Îndemnuri pentru consacrați

 

 ÎNDEMNURI PENTRU CONSACRAȚI

R 4008                               15 iunie 1907

 

„Îți scriu aceste lucruri „ să știi cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezului Celui viu, stâlpul și susținerea adevărului.” 1 Tim. 3:14, 15.

Un lucru este să ne consacrăm Domnului, ca să fim ai Lui și să-I servim Lui chiar până la moarte, și alt lucru este să ducem la îndeplinire zi de zi acel serviciu în toate amănuntele mici ale vieții. Cuvintele Domnului nostru — că cel care este credincios în cele mici va fi credincios și în cele mai mari — sunt bine ilustrate prin faptul că ar fi relativ ușor să ne sfârșim sacrificiul prin sinucidere, sau chiar pe rug, și un lucru mult mai greu să ne ținem sacrificul zi de zi pe altar în toate afacerile mici ale vieții — în negări de sine, în răbdare, în perseverență, în amabilitate frățească, în gentilețe, să primim insulte și să nu insultăm, să fim loviți mental și fizic și să nu ne răzbunăm; această îndurare a unei morți lente prin răstignire este mult mai grea. Dar putem ușor vedea că planul Domnului este mult în avantajul nostru, în sensul că în timp ce consacrarea este dovada unui spirit, a unei voințe și a unei intenții corecte, împlinirea ei treptată face tot mai mult ca să dezvolte asemănarea de caracter a Domnului nostru în noi. De aceea apostolul ne îndeamnă să învățăm să ne bucurăm chiar și în necazuri, știind că ele vor produce în noi diferite roade și haruri ale spiritului Domnului, pe măsură ce le primim în atitudinea potrivită a inimii și căutăm să învățăm lecțiile pe care ele le învață.

 

Purtarea bună în biserică

Recunoscând că toți suntem deficitari potrivit cărnii, că nici unul dintre noi nu ajungem la standarul divin al perfecțiunii și că singura noastră perfecțiune este aceea a inimii, a voinței, nu trebuie să ne mirăm dacă ocazional avem unii din partea altora încercări și probe, supărări, totuși, voința, dorința, intenția fiecăruia trebuie să fie să ne îndemnăm unul pe altul la dragoste și fapte bune, și nu la mânie, ură și fapte rele (Evr. 10:24). Pentru noi înșine trebuie să recunoaștem cel mai înalt standard al asemănării lui Dumnezeu, iar în privința altora trebuie să fim pregătiți să îngăduim ca iubirea noastră pentru ei și pentru Domnul să acopere o mulțime de neajunsuri dacă le vedem. Și fiecare, în măsura în care el sau ea urmează această cale, este plăcut Domnului, este curat în inimă — o copie a dragului Fiu al lui Dumnezeu — și, acoperit cu haina meritului Răscumpărătorului, este privit din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nu după carnea sa imperfectă, ci după inima sau voința sa perfectă din punctul de vedere al intenției. Pentru noi „în biserică” nu înseamnă într-o casă de adunare, ci printre poporul Domnului. Nici nu înseamnă numai când suntem adunați laolaltă, ci cuprinde toate procedurile noastre cu ei, în fiecare zi și tot timpul. Și toți trebuie să dorim să învățăm lecția în privința felului în care trebuie să ne purtăm în biserică sau printre membrii bisericii, corpul lui Cristos, cortul Spiritului sfânt printre oameni.

Peste tot în Biblie Domnul pune în fața noastră ca standard iubirea perfectă, și de aceea trebuie să presupunem că toți care au trecut de standardul de prunci în Cristos și au ajuns la o măsură de cunoștință de Domnul prin Cuvântul și spiritul său, recunosc acest standard al iubirii și caută să i se conformeze. De aceea trebuie să presupunem că dificultățile care se iscă din când în când printre aceștia sunt în mare măsură din cauza dezvoltării imperfecte a cunoștinței și a experienței în aplicarea standardului iubirii, precum și din cauza imperfecțiunilor cărnii. De aceea este îndemnul scriptural, să creștem în har și în cunoștință și să fim tot mai mult umpluți de spiritul Domnului, spiritul iubirii, spiritul minții sănătoase, spiritul amabilității frățești, spiritul blândeții, spiritul răbdării — Spiritul sfânt.

 

Sunt necesare luptele?

