[Pag. 1]

ORDINEA SCRIPTURALĂ NECESARĂ


„TU ÎMI PREGĂTEȘTI O MASĂ"

Psalmul 23:5

W. T. 1 Decembrie 1892, pag. 358-359; R1475

Când Domnul pregătește o masă, putem fi siguri de mai multe lucruri: mai întâi, va fi curată; al doilea, va fi bună; al treilea, va fi ordonată, îmbelșugată și frumoasă. Oriunde găsim adevărul arătat astfel, cu grijă, înaintea casei credinței — fie în ziare, în cărți sau în predici — putem fi siguri că spiritul Domnului lucrează, îndrumând și supraveghind lucrul. Profetul Isaia (cap. 28:8), referinduse la mesele teologiei populare așezate înaintea creștinilor nominali, a zugrăvit starea lor prezentă zicând: „Toate mesele sunt pline de vărsături murdare, încât nu mai este nici un loc curat". De-a lungul secolelor trecute ei s-au hrănit cu cojile mizerabile ale tradițiilor omenești, iar acum s-a produs o reacție și varsă aceste lucruri abominabile, mesele lor fiind pline de murdării.

Apoi, se mai pun și alte mese, cu tradiții noi și speculații omenești la care sunt invitați prompt cei care se întorc cu dezgust de la mesele vechi, poluate. În toate acestea marele adversar al Bisericii lucrează sârguincios și cu fidelitate cu toate binecunoscutelei meșteșuguri și vicleșuguri, folosind cu mult folos atât presa cât și platforma, două din cele mai puternice agenții prin care se ajunge la popor.

Este în creștere între jurnaliștii religioși ideea populară că un astfel de jurnal trebuie să fie doar un mijloc de a exprima toate opiniile umane despre toate chestiunile legate de revelația divină, și că fiecare persoană să ia din ele tot ceea ce înțelege ea a fi adevărat, și să respingă restul. Dar aceasta este exact ceea ce cititorii, și adesea și editorii acestor feluri de jurnale, nu sunt în stare să facă, și confuzia generală crește la mai mare orbire și întuneric dens, și astfel scopul adversarului este îndeplinit.

Există o mare responsabilitate față de Dumnezeu pe care și-o asumă fiecare bărbat, fie că pricepe aceasta fie că nu, atunci când devine un învățător public. „Oricine va înlătura una din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în împărăția cerurilor; dar oricine le va practica și va învăța pe alții, va fi chemat mare în împărăția cerurilor" — Mat. 5:19.

Nici o masă, la care să fie invitată casa credinței, nu este potrivită dacă nu a fost așezată de mâini grijulii, pe deplin supuse și ascultătoare marelui Cap al casei, ale cărui îndrumări se găsesc în Cuvântul Său. Dumnezeu zice (Hab. 2:2) unora, cărora le-a dat o anumită capacitate pentru a servi casa credinței și care (vers. 1) veghează (studiază Cuvântul Său) să știe ce vrea El să comunice prin ei — „Scrie viziunea [ce ai văzut din adevărul divin] și graveaz-o pe table, ca să se poată citi ușor". Adică, arat-o într-un mod ordonat, sistematic, „ca cel care o citește să poată alerga" — ca să poată alerga pentru premiu. Observați că nu oricine este chemat să clarifice adevărul, ci doar unii din clasa menționată sunt chemați să facă aceasta în beneficiul tuturor celorlalți. În Scripturi sunt multe adevăruri de suprafață pe care toți le pot vedea și aprecia, dar punerea sistematică în ordine a planului divin, din care mult a fost înadins ascuns și arătat în cuvinte tainice, și dezvăluirea minunatelor lui detalii, [Pag. 2] a fost lăsată pentru un timp stabilit. Și când timpul stabilit a sosit și veghetorul credincios este condus să vadă armonia sistematică a adevărului divin — nu să-l ghicească, sau săl presupună, ci să-l vadă atât de limpede încât săl poată demonstra altora clar, logic și scriptural — atunci devine privilegiul unuia ca acesta să clarifice și altora ceea ce Domnul i-a clarificat lui. Și unul ca acesta poate să considere aptitudinea lui în această direcție (împreună cu o posibilă ocazie și o puternică iubire pentru sfinți, pe care dorește să-i binecuvânteze cu o deplină cunoștință despre Dumnezeu și să-i îndemne și să-i stimuleze la mai mare credincioșie) ca o chemare a Domnului de a clarifica adevărul.

Dar el trebuie să rețină că însărcinarea este „să-l clarifice" nu să-l facă obscur. Și dacă cineva nu are nici un adevăr de clarificat, ci doar caută adevărul, el face o mare greșeală lansându-și ideile imature și lipsite de armonie care fac confuzie în mințile altora. Unul ca acesta trebuie săși mențină atitudinea potrivită de ucenic, un învățăcel, până când vede clar și este astfel potrivit să devină învățător pentru alții. Și dacă el este un student credincios, studiind să se arate un lucrător aprobat de Dumnezeu, nu va trece mult pânăse va putea bucura de privilegiul de a declara adevărul și altora prin vreun mijloc, și va fi mult binecuvântat făcând aceasta.

Nici unul dintre consacrați să nu se grăbească să tipărească idei imature, nedefinite, și astfel să devină pietre de poticnire în calea multora. Mulțumiți-vă să răspândiți altor sfinți înfometați adevărul pe care l-ați primit și vi l-ați dovedit; dar țineți masa curată: nu vă completați lipsa de cunoștință prin răspândirea unei mulțimi de speculații nefolositoare. Este mai bună o bucățică curată de pe o masă curată decât abundență mare în altfel de condiții. În curând la această bucățică se va adăuga altă bucățică, și la timpul potrivit bogăția darului divin se va realiza.

BĂRBATUL ȘI FEMEIA ÎN ORDINEA LUI DUMNEZEU

W.T. 1 Iulie 1893, pag. 200-212; R1548

(Acordăm un spațiu considerabil în acest număr al revistei pentru discutarea sferei femeii, privită din punctul de vedere al Bibliei, în special în lumina învățăturilor Apostolului Pavel. O înțelegere în mod foarte general greșită a cuvintelor apostolului a stimulat un spirit de îndoială referitor la inspirația lui divină, dovedindu-se astfel o piatră de pășire spre Necredincioșie. Când asemenea îndoieli pun stăpânire pe minte, pot să ducă la extrema așa-numitor Drepturi ale Femeii — împingând pe unii la o extremă a acestei laturi a chestiunii, după cum alții au mers la o extremă în sens opus: făcând din femei doar sclave, cai de bătaie sau o distracție pentru bărbați — presupunând în mod eronat că așa au învățat apostolii. De aceea aceste articole pot fi considerate ca un supliment în apărarea de către noi a autorității și infailibilității apostolice, prezentată în numărul nostru din 1 mai 1893, și sunt date răspuns la multe întrebări.)

