Noul Legământ în cartea evreilor

NOUL LEGÂMÂNT ÎN CARTEA EVREILOR

 

R 4510, 15 noiembrie 1909

 

Dacă Noul Legământ nu aparține bisericii în nici un sens al cuvântului — adică, dacă noi nu suntem sub Noul Legământ, dacă acesta aparține numai Israelului și prin Israel lumii întregi, de ce are apostolul atât de multe de spus despre el în Cartea Evreilor?

Pentru a aprecia necesitatea Cărții Evreilor, trebuie să mergem cu mintea înapoi în zilele apostolilor și să privim lucrurile ca și cum am trăi atunci, sub acele condiții. Considerând lucrurile din acest punct de vedere, al înțelegerii, răspunsul la această întrebare este foarte simplu, foarte clar. Biserica timpurie, timp de șapte ani după botezul Domnului și timp de trei ani și jumătate după răstignirea Sa, era compusă exclusiv din evrei. Mesajul Evangheliei n-a putut merge deloc în afara acelei națiuni până la sfârșitul celor „șaptezeci de săptămâni" de favoare specială promisă evreilor. Ne amintim cum Corneliu, un om drept, care întotdeauna se ruga și făcea multe binefaceri, a fost primul dintre neamuri care a fost primit. În cazul lui ne amintim cum a fost necesar ca Dumnezeu să-l pregătească în mod special pe Sf. Petru pentru o asemenea schimbare remarcabilă în metoda de lucru divină.

Ne amintim că la ani de zile după aceea, întrebarea dacă să primească neamurile să mănânce împreună cu ei, ori să le recunoască în vreun sens al cuvântului ca fiind pe picior de egalitate cu evreii, a fost o problemă care a cauzat tulburare continuă în biserică și printre cei mai proeminenți dintre apostolii din timpul acela. La ani de zile după ce Corneliu primise Spiritul Sfânt, învățători din Ierusalim au mers în Antiohia și au aflat că acolo neamurile erau primite în biserica lui Cristos pe picior de egalitate cu evreii, fără ca în vreun sens al cuvântului să subscrie la Moise și la Legământul Legii. Ei au fost șocați și s-au exprimat în termeni atât de hotărâți, încât biserica din Antiohia a trimis la Ierusalim pe Pavel și pe Barnaba împreună cu alții ca să aibă o întreagă conferință asupra acestei chestiuni. Conduși de Spiritul sfânt, apostolii au ajuns la concluzii corecte, totuși nici chiar Petru nu prea era de acord cu aceste concluzii, așa încât ani de zile după aceea îl găsim pe Sf. Pavel mustrându-l pentru prefăcătorie și pentru refuzul de a mânca cu frații dintre neamuri când erau de față frații evrei — datorită diferenței față de Legământul Legii, pe care într-un fel toți evreii simțeau că trebuie să-l recunoască și să subscrie la el. Sf. Pavel pare să fi fost unul dintre apostolii care au prins devreme miezul corect al acestui subiect.

Găsim că această învățătură iudeizantă avea ascendență nu numai în Palestina, dar influența ei afecta și neamurile în măsură considerabilă. De exemplu, Epistola Sf. Pavel către Galateni ne arată câți dintre ei, neamuri prin naștere, au fost făcuți să creadă că oricare ar fi binecuvântările de care s-ar putea bucura prin Cristos și prin Legământul Avraamic originar, ei trebuiau să fie răspunzători și față de Legământul Legii. Să se noteze că Epistola Apostolului către Galateni este dedicată aproape exclusiv acestui subiect, și să nu se uite că galatenii nu erau evrei, sau cel puțin majoritatea lor nu erau evrei. În epistola aceea a găsit necesar să arate că el avea autoritate ca învățător la fel cu ceilalți apostoli — pentru ca galatenii să știe că el era la fel de calificat ca și ceilalți și tot atât de deplin autorizat să-i instruiască în privința obligațiilor; că cuvântul lui era autoritar; că neamurile nu erau sub Legământul Legii, ci sub Legământul de Har — Legământul Avraamic originar. El spune că nu a primit instrucțiunile sau cunoștința despre Evanghelie de la apostolii din Ierusalim, ci, în privința cunoștinței, prin providența Domnului,  el fusese instructorul lor mai degrabă decât să fie ei instructorii lui. Galateni 2:1-14.

Să remarcăm cu atenție apelul Apostolului  din Galateni 3: „O, galateni fără minte! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor (înțelegerii) cărora Isus Hristos a fost prezentat ca răstignit? Iată numai ce voiesc să știu de la voi: prin faptele legii ați primit voi Duhul, sau prin auzirea credinței?" etc.

Întreaga sa argumentație în acest capitol este să arate că Legământul Legii n-a fost niciodată peste neamuri sau obligatoriu pentru ele, ci numai peste evrei. El arată de asemenea că Legământul Legii, în loc să-l avantajeze pe evreu, l-a condamnat, așa încât evreul a avut nevoie să fie în mod special răscumpărat de sub blestemul sau sentința acelui Legământ al Legii, prin moartea Domnului nostru prin răstignire. În tot acest capitol Sf. Pavel pune în contrast Legământul Legii, de care evreii erau doritori să se elibereze, cu Legământul originar avraamic, care avea numai copii liberi. El arată că neamurile erau primite sub acest Legământ Avraamic de har (favoare), ale cărui binecuvântări sunt conferite pe baza credinței și nu pe baza faptelor, ca sub Legământul Legii.

Sf. Pavel arată mai departe că Legământul Legii îl avea pe Moise ca mijlocitor, pentru că legământul acela punea condiții obligatorii de ascultare față de lege asupra tuturor celor care veneau sub el. Dar, argumentează Apostolul, legământul originar făcut cu Avraam n-a fost așa. El n-a impus nici o condiție obligatorie și de aceea n-a avut nevoie de nici un mijlocitor și nici n-a avut un mijlocitor. „Dar mijlocitorul nu este al unei singure părți, pe când Dumnezeu este Unul singur" (Gal. 3:20). Aceasta vrea să spună că nu este necesar un mijlocitor acolo unde numai o parte este obligată. În cazul Legământului Avraamic este astfel: Dumnezeu este singura persoană obligată prin acel legământ; ca atare nu este nevoie de un mijlocitor în acel  legământ, care să vadă de împlinirea credincioasă a contractului. Totuși, deoarece n-a fost nici un mijlocitor care să garanteze un contract sau legământ de partea lui Dumnezeu, El i-a dat lui Avraam și tuturor care vor fi de credința lui, cea mai bună garanție posibilă că Dumnezeu nu lua Legământul cu ușurință, într-un mod superficial sau pripit; pentru că, pe lângă garanția Cuvântului Său, Dumnezeu a jurat — că Legământul era asigurat, sigur, nu putea da greș. Aceasta i-a dat lui Israel o speranță atât de mare în Legământul garantat prin jurământ.

