ci în iubire de onorurile sperate, fie prezente, fie viitoare. Toți cei care chemăm numele lui Cristos să fim atenți, să veghem și să ne rugăm ca nu cumva în careva din noi să fie vreun element al acestui caracter josnic. Și să ne amintim că există diferite moduri secrete, precum și cele mai evidente, în care putem trăda pe Domnul și pe „frați”.

Evanghelistul spune că Isus cunoștea dinainte tot ce urma să vină peste El. În altă parte ni se spune că în timp ce Se ruga „I S-a arătat un înger din cer, întărindu-L” (Luca 22:43). Această slujire poate a constat în faptul că L-a informat despre voința Tatălui în privința lucrurilor pe care trebuia să le sufere și cum trebuiau așteptate, iar această cunoștință că lucrurile erau stabilite și asigurarea că Tatăl va supraveghea totul, I-au întărit inima și I-au dat acel mare calm pe care-l observăm în tot cursul Său ulterior.

„Ceata” trimisă să-L prindă evident s-a așteptat că poate trebuia să-L caute în umbrele copacilor etc., și de aceea li s-au dat torțe și făclii. Fără îndoială că au fost foarte surprinși că Domnul nostru, în loc să fugă de ei, a înaintat spre ei și a întrebat pe cine căutau. Este cu totul posibil ca unii din „ceată” să fi știut despre Domnul dinainte — de minunile, de puterile Sale asupra diavolilor etc., și acesta poate să fi fost motivul manifestării slăbiciunii lor, în aceea că s-au dat înapoi și au căzut cu fața la pământ. Sau este posibil ca Domnul nostru să fi exercitat asupra lor o putere mintală superioară care a produs acest efect, cu scopul de a arăta că El avea putere deplină să li se împotrivească dacă ar fi vrut să o folosească.

Aceeași învățătură, credem noi, este dată și din folosirea de către Petru a săbiei asupra slujitorului marelui preot. Trebuie să ne amintim că unul dintre evangheliști relatează că Domnul nostru i-a instruit pe apostoli să-și ia săbiile cu ei, și când au găsit două El a zis: „Destul” (Luca 22:36, 38). Domnul nostru nu Se gândise că ucenicii Săi trebuiau să lupte

o luptă naturală pentru El, după cum a spus mai târziu: „Dacă împărăția Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor” (Ioan 18:36). Cele două săbii au fost suficiente pentru a arăta că prinderea Domnului nostru n-a fost din cauză că nu existau mijloace de apărare, nici din cauza lașității din partea ucenicilor, ci datorită supunerii Sale — știind că-I sosise ceasul și că astfel se cuvenea ca El să sufere pentru păcatele noastre și să intre în slava Sa. Luca 24:46.

După această manifestare a puterii, care arăta capacitatea Sa deplină de a face față acelei mulțimi, și de fapt puterea Sa de a primi mai mult decât douăsprezece legiuni de îngeri ca să-L întărească, dacă așa ar fi dorit (Mat. 26:53), Îl găsim pe Domnul nostru supunându-Se deplin ca să fie prins, punând numai condiția ca ucenicii să fie lăsați să plece. Ce mare este caracterul care într-un asemenea moment, în condiții atât de grele, să poată uita complet de sine și să-l intereseze numai binele altora! Este chiar cum trebuie să ne așteptăm de la El!

„Ca să se împlinească ce spusese prin cuvântul Său: „N-am pierdut pe nici unul din aceia pe care Mi i-ai dat”.” Înțelegem că scriitorul vrea să spună că aici iarăși găsim în cursul Învățătorului o exemplificare a grijii Sale pentru ucenici, așa cum este enunțat în rugăciunea Sa chiar înainte de a părăsi odaia de sus. Deși ideea din această rugăciune a fost în principal în privința intereselor lor spirituale, ca nici unul dintre ei să nu se piardă, facem bine dacă observăm aceasta ca o ilustrație care confirmă grija Domnului nostru în privința intereselor materiale ale tuturor celor care devin ucenici ai Săi. Nici un fir de păr de pe cap nu le va cădea; nimic nu va fi permis să-i lezeze; fiecare eveniment și afacere a vieții vor fi conduse pentru binele lor cel mai mare. Mat. 6:32, 33.

Probabil când au început să-L lege pe Isus, Petru a scos sabia în apărarea Lui; poate că și-a amintit cuvintele Domnului cu câteva ore înainte, în sensul că toți urmașii Săi Îl vor părăsi, și propria sa făgăduință, „Chiar dacă toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea” (Marcu 14:29). Nobilul, zelosul Petru! Îl iubim pentru expresia nobilă a sentimentelor sale și pentru apărarea eroică a Învățătorului cu sabia împotriva unui număr mai mare. Mulți au obiceiul să deplângă acțiunea lui Petru, ca fiind încă o acțiune pripită a sa. Trebuie însă să ne amintim că apostolii nu primiseră încă Spiritul sfânt și de aceea nu puteau aprecia clar faptul că Împărăția la care erau chemați era o Împărăție spirituală. În afară de aceasta, după cum am văzut, el a urmat doar sfatul Domnului când a luat sabia cu sine, și în mod evident de asemenea ducea la îndeplinire scopul divin când a folosit-o. Nu vedem nimic de învinuit, totul de lăudat. A fost un semn de o însemnătate mai mare decât și-au putut da seama Petru și ceilalți de acolo.

Dar după ce a permis ca lucrurile să meargă până acolo, Domnul nostru l-a oprit pe Petru zicând: „Bagă-ți sabia în teacă! Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Și spunând astfel, l-a atins pe vrăjmașul rănit și l-a vindecat. Ucenicii trebuiau să vadă, să înțeleagă, să fie pe deplin asigurați că Domnul nostru, predându-Se dușmanilor Săi, a făcut-o de bună voie, și de aceea procedurile au fost astfel exprimate în gesturi încât să întărească această lecție.