În timp ce recunoaștem faptul că, în calitate de creaturi noi în Cristos Isus, nu suntem evaluați de Dumnezeu pe baza obârșiei, poziției sociale [Pag. 3] sau sexului, că în estimarea vredniciei pentru moștenirea Împărăției ce vine „nu mai este nici iudeu nici grec; nu mai este nici rob nici liber; nu mai este nici parte bărbătească nici parte femeiască, fiindcă toți suntem una în Cristos Isus" (Gal. 3:28) și toți suntem „chemați la o singură nădejde a chemării noastre" (Efes. 4:4), este totuși adevărat că noi suntem încă în carne și că avem de-a face cu stările pământești; și mai mult, vrednicia sau nevrednicia noastră de favoarea divină se hotărăște după atitudinea noastră potrivită în diferitele relații din viață și după respectarea credincioasă a învățăturilor Scripturii cu privire la ele. În timp ce în această „zi a pregătirii" (Naum 2:3) este adusă în față fiecare chestiune a drepturilor și obligațiilor morale, acest subiect iese în față spre considerare și examinare, deoarece mulți necredincioși și chiar creștini pretind că Biblia învață sclavia conjugală.

De aceea ne vom strădui să prezentăm pe cât de scurt este posibil ceea ce credem noi că este vederea Scripturală asupra acestui subiect, cu încrederea că, oricare ar fi prejudiciile umane a diferitelor persoane, Cuvântul lui Dumnezeu este singurul ghid sigur spre adevăr. Cuvântul Său nu este nicidecum mut în privința acestui subiect; și o examinare a întregii lui mărturii va reduce la tăcere, credem noi, acuzația împotriva Bibliei amintită mai sus, în mințile tuturor creștinilor sinceri.

Prima mărturie a Bibliei în acest subiect, pe lângă declarația că bărbatul a fost creat primul și femeia ulterior, ca un ajutor capabil și un însoțitor potrivit pentru el, se găsește în declarația lui Dumnezeu făcută femeii după ce a mâncat din fructul oprit — „dorința ta se va ține după soțul tău, și el va stăpâni peste tine". În timp ce autoritatea de a conduce este în mod natural implicată în calitatea de cap a bărbatului (1 Cor. 11; 1 Tim. 2:3), totuși nu este greu de văzut că Domnul S-a referit la ceva mai mult decât atât; pentru că menționarea acesteia este în legătură cu pedeapsa pusă asupra femeii, din cauza părții ei în păcatul originar. Implicația este că stăpânirea soțului ei va fi tiranică și că ea va suferi nedreptate sub această stăpânire, ceea ce nu ar fi suferit altfel. Și așa a și fost: stăpânirea sau calitatea de cap a soțului, care în perfecțiune ar fi fost o stăpânire pentru protejare și în interesul tuturor membrilor familiei sale — o stăpânire a iubirii, mai curând îndrumare — a devenit în majoriotatea cazurilor, prin cădere, o stăpânire a egoismului, a fricii și a impunerii generale. Într-adevăr, unii oameni vor folosi chiar această Scriptură ca o justificare a cursului lor de tiranie egoistă.

Dar în timp ce faptele confirmă pe deplin mărturia Domnului despre acest subiect, este o mare greșeală a presupune că voia lui Dumnezeu este făcută de aceia care astfel întrebuințează greșit poziția lor naturală de cap. Din contră, trebuie să vedem în această expresie profeția lui Dumnezeu despre răul care va veni peste femeie din cauza căderii omului de la asemănarea lui originară cu Dumnezeu. Și, să se remarce, cu cât este mai degradat omul, cu atât mai mult va trata fără simțire pe cea pe care trebuie s-o iubească și s-o îngrijească ca pe propriul trup.

Sfera bărbatului în lume este destul de clar definită drept

cap sau cel mai important din creație, dar sfera femeii, ca ajutor potrivit pentru el, [Pag. 4] este mult mai discutabilă. Întrebarea este: „În ce măsură poate ea să-l ajute?" În timp ce noi credem, după învățătura Bibliei, că ea poate să-l ajute în măsura capacității și ocaziei ei — acasă, în biserică și în lume — auzim multe voci în dezacord, în favoarea limitării considerabile a influenței ei, dacă nu acasă, cel puțin în biserică și în lume. Să ascultăm deci, mai întâi, ce spun Scipturile cu privire la —

LOCUL FEMEII ÎN BISERICĂ

Petru, adresându-se întregii Biserici, fără deosebire de sex, zice: „Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, … ca să vestiți [toți — bărbați și femei] virtuțile Celui care va chemat din întuneric la lumina Sa minunată" (1 Pet. 2:9). Și iarăși citim (Isa. 61:1), „Duhul Stăpânului Domnul este peste mine, căci Domnul m-a uns să aduc vești bune" etc. Vedeți de asemenea Luca 4:18-20, unde Domnul nostru citează și aplică numai o parte din această profeție la Sine Însuși, lăsând cealaltă parte a însărcinării care nu-și avea timpul în zilele Lui, pentru Corpul lui Cristos — bărbați și femei — să-l declare. Cuvântul „căci" arată că ungerea este tocmai în scopul pregătirii celor astfel unși — bărbați sau femei — să vestească veștile bune. De aceea toți cei unși, bărbați sau femei, iudei sau greci, robi sau liberi, sunt unși să vestească.

În Evrei 5:12 Pavel critică Biserica, fără a face deosebire de sex, pentru incapacitatea de a da învățătură din cauza neglijării ocaziilor de a se pregăti pentru lucrare, spunând, „Căci deși de mult trebuia să fiți învățători, aveți iarăși nevoie de cineva să vă învețe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu și ați ajuns să aveți nevoie de lapte, nu de hrană tare". Din nou citim, (1 Pet. 4:10), „Ca niște buni administratori [bărbați sau femei] ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit". „Încolo" zice Pavel (1 Cor. 4:2), „ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios". Nu există nici o deosebire de sex aici: fiecare, bărbat sau femeie, care posedă un talent sau un dar, devine administratorul acelui dar sau talent; și în ziua socotelii Domnul va cere fiecărui administrator să dea socoteală de administrarea lui. Se cere credincioșie de la toți în folosirea tuturor talentelor posedate — Mat. 25:14-30.

Avem multe precedente în armonie cu învățătura din aceste scripturi, că femeile, cât și bărbații, trebuie să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru folosirea talentelor lor în Biserică, fie ele multe ori puține, și de asemenea în armonie cu învățătura lui Pavel că activitatea fiecărui membru al corpului lui Cristos este necesară pentru sănătatea generală a întregului corp. Astfel (1) femeile care au fost primele la mormânt în dimineața învierii au fost trimise de Domnul să ducă primul mesaj despre învierea Sa apostolilor. (2) Femeia din Samaria cu care a conversat Domnul, și căreia Domnul a vrut să-i descopere că este Mesia, nu a fost oprită să meargă în cetate și să ducă vestea la mulți — ceea ce ea a făcut deîndată, lăsându-și vasele cu apă și alergând în grabă. Iar rezultatul a fost că mulți au crezut prin mărturia ei, indiferent cum a făcut-o. — Ioan 4:28-30, 39.