Apostolul continuă și arată că Legământul Legii a făcut un serviciu bun pentru evrei prin aceea că  i-a pregăitit și i-a adus la Cristos, marele Învățător; pentru ca auzind mesajul Lui, invitația Lui, ei să poată exercita credință ascultătoare, credință sacrificatoare, și, botezându-se în Cristos, să se poată îmbrăca în Cristos — să devină membri ai corpului. Toți aceștia, evrei și neamuri, robi sau liberi, femei sau bărbați, vor fi membri ai unui singur corp, care-L are pe Isus Cristos ca și Cap. Acest capitol încheie cu declarația plină de forță: „Și dacă sunteți ai lui Cristos, sunteți sămânța lui Avraam, moștenitori potrivit făgăduinței" — legământul făcut cu Avraam.

Toată această argumentație a fost ca să le arate galatenilor că, departe de a trebui să intre sub Legământul Legii, ei n-aveau nici o nevoie de el, iar cei care erau sub el trebuiau să iasă de sub el, pentru ca prin credință să poată accepta pe Cristos ca Răscumpărătorul și Îndreptățitorul lor, și prin credință să-și consacre viața până la moarte, ca să poată fi acceptabili pentru Dumnezeu ca membri ai corpului lui Cristos.

Capitolul 4 din Epistola către Galateni continuă argumentația, mustrarea erorii de a vrea să intre sub Legământul Legii, până când, Apostolul scrie cu lacrimi: „Copilașii mei, pentru care iarăși simt durerile nașterii, până când Hristos va lua chip în voi! O, cum aș vrea să fiu acum de față la voi și să-mi schimb glasul (într-unul aspru), căci nu știu ce să mai cred despre voi. Spuneți-mi voi, care voiți să fiți sub lege (legământ), n-ascultați voi legea? " Nu vă dați seama de robia ei, de cerințele ei imposibile? „Iată, eu, Pavel, vă spun că dacă veți fi circumciși, Hristos nu vă va folosi cu nimic. Și mărturisesc iarăși oricărui om (evreu) circumcis că este dator să împlinească întreaga lege. Voi, care căutați să vă îndreptățiți pe voi înșivă prin lege, v-ați lipsit de Hristos, ați căzut din har." Gal. 4:19-21; 5:2-4.

Poate că am spus destul pentru a dovedi că problema Legământului Legii era arzătoare în biserica timpurie, și nu numai pentru evrei, ci și pentru neamuri. Părea imposibil, în special pentru cei dintâi, să accepte că Legământul Legii, după ce fusese în vigoare cu toate ceremoniile minunate ale dispensației iudee, cu legile, cu jertfele etc., — să accepte că, la urma urmei, acesta nu era necesar și că un neevreu putea de fapt avea acces la Legământul Avraamic prin Cristos mai ușor decât un evreu.

Sf. Pavel a scris Epistola către Evrei pentru a contracara această eroare puternică de atunci. Desigur că aceasta a fost o Epistolă valoroasă pentru neamuri, dar a fost scrisă special pentru evrei și din pricina aderenței lor tenace la Legământul Legii de a cărui influență dominatoare ei nu păreau în stare să se elibereze.

Epistola către Evrei a fost scrisă pentru a dovedi că o dispensație complet nouă a Harului, și nu a faptelor, fusese introdusă prin Isus la Cincizecime. El voia ca ei să vadă că credincioșia lui Moise, ca servitor și cap al unei preoțimi tipice, era inferioară celei a lui Cristos și Preoțimii Împărătești, al cărui cap este El. El voia ca ei să vadă că Moise și casa lui erau tipuri și serveau ca ilustrații ale lucrurilor bune viitoare, sau erau ilustrații ale acestora; dar că Cristos și „aleșii" Lui sunt fiii lui Dumnezeu, care vor administra adevăratele binecuvântări în viitor. El voia ca ei să vadă că era o odihnă a Canaanului spre care Moise a condus preoții și poporul doritor și ascultător al lui Israel, și că este o mai mare odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu, către care Cristos va conduce pe poporul Său; și că aceia care acceptă pe Cristos acum prin credință, pot intra prin credință în odihna Lui mai înainte, acum, în inimile lor.

Remarcând că evreii erau de mult obișnuiți să caute spre preoții pământești și spre serviciile anuale pentru curățirea păcatului, Apostolul a atras atenția asupra faptului că Domnul Isus este Marele Preot al unui nou ordin de preoți și că biserica Sa sunt preoții subordonați ai acestui ordin. Răspunzând la obiecțiile lor că Isus nu era din seminția lui Levi și ca atare nu era îndreptățit la preoție, el le-a spus că Dumnezeu le arătase mai dinainte că va fi o preoție nouă, de un fel diferit; că Melhisedec a fost un tip al acelei noi preoții. El dă sugestia că deși Isus și biserica Sa în trup în lucrarea de jertfire au fost simbolizați prin Aaron și fiii săi, cu toate acestea, lucrarea adevărată a acestei preoțimi mai înalte este una viitoare de glorie, când Isus, Marele Preot, și biserica, trupul Său, o preoțime subordonată, asociată cu El, va fi instalată într-o funcție regală și preoțească, și în autoritate de conducere și de învățare. Aceste glorii ale Cristosului în preoția regală a Veacului Milenar n-au fost deloc reprezentate în Aaron, dar au fost foarte bine reprezentate în Melhisedec, care a fost în același timp preot și rege. Măreția lui a fost arătată prin aceea că Avraam i-a adus omagii și i-a plătit zeciuieli. Și deoarece Levi, tatăl seminției preoțești, era în coapsele lui Avraam pe timpul când se plăteau zeciuielile, de aceea implicația este că el și toți fiii lui i-au plătit zeciuieli lui Melhisedec și astfel ordinul preoțimii lui Melhisedec a fost recunoscut ca mai înalt decât cel Aaronic.