Răspundem că sunt uneori, dar nu atât de des cum survin. Este doar un motiv de luptă autorizat, și-l găsim în cuvintele: „Luptați pentru credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Dar deoarece spiritul luptei este mustrat peste tot în Biblie, trebuie să înțelegem că ideea apostolului este că numai pentru punctele importante ale credinței trebuie să luptăm. Nu trebuie să dăm loc nimănui care neagă personalitatea Tatălui ceresc și care învață în biserică aceea că Dumnezeu este un nimic mare, este numai un principiu al binelui; și dacă există ceva bun în sensul de a fi folositor în bucata de fier, sau de lemn sau de piatră, sau în oricare altă materie, există tot atâta și din Dumnezeu în ea. Trebuie să luptăm serios împotriva unor astfel de filosofii deșarte, fiind nu numai străine de credința care a fost dată o dată sfinților, dar și antagoniste ei până la ultimul grad. Trebuie să luptăm de asemenea pentru răscumpărare, fiindcă este însăși temelia credinței date o dată sfinților — că Cristos a murit pentru păcatele noastre potrivit Scripurilor și a înviat pentru îndreptățirea noastră. Aceasta ar însemna o luptă împotriva diferitelor pretenții false, cum este aceea că Domnul nostru n-a fost făcut trup, ci a rămas ființă spirituală, pentru care moartea n-a fost nicidecum posibilă — că El numai a luat pentru un timp corpul uman, pretinzând numai că a fost El și pretinzând numai că El a murit când a murit corpul.

Trebuie să ținem la credința dată o dată sfinților, că Domnul nostru a lăsat gloria pe care o avea la Tatăl înainte de a fi lumea, că S-a umilit și a fost făcut trup, și că a făcut aceasta nu ca exemplu, ci El, prin harul lui Dumnezeu, a „gustat moartea pentru toți”, a murit, cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu. Aceasta înseamnă în plus că trebuie să susținem că moartea Lui a fost o moarte reală, Cel drept pentru cei nedrepți, altfel credința noastră în El ca Mântuitor și Răscumpărător ne-ar părăsi. Mai mult, dacă n-am crede că El a murit în realitate, că S-a dat în realitate ca preț corespunzător pentru tatăl Adam, cumpărându-l astfel pe el și rasa lui, cum am putea crede în învierea Lui din morți? Cum ar putea fi cineva înviat din morți dacă n-a murit? De asemenea trebuie să susținem și să luptăm serios pentru marele fapt că lucrarea lui Dumnezeu de-a lungul acestui veac evanghelic este alegerea miresei lui Cristos — biserica întâilor-născuți — și că această alegere, completată la a doua venire a Domnului nostru, își va avea împlinirea prin învierea turmei mici la slavă, cinste și nemurire în împărăție, ca preoțime împărătească sub Cristos, Capul lor regal și Marele Preot, pentru ca, în calitate de sămânță spirituală a lui Avraam, ei să împlinească Legământul Avraamic, „În sămânța ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului”. Pentru toate aceste puncte fundamentale ale religiei noastre, inclusiv declarația că păcatul a intrat în lume prin încălcarea lui Adam și că toți suntem părtași la păcatul lui și la pedeapsa acestuia și toți avem nevoie de răscumpărare — toate aceste prime principii ale credinței trebuie să le aparăm, să luptăm pentru ele. A fi indiferent la acestea și a permite eroarea să se strecoare și să fie promulgată, învățată în biserică, ar fi un păcat serios și ar arăta necredincioșie din partea celor care s-au angajat ca soldați ai crucii ca s-o apere.

Dar în afara acestor puncte fundamentale, poporul Domnului trebuie să caute să exercite mare moderație printre ei asupa oricărui punct de doctrină care nu este clar enunțat, asupra înțelesului oricărei pilde neexplicate în Scripturi. Nu trebuie să fie nici o dispută sau dezbinare nici în privința fratelui Russell sau a oricărui alt frate. Fiecăruia să i se permită să-și exercite propria judecată în privința lucrurilor care nu sunt declarate în mod specific în Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare să simtă o timiditate sau rezervă în privința promulgării unei doctrine sau chestiuni care nu este învățată în mod specific și clar în Scripturi, și mai presus de toate, el să se asigure să nu învețe niciodată sau să nu încerce să învețe speculații dacă el însuși nu este convins în privința lor. Fiecare are destul de luptat cu strâmbătatea propriei sale judecăți imperfecte, fără ca alții să mai aduge la dificultățile lui prin a repeta chestiuni pe care ei admit că nu le înțeleg clar. Există mult în Cuvântul lui Dumnezeu care este simplu și clar și bine dovedit, despre care putem vorbi și la care ne putem gândi, încât să nu fim scuzabili pentru speculațiile largi. Scripturile declară: „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre”. Deuter. 29:29.