[Pag. 5]

Mai găsim, de asemenea, că atât femei, cât și bărbați au avut darul prorociei, pe care apostolul Pavel (1 Cor. 14:3, 4) îl definește ca fiind „spre zidire, încurajare și mângâiere" — adică, învățând sau îndemnând după măsura darului lui Dumnezeu. (Vezi și 1 Cor. 12:31). Iar în 1 Cor. 11, Pavel admite că este potrivit ca femeile să se roage și să vorbească în public, dacă o fac cu modestia cuvenită, acoperirea capului fiind în acea vreme un semn special al acesteia, îndeosebi între greci, cărora li se adresează aici. A ignora un astfel de obicei, cum erau înclinați unii să facă când au început să înțeleagă libertatea evangheliei, ar fi adus ocară asupra cauzei lui Cristos, și de asemenea asupra „îngerilor", mesagerilor sau slujitorilor credinței creștine — apostolii și alții.

Avem câteva exemple de prorocie prin femei, — de exemplu Ana (Luca 2:36-38); cele patru fete ale lui Filip (Fapt. 21:8-9); Miriam (Mica 6:1-4); Hulda (2 Cron. 34:21-28) și Debora (Jud. 4:4-24). Și în plus avem remarcabila profeție a lui Ioel 2:28, 29 despre care Petru a pretins că s-a împlinit cel puțin parțial în ziua Cincizecimii când Spiritul sfânt a coborât cu putere peste toți cei prezenți (Fapt. 2:17,18). Pavel de asemenea menționează cu apreciere evidentă activitatea câtorva femei din Biserica timpurie — mai cu seamă Priscila, Trifena, Trifosa, mama lui Ruf și a Iuliei, sora lui Nereu. (Rom. 16; Fil. 4:3). Și în fiecare loc, cu excepția celui din 1 Cor. 16:19, unde sunt amintiți Priscila și soțul ei Acuila, Priscila este amintită prima, ca și cum ea ar fi fost mai proeminentă și mai activă din cei doi. (Vezi Rom. 16:3; 2 Tim. 4:19; Fapt. 18:18, 26). Ea și soțul ei de asemenea l-au însoțit pe Pavel în una dintre călătoriile sale de la Corint la Efes, unde l-au întâlnit pe Apolo, și amândoi au fost sârguincioși în al instrui mai amănunțit în adevăr (Fapt. 18:18-26). Deși Scripturile nu sunt adresate lumii, ele nu glăsuiesc și nu stabilesc nici un precedent contrar activității femeii în diferitele ocupații potrivite ale vieții pentru care este pregătită prin natură și educație. Și deși în trecut educația femeii a fost la un nivel foarte scăzut și femeile arareori erau pregătite pentru altceva decât pentru ocupațiile casnice, avem un exemplu vrednic de femeie judecător eficient în Israel — Debora, soția lui Lapidot (Jud. 4:4-24; 5:1-31) care era și prorociță și evident o femeie cu mare capacitate și influență. Hulda, soția lui Șalum (2 Împ. 22:14-20) a fost și ea o prorociță la care a trimis împăratul lui Israel.

Din toate aceste indicii vedem că Dumnezeu, care nu caută la fața omului, cere credincioșie din partea administratorilor, femei și bărbați în folosirea tuturor talentelor lor, fără alte restricții decât să facă aceasta cu modestia care este special potrivită sexului lor; și că, dacă Dumnezeu dă vreunui membru femeie al Corpului lui Cristos un talent sau o capacitate specială pentru învățare sau prorocire, cum s-a făcut în trecut, este privilegiul ei, și nu numai atât, ci este datoria ei să-l cultive și să-l folosească cu sârguință ca o administrare înțeleaptă și credincioasă. Acest lucru îl învață clar și apostolul Pavel în 1 Cor. 12:28-31, unde, după ce zice că învățarea este unul din cele mai bune daruri, el îndeamnă pe toți, fără deosebire de sex, să „doriți cu înflăcărare darurile cele mai bune".

[pag. 6]

LEGĂTURA FEMEII CU BĂRBATUL

În cele ce urmează să remarcăm ceea ce unii consideră o contradicție directă a dovezilor scripturale anterioare, în cuvintele apostolului Pavel (1 Tim. 2:12) — „Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să rămână în tăcere" (hesuchia, liniște). Dar apostolul continuă să dea motivul pentru restricție; și făcând aceasta el ne duce înapoi la relația originară a lui Adam cu Eva în grădina Edenului, spunând, „Căci întâi a fost întocmit Adam, și apoi Eva. Și nu Adam a fost amăgit; ci femeia fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii". Mergând la Geneza (2:16-18) vedem că, înainte ca Eva să fie creată, „Domnul Dumnezeu a poruncit omului, spunând: ?Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit"

Este clar, deci, că Domnul nu a comunicat direct cu Eva, ci cu Adam, și că Eva a primit această avertizare de la Dumnezeu prin Adam. Astfel Adam, sub Dumnezeu, a fost învățătorul, iar Eva învățăcelul. Și a fost corect și potrivit, cel puțin în acest caz, ca femeia să „primească învățătură în tăcere, cu toată supunerea", așa cum apostolul sfătuiește în 1 Tim. 2:11. Ce drept avea ea să obiecteze? Dumnezeu l-a învățat pe soțul ei, și dându-i-o pe ea, i-a impus datoriile unui soț (s-o îngrijească și s-o întrețină), și împlinind această obligație, Adam i-a comunicat Evei această cunoștință ce era necesară pentru siguranța și armonia ei cu Dumnezeu. Astfel Dumnezeu a dat învățătură despre poziția de cap a bărbatului, ceea ce apostolul voia ca să înțeleagă clar Biserica din Corint. — 1 Cor. 11:3.

Adresându-se Evei, Adversarul a ispitit-o să nu țină cont de atenționarea făcută de Dumnezeu prin soțul ei. Și ea a făcut aceasta chiar fără a întreba pe Adam dacă era potrivit să dea atenție acestui nou și ciudat instructor, care era evident în dezarmonie cu Dumnezeu. Acționând astfel, independent de Dumnezeu și de protectorul ei natural pe care i-l dăduse Dumnezeu, femeia a devenit o călcătoare de lege; și din moment ce a ignorat astfel pe Dumnezeu, ea a fost lăsată în întregime să judece singură, și a fost înșelată; nu însă în privința cursului ei nedrept, ci în privința rezultatului urmării acelui curs, care, presupunea ea, va duce la o mai mare binecuvântare (cunoaștere), în loc de a duce la moarte. Și nu numai că a ignorat astfel pe Adam și instrucțiunea lui Dumnezeu prin Adam și a acționat în întregime după judecata ei, dar mai departe și-a asumat poziția de a conduce sau de a învăța pe Adam noua ei doctrină, inversând astfel ordinea divină a poziției de cap. Și, urmând această ordine inversă, Adam, deși n-a fost înșelat, a devenit de asemenea un călcător de lege.