Cu această temelie pentru subiectul său, Apostolul (Evrei 7:18-22) arată că în mod evident n-a fost intenția lui Dumnezeu să permită ca Legământul Legii să rămână perpetuu, nici să permită ca aranjamentele preoțești să continue veșnic. El continuă să arate că în mod profetic Isus a fost făcut preot prin hotărâre divină cu  mult timp înainte de a veni în lume — că Dumnezeu I-a spus: „Domnul a jurat și nu se va căi: Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec" (Evrei 7:21) — nu după rânduiala lui Aaron. Acest jurământ arată că preoția lui Isus a fost superioară preoției lui Aaron care a fost stabilită fără vreun legământ divin de felul acesta. „Cu atât mai mult Isus S-a făcut garantul unui legământ (sau testament) mai bun." Adică, faptul că Dumnezeu prin legământul Său recunoscuse acest ordin de preoție mai înalt implica îndeosebi că un Legământ Nou va înlocui la timpul cuvenit Legământul Legii, despre care evreii credeau că trebuia să fie perpetuu.

Apostolul nu susține că Noul Legământ fusese stabilit, nici că noua preoțime fusese stablită în funcția ei combinată, împărătească și preoțească. El arată doar faptul că un astfel de Legământ Nou este asigurat prin făgăduința lui Dumnezeu, ceea ce implica sfârșitul Legământului Legii și al preoțimii lui și introducerea unuia mai bun. El continuă să arate că Israelul și lumea aveau nevoie de un ordin de preoție mai înalt decât cea Aaronică, pentru a inaugura domnia dreptății sub Noul Legământ. El indică spre cele două jertfe din Leviticul 16 și sugerează că Domnul nostru va îndeplini acel tip al Zilei Ispășirii prin două jertfe: prima, pentru propriile sale păcate (nu pentru păcatele Sale individuale, deoarece El n-a avut nici unul, ci pentru păcatele celor acceptați ca preoțime subordonată în timpul acestui Veac Evanghelic); iar mai târziu a doua jertfă, pentru păcatele poporului — lumea în general.

El ne spune că lucrarea tipică de Ispășire făcută de preotul levitic se repeta în fiecare an (în Ziua Ispășirii), dar marele nostru Preot o face o dată pentru totdeauna în marea Zi de Ispășire antitipică, în care El se oferă pe Sine — întâi individual, iar apoi pe membrii Săi, colectiv. În legătură cu aceasta trebuie să ne amintim că după cum Cristos S-a oferit pe Sine ca jertfă la Iordan, și nu la Calvar, tot așa, El a oferit corpul Său, biserica, colectiv, ca jertfă la Cincizecime. După cum depunerea vieții omului Isus Cristos a continuat timp de trei ani și jumătate și s-a sfârșit la Calvar, tot așa depunerea vieții bisericii a continuat de la Cincizecime și nu se va sfârși până când ultimul membru al corpului va fi suferit cu El — va fi fost credincios până la moarte.

Acest lucru este arătat în tip; căci, după ce preotul a stropit sângele vițelului, el a apărut la ușa tabernacolului și și-a pus mâinile (puterea) pe capul țapului Domnului (care reprezintă biserica Sa consacrată) și l-a înjunghiat. Vedem deci cum s-a putut spune despre această lucrare de jertfire că a fost îndeplinită la timpul când Sf. Pavel a scris Cartea Evreilor. Apostolul nu continuă spunând despre sfârșitul acestui Veac Evanghelic, ci lasă chestiunea aici, arătând cele două jertfe făcute. Că el vrea să înțelegem că a doua jertfă a Ispășirii a fost oferită la Cincizecime este evidențiat prin faptul că el vorbește despre biserică ca fiind preoți subordonați în sfânta, bucurându-se de lumina sfeșnicului de aur, de masa pentru punerea pâinii înainte și de privilegiile altarului de aur, și așteptând până când încercările vor fi fost completate și vom fi trecut cu toții dincolo de văl, chiar în cer, unde sângele acestei a doua jertfe a lui Cristos va fi oferit atunci pe ispășitor în folosul lumii.

 

MIJLOCITORUL UNUI LEGÂMÂNT MAI BUN

Evrei 8 începe prin cuvintele: „Punctul însemnat al celor spuse este că avem un astfel de Mare Preot care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie al măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului preasfânt și al adevăratului cort". Versetele 3-5 arată că lucrarea de jertfire la care deja s-a făcut referire a fost necesară înainte de a putea intra în lucrarea mai înaltă de distribuire lui Israel și lumii a binecuvântărilor favorii lui Dumnezeu asigurate prin „jertfele mai bune". Gloriosul Mare Preot are un serviciu (slujbă) mai înalt decât preoții pământești și în consecință El este Mijlocitorul unui legământ sau testament mai bun decât Legământul Legii. Apostolul arată aici că lucrarea jertfitoare a Domnului nostru nu trebuie să continue toată eternitatea; ci, El a fost înălțat pe planul ceresc și are o altă lucrare de îndeplinit, anume, ca Mijlocitor al unui Legământ mai bun decât Legământul Legii. El încearcă să le abată mintea de la ideea că ei sunt sub Legământul Legii. Dacă-i poate convinge că Cristos este antitipul lui Moise și antitipul lui Aaron, atunci îi va convinge că trebuie să existe un legământ și un aranjament pentru binecuvântarea lumii mai înalt decât Legământul Legii în care ei credeau și pe care ei îl considerau indispensabil. Restul versetelor din capitol și Ieremia 31:31arată că era intenționat un astfel de Legământ mai bun.

Nici Sf. Pavel nici creștinii evrei din Ierusalim și din altă parte, cărora el le-a scris această epistolă,  nu se gândeau deloc că trăiau sub prevederile Noului Legământ. După cum arată în capitolul 6:19, 20, toți sperau în Legământul Avraamic; dar unii dintre ei aveau ideea eronată că pe lângă acesta ei aveau nevoie și de Legământul Legii care era continuu. Argumentul lui Pavel este că Dumnezeu n-a intenționat niciodată ca acesta să fie continuu, ci numai să predomine pentru un timp ca o școală  până când va veni Cristos ca antitip al lui Isaac — moștenitorul antitipic al Legământului Avraamic. Acum el arată că Cristosul va fi la timpul cuvenit Mijlocitorul Noului Legământ cu Israel, ca o dovadă că vechiul lor Legământ al Legii n-a fost intenționat să dureze veșnic. De ce să-și pună ei încrederea în vechiul Legământ al Legii, când Dumnezeu le spune clar că „după zilele acelea el va face un Nou Legământ cu casa lui Israel", și că Mesia (ai cărui membri se aleg acum) va fi Mijlocitorul acelui Nou Legământ, și că se așteaptă numai completarea bisericii ca să se sfârșească toată slujirea necesară pentru a pune acel Legământ în operare — binecuvântarea lui Israel și a tuturor familiilor pământului.

