Capitolul 13

 

Lepădarea lui Petru

R — 4711 / noiembrie 1910

Încrederea în sine este slăbiciune

Matei 26:31-35, 69-75

„Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” 1 Cor. 10:12.

Sf. Petru se dovedise a fi unul din cei mai folositori dintre cei doisprezece apostoli ai lui Cristos, iar secretul acestui fapt stă în descoperirea scripturală a naturii sale umane, a puterii și a slăbiciunilor ei. El a fost primul dintre cei doisprezece apostoli care au recunoscut pe Învățătorul ca Mesia, Trimisul lui Dumnezeu; el a fost primul dintre cei doisprezece care s-a lepădat de El. El a fost singurul din cei doisprezece care a scos sabia în apărarea Învățătorului și singurul care mai târziu a jurat că nu-L cunoștea. Prin aranjament divin, lui i s-au dat cheile cu care să deschidă ușa spre Chemarea de Sus — spre Împărăție. La Cincizecime el a folosit una dintre cheile puterii și a vestit cu îndrăzneală evreilor deschiderea căii spre slavă, cinste și nemurire. Puțin mai târziu, la timpul hotărât, el a deschis ușa aceleiași Chemări de Sus pentru neamuri când, prin propovăduirea sa, Corneliu, primul dintre neamuri acceptabil pentru Dumnezeu, a fost primit și conceput de Spiritul sfânt, acest fapt dând dovada că zidul de despărțire, care mai înainte separa pe evrei de neamuri, fusese dărâmat. Totuși, după toată această cunoștință și ocazie specială, acest mare om s-a prefăcut până acolo încât a ignorat că harul lui Dumnezeu față de neamuri este suficient, făcând discriminare între evrei și neamuri și în egalitatea lor în fața Domnului.

Dar în toate aceste experiențe Sf. Petru a arătat faptul că inima sa, în adâncul ei, a fost loială lui Dumnezeu, adevărului, dreptății, și că slăbiciunile, greșelile, neajunsurile caracterului său au fost ale cărnii sale și nu ale intenției reale a inimii sale. Pentru lepădarea de Învățătorul său el a plâns cu amar. Și pentru că n-a recunoscut pe neamuri, a făcut foarte umilit deplină reparare. Aceeași manifestare a naturii umane care-l face atractiv pe Sf. Petru este cea care l-a făcut atractiv și pe David, profetul și împăratul lui Israel. El n-a fost atât de evlavios încât să nu poată face nici o greșeală. El n-a fost atât de mult deasupra restului omenirii încât oamenii să nu vadă în el un semen de-al lor. Dar, cu toate acestea, el n-a fost atât de decăzut încât să-l facă respingător. Slăbiciunile lui au fost pe deplin echilibrate de dovada abundentă a loialității inimii sale față de Dumnezeu și față de dreptate. Chiar experiențele sale de poticnire și revenire au impregnat în așa măsură psalmii săi, încât aceștia ating o coardă sensibilă aproape în fiecare inimă loială lui Dumnezeu și care are o măsură de experiență cu păcatul și cu slăbiciunea — ale sale proprii și ale altora.

Cum l-au văzut alții pe sfântul Petru

Petru rămâne chiar și astăzi cel mai fascinant din mica ceată de oameni care L-au înconjurat pe Domnul nostru în zilele peregrinajului Său pământesc. G. C. Morgan a spus despre Petru: „Acum sunt convins că în persoana lui Petru avem cea mai mare ființă umană revelată în Noul Testament. Nu spun cel mai mare om prin realizările sale sau prin vreo anume calitate a ființei sale, ci cea mai minunată revelare a naturii umane. Acest om inteligent a făcut gafe în mod repetat. Acest om sentimental a fost vinovat de asemenea impulsivitate încât a făcut rău tocmai cauzei pe care voia s-o ajute”.