Pentru acest motiv, zice apostolul, nu-i dau voie femeii să învețe, nici să uzurpe autoritatea bărbatului. Dar cum să fie armonizată această restricție cu Scripturile anterioare la care ne-am referit deja și care par contrare, rămâne totuși o chestiune dificilă pentru mulți; dar la care, desigur, trebuie să existe ceva soluție. Mai întâi, am întreba: Oare această ordine a poziției de cap este a bărbaților ca clasă, distinctă de femei, sau [pag. 7] se aplică doar în relația dintre soț și soție? Că prima este adevărată este evident, credem noi, din 1 Cor. 11:3, care zice, „Dar vreau să știți că Cristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii și că Dumnezeu este Capul lui Cristos".

Atunci, am întreba noi, ce este implicat în această poziție de cap? Ilustrația, vedem, este luată de la acel membru important al corpului, capul, care este membrul principal — membrul în care rezidă dreptul de conducere și autoritate. Și această interpretare reiese din ilustrația perfectă a poziției de cap în relația lui Iehova cu Cristos. În unul rezidă puterea legislativă, în celălalt o putere executivă delegată. De aceea, conform ilustrației, relația bărbatului cu Cristos și a femeii cu bărbatul trebuie să fie aceea de subordonare; și dacă bărbații și femeile ar fi perfecți, armonia frumoasă a unei astfel de relații ar produce satisfacție amândorura. Bărbatul ar fi în armonie cu Cristos, femeia în armonie cu bărbatul și toți în armonie cu Iehova. Astfel ordinea divină a poziției de cap ar uni pe toți în legătura iubirii și păcii reciproce.

Dar se ridică întrebarea: Cum este această idee a poziției de cap compatibilă cu ideea de libertate individuală — libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu? Oare ilustrația capului și corpului trebuie împinsă până la limita ei maximă aici? Corpul uman sănătos nu face niciodată o mișcare decât cu autoritatea și aprobarea capului; și corpului mistic al lui Cristos (Biserica), sănătos, întotdeauna îi place să cunoască și să facă voia lui Cristos; iar Cristos întotdeauna a căutat să cunoască și să facă voia Tatălui. Și tot așa, dacă familia umană ar fi neștirbită de păcat, femeia s-ar bucura de poziția ei iar bărbatul n-ar folosi greșit puterea lui, mintală sau fizică, în mod tiranic. Uitându-ne iarăși la ilustrația perfectă a acestei relații între Iehova și Cristos, vedem că ordinea poziției de cap, exercitată corect, este pe deplin compatibilă cu libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu. Pentru că, deși Iehova este capul lui Cristos, vedem că Îi face plăcere săL onoreze pe Fiul Său, făcându-L capul oricărei domnii și stăpâniri (Col. 2:10; 1:16; Efes. 1:10 — Diaglott) și cerând tuturor oamenilor să „slăvească pe Fiul, cum slăvesc pe Tatăl" [pentru că El este reprezentantul Tatălui și imaginea exactă a persoanei Lui]. Mai vedem că El a încredințat toată judecata Fiului. El mai întâi L-a încercat și L-a găsit vrednic de încredere, și apoi făcându-I cunoscute planurile Sale, I-a încredințat executarea lor. Și așa citim: „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului" (Ioan 5:22), și, că „toată puterea în cer și pe pământ" Îi este dată Lui — Mat. 28:18.

Desigur că nu există nici o asemănare cu robia în această relație a lui Cristos cu Iehova; sub suprema poziție de cap a lui Iehova există cea mai deplină libertate și cea mai largă sferă pentru dezvoltarea și folosirea tuturor puterilor nobile ale lui Cristos. Și Cristos, la rândul Lui, ca supus lui Iehova, capul Său, este în toate lucrările supus acelor principii de acțiune și acelui plan de lucru pe care le-a stabilit înțelepciunea și bunătatea lui Iehova. În cadrul acestor hotare și limite ale poziției de cap a lui Iehova deci, se găsește libertatea glorioasă a singurului Fiu conceput al lui Dumnezeu. Astfel trebuie să fie și bărbatul supus capului său, care [pag. 8] este Cristos, a cărui supraveghere, ca aceea a lui Iehova, este suficient de generoasă ca să permită cea mai largă sferă și dezvoltare a tuturor puterilor sale bărbătești. Și astfel, de asemenea, trebuie exercitată poziția de cap a bărbatului față de femeie — nu să-i degradeze și să-i micșoreze puterile sub robia tiraniei, ci s-o ridice și s-o înnobileze; acordându-i, sub conducerea și încurajarea lui, cea mai mare libertate pentru folosirea legitimă a tuturor puterilor ei.

Dar întorcându-ne la afirmația lui Pavel, „Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat" vedem că, în armonie cu motivul dat pentru această restricție, și de asemenea cu faptul că ele au dat învățătură în numeroase situații relatate în Scripturi, trebuie să interpretăm clauza anterioară a acestei afirmații în lumina celei din urmă, și anume, femeia să nu uzurpe poziția naturală a bărbatului de conducător și învățător, și, neținând cont de poziția lui de cap, să ia ea însăși acea atitudine — o atitudine contrară naturii, incompatibilă cu grația feminină, și urâtă în ochii tuturor oamenilor cugetători. Cu această interpretare a cuvintelor apostolului este în deplină armonie învățătura lui din altă parte, de exemplu din 1 Cor. 11:5.

Ideea nu este să excludă femeia de la privilegiul și datoria ei de a folosi bine toate talentele ei ca o administratoare înțeleaptă și ca una care trebuie să dea socoteală de administrarea ei, nici s-o oprească de a învăța adevărul pe alții, ci mai curând să-i arate căile mai bune și mai eficiente pentru folosirea influenței ei în viață. Natura, fără îndoială, va arăta în general atât bărbaților cât și femeilor propria lor sferă în care pot fi folosiți; dar vai! nimeni nu poate fi găsit într-o stare naturală — toți sunt căzuți, mintal, fizic și moral; iar unii mai mult decât alții și în diferite feluri. Nici o femeie cu feminitate nu are ca ideal să devină un orator zgomotos, un participant la discuții încrezut, un vorbitor public obraznic, nici un lider ambițios. Și totuși, la ocazii potrivite, unde interesele adevărului o cer, ea poate, într-un mod feminin și fără nici cea mai mică asumare a prerogativelor poziției de cap a bărbatului, vesti veștile bune de mare bucurie la atâția câți o vor asculta, fie aceștia bărbați sau femei; și uneori interesele adevărului pot cere ca ea să dezbată o chestiune, care de multe ori poate fi făcută la fel de eficient prin sugestii ca și prin afirmații; și în general cu mult mai bine, după cum au aflat unii bărbați, precum și unele femei. Cei care înțeleg natura umană cel mai bine știu că adesea se poate face mai mult în dezarmarea prejudecăților și în stabilirea adevărului prin metoda din urmă decât prin cea dintâi.