Capitolul 9 pune în contrast aranjamentele tipice făcute pentru serviciul Legământului Legii și cum binecuvântările lui au devenit eficiente pentru Israel, cu aranjamentele pentru serviciul Noului Legământ care să-i facă binecuvântările eficiente pentru Israel și pentru toți oamenii care se vor folosi  încele din urmă de privilegiile lui. Toate ceremoniile Tabernacolului și lucrarea legată de jertfele tipice au fost astfel necesare punerii acelui Legământ al Legii în aplicare efectivă pentru tot poporul lui Israel. Și în mod asemănător pe plan spiritual acestea sunt antitipuri, inclusiv jertfele mai bune, toate fiind în legătură cu punerea în aplicare a Noului Legământ pentru Israel și pentru ca toată omenirea să se poată folosi de privilegiile lui. Preotul antitipic S-a arătat — „Cristos fiind venit ca Mare Preot al lucrurilor bune viitoare". Acele lucruri bune viitoare reprezintă glorificarea corpului lui Cristos, binecuvântarea lui Israel și a tuturor familiilor pământului.

Toate acele binecuvântări de pe un plan mai înalt sunt prevăzute în aranjamentul lui Dumenzeu.Căci dacă aranjamentele tipice ale Legământului Legii trebuia să fie curățite de păcat prin sânge, și dacă sângele taurilor și țapilor făcea acest lucru în mod tipic, cu cât mai plină de valore trebuie să vedem noi că este jertfa lui Cristos — cu cât mai în stare să ne curățească conștiințele! Nu vom considera noi sângele lui Cristos suficient pentru păcatele noastre, fără Legământul Legii? Și, ca unii care credem în meritul Lui, nu vom renunța noi în deplină cunoștință la faptele moarte ale Legământului Legii și ne vom încrede în ceva mai înalt, chiar în meritul Marelui Preot antitipic? De aceea, sau în acest scop, El este Mijlocitorul Noului Legământ, așa încât în cele din urmă toți evreii condamnați la moarte sub Legământul Legii să poată fi eliberați de sub el (deoarece în Romani 11:26 el spune că așa se va întâmpla imediat ce aleșii, corpul marelui Eliberator, marelui Mijlocitor, marelui Preot va fi fost completat).

În Evrei 9:15 Sf. Pavel spune că este o lucrare specială a lui Cristos pentru evrei: ei fiind sub condamnarea la moarte a Legământului Legii, moartea lui Cristos pe lemn a fost necesară pentru ei deoarece acela era „blestemul" special al legii. Astfel s-a pus o bază, prin care toate încălcările evreilor de sub Legământul Legii să poată fi pe deplin anulate, sub prevederile Noului Legământ când acesta va deveni eficient (Rom. 11:27). Și nu numai atât, dar această răscumpărare specială a evreilor le-a permis celor chemați de Dumnezeu din acea națiune în timpul acestui Veac Evanghelic să primească o parte în făgăduința moștenirii veșnice — ca membri ai lui Cristos sub Legământul originar Avraamic.

Apoi urmează o declarație a principiului general — că acolo unde s-a făcut un Testament, este implicată moartea celui care l-a făcut și numai după moartea lui se pot primi binecuvântările testamentului. Domnul nostru, după ce a câștigat dreptul la perfecțiune și viață umană prin ascultare de condițiile Legământului Legii, a depus aceste drepturi pământești ca sacrificiu, în armonie cu voința Tatălui. Și când a fost înviat din morți o creație nouă de natură divină, El poseda acele drepturi pământești pe care le-a depus ca preț de răscumpărare pentru omenire, cu dreptul de a dispune de ele. Prin Testament sau Voință putea să dispună de acele drepturi pământești așa încât să  fi dat Noul Legământ făgăduit. Dar în loc de aceasta, cel care a făcut testamentul a dat acele binecuvântări pământești casei credinței, celor chemați din biserica nominală evreiască în timpul și după misiunea Sa pământească, și de atunci încoace „nouă", celor dintre neamuri, pe condiția ca ei să se alăture jertfei Sale, „să sufere cu El", „să moară cu El", să participe cu El în privilegiile glorioase ale Legământului Avraamic pentru binecuvântarea lumii sub prevederile Noului Legământ.

Frații au înțeles că ei erau chemați să fie „membri ai corpului lui Cristos" și că după completarea acestui „corp" favoarea Domnului se va întoarce la Israelul natural, și El va zidi iarăși cortul lui David care fusese căzut; pentru ca prin ei, ca membri ai marelui Binefăcător sau Mijlocitor al Noului Legământ, să poată merge către lume o binecuvântare, și „pentru ca rămășița de oameni să poată căuta pe Domnul, ca și toate neamurile peste care este chemat numele lui Dumnezeu" (Fapte 15:16, 17). Fraților cărora li se adresa li s-a amintit că pentru acestea era necesară moartea celui care a făcut Testamentul: nu numai moartea lui Isus ca Testatorul originar pentru a da binecuvântarea bisericii, corpul Său, dar și moartea bisericii, membrii Săi, sub conducerea Sa, pentru a servi iarăși ca Testator, să moară, așa încât să lase acele drepturi ale restitabilirii pentru beneficiul lui Israel și al lumii sub Noul Legământ.

Să nu pierdem niciodată din vedere scopul principal pentru care a fost scrisă această Carte — să dovedească faptul că Legământul Legii trebuia să cedeze, să dea locul Noului Legământ. Ca atare trebuie să se aștepte ca toate lucrurile legate de Legământul Legii tipic să aibă antitipuri legate de Noul Legământ antitipic. Astfel, jertfele legii, care erau la începutul anului lor în Ziua Ispășirii, înainte ca păcatele poporului să poată fi iertate, trebuie să-și găsească aici paralela în „jertfele mai bune" decât vițelul și țapul. Noul Legământ nu poate intra în vigoare până când sunt împlinte aceste jertfe antitipice. El a dovedit astfel inferioritatea a tot ce era evreiesc și legat de Legământul Legii; pentru ca toți creștinii să poată vedea că în loc să se întoarcă la el sau să se țină de el, mai degrabă să înțeleagă, să aștepte antitipurile și să înțeleagă partea lor în „jertfele mai bune".