 

Răbdarea și îngăduința sunt recomandate

Dacă un frate drag are o teorie ciudată sau o idee fixă și simte că nu poate sta liniștit până când nu o prezintă bisericii, trebuie să i se dea o ocazie să se descarce — chiar dacă n-ar fi recomandabil să fie ascultat în public mai larg, pentru ca vizitatorii să nu tragă concluzia că ideile lui ciudate reprezintă ideea generală a bisericii. Dar după ce a fost ascultat într-o ocazie și judecata bisericii ar fi că teoriile lui sunt neraționale, nescripturale, el ar trebui să fie mulțumit cu acea prezentare a ideii sale; și dacă nu este mulțumit, ci dorește să-și prezinte continuu teoria ca o marotă, iritând pe ceilalți și intervenind în spiritul general al închinării și al progresului în studiu, pare că ar fi datoria bătrânilor să atragă atenția asupra faptului și să-i aducă aminte că a fost ascultat și de aceea insistența sa asupra subiectului este de natura luptei (certei, n. t), nu pentru un punct fundamental al adevărului, ci pentru o teorie, și că astfel de luptă (ceartă, n. t.) este mustrată peste tot în Scripturi ca fiind contrară voinței Domnului și binelui poporului Său, inclusiv al lor, și de aceea nu pot permite continuarea acelui lucru. Tit. 3:9.

Apostolul vorbește despre cei care „fac dezbinări (certuri, n. t.) și nu ascultă de adevăr” (Rom. 2:8). Sugestia este că spiritul sau dispoziția de ceartă se găsește în general printre aceia care nu trăiesc la înălțimea spiritului adevărului pe care ei deja l-au recunoscut. Ei ai încercat să crească în cunoștință fără să crească în har — în iubire, în amabilitate, blândețe, supunere, răbdare etc.; și cei care sunt corecți în inimă vor fi bucuroși să observe că au această dificultate și să o corecteze, căci la ce ne-ar folosi să ne certăm pentru teoriile noastre și să cauzăm confuzie în biserica lui Dumnezeu, și în final să fim mustrați de Domnul și să nu putem trece la examenul iubirii perfecte și al asemănării cu Cristos, și de aceea să fim socotiți nevrednici de un loc în clasa miresei! Sigur astfel de certuri, astfel de teoretizări, sunt vrednice de mustrarea apostolului și vrednice să le dăm atenție.

Îndemnul apostolului ca „nimic să nu facem din duh de ceartă și slavă deșartă” dă o altă sugestie pe această linie, și anume, că unii au în mod natural un spirit de ceartă, și de aceea au mai mult de biruit în această privință decât alții. Se face aluzia că unii au un spirit de slavă deșartă, de mândrie și ambiție, care îi vâră pe ei și pe alții în dificultate. Dar trebuie oare să-i respingem pe cei care sunt din fire combativi, din fire ambițioși? Trebuie oare să spunem că de aceea ei nu sunt din corp și să-i îndepărtăm? În nici un caz; mai degrabă să căutăm să fim exemple în privința cursului potrivit prin conduita noastră, așa încât să imprimăm o lecție asupra lor și asupra tuturor cu care avem atingere. Ori de câte ori vedem în altul un spirit greșit, primul nostru gând să fie: Am eu ceva din această dispoziție? Și prima noastră corectare să fie în inima și purtarea noastră. Astfel scoțând paiul sau bârna din ochiul nostru, vom fi mai bine pregătiți să ne apropiem de fratele cu blândețe și amabilitate, și în mod cuviincios să-l ajutăm să iasă mai bine din această dificultate.

