Capitolul 14

 

Înaintea Sinedriului

R — 4710 / noiembrie 1910

Acuzat ca hulitor

Matei 26:57-68

„Când era insultat, nu răspundea cu insulte.” 1 Petru 2:23.

Nu putem face ceva mai bun în deschiderea acestui studiu decât să cităm cuvintele D-lui Chandler. El a spus: „Multe încercări remarcabile au caracterizat istoria juridică a omenirii. Procesul lui Socrate înaintea juraților din Atena, acuzat de coruperea tineretului atenian, de hulirea zeilor olimpici și de încercarea de distrugere a constituției Republicii Ateniene, este și acum un capitol sublim și emoționant din istoria unui popor minunat.

Procesul lui Alfred Dreyfus este și acum proaspăt în memoria oamenilor. Republica Franceză este și acum dezbinată de facțiuni rivale. Prietenii lui Dreyfus spun că el a fost un Prometeu înlănțuit de o stâncă înconjurată de ocean în timp ce vulturul exilului se hrănea din inima lui. Dușmanii lui și acum spun că a fost un Iuda care a trădat, nu pe Dumnezeu sau pe Cristos, ci Franța și Patria. Dar toate aceste procese au fost pașnice și banale în comparație cu procesul și răstignirea țăranului galileean, Isus din Nazaret.”

Nu este treaba noastră să spunem că evreii au fost pe deplin scuzabili în cursul batjocurilor lor la adresa lui Isus, în provocarea răstignirii Lui de către romani. Pe de altă parte, este potrivit să luăm în considerare tot ce am putea socoti că îmblânzește severitatea judecății noastre cu privire la nedreptățile practicate atunci. Și este de asemenea potrivit să luăm în considerare ce ar părea, din punctul lor de vedere, să fie circumstanțe atenuante. Acest lucru este peste tot recunoscut ca un tratament just. Avocatul, apărând un criminal care se recunoaște vinovat în privința acuzațiilor împotriva lui, este considerat de către clientul său criminal că își face numai datoria când prezintă ceva din circumstanțele cazului său, care ar ajuta să dovedească faptul că el a avut motiv, sau s-a gândit că are motiv, pentru infracțiunea sa.

Uitându-ne la poporul evreu de acum nouăsprezece secole din acest punct de vedere, căpătăm o vedere mai rezonabilă asupra situației decât ar fi posibil altfel. Mai întâi ascultăm cuvintele Sf. Petru cu privire la cele întâmplate. El a spus: „Știu că din neștiință ați făcut așa, ca și mai-marii voștri”. Dacă ar fi știut, n-ar fi omorât pe Domnul vieții. Fapte 3:15-17.

Evreii n-au presupus nici chiar pentru un moment că marele Mesia, prezis că va fi Profetul, Preotul și Regele lor

— ca și Moise, dar mai mare, ca și David și Solomon, dar mai mare, ca și Melhisedec, dar mai mare — Se va arăta ca un „om al durerii și obișnuit cu suferința”. Deși chiar acele cuvinte au fost scrise despre El de către profet, ele au fost ascunse de ochii înțelegerii lor prin lucrurile glorioase relatate despre El în alte profeții. Ei au văzut gloriile. Ei n-au văzut, cu ochii înțelegerii, suferințele. Până astăzi ei interpretează că suferințele poporului lor sunt acelea care în cele din urmă vor lucra spre avantajul lor. Descrierile profetice nu sunt concentrate sau adunate, ci împrăștiate, „puțin aici și puțin dincolo”, scrise așa încât n-au putut fi înțelese atunci; n-au fost înțelese nici de către ucenicii Domnului decât după învierea Sa dintre morți, când le-a explicat, și, mai apoi, prin Spiritul sfânt, i-a făcut mai deplin în stare să înțeleagă că așa a fost scris în profeții și astfel se cuvenea ca Fiul Omului să sufere înainte de a intra în slava Sa — înainte să înceapă să binecuvânteze pe Israel și întreaga lume.

Da, astăzi mulți creștini sunt într-o confuzie la fel de mare ca și evreii. Mulți au respins în întregime gândul la o domnie a Împărăției glorioase a lui Mesia pentru binecuvântarea generală și ridicarea lui Israel și a întregii omeniri. Din punctul lor de vedere, dacă „necazurile lui Hristos” erau intenționate pentru pregătirea căii și pentru introducerea Împărăției Sale de glorie, atunci acest program trebuie să fi eșuat, sau altfel Împărăția Sa de glorie va fi una cerească și complet în acord cu rugăciunea învățată de Domnul nostru, „Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”. Necazul este că ei nu-și vor da seama că acolo unde se sfârșesc suferințele lui Cristos, Capul, încep suferințele „Trupului lui Hristos” — suferințele „trupului Lui, care este Biserica” — împlinind ce lipsește necazurilor lui Cristos (Col. 1:24). Imediat ce „Biserica, Trupul lui Hristos” își va fi terminat purtarea crucii, după El, urmând în urmele Lui până la sfârșitul călătoriei, atunci vor fi introduse gloriile Împărăției. Orbirea lui Israel va fi înlăturată și binecuvântările Domnului vor începe să umple întregul pământ.

Evreii, care au provocat răstignirea lui Isus, au făcut aceasta în același spirit care l-a condus pe Sf. Pavel — pe atunci Saul din Tars — să provoace uciderea cu pietre a Sf. Ștefan. După cum Saul a fost iertat, tot așa va fi iertat și Israel; așa cum spun Scripturile: „Domnul va turna peste ei un duh de îndurare și de rugăciune” și atunci vor vedea cu ochii înțelegerii „pe Cel pe care L-au străpuns și Îl vor plânge” (Zah. 12:10), și plânsul lor va fi schimbat în bucurie; pentru că, așa cum Iosif i-a iertat pe frații lui, tot așa acest mare Iosif antitipic de pe tronul pământului va ierta mărinimos pe cei care au provocat răstignirea Sa.

Politica și egoismul ca religie

Evreii nu sunt atât de diferiți de alte popoare acum, și n-au fost nici atunci. Istoria arată că unele dintre cele mai înalte funcții ale lor au fost deținute de nereligioși, datorită influenței lor politice; astfel marele preot, la prima venire a Domnului nostru, a fost saducheu, care nu credea deloc în promisiunile lui Dumnezeu față de Israel, inclusiv în învierea morților. La fel și astăzi sunt mari preoți, atât printre evrei cât și printre creștini, care nu cred și totuși ocupă poziții înalte. Printre creștini există Doctori în Teologie care sunt necredincioși; și mulți din cei mai notabili rabini dintre evrei se declară de asemenea total necredincioși. Noi nu pretindem că asemenea slujitori creștini și evrei necredincioși ar adopta cu ușurință și ar sprijini vreo procedură nedreaptă împotriva unui om nevinovat. Nu știm despre acest lucru. Trebuie să se dovedească, probabil. Știm însă că atunci când credința în Revelația Divină și în supravegherea divină a afacerilor umane se pierde, efectul natural este că cei care își pierd credința devin tot mai mult oameni politici și consideră politica drept extrema înțelepciunii umane, în special în conducerea afacerilor Bisericii și Statului.

Având dovada istoriei, că în timpul Domnului nostru conducătorii iudaismului erau adepți ai Criticii Radicale necredincioși (saducheii), putem ușor vedea că politica lor era să intre în grațiile împăratului roman și să caute să țină poporul de rând în supunere față de ei înșiși. Așa că acestora trebuie să li se fi părut aproape o catastrofă ca un om sărac, deși născut de viță nobilă, din familia lui David și din Seminția lui Iuda, să adune în jurul Său o mână de pescari anonimi, vameși etc.; să Se declare Împărat și să spună că stabilirea Împărăției Sale este aproape, și prin exercitarea unei puteri supranaturale pentru vindecarea bolilor să atragă la standardul lui pe „oamenii obișnuiți”, dar nu pe cei învățați. Putem bine să ne imaginăm modul lor de gândire, că, dacă acest lucru, popularitatea lui Isus, continua să crească, ajungea curând la urechile Împăratului Roman, și atunci toate pretențiile lor la favoruri imperiale vor fi respinse și ei vor fi socotiți ca un popor rebel.

Intrarea lui Isus în Ierusalim, chiar înainte de Paști, călare pe un asin, după obiceiul împăraților Israelului, și înconjurat de o mulțime care striga „Osana, fiul lui David! Binecuvântat este cel care vine în numele DOMNULUI”, a pus capac la toate, ca să zicem așa, și a convins pe acești evrei necredincioși, politicieni, care ocupau funcții religioase, că ar fi mult mai bine să moară un om nevinovat decât ca întregul popor să intre în dezordine și să fie în consecință nimiciți de romani. Câți predicatori americani, judecători, oficialități etc., ar fi înclinați, în această zi luminată, să decidă în mod asemănător un astfel de lucru! Și nu este aceasta metoda care predomină întotdeauna în monarhii? Imaginați-vă o astfel de agitație în capitala Germaniei, Italiei, Franței, Austriei, Rusiei, Marii Britanii sau a Statelor Unite. Imaginați-vă că după o astfel de paradă, imitație cum ar părea, cel adorat ar intra în templu și ar aplica o lege neglijată de mult timp, și, exercitându-și astfel drepturile sale religioase, să presupunem că ar alunga pe schimbătorii de bani și pe comercianți din curtea catedralei lor religioase! Ce i s-ar face unei astfel de persoane astăzi? Nu știm noi că în țările cele mai civilizate ar fi arestat și întemnițat, iar în țările mai necivilizate ar fi bătut sau executat? Deci, când privim situația din acest punct de vedere, pierdem orice spirit de antagonism pe care l-am putea avea; acesta se schimbă în compătimire — ca o națiune religioasă să se lase să cadă în mâinile politicienilor în așa mare măsură.

Adus înaintea lui Caiafa

A fost mare curaj din partea Sf. Petru ca, după ce a tăiat urechea slujitorului marelui preot (deși rana a fost vindecată de Isus), să urmeze pe Învățătorul său în curtea marelui preot ca să vadă ce se va întâmpla. Judecata a fost noaptea, deși era împotriva Legii evreiești ca un prizonier să fie judecat noaptea, pentru orice ofensă serioasă. Dar a existat o scuză. Acesta era un caz special; era necesară graba, pentru că orice era de făcut trebuia făcut repede; chiar în ziua următoare oficialitățile necredincioase au înțeles că Isus avea mare influență la poporul de rând. Ei credeau că este un escroc strălucit dar inofensiv. El nu comisese nici o crimă, dar tulbura pacea și se simțeau pe deplin îndreptățiți să-I ia viața. Sărbătoarea Paștilor era aproape și ținea o săptămână, și conform Legii lor era interzis să aibă loc orice execuție în timpul acelei săptămâni. Pe lângă aceasta, ei se temeau de influența pe care o putea exercita Isus în timpul săptămânii, când în Ierusalim și în împrejurimi erau între unul și două milioane de oameni din toată Palestina. Ei hotărâseră deja că acțiunea lor trebuia să fie scurtă, energică și decisivă. Acest lucru se hotărâse înaintea arestării. Ei erau pregătiți și în așteptare la acel ceas de la miezul nopții să împlinească planurile lor criminale, pentru binele neamului lor, gândeau ei.

Examinarea a fost numai preliminară, pentru a aduna dovezi care să poată fi văzute rapid într-o sesiune prearanjată în dimineața următoare.