În versetul 24, din Evrei capitolul 9, apostolul arată cum mare parte din jertfă s-a sfârșit deja; anume, că Marele Preot a intrat în „Sfânta Sfintelor" „ca să Se înfățișeze acum pentru noi înaintea lui Dumnezeu" — pentru Israelul spiritual. Dar el adaugă că noi nu trebuie să așteptăm ca El să facă acest lucru în fiecare an, cum se făcea în tip. Noi nu trebuie să gândim că jertfa lui Cristos ne-ar putea fi folositoare numai în legătură cu instituțiile evreiești, adăugată la acestea. A presupune astfel, ar implica faptul că astfel de jertfe anuale ar fi fost necesare de la întemeierea lumii. Dar n-a fost acesta cazul; Avraam și alții au fost îndreptățiți prin credință înainte de a se institui Legământul Legii. La sfârșitul veacului, Cristos S-a înfățișat să șteargă păcatul prin jertfirea Sa. Și după cum preoților oameni le este rânduit să moară, după cum este reprezentat simbolic prin animalele pe care le jertfeau, și după cum ei treceau apoi în Sfânta și acolo erau puși sub judecată, sau erau încercați înainte de a intra în „Sfânta Sfintelor", tot așa și Cristos S-a jertfit o singură dată ca să poarte păcatele multora, și, pentru cei care-L așteaptă, El va apărea a doua oară, nu ca jertfă pentru păcat, ci să acorde mântuirea asigurată prin meritul jertfei Sale — să inaugureze Noul Legământ, și ca Mijlocitor al lui să-i stabilească împărăția pentru răsturnarea păcatului și morții, și pentru stabilirea dreptății și vieții.

Cristos a fost o dată jertfit ca să poarte păcatele multora, spune apostolul. Tipul ne arată două jertfe, totuși cele două erau părți ale uneia singure. Prima a reprezentat Capul, iar a doua corpul. Cele două jertfe din Ziua Ispășirii erau de fapt una, deoarece a doua era bazată pe prima. Evident, jertfa ca întreg era pentru păcatele întregii lumi. După cum spune apostolul, următorul lucru de așteptat era încheierea lucrării Sale de jertfire, încheierea stropirii sângelui a doua oară, iar apoi ieșirea Sa, după cum este arătat în tip prin preotul îmbrăcat în „haine de glorie și frumusețe", reprezentative ale elementelor Sale în glorie și putere. El va ieși ca Mijlocitorul Noului Legământ, marele Mesia, Profet, Preot, Rege și Judecător.

Numai cei care recunosc că preoții subordonați sunt membri ai Marelui Preot pot aprecia această ilustrație. Domnul, prin sângele Său, ne-a îndreptățit pe noi, biserica Sa, membrii Săi de perspectivă, când „S-a înălțat pentru a se înfățișa înaintea lui Dumnezeu pentru noi" — ca Advocatul și Marele nostru Preot — ca să stropească Capacul Ispășirii — să satisfacă dreptatea divină pentru noi. El a început a doua jertfă a Sa, a „membrilor" Săi, imediat ce Tatăl I-a acceptat jertfa pentru noi — la Cincizecime.

Atunci a fost înjunghiat, jertfit „țapul Donului",  și a început arderea umilitoare în afara taberei. Ce s-a făcut cu aceia care erau gata la Cincizecime, s-a continuat să se facă de atunci încoace timp de aproape 19 secole. Jertfirea, arderea etc. au continuat, întocmai cum în ilustrația ungerii Marelui Preot uleiul a curs în jos până la picioare, tot așa în mod antitipic Spiritul sfânt a venit peste fiecare „membru" acceptat ca împreună-jertfitor. În timpul acesta Domnul stă la dreapta favorii divine, așteptând încheierea arderii jertfei Sale — aștepând până atunci, ca să facă stropirea finală a sângelui Său „pentru tot poporul", înainte ca dreptatea să-I predea Lui controlul sau stăpânirea lumii în vederea reconstrucției în timpul Mileniului, sub termenii Noului Legământ.

Arătarea a doua oară este pentru poporul care așteaptă — creația care suspină așteptând „descoperirea fiilor lui Dumnezeu" în gloria Împărăției (Rom. 8:19, 23). Aceasta este complet diferită de venirea sau parousia Sa pentru biserică în timpul secerișului. Arătarea Sa va fi în putere și glorie mare, totuși va fi recunoscută de Israel și de lume numai pe măsură ce oamenii vor căuta împărăția Sa. „Când se va arăta El, și noi (membrii Săi) ne vom arăta cu El în slavă."

În capitolul 10 Sf. Pavel continuă pe aceeași linie, dovedind că Isus este Marele Preot. El Îl prezintă spunând: „Iată, vin să fac voia Ta, o Dumnezeule" (vers. 9). Aici Cristos a început să îndepărteze primul Legământ, cel tipic, pentru a-l putea stabili pe al doilea, cel antitipic. Versetul 10 arată cum noi, care am devenit ucenicii Lui, suntem aprobați când acceptăm voința Lui și spunem, precum a spus El: „Iată, vin să fac voia Ta, o Dumnezeule". Noi suntem sfințiți prin oferirea corpului lui Isus Cristos pentru că, fiind acceptați ca membri ai corpului Său, suntem puși deoparte  pentru această mare lucrare preoțească, împărătească, mijlocitoare împreună cu El. În legătură cu aceasta, aici remarcăm cum înainte  noi am fost „îndreptățiți" prin meritul jertfei lui Isus, dar acum suntem sfințiți prin oferirea corpului. Numai când obținem acest mare privilegiu de jertfire ca membri ai corpului Său ne putem aștepta să avem vreo participare cu El în gloria Sa. Acest corp a fost oferit o dată pentru totdeauna. Membrii individuali ai bisericii nu sunt oferiți separat. Acel unic „țap al Donmnului" a reprezentat acel unic corp al lui Cristos, „turma mică", toți care în timpul Veacului Evanghelic vor fi acceptați ca membri și-și vor pune viața ca jertfă cu El. În versetul 12 Sf. Pavel arată că această unică jertfă a lui Cristos (din două părți, Cap și corp) fiind oferită (Capul la Iordan, iar corpul la Cincizecime), Domnul nostru Se odihnește de orice altă jertfire, știind că satisfacerea deplină va fi efectuată prin lucrarea deja îndeplinită.