 

Bereenii care „luptă până în pânzele albe”

Unii dintre iubiții frați ai Domnului cu o inimă excelentă și cu intenție nobilă par să aibă o idee nepotrivită în legătură cu studiile bereene. Ei par să-și spună: Nu poate fi decât o singură idee corectă asupra acestui subiect și aceea este adevărul; și toți de aici trebuie să dorească adevărul, și vom lupta și vom disputa această chestiune dacă este necesar toată noaptea, și ne vom împotrivi la această chestiune până când unul renunță și vede că este greșit. Acesta este un gând cu totul rău și este producător de mare neplăcere și dezavantaj, și este o piedică pentru spiritualitate în diferite adunări. Pe de o parte trebuie să-i apreciem mai mult pe aceia care gândesc ei înșiși în legătură cu un subiect, decât pe aceia care nu gândesc deloc și care doar înghit o declarație prezentată de alții. Dar o anumită limită trebuie respectată: Domnul a avut mare răbdare cu noi toți în toată încetineala noastră în învățare și desigur că și noi ar trebui să fim răbdători unul cu altul. El dă învățătură peste învățătură, regulă peste regulă, și este încet la mânie și bogat în îndurare, și foarte generos față de aceia care dau dovadă de dorința de a face voia Sa.

Noi desigur că nu suntem autorizați să facem mai puțin decât aceasta în numele Său și ca reprezentanți ai Săi. Mai degrabă, faptul că ne dăm seama de îngustimea noastră în trecut să ne facă foarte compătimitori cu alții care văd greu, aud greu, înțeleg greu. De aceea, fiecare să fie mulțumit dacă are o ocazie rezonabilă de a-și prezenta opinia asupra unei chestiuni și să nu încerce să o impună și să o preseze asupra altuia. Dacă editorul și-a declarat opinia și unul sau mai mulți nu văd chestiunea exact așa, și chestiunea nu este fundamentală, atunci cursul potrivit ar fi să fie lăsată acea chestiune la o parte și să se permită ca Domnul, marele Învățător, prin providențele Sale,  în cele din urmă să ne ducă treptat acolo unde vom putea vedea mai deplin în același fel. În aceasta avem ocazia de a învăța lecția răbdării și a îngăduinței, a amabilității frățești, a blândeții, a gentileței — a iubirii.

 

„Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm (provocăm, subsol — n. t.)”

Dacă unul care este certăreț se lasă în voia lui, nu va avea nici o dificultate să provoce în alții resentimente și fapte rele; dar apostolul îndeamnă ca, Spiritul sfânt al iubirii locuind în inimile noastre, să veghem unii asupra altora și să ne provocăm la dragoste și la fapte bune. Trebuie să ne studiem reciproc dispozițiile naturale dintr-un punct de vedere compătimitor, cu scopul de a ne ajuta unul pe altul să trecem peste dificultăți și slăbiciuni. Și cât de posibil este aceasta! Adesea este posibil spunând un cuvânt amabil, blând, compătimitor, iubitor, pentru a ajuta pe un frate sau pe o soră dragă să-și păstreze echilibrul — să biruie unele din slăbiciunile lui sau ale ei, a căror exprimare i-ar fi dăunătoare atât lui însuși cât și bisericii sau altora. Cum ar trebui să studiem acest spirit al ajutorării și să-l recunoaștem ca spiritul ajutorării, spiritul iubirii! Să nu uităm că un cuvânt blând, amabil și gentil poate fi de ajutor și poate îndepărta mânia, dar cuvintele grele și certărețe, tăioase, sarcastice, aproape sigur vor stârni mânia (Prov. 15:1). De aceea să studiem tot mai mult să fim blânzi față de toți și plini de afecțiune unul față de altul, iertându-ne unul pe altul, după cum Dumnezeu ne-a iertat pe noi în Cristos. Efes. 4:32.

Un alt punct în care îngăduința și considerația par a fi foarte necesare este în privința alegerii conducătorilor. Unii frați foarte devotați par să aibă impresia că ei n-ar trebui să aibă nici o parte în alegerea ca bătrân a unuia pe care ei nu l-ar putea susține în toate amănuntele. Noi suntem de acord că nici o persoană imorală nu trebuie aleasă sub nici un motiv în funcția de bătrân, și dacă se găsește că un bătrân este imoral, să i se ceară imediat demisia. Dar de obicei nu acesta este motivul neînțelegerii: poporul Domnului n-ar alege niciodată cu bună știință o persoană imorală ca purtător de stindard sau conducător în lucrurile spirituale. Dar să presupunem că într-o adunare este o persoană pe care majoritatea o consideră cu mult superioară și mai bine calificată în toate modurile decât orice altă persoană dintre ei să fie bătrân sau conducător, și să presupunem că unei minorități din adunare îi plac prezentările, sau manierele sau altceva, ale unui alt frate, și să prespunem că o altă minoritate are preferință pentru alt frate, sau cel puțin o dorință să-l vadă adus în față în serviciu public în biserică, crezând că are talente care ar putea fi folosite de Domnul spre slava Sa. Ce să facă fiecare parte? Să lupte pe linii politice și să spună, noi avem puterea și de aceea autoritatea să alegem pe omul nostru, iar voi, fie vă alăturați nouă, fie plecați dintre noi? În nici un caz!