O femei poate astfel, exercitându-și pe deplin libertatea ei de copil al lui Dumnezeu, să prezinte toate motivele ei puternice înaintea tuturor celor care doresc să asculte, și poate să-și declare clar convingerile despre adevăr dar întotdeauna cu acea moderație și sinceritate care, recunoscând poziția naturală de cap a bărbatului, ar evita chiar și aparența de a dicta sau a uzurpa autoritatea; și dacă ar fi prezent un bărbat care ar putea și chiar ar vrea s-o elibereze de responsabilitatea unei poziții atât de proeminente, modestia ei naturală ar trebui să renunțe a lua inițiativa. „Tăcerea" sau liniștea poruncită de apostol în textul de mai sus nu trebuie [pag. 9] să fie înțeleasă în sens absolut, ci mai curând în acel sens relativ care sar armoniza cu admiterea din partea lui că femeia are dreptul să se roage, sau să prorocească, sau să explice adevărul, cum evident au făcut în zilele apostolilor, când aveau ocazie și capacitate. În 1 Tes. 4:10,11 apostolul îndeamnă la fel pe frați la liniște zicând: „Vă îndemnăm, fraților, … să căutați să trăiți liniștiți, să vă vedeți de treburi și să lucrați cu mâinile voastre, cum v-am poruncit". Același cuvânt este folosit și în 1 Tim. 2:2.

Cuvintele apostolului Pavel în 1 Cor. 14:34, 35, trebuie să ne amintim, au fost adresate unei clase de greci convertiți la creștinism, ale căror obiceiuri erau total diferite de civilizația de azi, cât și de civilizația evreilor și romanilor din acele zile. În timp ce Grecia era un centru al învățării în zilele ei, femeile din Grecia erau foarte înjosite și ignorante, așa încât a fost necesar ca el să le vorbească unora dintre ele cu o anumită forță pe care n-a folosit-o niciodată când a vorbit femeilor creștine evreice sau romane. Din această epistolă vedem că Biserica din Corint era într-o stare foarte dezordonată și că adunările lor erau adesea confuze și neziditoare. Apostolul, în acest capitol, pune unele reguli și reglementări foarte necesare, așa încât toate lucrurile să se facă „în chip cuviincios și cu rânduială" (versetul 40); iar femeilor și bărbaților dezordonați (versetele 28, 30, 33; cap. 11:17-22, 31-34; 6:5-11; 5:1-13; 3:1-3) le-a venit rândul ca să-și primească partea lor de mustrare. Era o rușine ca acele femei să vorbească în Biserică, mai întâi pentru că orice expunere publică a femeilor așa era privită acolo și atunci, și în al doilea rând, pentru că nu erau potrivite să facă aceasta într-un mod înțelept, așa că era mai bine să asculte în tăcere la adunările Bisericii și să întrebe mai departe pe soții lor (literal, bărbații) acasă. A forța aplicarea acestei instrucțiuni asupra întregii Biserici din întregul veac, ar denatura sensul general al învățăturii Scripturii referitor la sfera de acțiune a femeii și la responsabilitatea serviciului ei ca ajutor vrednic și potrivit al bărbatului, cum a spus Domnul că va fi. La fel am putea pune asupra întregii Biserici obligația literală a spălării picioarelor unii altora și a ne saluta unii pe alții cu o sărutare sfântă, care sunt în mod repetat poruncite (vezi Rom. 16:15,16; 1 Cor. 16:20; 1 Tes. 5:26; 1 Pet. 5:14), dar pe care noi le recunoaștem instinctiv în spirit, dar nu în literă; politețea și amabilitatea din timpurile noastre fiind cumva diferite de obiceiurile din acele zile, chiar dacă la fel de ospitaliere.

Pentru ca toți să vadă clar condițiile care au necesitat ca apostolul să folosească un limbaj aparent aspru față de femeile din biserica Corintenilor, vom da câteva citate scurte din autori cunoscuți, care arată starea societății din Corint, Efes și principalele orașe ale civilizației grecești din acel timp.

În Contemporary Review, Vol. 34, martie 1879, pag. 700, într-un articol despre „Poziția și influența femeilor în Atena antică", Prof. Donaldson de la Universitatea Sf. Andrei din Scoția, zice:

„În Atena găsim două clase de femei care nu erau sclave. Exista o clasă care de abia puteau mișca un pas din propriile camere, și care erau supravegheate și îngrădite în orice mod posibil. Mai exista o clasă asupra căreia nu se punea nici o restricție, care puteau umbla și face orice li se [pag. 10]

părea bine în proprii lor ochi. Femeile cetățene [soțiile] aveau stabilite apartamente, în general la etaj. Lor le era interzis să participe la vreun banchet. Bărbații preferau să ia masa între ei decât să-și expună soțiile privirilor vecinilor. Se pare că educarea fetelor era limitată la lucrurile cele mai simple. Este greu de conceput că s-ar fi putut ridica o astfel de recoltă minunată de oameni remarcabili, renumiți în literatură și artă, dacă toate mamele ateniene ar fi fost soții obișnuite. [Dar nu erau: multe mame nu erau soții, ci erau din clasa educată, deși desfrânată, menționată mai sus, cărora li se acorda toată libertatea]. Dar deși n-a existat niciodată în istoria lumii o așa de numeroasă rasă de mari gânditori, poeți, sculptori, pictori și arhitecți într-un singur oraș la un anumit timp, ca în Atena, nici o femeie ateniană virtuoasă nu a ajuns la nici cea mai mică distincție în nici un departament al literaturii, artei sau științei.

Trecem de la femeile cetățene [soțiile] ale Atenei la cealaltă clasă de femei libere — străinele sau curtezanele. Aceste străine nu se puteau mărita. Ele puteau face orice le plăcea. Femeile cetățene erau limitate la casă și nu luau masa cu bărbații; dar bărbații refuzau să-și limiteze legăturile cu femeile doar acasă. Așadar ei alegeau pe aceste străine ca însoțitoare; ?Hetairai? sau femei de companie, era numele prin care era cunoscută această clasă. Femeile cetățene trebuiau să fie mame și soții, nimic mai mult. Femeile străine trebuiau să îndeplinească datoriile de însoțitoare, dar să rămână în afara hotarelor clasei ce se puteau căsători. Ele erau singurele femei educate din Atena. Aproape fiecare dintre oamenii importanți din Atena avea o astfel de damă de companie și aceste femei se pare că simpatizau cu ei în fanteziile lor elevate și în meditațiile lor profunde.

Dar femeile ateniene, chiar și cetățenele, nu aveau poziție politică. Ele erau întotdeauna mai neînsemnate. Totuși, în așa fel era forța de caracter a acestor ?Hetairai?, sau atât de mult influențau pe bărbații la putere încât nu de puține ori fii lor erau recunoscuți (prin decret special) ca cetățeni. Nume de soții virtuoase nu se găsesc în istorie; dar influența acestor ?Hetairai? intră tot mai mult în socoteală. Ele cultivau toate grațiile vieții; ele se îmbrăcau cu foarte mult bun gust; erau inteligente. Dar să nu se uite că sute și mii din aceste femei neprotejate erau folosite ca unelte ale celor mai josnice patimi, căutând doar, sub forma afecțiunii, să ruineze pe bărbați și să-i trimită în mizerie, în mormânt înainte de vreme".