De atunci încoace Marele Preot a așteptat până când vine timpul Tatălui să-I pună toate lucrurile de pe pământ în supunere; pentru că prin acea singură oferire (din două părți) El i-a desăvârșit pentru totdeauna pe cei care sunt sfințiți. Adică, prima parte a oferirii Sale i-a îndreptățit pe membrii Săi, iar participarea în a doua parte a efectuat sfințirea lor și a asigurat pentru ei o parte în întâia înviere. Mai mult, desăvârșirea întregii omeniri, care în cele din urmă va fi mântuită în timpul Mileniului, va fi ca rezultat al unicei jertfe a lui Cristos, formată din două părți (vițelul și țapul). Ca rezultat al acestor „jertfe mai bune", în cele din urmă toată omenirea va avea posibilitatea să devină sfântă, desăvârșită. Apostolul Pavel zice că Spiritul sfânt, prin profeția lui Ieremia (31:31), a mărturisit pentru aceasta, a atestat această ultimă referire la lucrarea preotului antitipic. Apoi el citează această referire la Noul Legământ, „după aceste zile", și ne asigură că atunci când va fi venit timpul iertării păcatelor, nu va mai fi jertfire pentru păcat. Mulțumim lui Dumnezeu că odată cu sfârșitul acestui veac, când suferințele corpului lui Cristos vor fi sfârșite, atunci toate posibilitățile de jertfire fiind terminate, posibilitățile de binecuvântare a omenirii prin meritul acelor jertfe vor fi doar la început!                                      

            

PREOȚII SUBORDONAȚI INTRÂ ACUM ÎN SFÂNTA

În versetul 19 apostolul revine asupra faptului că deoarece această mare lucrare este încă incompletă, noi, frații (viitori preoți subordonați), putem avea îndrăzneala (curajul) să intrăm în  sfânta prin sângele lui Isus, printr-o cale nouă și vie, pe care El a consacrat-o pentru noi, prin perdea, adică prin trupul Său; noi prin credință ne putem considera preoți subordonați, membri ai corpului Marelui Preot, sacrificatori împreună cu El și sub slujirea Lui. Noi ne putem bucura acum de privilegiile și binecuvântările Sfintei și putem fi asigurați că în calitate de membri ai Marelui Preot, și ai Mijlocitorului, putem merge în cele din urmă dincolo de văl, chiar în cer, intrând  pe planul acela glorios de viață, prin participarea cu El în moartea Sa. El, ca Mare Preot, a consacrat pentru noi această cale specială, prin aceea că a aplicat pentru noi meritul morții Sale, simbolizat prin sângele vițelului, permițându-ne în virtutea acelei îndreptățiri să jertfim împreună cu El și să devenim membrii Lui în glorie.

Sf. Pavel îndeamnă pe toți acești membri confrați să țină fără șovăire la credința lor, să se îndemne unul pe altul la iubire, să nu părăsească adunarea lor laolaltă etc. Dacă Legea lui Moise a atras pedeapsa cu moartea, în mod sigur cel care va păcătui sub o lumină mai mare va suferi o pedeapsă mai aspră. Pedeapsa celor de sub legea lui Moise era moartea, dar nu moartea a doua, deoarece ei nu obținuseră eliberare de sub prima moarte; dar pentru noi, care am fost eliberați prin „credință în sângele Lui" și care suntem consacrați, ne-am alăturat Lui în jertfă — pentru noi, a face în ciuda tuturor acestor favoruri și privilegii ale harului lui Dumnezeu, pentru noi, a-L ignora pe Marele Preot, pentru noi, a socoti ca un lucru obișnuit angajamentul nostru, consacrarea noastră de a participa cu Domnul nostru în moartea Sa, în jertfa Sa, în sângele Noului Legământ, acestea ar însemna să ne scoatem complet din toate aranjamentele divine intenționate pentru binecuvântarea noastră. Versetul 30 arată că aceasta nu este din partea apostolului o sugestie nefolositoare. Noi să nu uităm cu Cine avem de-a face, Cel prin a cărui îndurare în Cristos am fost îndreptățiți și al cărui Spirit sfânt l-am primit ca o arvună a moștenirii noastre când ne-am prezentat corpurile ca jertfe vii, în armonie cu chemarea Sa, ca să putem deveni comoștenitori cu Isus în glorie. A pierde toate aceste lucruri ar fi un lucru de temut — a doua moarte.

Totuși, apostolul ne îndeamnă să nu ne descurajăm, ci să ne amintim de experiențele noastre trecute, de iluminarea noastră și de suferințele pe care apoi le-am îndurat, și să nu părăsim încrederea și credincioșia noastră, pentru că răsplata noastră va fi mare. Capitolul 11 se ocupă de credincioșia poporului lui Dumnezeu din veacurile și dispensațiile trecute, și în încheiere spune că în marele plan al lui Dumnezeu există o răsplată pentru toți cei credincioși, dar ceva încă cu mult mai bun pentru noi, membrii corpului lui Mesia, Mijlocitorul, Preotul și Regele, așa încât ei, fără noi, să nu ajungă la desăvârșire; sau, după cum spune Sf. Pavel în Romani 11:31: „Pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete și ei îndurare". Iar apoi, prin ei, sub Noul Legământ, Israelul și toate neamurile să primească partea din aceeași îndurare divină care le-a fost intenționată, trecută prin Cristos și apoi prin biserică, corpul Său.