Cum strălucește harul umilinței în toate afacerile mici ale misiunii iubitului nostru Răscumpărător; chiar și în acest moment al predării Sale în mâna vrăjmașilor, El nu S-a lăudat că acest curs al Său era voluntar, nici n-a căutat laudă ca martir! El declară adevărul simplu, că Tatăl a cerut aceasta de la El ca o dovadă a loialității Sale personale față de El. El Se declară un servitor al lui Dumnezeu, un fiu care a învățat ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit. „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Într-adevăr, aceasta a fost puterea biruinței Sale — voința Sa a fost pe deplin supusă voinței Tatălui și credința Sa a înțeles că Tatăl n-a permis să vină peste El rele care nu erau necesare, ci numai acelea pe care El le putea conduce și le-a condus spre bine.

Aici se află o lecție valoroasă pentru toți cei care caută să meargă în urmele Marelui Preot — pentru toată Preoțimea Împărătească. Și noi trebuie să ne amintim că atâta vreme cât rămânem în Cristos și căutăm să mergem în urmele Lui, toate experiențele grele ale vieții sunt măsurate cu grijă de către Domnul — că El nu toarnă în paharul tristeții și încercării noastre unele experiențe amare care nu ne sunt necesare și care nu vor produce mai apoi o mult mai mare și veșnică greutate de slavă (2 Cor. 4:17). Cu aceste asigurări și cu dovezile credincioșiei Tatălui față de Învățătorul și Înaintemergătorul nostru glorificat, putem avea într-adevăr mare mângâiere, noi care am fugit să găsim refugiu în speranța pusă în fața noastră în Evanghelie. Evr. 6:18-20.

Vindecarea urechii tăiate, ultima minune a Domnului nostru, a ilustrat foarte frumos caracterul și învățăturile Sale. A exemplificat cuvintele Sale: „Iubiți pe vrăjmașii voștri ... faceți bine celor care vă urăsc”. A arătat că El era plin de iubirea divină insuflată de învățăturile Sale și că n-avea nici o amărăciune față de cei care L-au insultat și L-au prigonit.

Legarea Domnului nostru pare să nu fi fost deloc necesară, decât că „ceata” se poate să fi dorit să-și arate curajul celor care-i trimiseseră. Domnul nostru pare să fi protestat în privința aceasta, cum arată relatarea dată în Marcu 14:48,

49: „Ați ieșit ca după un tâlhar, cu săbii și ciomege, ca să Mă prindeți? În toate zilele am fost cu voi, învățând pe oameni în templu, și nu M-ați prins. Dar acestea s-au întâmplat ca să se împlinească Scripturile”. Atunci cei unsprezece L-au părăsit și au fugit. Iuda, mergând mai departe cu ceata, a mers la casa lui Ana, preotul, care fără îndoială făcuse târgul cu el, și fără îndoială atunci i-au fost plătiți cei treizeci de arginți, Iuda arătând atunci că împlinise contractul. Nenorocitul! Fiul Omului într-adevăr a mers la moarte, după cum fusese scris despre El, dar aceasta n-a făcut ca trădarea, lăcomia și spiritul ucigaș care L-au predat vrăjmașilor Săi să fie mai puțin oribile. La fel este și cu membrii trupului lui Cristos: trebuie ca ofensele să vină — face parte din planul divin, ca trupul lui Cristos să împlinească ce lipsește necazurilor Capului (Colos. 1:24) — dar aceasta nu face mai puțin păcătoasă conduita celor care au de-a face cu astfel de trădări — în special dacă ar fi frați mincinoși care s-au bucurat de ceva cunoștință a Adevărului. În fiecare caz însă, se va observa că deși încercările au produs binecuvântări pentru Domnul și vor produce și pentru toți credincioșii care suferă cu El, răsplățile nedreptății căutate de cei care apucă pe calea lui Iuda nu le vor aduce onorurile și binecuvântările pe care le-au râvnit și pentru care s-au vândut să facă rău.

R — 2778 / martie 1901 (extras)

Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl

Noi nu vom spune că poporul Domnului nu trebuie să caute niciodată căi de scăpare din încercările și dificultățile iminente; fiindcă avem făgăduința Domnului în privința aceasta, că El nu va îngădui să fim ispitiți peste ceea ce suntem în stare să suportăm, ci odată cu ispita va da și o cale de scăpare din acele aspecte ale ei care ar fi peste putință să le îndurăm. De aceea, când simțim că supunerea noastră la rău a ajuns la punctul ei culminant, unde trebuie să vină ajutorul, ori altfel cădem complet, atunci este timpul să ne uităm în jur ca să vedem ce cale de scăpare deschide Domnul pentru noi. Dar trebuie să fim siguri că acea cale de scăpare pe care o apucăm nu este a noastră proprie, ci este pregătirea Domnului; căci, dacă noi fugim de datorie, de încercare și de probare într-un loc, ar însemna numai să cădem în alte încercări și probări, poate mai aspre, în altă parte. Noi trebuie să știm dinainte că încercările, greutățile, persecuțiile, defăimările, toate fac parte din porția pe care a turnat-o Tatăl, nu numai pentru Capul corpului, ci și pentru toate membrele. De aceea, trebuie să fim pregătiți să suportăm greutatea ca buni soldați; nu fugind, ci acceptând curajos, ca fiind din providența Domnului, orice ar putea El permite să vină peste noi, în afară de cazul că vedem o cale de scăpare rezonabilă, potrivită, onorabilă, care să nu fie în încălcarea legământului nostru, nici în încălcarea vreunei legi a dreptății.