Fiecare afirmație citată aici din Prof. Donaldson este amplu sprijinită de citate din autori greci în scrierile prof. Becker, din Germania, care este citat de toți scriitorii recenți ca o autoritate neîndoielnică în domeniul vieții antice a Greciei și Romei. În cartea sa „Charicles", pag. 463, el zice:

„La acel timp, și în chiar centrul civilizației, femeile erau privite ca ființe de rang inferior; în mod natural înclinate spre rău și potrivite doar pentru propagarea speciei și pentru mulțumirea poftelor senzuale ale bărbatului. Nu existau instituții educaționale pentru fete, nici învățători particulari acasă. Ele erau oprite a avea legături, nu numai cu străinii, ci și cu cele mai apropiate rudenii, văzând puțin chiar și pe tații și pe soții lor. Fecioarele, în special, trăiau în cea mai mare izolare până la căsătoria [pag. 11] lor, și cum s-ar zice, în mod regulat sub lacăt". Pagina 287 — „În Atena era un lucru nemaiauzit ca o femeie liberă să facă cumpărături la piață".

Într-o lucrare despre „Educația Greciei vechi", de prof. J. P. Mahaffy, de la Colegiul Trinității din Dublin — pag. 11 — el menționează cât de adesea copiii erau părăsiți sau lăsați să moară de foame și neglijență, și spune:

„Nu ne putem îndoi că abandonarea noilor născuți era nu doar aprobată de simțământul public, ci de fapt era practicată în toată Grecia. Platon a practicat pruncuciderea în anumite circumstanțe în statul său ideal. Nicăieri în literatura lor nu se face aluzie la agonia unei inimi de mamă, decât acolo unde Socrate compară mânia ucenicilor săi când le erau combătute opiniile prima oară, cu furia unei mame tinere lipsită de primul ei copil. Există ceva oribil în acea aluzie, ca și cum, în viața de după moarte, mamele ar deveni ateniene nesimțitoare la acest fel de tratament. Abandonarea fetițelor mici nu era ceva neobișnuit".

Influența acestei stări generale a femeii în civilizația greacă asupra limbajului apostolului Pavel către unii dintre corinteni se vede și mai clar când ne gândim că Corintul era unul din cele mai rele orașe ale Greciei. Prof. Becker spune:

„Corintul pare că întrecuse toate celelalte orașe în numărul de Hetairai, pentru care bogăția și splendoarea locului, cât și mulțimea de negustori bogați, oferea perspectiva unui seceriș bogat".

Din aceste observații este clar că atunci când bărbații corinteni au devenit creștini, și, neținând cont de sentimentul dominant al publicului, își aduceau soțiile cu ei la adunările Bisericii, femeile erau foarte ignorante, lipsindu-le buna cuviință esențială, și erau înclinate să tulbure adunările punând întrebări fără rost, pe care apostolul le-a instruit să le pună acasă soților lor, care le puteau da informația simplă de care aveau nevoie; pentru că era un lucru nepotrivit ca acele femei să vorbească în Biserică și să tulbure serviciul de închinare potrivită și ordonată etc. Trebuie să ne amintim de asemenea că creștinătatea atunci, ca și acum în general nu-și făcea convertiții dintre oamenii mari și filosofi, ci dintre clasele mai sărace — oamenii obișnuiți.

Această stare a femeilor din Corint face de asemenea foarte clară necesitatea instrucțiunilor apostolului din 1 Cor. 11, referitor la acoperirea capului, care în acel popor în special era un indiciu de modestie. Să fi nesocotit brusc obiceiul, când au început să vadă libertatea evangheliei, ar fi fost greșit înțeles, și probabil ar fi cultivat în ele, în ignoranța lor, o dispoziție de a ignora calitatea de cap a bărbatului, și a deveni conștiente de sine și încrezute.

Când vedem condițiile foarte diferite ale femeilor evreice și romane, putem înțelege absența unor astfel de instrucțiuni în epistolele către creștinii romani și evrei.

Dr. Smith, în lucrarea lui „Antichități grecești și romane", zice:

„Poziția unei femei romane după căsătorie era foarte diferită de cea a unei femei grecești. Soția romană prezida peste toată casa și împărtășea onoarea și respectul arătat soțului ei".

[pag. 12]

Și prof. Becker zice:

„Soția romană apare întotdeauna ca stăpâna întregii administrări a casei, instructoarea copiilor, păzitoarea onoarei casei, și apreciată în mod egal cu soțul ei, atât în casă cât și în afara casei. Femeile frecventau treatrele publice la fel ca bărbații, și își luau locul împreună cu ei la banchetele publice."

Libertatea femeilor în societatea evreiască este atât de evidentă din Scripturi încât nu mai este nevoie de altă dovadă. Ele conversau liber cu Domnul și cu apostolii și cu alți ucenici de parte bărbătească, participau la adunările Bisericii și ale Sinagogilor și se mișcau în deplină libertate. Ca urmare, când creștinismul a pus stăpânire pe ele, le-a găsit gata de lucrarea creștină fără a fi împiedicate prin îngrădirile obiceiului moștenit, care, între alte popoare trebuia să fie într-o măsură respectat până când se putea face o reconstrucție treptată a sentimentului public, altfel se putea aduce ocară cauzei lui Cristos.

FEMEIA UN AJUTOR, POTRIVITĂ PENTRU BĂRBAT

„Și Domnul Dumnezeu a zis: ?Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el? … Și omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului și tuturor fiarelor câmpului; dar pentru Adam nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească. … Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om. Și omul a zis: ?Iată în sfârșit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (ișa), pentru că a fost luată din om (iș)". — Gen. 2:18, 20, 22, 23.

Continuând studiul nostru despre locul femeii stabilit în economia divină a creării, mergem la relatarea scurtă de mai sus despre prima prezentare a ei pe pământ și la bărbat; pentru că apostolul spune, „femeia a fost creată pentru bărbat" (1 Cor. 11:9). După cum arată relatarea, scopul creării femeii a fost ca ea să poată fi un ajutor potrivit pentru bărbat. Că bărbatul a avut nevoie tocmai de astfel de ajutor este indicat nu numai de cuvintele Domnului că „nu este bine" ca el să fie „singur", ci și de afirmația că dintre toate animalele nu s-a găsit nici unul care să-i fie „un ajutor potrivit". Adevărat, toate îi erau supuse în mod perfect ca unui domn și stăpânitor, și perfect ascultătoare să facă orice serviciu cerut. Multe din ele erau puternice să care poveri, unele iuți să împlinească servicii; unele să-i încânte iubirea de frumusețe și simetrie, iar altele cu penajul lor; unele îi fermecau urechile cu triluri de muzică și toate manifestau mai mult sau mai puțin inteligență și afecțiune; totuși în toate acestea era o lipsă. Omul perfect nu râvnea la un cărăuș de poveri, nici la un curier, nici la un fluture jucăuș să-i încânte privirea, nici la un muzician fermecător; ceea ce dorea el cu ardoare era un tovarăș inteligent și compătimitor; și această lipsă, „ajutorul potrivit" pe care Dumnezeu i l-a dat ulterior, i-a fost exact satisfăcută.