Capitolul 12 se adresează tot acestei clase preoțești consacrate. Aici se sugerează că acești  servitori și servitoare, special concepuți de Spiritul sfânt,  special chemați, având „chemarea de sus", fiind  special devotați pentru jertfă, ar trebui să se gândească la vrednicii vechi și la mărturia credincioasă pentru Dumnezeu și pentru adevăr pe care ei au făcut-o — pentru care ei au mărturisit prin martirajul lor, ca acestea să ne întărească și să ne încurajeze pentru a alerga cu credincioșie în alergarea care ne stă în față. El îndeamnă ca acești regi și preoți în devenire să nu ia seama la necazurile și persecuțiile care însoțesc jertfirea și loialitatea lor față de Cristos; ei să se uite la Isus, autorul credinței lor, care va fi și desăvârșitorul ei; ca ei să-și amintească exemplul Lui și ce a îndurat El, și că fiecare pe care Tatăl îl acceptă în casa fiilor sub această chemare trebuie să se aștepte să aibă disciplinări și diferite încercări ale credinței și ascultării pentru dezvoltarea și cristalizarea caracterului. El ne îndeamnă (versetul 15) să veghem cu sârguință, ca nu cumva vreunul să nu ajungem la privilegiul deplin al harului lui Dumnezeu. Și el atrage atenția că pot apărea rădăcini de amărăciune care pot întina, și că cedând pentru un timp plăcerii păcatului, ar însemna vinderea acestui mare drept de întâi-născut — că Esau a ales blidul cu mâncare, dar Iacov a ales dreptul de întâi-născut prin negare de sine, și că în mod similar trebuie și noi să îndurăm.

 

INAUGURAREA LEGÂMÂNTULUI LEGII A FOST UN TIP AL INSTITUIRII NOULUI LEGÂMÂNT

Motivul pentru toată această grijă din partea preoților subordonați consacrați este că ei n-au venit la (nu s-au apropiat de) Muntele Sinai și de priveliștile și scenele înfricoșătoare care au însoțit inaugurarea Legământului Legii, ci s-au apropiat de (Lexiconul Strong, au venit lângă) Sion, un munte și o Cetate a viului Dumnezeu — Ierusalimul ceresc. Noi am venit atât de aproape de Noul Ierusalim antitipic, încât prin credință privim Noul Ierusalim, acea biserică glorificată, mireasa, soția Mielului, de la care vor curge binecuvântările către Israel și către lume, așa cum în mod figurativ se arată că vine din cer pe pământ. Noi desigur suntem mai aproape  de acel sfârșit glorios decât apostolul. Dacă el a putut spune că biserica lui Cristos, care L-a urmat pe El, conducătorul ei, se apropiase sau se apropia sau venea aproape de acea stare spirituală a împărăției, cât de bine putem noi astăzi consimți la aceasta. „Evident acum mântuirea noastră este mai proape decât când am crezut" — mai aproape decât atunci când primii membri ai corpului lui Cristos au mers pe această cale îngustă a sacrificiului de sine.

Apostolul continuă și compară lucrurile pe care le putem aștepta în curând la inaugurarea Noului Legământ făcut cu Israelul, cu acele lucruri care au avut loc ca tipuri la inaugurarea Legământului legii. El continuă:

Noi nu numai că ne apropiem sau venim tot mai aproape în fiecare zi de Ierusalimul ceresc, condiția împărăției, dar venim tot mai aproape și de asocierea cu sfinții îngeri, al căror număr nu se poate socoti, în timp ce al nostru este limitat — 144.000. Mai mult decât atât, noi ne apropiem, venim aproape de „adunarea universală a bisericii" prin participare în „întâia înviere" — „învierea Lui" (Fil. 3:10), căci noi suntem „membri ai trupului Său". Pe lângă aceasta, noi ne apropiem de Dumnezeu, Judecătorul tuturor; curând noi vom fi introduși în prezența marelui Rege Etern. După cum spune apostolul, Domnul nostru, Răscumpărătorul nostru, Advocatul nostru, după ce ne-a avut în grijă în perioada de pregătire și sacrificare, și, ca reprezentant al Tatălui, după ce ne-a înviat din morți la glorie, onoare și nemurire, El „ne va așeza fără vină și plini de bucurie înaintea slavei Sale" (Iuda 24). El este Judecătorul tuturor. A cădea în mâinile Sale în timpul perioadei de sacriciu și înainte de a ne sfârși calea, înseamnă a cădea din mâinile Răscumpărătorului și Advocatului nostru și a ne asigura condamnarea la moartea a doua. Însă a fi prezentați în fața Lui fără vină, înseamnă a fi aprobați de marele Judecător, întocmai cum îi aprobă pe toți sfinții îngeri.

În plus, noi ne apropiem sau venim aproape de „duhurile celor drepți făcuți desăvârșiți". Aceasta ar părea să se aplice la „marea mulțime", care vor fi îndreptățiți în spirit prin nimicirea cărnii, deși ei nu reușesc în contractul lor de sacrificiu, și de aceea  nu vor face parte din Corpul lui Cristos, Preotul, Mijlocitorul, Regele gloriei. Apoi citim că ne-am apropiat de Isus, Mijlocitorul Noului Legământ. Din vechime a fost profețit că El va fi Mesia lui Israel și Mesagerul sau Mijlocitorul Legământului lui Israel. El este Mirele nostru, Advocatul și Capul nostru. Noi, membrii Săi, nu peste mult vom fi pentru totdeauna cu Domnul nostru și-L vom vedea așa cum este și vom participa cu El la lucrarea Împărăției Sale Mijlocitoare, prin care Israelul întâi, și prin Israel toate popoarele, vor primi binecuvântarea seminței spirituale a lui Avraam.

Atunci Noul Legământ fiind pecetluit, în ceea ce privește justiția divină, prin aplicarea sângelui prețios, trecut prin biserică și făcut eficient  „pentru tot poporul", va veni timpul aplicării sângelui stropirii pentru tot poporul — în timpul Mileniului.

Citim că în tip la instituirea Legământului Legii, Moise a stropit întâi Cartea Legii, reprezentând justiția divină, iar apoi, pe baza acestei satisfacții, a început lucrarea lui mijlocitoare față de popor, care a fost reprezentată prin stropirea lui cu același sânge al legământului. Așa este și în antitip. Sângele Domnului nostru (sângele vițelului — Leviticul 16) a fost aplicat pentru noi — pentru corpul Său și pentru casa Sa, a asigurat iertarea păcatelor noastre și a deschis „calea cea nouă și vie" pentru sfințirea noastră — pentru privilegiul nostru de a avea parte cu El în „moartea Sa", împărtășindu-ne de „paharul Său". În final, când biserica va fi terminat de folosit sângele, și, prin harul lui Dumnezeu, va fi ajuns prin el la natura divină în glorie, același merit (ca sângele țapului Domnului) va fi aplicat pentru „tot poporul" la încheierea acestei vârste prin pecetluirea Noului Legământ.