Aceasta ar putea fi „politică bună” printre cei lumești, dar ar fi cu totul lipsit de armonie cu spiritul iubirii care trebuie să stăpânească în biserică. Obținând o astfel  de victorie am putea răni pe unul sau pe mai mulți dintre frații Domnului, am putea ofensa pe Domnul și ne-am putea face nouă înșine daună incalculabilă în alergarea noastră pentru marele premiu. O astfel de „biruință” ar fi o înfrângere a scopurilor și aspirațiilor noastre reale — o victorie pentru marele nostru adversar. Nu trebuie oare să veghem unul asupra altuia și să nu căutăm fiecare numai propriile preferințe, ci să căutăm să ne zidim unul pe altul în credința preasfântă? Spiritul iubirii ar părea prin urmare să dicteze ca mai mult de un bătrân să fie aleși în astfel de caz — doi sau trei sau mai mulți — după cum ar putea fi interpretat în mod rezonabil materialul existent și dorințele grupului, fără a încălca îndrumările generale ale Cuvântului Domnului. O decizie corectă și rațională ar fi aceea care ar fi proporțională cu numărul fraților. Unii ar putea fi găsiți în mod special adaptați pentru conducerea unui fel de adunări, iar alții pentru a altui fel, și apostolul arată că noi avem nevoie de fiecare membru al corpului, așa încât nici chiar ochiul nu poate spune mâinii sau piciorului — nu am nevoie de voi. Ideea pe care trebuie să o avem în minte este că există loc din belșug pentru tot poporul Domnului să facă serviciu.

Când apostolul arată calitățile unui bătrân, el menționează idealul. Întocmai cum Domnul nostru menționează idealul pentru noi toți când spune: „Fiți ca Tatăl vostru care este în ceruri”. Noi nu putem fi ca Tatăl din cer pe deplin, complet, dar Îl putem avea pe El ca standard sau model la care ne străduim să ajungem. În mod asemănător, puțini bătrâni pot ajunge la standardul calităților menționate de apostol, dar aceste calități să nu fie trecute cu vederea de nimeni în exprimarea alegerii, sau mai degrabă în exprimarea a ceea ce ei cred că este alegerea Domnului în această chestiune. „Îngăduiți-vă unul pe altul în dragoste” spune apostolul. O, cum această îngăduință și considerare reciprocă a preferințelor, gusturilor, vederilor ar ajuta să ne facă pe toți din ce în ce mai asemenea gloriosului nostru Domn și cum ar netezi multe din zbârcituri și dificultăți, și ar aduce pace în fiecare mic grup de popor al Domnului! Nu ne gândim și nici nu ne străduim după acel fel de pace și liniște care predomină în cimitire sau în camera de dormit, ci felul pe care Domnul îl aprobă printre cei care sunt treji și vii și complet consacrați Lui, și care se îngăduie și veghează unul asupra altuia datorită iubirii pentru Cap și pentru toți aceia care caută să umble în urmele Sale.

 

„Iubirea nu caută folosul său”

Tot poporul Domnului trebuie să ajungă treptat să se rușineze tot mai mult de un spirit și o dispoziție care caută la ale sale, și să aprecize tot mai mult spiritul iubirii, care nu se gândește la interesele personale, ci la binele altora, în special al celor din casa credinței. Dacă un frate gândește că are ceva talente pe care i-ar plăcea să le folosească în serviciul Domnului în biserică, este potrivit ca el să fie atent la ocazia de a le folosi, dar este de asemenea potrivit ca el să evite să se impună pe el sau să-și impună serviciile asupra bisericii. În timp ce ar fi bucuros să slujească biserica mărinimos, fără bani sau alt preț, în timp ce ar fi bucuros să-și dea timpul, puterea, energia și orice talent în serviciul adevărului, spiritul smereniei și spiritul înțelepciunii ar trebui să-l împiedice să-și impună serviciile asupra bisericii mai mult decât aceasta ar putea aprecia. Mai bine s-o ia cu blândețe și să aibă încredere că Domnul va conduce și în cele din urmă va indica cine va servi biserica și în ce măsură o va servi în acea calitate. Această cale, calea Domnului, calea scripturală, se va găsi a fi cea mai înțeleaptă — orice altă cale, mai curând sau mai târziu, va aduce dificultăți tuturor celor implicați.