Southouse a spus despre Sf. Petru: „Petru a fost un om mijlociu, și de aceea el este mai aproape de noi decât unii dintre colegii săi. Dar oamenii mijlocii au momentele lor splendide, cum este acela când Sf. Petru a încercat să umble pe apă, deoarece în această acțiune el a încercat să facă un lucru pentru care părea să nu aibă nici o abilitate. El a pornit să facă ceva în care nu avea nici o experiență. O privire rapidă printre bărbații și femeile pe care îi cunoaștem va fi destulă să dovedească faptul că niciodată nu este bine să prezici realizările de care aceștia sunt capabili, căci lucruri extraordinare au fost făcute de ultimul om din lume”.

Dr. Davis a spus despre Sf. Petru: „Petru a fost intelectual. El I-a pus lui Isus mai multe întrebări decât oricare dintre apostoli. Capacitatea de a întreba este o revelare a intelectualului. Poate fi și o revelare a ignoranței; dar cel care nu întreabă niciodată este desigur deficitar în intelectul său. ... Petru a fost un om de inimă, sentimental și impetuos. Virtuțile și greșelile lui își au rădăcina comună în dispoziția sa entuziastă. Este spre lauda lui că, împreună cu buruiana grabei repezite, în viața lui a crescut mai puternică planta frumoasă a iubirii arzătoare și a receptării grabnice a Adevărului”.

„Luați seama la voi înșivă”

Una din marile lecții pe care Învățătorul le-a dat urmașilor Săi, și pe care toți din Școala lui Cristos trebuie s-o învețe, este că, împreună cu iubirea arzătoare și cu zelul pentru Dumnezeu și pentru dreptate, trebuie să avem și moderație — exercitând spiritul minții sănătoase. Urmașii lui Cristos sunt îndemnați să fie „prudenți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii”. Înțelepciunea lor nu trebuie să fie de felul celei egoiste, care va căuta la propriile sale interese, ci de felul celei generoase, care caută la interesele tuturor, și în special la interesele cauzei Domnului și la oricare parte a acesteia pe care El ne-ar putea-o încredința.

În cursul instrucțiunilor Sale, Isus le-a spus ucenicilor, înainte de ceasul greu al vânzării Sale: „În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris (în profeți): „Voi bate Păstorul și oile turmei vor fi risipite”. Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea”. Mat. 26:31, 32.

Atunci a zis impulsivul Petru: „Chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire” (versetul 33). Vai, ce puțin a înțeles acest om curajos natura încercărilor și dificultăților care erau imediat înaintea lui, sau ce puțin și-a dat seama de punctele slabe ale naturii sale impulsive! Totuși, dacă suntem întristați de lepădarea sa de Domnul, trebuie să ne bucurăm când observăm credința, iubirea și zelul său, așa cum se manifestă în recunoașterea lui Isus ca Mesia și în declarația sa de mai târziu că nimic nu-i va clătina loialitatea.

Însă Adversarul caută cu cea mai mare insistență să-i prindă în cursă pe acei care sunt în mod special loiali și înflăcărați. Astfel Isus, chiar cu această ocazie, i-a explicat lui Petru: „Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Luca 22:31); ca să vă despartă de loialitatea voastră față de Cristos și să vă descurajeze de a fi ucenici, copleșindu-vă cu frică și cu propriile voastre slăbiciuni. Învățătorul a adăugat: „Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu ți se micșoreze credința”. Putem bine înțelege că același Învățător iubitor ajută încă pe toți urmașii Săi adevărați, cu inima caldă, ori care ar fi slăbiciunile lor prin ereditate. Putem bine înțelege și că El îi poate transforma pe aceștia în caractere puternice, dacă ei rămân în iubirea Lui, continuând în zelul lor. El poate face ca toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele lor — chiar și slăbiciunile ereditare pot produce pentru cei credincioși „mai presus de orice măsură o greutate veșnică de slavă” pe care Domnul a promis-o.