Această a doua aplicare pentru popor, „pentru păcatele întregii lumi", va rezolva complet toate pretențiile dreptății divine împotriva fiecărui membru al rasei lui Adam și va pune interesele viitoare ale tuturor în mâinile Mijlocitorului  — Isus și biserica, corpul Său. De atunci încolo va începe lucrarea de reconciliere cu omul. Acest lucru este reprezentat prin stropirea poporului cu sângele Noului Legământ.

Fiecare din rasa lui Adam, venind în relație corectă cu Domnul, își va primi partea din sângele stropit, până când la sfârșitul Veacului Milenar, când marele Mijlocitor va preda Tatălui Împărăția, fiecare membru al rasei lui Adam va fi avut cea mai deplină posibilitate să se bucure de partea sa în această stropire. Înseamnă oare acea stropire simbolică în vreun sens al cuvântului condamnare, responsabilitate pentru sângele lui Cristos, ca și în cazul lui Abel, când în mod figurativ se spune despre sângele lui că strigă către Dumnezeu după răzbunare împotriva ucigașilor săi? O, nu! Deși moartea lui Cristos și a multora dintre membrii Săi a fost violentă, totuși acest fapt nu strigă după răzbunare, deoarece viața a fost predată voluntar ca jertfă pentru păcatele lumii. Stropirea întregului popor cu sângele Noului Legământ în timpul Veacului Milenar deci, va însemna că fiecăruia i se va distribui partea sa din marea binecuvântare asigurată prin jertfa îndeplinită  de Domnul nostru, „Mielul lui Dumenzeu care ridică (în cele din urmă) păcatul lumii".

Apostolul sugerează că Domnul nostru înălțat și glorificat va vorbi din cer la timpul indicat, timpul de care noi ne apropiem. Profetul ne spune că toți ochii orbi se vor deschide să-L vadă, să-I recunoască stăpânirea; și că toate urechile surde se vor deschide să-I audă, să-I înțeleagă mesajul. Iar Sf. Petru, vorbind despre acest timp, spune: „Și oricine nu va asculta de prorocul acela (Isus Capul și biserica corpul Său ridicat în timpul acestui Veac Evanghelic), va fi nimicit din mijlocul poporului".  Fapte 3:23.

Apostolul își întrerupe argumentația cu privire la viitor, pentru a arunca o sugestie prevenitoare  pentru preoții subordonați, membrii corpului lui Cristos, zicând: „Luați seama ca nu cumva să refuzați să ascultați pe Cel care vă vorbește". Ochii și urechile noastre au fost deschise înaintea celor ale lumii. Noi am fost foarte mult binecuvântați de această favoare divină. Însă responsabilitatea noastră este proporțională cu favoarea. Dacă noi refuzăm instrucțiunea Capului, Domnului nostru, dacă nu ne supunem disciplinării în școala lui Cristos, dacă neglijăm să ne împărtășim de moartea Sa și să ne aducem corpurile ca jertfe vii în armonie cu legământul nostru, dacă noi, în calitate de mlădițe, nu producem roada Viței, încercarea noastră de viață veșnică se poate sfârși în mod contrar.

Reluându-și narațiunea despre marile lucruri de care ne apropiem, sau de care venim aproape, apostolul continuă să compare aceste lucruri aparținătoare Noului Legământ cu cele de la inaugurarea Legământului Legii. El spune: „Al cărui glas a clătinat atunci pământul și care acum a făgăduit, zicând: @Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci și cerul#" — pământul simbolizând societatea, iar cerul simbolizând eclesiasticismul. apostolul comentează asupra profeției, zicând că această expresie, „încă o dată", implică o lucrare de clătinare atât de completă,  încât orice este temporar, orice nu este în acord cu ordinea divină, va fi clătinat, așa încât, la începutul Împărăției Mijlocitoare și a administrării Noului Legământ, nimic nu va rămâne în putere sau organizare decât acele lucruri care nu pot fi clătinate, datorită armoniei lor cu Dumnezeu.

Continuând această idee, că atunci noi vom fi cu Domnul nostru ca membrii Săi, participând în lucrarea Lui mijlocitoare, citim că deoarece vom primi o Împărăție care nu se poate clătina, să ținem strâns, cu reverență și frică evlavioasă, de harul lui Dumnezeu acordat nouă, ceea ce ne va permite să-L sevim pe Dumnezeu în mod acceptabil (nu numai prin jertfire acum, dar și în administrarea Împărăției), fiindcă, îndurător cum este Dumnezeul nostru, El este un foc mistuitor față de orice nedreptate.

Apostolul încheie Epistola cu îndemnuri  pentru preoțimea împărătească, dând sugestii folositoare în privința dragostei frățești, ospitalității, mulțumirii, supunerii față de cei despre care credem că sunt peste noi în Domnul (cap. 13:7-17). El ne spune să evităm evangheliile noi și să ne amintim că așa cum preoții pământești se hrăneau din lucrurile de la altar, tot așa, noi avem dreptul să ne hrănim din altarul spiritual, din care alții nu se pot hrăni. El atrage apoi atenția asupra jertfei pentru păcat (vers. 11), că toate erau arse în afara taberei. Isus, antitipul vițelului, a fost nu numai răstignit în afara porților Ierusalimului, dar și a suferit ca un proscris din partea sistemului social și religios al timpului. Sf. Pavel îndeamnă ca noi, ca preoțime împărătească (reprezentată în Leviticul 16 prin țapul Domnului) să mergem de asemenea ca jertfă în afara taberei să suferim cu Cristos proscrierea socială și să fim  morți față de lume. Prin acest pasaj el fixează  identificarea noastră cu „țapul Domnului", din Leviticul 16, asigurându-ne că numai sângele  jertfei pentru păcat este dus după perdea — ca să stropească Capacul Ispășirii. El identifică această jertfă pentru păcat, sugerând de asemenea că trupurile animalelor al căror sânge făcea ispășire pentru păcat erau arse în afara taberei. Îndemnând biserica să-L urmeze pe Domnul în această experiență, el identifică clar pe Domnul nostru cu vițelul din Ziua Ispășirii, iar biserica cu țapul Domnului, care a urmat toate experiențele vițelului.