Când Dumnezeu a creat-o și a adus-o la bărbat, Adam a numit-o femeie. Că acest cuvânt n-a fost folosit să indice în mod special puterea calității de mamă, se vede din faptul că atunci când Dumnezeu a zis că ea va [pag. 13] deveni mamă, Adam i-a schimbat numele în Eva, pentru că ea trebuia să fie mama tuturor celor vii (Gen. 3:20). De asemenea citim (Gen. 5:2) că „Dumnezeu ... le-a dat numele de Adam, în ziua când au fost creați" (subsol, n.t.). Astfel, atât Dumnezeu cât și omul a recunoscut această nouă creatură ca fiind de aceeași natură ca omul, și totuși diferită de el atât fizic cât și intelectual. Ea nu a fost un alt om, ci o altă ființă umană, perechea omului, și de aceea un ajutor potrivit pentru el.

Ea a fost un ajutor în sensul că a fost o însoțitoare a lui. Înainte de ea, Adam, deși înconjurat de o mulțime de animale inferioare, era „singur" și avea nevoie de ajutorul tovărășiei pe care acestea nu-l puteau da. Că ajutorul necesar nu a fost doar pentru lucrarea de propagare a speciei reiese clar din faptul că ea a fost recunoscută și acceptată ca ajutorul potrivit și dorit, chiar de la început și înainte de a se aminti despre înmulțirea rasei — care nu a început decât după cădere. Aceasta a fost o providență plină de milă, pentru ca, așa cum arată Pavel, fiecare membru al rasei să poată avea parte de binecuvântările răscumpărării prin Cristos — Rom. 5:12; 11:32, 33.

Astfel noi vedem că bărbatul a găsit în femeie o soață intelectuală, una capabilă de a împărtăși și a aprecia toate bucuriile sale (el nu avea tristeți), și de a participa cu el în toate interesele sale. Dacă nu ar fi avut această capacitate, ea nu ar fi fost o soață sau un ajutor potrivit, și Adam ar fi fost tot singur într-o anumită măsură. Pe măsură ce fiii și fiicele oamenilor s-au înmulțit, aceleași caracteristici continuă să distingă cele două sexe ca și la început, cu excepția că ambii suferă de pe urma căderii; de aceea ambele sexe sunt încă în mod asemănător legate unul de celălalt — bărbatul „capul" creației pământești, și femeia un „ajutor potrivit" pentru el. Și aceasta, cum arată apostolul (1 Cor. 11:3), fără a intra în socoteală relația de căsătorie. Bărbatul, în chipul și slava lui Dumnezeu, a fost creat ca suveran al pământului; și femeia, „slava bărbatului" în toate relațiile naturale ale vieții, dar în special aceea de soție, este însoțitoarea și comoștenitoarea lui vrednică, regina lui. Și în acest sens, Dumnezeu le-a dat la amândoi la început stăpânirea pământului — peste pești, păsări, fiarele câmpului etc. — Gen. 1:27,28; Psa. 8:6-8.

De aceea este potrivit ca această relație naturală între sexe să fie menținută întotdeauna; ca femeia să-și amintească faptul că nu ea este capul, șeful, conducătorul în afacerile lumii, deși are o sferă amplă de folosire a tuturor puterilor sale sub o conducere potrivită și generoasă a poziției de cap a bărbatului. Și este la fel de necesar și potrivit ca bărbatul să recunoască pe deplin, să aprecieze și să accepte ajutorul pe care femeia este capabilă să-l acorde în toate afacerile vieții unde o astfel de capacitate se manifestă. Dacă Dumnezeu i-a dat ei talente, i-au fost date pentru a le cultiva și a le folosi, pentru ca ea să poată fi un ajutor mai eficient pentru bărbat; și nu ar fi corect, și bărbatul nici nu-și poate permite să refuze un astfel de ajutor și să încerce să restrângă asemenea talente. Să lăsăm „ajutorul" să ajute cât de mult este posibil, deși în condițiile prezente imperfecte, cum este cazul uneori, ajutorul poate să depășească capul în abilitate, fie ea abilitate naturală sau acumulată. Atâta timp cât lucrarea [pag. 14] femeii este făcută într-un mod modest, feminin — fără o dispoziție de a stăpâni peste capul sau regele pământul stabilit divin — ea să facă cu puterea ei ceea ce mâinile ei găsesc de făcut.

Totuși, în general, ajutorul special al femeii este în sfera în care lucrarea ei specială necesară în mod normal o restrânge — ca soție, mamă, soră, prieten — acasă, la școală, și în datoriile care îi revin în mod natural în viața religioasă și socială, și ocazional în viața de afaceri. Să lăsăm femeia să aducă în toate aceste relații cele mai înalte realizări morale și intelectuale ale ei, cele mai fine nuanțe ale artei, și cel mai nobil fizic pe care natura și cultivarea o pot da, și ea va răspunde cu adevărat scopurilor existenței sale ca ajutor vrednic și potrivit pentru regele stabilit al pământului — bărbatul. Adevărat, bărbatul și femeia au pierdut stăpânirea pământului dată originar lor ca rege și comoștenitoare; dar chiar dacă femeia este sub greutatea blestemului, totuși ea poate fi un ajutor, util pentru bărbat, în străduința spre pefecțiune; și nici un bărbat adevărat nu va disprețui asemenea ajutor oferit într-un spirit de fraternitate.

FEMEIA CA SOȚIE

Văzând că atitudinea naturală a femeii față de bărbat în general este aceea de ajutor potrivit, și nu de cap, să vedem acum poziția Scripturii cu privire la femeie ca soție. Dar, vai, în prea multe cazuri, aceasta, cea mai scumpă relație de pe pământ, este redusă la o sclavie conjugală. Și tiranii înrobitori, prea adesea pervertesc sau denaturează învățăturile apostolilor pentru a-și sprijini cursul — unii fără să știe. De aceea scopul nostru este să examinăm acele Scipturi care sunt frecvent impuse în interesul tiraniei conjugale și în reducerea și înjosirea femeii în cea mai nobilă sferă a ei de pe planul natural — ca o soție adevărată.

Noi suntem liberi să spunem de la început că Scripturile, interpretate corect, nu învață un asemenea lucru; și una din cele mai bune dovezi că nu o fac se vede în faptul că Domnul a ales această relație ca un tip al relației dintre El și Biserica glorificată — o împlinire atât de glorioasă, încât este pusă ca un premiu pentru copiii credincioși ai lui Dumnezeu de-a lungul veacului Evanghelic; un premiu vrednic de jertfirea oricărui interes temporal, chiar până la moarte. Tipul unei astfel de relații se cuvine într-adevăr, într-un sens, să manifeste acea glorie viitoare.

Am văzut deja că în relația dintre cap și corp, cu care apostolul compară pe soț și soție, și care este glorios ilustrată în relația lui Iehova cu Isus Cristos, și în cea dintre Domnul nostru Isus și Biserică, nu există nimic incompatibil cu „libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu", și de aceea, cealaltă poziție de cap a bărbatului asupra femeii, exercitată corect, este de asemenea compatibilă cu o libertate la fel de glorioasă.

Am mai văzut că poziția de cap a bărbatului nu este destinată să excludă femeia de la privilegiul și datoria de a-și folosi cel mai deplin talentele ca o administratoare înțeleaptă în serviciul Domnului; ci mai curând să-i înmulțească folosul prin punerea puterilor și energiilor ei în cooperare cu o putere și mai mare.

Ca o ilustrație a învățăturii apostolice presupuse să implice o supunere servilă a soției față de soț, ni se aduce uneori Scriptura din Efes. 5:22-24 [pag. 15] — „Soțiilor fiți supuse soților voștri, ca Domnului, căci soțul este capul soției, după cum și Cristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Și după cum Biserica este supusă lui Cristos, tot așa și soțiile să fie supuse soților lor în toate".

Dacă poziția de cap este a bărbatului în general, și trebuie respectată de femei în general, argumentul capătă forță în relația specială dintre soț și soție; pentru că reverența pe care femeia o simte în mod natural față de sexul opus, ar trebui într-adevăr să se intensifice în cazul bărbatului pe care l-a acceptat ca soț al ei. Felul în care soția este sfătuită să se supună soțului ei este clar arătat de apostol astfel — „după cum Biserica este supusă lui Cristos". Se cuvine deci, să vedem exact cum Biserica este supusă lui Cristos. Vedem că supunerea Bisericii lui Cristos este o supunere de bună voie și că este inspirată de iubire, venerare, recunoștință și încredere și siguranță implicită în iubirea și grija Domnului pentru noi, și în înțelepciunea Lui superioară că va face pentru noi mai bine decât putem face noi înșine. Și atât de desăvârșit a luat apostolul această atitudine față de Cristos, încât făcea efortul, zice el, să aducă orice gând în supunere față de El (2 Cor. 10:5). Că o astfel de atitudine din partea unei soții față de capul ei pământesc nu este întotdeauna posibilă, el de asemenea admite, când zice soților (Efes 5:33), „Încolo, fiecare din voi săși iubească soția ca pe sine, pentru ca [hina, redat așa în Efes. 3:10, Diaglott] soția să respecte pe soț".

Numai iubirea și demnitatea adevărată a caracterului poate cere o astfel de reverență; altfel ar fi imposibil ca soția să se supună soțului ei după cum Biserica este supusă lui Cristos. Nici n-ar fi corect să respecte sau să se supună la ceea ce este josnic sau nesfânt. Dar atât reverența cât și supunerea sunt posibile și naturale, în ciuda nedesăvârșirii capului pământesc, acolo unde există acea noblețe de caracter din partea bărbatului, care, recunoscându-și umilit nedesăvârșirea, este călăuzit de vocea lui Dumnezeu din Scripturi și de rațiune.

Se va remarca mai departe în sfatul apostolului către soți (versetele 25-29) că scopul declarat al supravegherii Bisericii de către Cristos și al supunerii ei față de El, nu este acela de a o lipsi de opiniile ei spirituale sau intelectuale, nici de a-i reduce sau micșora puterile, nici de a atinge vreun scop egoist sau josnic; ci, din contră, este pentru o mai completă sfințire și curățire a Bisericii prin spălarea cu apă prin Cuvânt, ca ea să poată fi sfântă și fără lipsă, fără pată sau încrețitură sau vreun lucru de felul acesta. Și această dispoziție din partea lui Cristos față de Biserică este arătată prin spiritul sacrificator al Celui care a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea. Și, zice apostolul, „Tot așa sunt datori și bărbații să-și iubească soțiile, ca pe trupurile lor", ca astfel ei să poată provoca reverența și supunerea iubitoare a soției, „în orice lucru" — bineînțeles nu în orice lucru nesfânt, necurat și egoist, ci în orice lucru ce tinde spre sfințire și curăție și acea noblețe de caracter ale cărei principii sunt prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu. Avem un foarte marcant exemplu a nemulțumirii Domnului împotriva supunerii nepotrivite a unei soții față de soț în cazul Safirei, soția lui Anania — Fapt. 5:7-10.

[pag. 16]

Ar fi într-adevăr o stare de lucruri binecuvântată și fericită dacă toți soții și toate soțiile ar studia exemplul lui Cristos și al Bisericii; dar faptul lamentabil rămâne că doar puțini își concentrează inimile asupra instrucțiunii furnizate aici; și mulți soți, uitând să respecte instrucțiunea lui Pavel de a urma modelul, își imaginează că au dreptul la autoritate arbitrară și egoistă, împotriva căreia soțiile simt o indignare dreaptă și o opoziție care este departe de supunere; și nereușind să înțeleagă Scripturile în acest subiect ei pretind și gândesc că Biblia învață tirania și robia conjugală; și astfel este pavată calea spre îndoială și necredincioșie.

Dar ce să fac? zice soția creștină a cărei soț nu este îndrumat de principii creștine, indiferent de măsura pretenției sale la dreptul de a stăpâni cu egoism. Ei bine, aceasta ar depinde de circumstanțe: ar fi fost mai bine dacă în tinerețea ta ți-ai fi amintit sfatul apostolului să te căsătorești numai în Domnul; acum trebuie să plătești ceva pedeapsă pentru greșeala ta. Dar în primul rând trebuie să-ți amintești să nu-ți violezi conștiința ca să placi cuiva; pentru că Petru spune: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni" (Fapt. 5:29; 4:19, 20). Dar unde conștiința nu-și impune punctul de vedere, apostolul dă acestor soții același sfat care-l dă servitorilor care au stăpâni iraționali (1 Pet. 2:18-23; 3:1, 2). Servitorilor el le spune, „Servitorilor, fiți supuși stăpânilor voștri cu toată frica [adică, cu grijă, să nu jigniți], nu numai celor ce sunt buni și blânzi, ci și celor suciți (subsol, n.t.)"; aceasta pentru că este mai bine să suferi răul decât să fii gâlcevitor, chiar pentru drepturile noastre. „Căci este un lucru demn de laudă, dacă cineva, pentru conștiința lui față de Dumnezeu, suferă întristare, îndurând pe nedrept. Căci ce laudă este să suferiți cu răbdare să fiți pălmuiți când ați păcătuit? Dar dacă suferiți cu răbdare când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este demn de laudă înaintea lui Dumnezeu". Apoi el arată exemplul lui Cristos în îndeplinirea aceluiași principiu, zicând (versetul 21): „Și la aceasta ați fost chemați; fiindcă și Cristos a suferit pentru voi și v-a lăsat un exemplu, ca să călcați pe urmele lui"; și, „ucenicul nu este mai presus de învățătorul său" (Mat. 10:24). