Asemănarea de caracter cu Domnul nostru

 ASEMÂNAREA DE CARACTER CU DOMNUL NOSTRU

„Eu Mă rog pentru ei ... ca toți să fie una ... ca ei să fie în chip desăvârșit una ... ca să cunoască lumea că Tu ... i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.” Ioan 17:9, 20-23.

                   R 5358 W. T. 15 decembrie 1913 (pag. 359-360)   (VDM.16.nr.2.1132)

Aceste cuvinte, ne amintim, au fost rostite de Domnul nostru în noaptea trădării Sale, se presupune că în drumul lor de la „camera de sus” unde ținuseră Cina Memorială, spre Grădina Ghetsimani. Evident că cei pentru care S-a rugat erau cei doisprezece apostoli, sau mai degrabă cei unsprezece, la acel timp; căci legat de aceasta El spune: ,,Nici unul dintre ei n-a pierit, afară de fiul pierzării”. Dar contextul arată că rugăciunea Sa include pe urmașii Săi credincioși de-a lungul Veacului. El spune: „Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor”. El S-a rugat ca urmașii Săi să poată fi una, după cum El și Tatăl Său erau una — același fel de unitate, o unitate a minții.

Acest text este una dintre cele mai bune dovezi că Domnul Isus și Tatăl nu sunt una în persoană. El nu S-ar fi putut ruga pentru ca toată Biserica să fie una în persoană. Este o unitate a voinței, o deplină armonie a voinței, o unitate a scopului. Domnul a spus: ,,Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”. El a intrat astfel întro deplină unitate, armonie cu Tatăl — cu voia Tatălui, cu Planul Tatălui. Nu este o concesie comună, unde fiecare renunță la unele din drepturile sale pentru a deveni una.

Prima Sa lucrare în privința omenirii — înainte de a putea deveni Mântuitorul lumii și Mijlocitorul Noului Legământ — a fost alegerea Bisericii. Aceasta era lucrarea pe care o începea atunci, și El le încredința această mărturie. El dorea ca toată biserica să aibă o unitate a scopului, o unitate a voinței cu voința Sa. Și noi putem vedea că aceasta se poate obține numai într-un singur mod — să renunțăm complet la voința noastră. Și Scripturile declară că aceasta se face prin moarte.

Două cauze ale vrajbei

Un bărbat sau o femeie este numai ceea ce este voința sa și ce poate face voința din corpul său și în circumstanțele sale. Și astfel chiar de la începutul uceniciei noastre primul lucru este de a ne asigura că suntem morți în ceea ce privește voința noastră și vii față de Domnul Isus Cristos. Pe toți cei care fac aceasta îi numește Noi Creaturi. El le dă Spiritul sfânt, pentru a putea avea minte nouă, voința nouă. În măsura în care ei obțin mintea nouă, voința nouă, în aceeași măsură va exista unitate între ei.

Ceea ce cauzează vrajbă printre poporul Domnului este fie o lipsă de loialitate, fie o lipsă de cunoștintă. Dacă este o lipsă de loialitate, treptat se vor depărta. Domnul nu vrea să forțeze pe nimeni din familia Sa. El îi alege pe cei care I se închină în duh și în adevăr, aceia care sunt loiali în toate privințele. El a rezervat tot Veacul Evanghelic pentru a alege această clasă. Această lucrare de alegere se desfășoară de aproape nouăsprezece secole, și această ceată va fi o Turmă Mică. Evident că ei vor fi o clasă foarte selectă. Lor li se cere să umble prin credință, nu prin vedere.

Nu mulți au loialitate față de Dumnezeu și față de dreptate să meargă pe această cale și să socotească lumea ca pierdere și gunoi — ca nimic, cu toate proiectele ei. Pe măsură ce acei neloiali părăsesc rândurile, cei loiali vor fi atrași ((1133)) tot mai mult împreună și tot mai multă unitate se va găsi printre cei credincioși. Aceasta, în mod necesar, ar fi adevărat în orice timp și în orice țară. Toți cei care sunt pe deplin loiali vor dori să facă voia Tatălui, vor dori să-și dea viața în serviciul Tatălui. Și această dorință îi va face una.

Fricțiunea se va diminua cu maturizarea

Domnul vorbește că ei sunt în chip desăvârșit una. După cum fiecare membru individual face progres, el devine tot mai vrednic să completeze locul sau să folosească ocazia dată lui. Și astfel Corpul devine mai eficient. Dar ideea pe care Domnul nostru o exprimă aici este mai degrabă aceea de completare. El Se referă la sfârșitul Veacului, când lucrarea va fi completă, desăvârșită, când toți vor fi una. Dar marea desăvârșire va fi îndeplinită prin ceva ce va face Domnul Însuși. Găsim că, în mod inevitabil, din cauza deosebirilor cărnii noastre, nu putem vedea în toate exact la fel. Acum putem vedea mai mult sau mai puțin neclar.

În prezent nu putem vedea deplin și complet. În consecință vor fi mai multe sau mai puține fricțiuni, chiar și printre cei care sunt pe deplin consacrați să facă voia Tatălui. Aceste fricțiuni ar trebui să se micșoreze pe măsură ce ne maturizăm. Dar noi nu putem vedea la fel până la finalul glorios, când vom avea schimbarea învierii, „într-o clipă, într-o clipeală de ochi”. „Nu pot carnea și sângele să moștenească împărăția lui Dumnezeu.” Noi trebuie să fim încercați în aceste corpuri imperfecte. Și cei care își arată loialitatea luptându-se împotriva lumii, cărnii și Adversarului, până la sfâșit, vor fi comoștenitori cu Cristos, părtași la Împărăția Sa, executori ai Programului divin pentru binecuvântarea omenirii.

O afirmație uimitoare

La epifania, sau la strălucirea arătării Domnului, Dumnezeu Își va fi completat lucrarea actuală de îndrumare a Bisericii, și lumea va fi informată că este sub stăpânirea unei dispensații diferite. Când lumea va fi ajuns să înțeleagă chestiunea pe deplin, ea va cunoaște adevărul cuvintelor Domnului nostru din ultima Sa rugăciune cu ucenicii Săi, că Tatăl iubește Biserica așa cum Îl iubește pe Domnul Isus Cristos. Aceasta este o afirmație foarte uimitoare. Aceasta arată că nu există nimic egoist în Domnul nostru. El n-a spus: „Ei întotdeauna Îmi vor fi inferiori. Ei nu vor avea niciodată gloria pe care o voi avea Eu”.

Dimpotrivă, Domnul Isus știe că Tatăl ceresc Își va exercita Iubirea pe linia principiului, a caracterului. Și toți cei care vor fi membri ai aceleiași companii glorioase trebuie să aibă același caracter glorios pe care l-a avut Domnul nostru; altfel spus, ei trebuie să fie loiali până în străfunduri. Trebuie să fi demonstrat că au iubit dreptatea și au urât nelegiuirea. Citim: „Tu ai iubit dreptatea și ai urât nelegiuirea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de însoțitorii tăi” (Evr. 1:9). Astfel El a fost uns să fie Capul clasei Bisericii. Dar în această scriptură se declară că clasa Bisericii este asociată cu El, fiind pe un plan — nu de inferioritate, ci de părtășie comună. Și lumea va ști atunci că Tatăl a iubit Biserica așa cum L-a iubit pe Isus. Noi înțelegem că Biserica va fi pe același plan cu Domnul ei Isus. Cu toate acestea, trebuie să avem în minte faptul că Dumnezeu „L-a făcut să fie Cap peste toți — Dumnezeu binecuvântat în veci!” **Biserica nu va fi niciodată la egalitate de poziție cu Cristos.

Este minunat pentru noi, ca Tatăl nostru ceresc să ne iubească așa cum L-a iubit pe Cristos, ca Domnul să iubească mărgăritarul, în noroi sau oriunde s-ar găsi! Domnul Isus alege aceste caractere din noroiul păcatului omenesc. Și cei care se dovedesc a fi din clasa celor „mai mult decât biruitori” — loiali cum a fost Domnul Isus — Tatăl îi va iubi așa cum L-a iubit și pe Domnul Isus și îi va glorifica împreună cu Fiul Său.

„»«Când treci prin ape,
  Cu tine voi fi!»
Sigură, dulce și îndestulătoare
  Prezența Sa te va-nsoți.
Toate valurile lui Dumnezeu S-au năpustit
  peste El

  În a Ispășirii mare zi;
Acum El numai te conduce prin ele —
  Și toată calea alături de tine va fi.”