A fost acuzat de hulă

Ei au avut greutăți în găsirea unei acuzații; pentru că, ce făcuse Isus în afară de acte de bunăvoință și rostirea de cuvinte de înțelepciune, corectare și speranță? Hula era o acuzație gravă în codul evreiesc. Ei L-au acuzat de acest lucru pentru că era cel mai ușor de dovedit. El spusese, când era în apropierea templului: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica”. „Dar El vorbea despre templul trupului Său.” Unii dintre cei care L-au auzit au înțeles că vorbește despre templul literal. Ei au acuzat că aceasta era hulă, fiindcă au trebuit ani pentru construirea templului, iar ca Isus să-l reclădească în trei zile însemna o pretenție din partea Lui că posedă putere divină. Dar acuzația nu părea destul de puternică, până și pentru cei care premeditaseră uciderea Lui. Ei voiau ceva ce să dea constatărilor lor cel puțin o nuanță de justiție. Așa că marele preot s-a gândit să-L facă pe Isus să declare în prezența lor și a spus: Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu! Isus a răspuns că acest lucru era adevărat și că ei Îl vor vedea în slava și puterea cerească la dreapta favorii divine. Aceasta, a declarat marele preot, era o dovadă suficientă de hulă. „Iată, acum ați auzit hula. Ce gândiți?” Iar consiliul a răspuns că era vrednic de moarte. Mulțimea din curte, auzind zarva, s-au simțit liberi să insulte pe prizonier, așa cum făcuseră și cu alții. Ei și-au arătat disprețul scuipându-

L. Și-au bătut joc de El lovindu-L și zicând: Prorocește-ne, cine Te-a lovit? „Când era insultat, nu răspundea cu insulte.”

R — 5560 / octombrie 1914

Procesele lui Isus au fost înscenări

Matei 26:57-68

„Ca un miel pe care-l duci la tăiere și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Și-a deschis gura.'' Isaia 53:7.

Dreptatea este o calitate a minții care în mod natural și cuvenit se impune de la sine fiecărei ființe raționale, civilizată sau păgână. De aceea, fiecare națiune se străduiește să aibă legi drepte în codul ei de legi; și trebuie să admitem că multe din legile lumii, inclusiv cele ale lui Licurg și Cezar, dovedesc multă înțelepciune și multă dreptate.

Dar Legea evreiască, dată de însuși Dumnezeu la Muntele Sinai prin Moise, pe bună dreptate pretinde locul cel mai înalt; și legile tuturor națiunilor care în vreo măsură pretind că recunosc creștinismul caută în mod cuvenit să reprezinte principiile dreptății pe planul cel mai înalt. Totuși, când se ajunge la interpretarea acestor legi și la aplicarea lor în cazuri individuale, găsim că peste tot există tendința de a găsi scuze și de a se depărta de la legile și principiile dreptății, sub pretenția că împrejurările și condițiile cazului fac necesară o astfel de încălcare a legii și a principiilor drepte.

Relatarea condamnării lui Isus pe nedrept, de către un tribunal evreiesc și prin încălcarea legii evreiești, nu trebuie să ne surprindă sau să gândim că este diferit de ceea ce se întâmplă în numeroase cazuri în alte tribunale.

O arestare ilegală

Isus n-a fost arestat nici din ordinul lui Pilat, nici din al lui Irod, nici de soldații lor. Arestarea Lui s-a făcut la cererea marelui preot și a celor asociați cu el, care în mod special conchiseseră că viața și misiunea lui Isus erau ostile pentru planurile și proiectele lor și pentru ceea ce considerau ei a fi interesele cele mai bune ale iudaismului. Omorârea lui Isus a fost complotată dinainte. Dar ucigașii au căutat ceva scuză pentru comportamentul lor, cum fac toți ucigașii; și fiind politicieni, au căutat și o formă exterioară sau o aparență de justiție, din respect pentru opiniile altora cu o conștiință mai sensibilă decât a lor.

În slujba preoților se aflau mai mulți oameni care slujeau ca gardieni în Templu și în împrejurimile acestuia. Aceștia erau servitorii marelui preot; și, înarmați cu ciomege, săbii și felinare, ei l-au urmat pe Iuda, care știa dinainte că în acea anumită noapte Isus nu intenționa să meargă în Betania ca de obicei, ci voia să Se întâlnească cu ucenicii Săi în livada de măslini sau grădina Ghetsimani.

Ei L-au dus pe Isus direct la casa lui Ana, mare preot care nu mai era în funcție, al cărui ginere, Caiafa, oficia în locul lui. Ana a încercat o examinare a lui Isus, dar a avut puțin succes și L-a predat lui Caiafa, a cărui casă era alături, în aceeași curte. Acolo, probabil la ora trei dimineața, se întrunise Sinedriul.

Complotul pentru omorârea lui Isus a fost stabilit în amănunt. Intervalul între momentul când Iuda a părăsit pe Isus și pe ceilalți apostoli la Cina de Paști și timpul acestui proces, a fost folosit pentru a aduna Sinedriul de la diferitele lor case din toată cetatea. Condițiile erau socotite suficient de grave ca să justifice acest aranjament pentru uciderea Aceluia care „a vorbit cum niciodată n-a vorbit vreun om'' ca El — pentru că învăța poporul — pentru că învățăturile Sale slăbeau puterea cărturarilor și fariseilor și tradiția bătrânilor. Ioan 7:46; Matei 26:55.

Teoria învățăturilor religioase false este că ignoranța și superstiția sunt necesare pentru păstrarea puterii preoțești. În acest fel eroarea a urât întotdeauna Adevărul; în acest fel Întunericul a urât întotdeauna Lumina. Condamnarea lui Isus a fost doar încă un triumf al Întunericului asupra Luminii. Dar a fost numai un triumf aparent, fiindcă astfel se ducea la îndeplinire planul lui Dumnezeu. Astfel era pregătită marea Ispășire pentru păcat, al cărei rezultat va fi în cele din urmă înlăturarea păcatului, a lui Satan și a morții și stabilirea dreptății și Adevărului pe întregul pământ și pentru eternitate.

Un proces injust

Sinedriul era format din 70 din cei mai influenți evrei, o curte eclesiastică, a cărei voce avea pe bună dreptate o influență mare la guvernatorul roman, care avea în mâinile lui în acea vreme puterea asupra vieții și morții.

Caiafa nu numai că avea funcția de mare preot, dar în acest anumit caz avea și funcția de procuror. În timp ce aduna Sinedriul, el n-a uitat să adune martori, despre care se spune că au fost plătiți, sau mituiți, pentru a depune mărturie. Bineînțeles că nu s-a făcut nici o tentativă de a aduce înaintea Sinedriului pe nici unul dintre cei pe care Isus i-a scăpat de puterea duhurilor rele, sau dintre cei ai căror ochi orbi îi deschisese sau ale căror urechi surde le deschisese, nici dintre cei pe care îi trezise din somnul morții. Marele preot știa, de exemplu, în special despre cazul lui Lazăr, dar ei nu doreau asemenea mărturie. Erau aplecați spre ucidere, care să fie făcută pe cale aparent juridică.

Caiafa a chemat martorii, dar a găsit că mărturiile lor se contraziceau între ele; și parte din legea evreiască era ca cel puțin două mărturii să fie de acord înainte ca o problemă să poată fi considerată dovedită. În cele din urmă doi au căzut de acord într-un fel că-L auziseră pe Isus spunând ceva despre Templu — că El putea să-l distrugă și să-l reclădească în trei zile. Probabil ca ei L-au înțeles greșit pe Isus. Totuși, mărturiile lor erau prea ușoare pentru a fi o bază de condamnare.

Ca ultim resort, Caiafa a încercat să-L facă pe Isus să spună ceva ce el putea interpreta ca blasfemie. La diferitele întrebări Isus n-a răspuns numic; dar acum Caiafa a exclamat: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!'' Nu era nimerit ca Isus să tacă și să nu răspundă la această întrebare. Să fi făcut astfel ar fi însemnat să nege acest adevăr mare și să fi ratat a da o mărturie corespunzătoare Sinedriului. De aceea El a recunoscut că astfel Caiafa exprimase adevărul în ceea ce solicitase.

Caiafa a sărit în picioare, nerăbdător să prindă ocazia de a numi cele spuse blasfemie; dar Isus a continuat să zică: „Ba mai mult: vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii și venind pe norii cerului''. Vrând să pară îngrozit de cele spuse, Caiafa dramatic și-a rupt hainele preoțești, sugerând Sinedriului că în calitatea sa de reprezentant al lui Dumnezeu printre ei, auzise ceva într-adevăr îngrozitor. Întorcându-se spre Sinedriu, a întrebat: „Ce nevoie mai avem de martori? Iată, acum ați auzit hula. Ce gândiți?'' Care este verdictul vostru? Răspunsul lor a fost: „Este vinovat să fie pedepsit cu moartea''.

Se pare că numai două persoane s-au abținut de la votul acesta — Nicodim și Iosif din Arimateea, ambii aceștia învățaseră să aibă mare respect pentru Isus. Dar ce putere sau influență puteau ei să aibă? Cel mult puteau pretinde că procedurile Sinedriului erau ilegale, că legea interzicea întrunirea lor ca un tribunal pentru a condamna pe cineva la moarte în timpul nopții. De aceea Isus a fost trimis să fie ținut închis într-o cameră alăturată, în timp ce Sinedriul aștepta zorile pentru a lua măsurile oficiale după ce se făcea ziuă. Între timp, în acea cameră de așteptare, Isus condamnat de marele preot ca blasfemator și răufăcător, a fost supus la diferite insulte din partea slujbașilor palatului marelui preot, care în ignoranța lor presupuneau că orice făcea marele preot trebuia să fie corect.

Supus voinței divine

Scriptura care declară: „Ați omorât pe Cel Drept, pe Cel care nu vi se împotrivea'' și textul de bază al acestei lecții sunt în deplin acord și ambele se aplică lui Isus în aceste procese. Isus nu Și-a deschis gura în sensul că n-a încercat să-Și salveze viața. Înțelegând că nimic nu I Se întâmpla contrar voinței Tatălui, El a îngăduit bucuros ca lucrurile să-și urmeze cursul lor, fără a încerca să împiedice rezultatele.

Cine se poate îndoi că mintea Sa strălucită și limba Sa, care a vorbit cum „niciodată n-a vorbit vreun om'', ar fi putut aduce rapid un astfel de argument în apărarea Sa, încât Caiafa și întregul Sinedriu să se cutremure și să nu îndrăznească să-L condamne! El a spus numai ce era necesar să fie spus pentru ca Adevărul să fie prezentat, și ceea ce vrăjmașii Lui au numit blasfemie a fost propria lor denaturare a acestui Adevăr.

Scripturile lasă să se înțeleagă că urmașii lui Isus nu trebuie să aștepte dreptate deplină în lume, nici să fie întotdeauna corect înțeleși. Ei, de asemenea, trebuie să-și amintească faptul că paharul experiențelor lor, ca și acela al Învățătorului lor, este supravegheat de Înțelepciunea cerească; și dacă ei se supun aranjamentului divin, vor constata că toate experiențele lor vor lucra în cele din urmă spre binele lor cel mai înalt. „Știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu.''

***

„Desigur, El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui; și noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, și prin rănile Lui suntem vindecați.'' Isaia 53:4, 5.

R — 3887 / noiembrie 1906 (extras)

„Ești Tu, Hristosul?”

Ce lecții se află în legătură cu aceste fapte? Una este aceea că atunci când căutăm vreo informație asupra unui subiect, trebuie să fim cu totul onești, cu totul drepți, și nu să căutăm ocazia de a prezenta pe altul într-o lumină falsă, indiferent ce scopuri utile am putea noi presupune că ar fi servite prin asemenea curs. Pentru toți cei care sunt din poporul Domnului în oricare sens al cuvântului, dreptatea trebuie să fie pe primul plan. Citim că ea este însăși temelia tronului lui Dumnezeu, și desigur că trebuie să fie temelia caracterului printre cei care sunt ai Domnului și care speră să iasă biruitori în timpul de acum. Numai cei onești, numai cei drepți, par să fie influențați de mesajul Cuvântului Domnului în prezent, iar cei care-și pierd nevinovăția, onestia, sinceritatea, foarte sigur par să piardă și Adevărul. De aceea, să ne ferim cu toții de vreo slăbire în privința dreptății — față de Dumnezeu, față de noi înșine, față de prietenii noștri, față de vrăjmașii noștri. Noi nu putem, nu trebuie să fim mai puțin decât drepți, deși putem fi și trebuie să fim mai mult decât drepți față de toți — da, iubitori, generoși.

***