„Înainte de a cânta cocoșul”

Învățătorul a discernut pericolul urmașului Său iubitor dar impetuos, și a rostit un cuvânt de prevenire, că înainte de a cânta cocoșul el se va lepăda de Învățătorul său. Ce puțin probabil părea acest lucru pentru Sf. Petru! Ce curajos a declarat: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, nicidecum nu mă voi lepăda de Tine”. Și așa au spus toți cei unsprezece. Inimile lor erau bune. Și Domnul Se uită la inimă. Studiul nostru trece acum la versetul 69. Învățătorul fusese arestat. Ucenicii împrăștiați fugiseră. Sf. Ioan, datorită cunoștinței cu familia marelui preot, a pătruns în palat mai departe decât Sf. Petru, care a rămas în curte. O slujitoare din palat l-a recunoscut pe Sf. Petru ca fiind unul dintre ucenicii lui Isus și astfel a declarat public. Temător că putea avea soarta Învățătorului, Sf. Petru și-a negat identitatea, declarând că nu știa nimic despre situație. Puțin mai târziu alta a declarat același lucru. Sf. Petru și-a accentuat negarea cu un jurământ, declarând că nu-L cunoștea pe Isus. Mai târziu vorba s-a răspândit în toată curtea și mulți au preluat-o, declarând ce zicea slujitoarea și că Sf. Petru avea oricum dialectul galileean. Pentru a-și accentua negarea Sf. Petru a început să blesteme și să jure că nu cunoștea pe omul acela. Imediat după aceea a început să cânte cocoșul. Atunci Sf. Petru și-a amintit cuvintele Învățătorului, „înainte de a cânta cocoșul, tu te vei lepăda de Mine de trei ori”.

Vai! El fusese prea sigur de stabilitatea sa, prea încrezător în loialitatea sa. A fost prins în cursă de Adversar tocmai în legătură cu lauda sa. Altă relatare spune că Isus S-a întors și a privit spre Petru. Privirea aceea a fost suficientă. A fost foarte semnificativă pentru inima loială a Sf. Petru. N-a fost o privire disprețuitoare, nici mânioasă, putem fi siguri. A fost o privire de compătimire iubitoare. I-a topit inima Sf. Petru. El a ieșit afară și a plâns amarnic. Urmașii Învățătorului de astăzi, asediați de slăbiciuni, neputințe și ispite din partea Adversarului, au lecția experienței Sf. Petru ca o prevenire să fie încrezători în Domnul și să caute la El ajutor, mai degrabă decât să fie încrezători în sine. Iar cei care nu reușesc astăzi, au experiența Sf. Petru ca o lecție a compătimirii și milei Domnului. Și ei să plângă amarnic pentru încălcări, să se căiască și să profite de experiențele lor.

R — 5563 / octombrie 1914 (extras)

Lecția pentru toți creștinii

Textul nostru de bază le spune tuturor creștinilor lecția din experiențele Sf. Petru: „Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” Când suntem slabi în aprecierea noastră, ne ținem strâns de Brațul Domnului, plini de credință, atunci suntem cu adevărat tari în puterea pe care Dumnezeu o dă prin Fiul Său Etern. O altă lecție este că oricât de diferite sunt experiențele poporului Domnului, toți cei care urmează să câștige marea înaintare a Primei Învieri trebuie să se aștepte să îndure cerneri, încercări severe — ale iubirii lor pentru Domnul, pentru Adevăr, pentru frați, și ale loialității lor față de acestea.

Să nu uităm niciodată că cernerile sunt permise, nu fiindcă Domnul n-are nici un interes față de noi, ci fiindcă numai cei care pot rezista la cerneri, încercări și probe sunt potriviți pentru locuri în Împărăție.

***

C. M. 13 Sunt eu dar al crucii ostaș, Următor Mielului? Fricos să merg în al Lui pas, Purtând disprețul Lui?

Să ajung eu în paradis, Mergând, călcând pe flori? Când alții-n foc luptau, cuprinși De sânge și fiori?

N-am eu vrăjmași de alungat Sau valuri mari de-nfrânt? ÎN vifor și furtuni de luptat, Cu lumea și al ei gând?

Nu, luptă-te de vrei să-nvingi;

Doamne dă-mi putere:

Să lupt, să rabd tot liniștit,

Cu credință tare.