 

„Cel pe care Fiul îl face liber”

Pentru mulți dintre noi este greu să ne păstrăm echilibrul în privința libertăților personale; suntem în mare măsură influențați de obiceiurile și practicile celor din jurul nostru și trebuie să ascultăm continuu la vocea Domnului din Cuvântul Său. Fiindcă în Babilon este obișnuința de a nu se face nimic fără rânduire, uneori printre cei care sunt mai puțin dezvoltați în har și în adevăr se strecoară un simțământ care este cumva în acord cu aceasta: de exemplu simțământul că nu trebuie ținută nici o adunare decât dacă este fixată de biserică și este condusă de unul dintre bătrânii aleși. Există avantaje care derivă dintr-o recunoaștere a unității bisericii și din fixarea adunărilor în privința locului și timpului în care să fie cele mai folositoare, și să fie conduse de către cei apreciați a avea calități superioare. Dar nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că nici Domnul nici apostolii n-au pus limitări asupra libertăților indiduale, și nici noi să nu facem aceasta. Să observăm cuvintele Domnului nostru: „Acolo unde doi sau trei sunt adunați pentru numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Făgăduința aceea este tot atât de adevărată astăzi ca întotdeauna și nu pune nici o restricție asupra nimănui din poporul Domnului.

De aceea, dacă vreunii din poporul Domnului simt că interesele lor spirituale nu sunt servite prin aranjamentele deja făcute de biserică, ei sunt deplin liberi să pornească o adunare care să le fie mai folositoare — orice fel de adunare care nu este în conflict cu prevederile Scripturii. În cazul în care pare a se prezenta o astfel de necesitate, sfatul nostru este ca ei să caute să fixeze astfel de adunări la timpul și în locul care să nu vină în conflict cu cele fixate de adunarea generală. Atunci dacă este de dorit, după cum susținem că este în general, ca biserica să preia supravegherea generală a acestor chestiuni, ea ar trebui să-și recunoască responsabilitatea și să fixeze un număr suficient de adunări și de felul dorit, și sub astfel de conducere care să satisfacă necesitățile poporului iubit — pentru ca toți să fie hrăniți, toți să fie întăriți, toți să facă progres și toți să fie menținuți în unitatea inimii și în iubire, părtășie și cooperare.

Aceasta ar putea fi o ocazie la fel de potrivită ca altele, să menționăm iarăși, ceea ce a fost deja menționat în Studiile în Scripturi, Vol. VI, și anume că, în opinia noastră, iubita turmă a Domnului crește cel mai mult în har și în putere acolo unde adunărilor de experiențe și grupurilor bereene și studiilor cu Volumele li se dă un rol foarte proeminent printre adunările lor. În aceste adunări sociale, în special în adunările dedicate mărturisirii experiențelor, rugăciunii și laudei, prietenii dragi au ocazii de a veni în contact compătimitor unii cu alții, ceea ce este foarte folositor și ceea ce-i leagă cu legătura iubirii creștine poate mai mult decât oricare alte adunări. În biserica din Allegheny aceste adunări se țin în fiecare miercuri seara, și sunt opt la număr în diferitele părți ale Pittsburgului și ale suburbiilor. Frecvența medie în utimul trimestru a fost de peste o sută cincizeci, și influența acestor adunări este, credem noi, excelentă. Ce bucuroși am fi dacă toți cei dragi care pot, le-ar frecventa și s-ar împărtăși din influențele lor înviorătoare. Mulți, suntem siguri, dacă ar fi obligați să aleagă numai un fel de adunare, ar vota pentru adunarea de experiențe, sau altfel, ca experiențele să fie făcute o parte importantă din alte adunări. Să nu uităm că acesta este în mare parte felul de adunare descris de apostol în 1 Corinteni 14:26 unde zice „Când vă adunați laolaltă”.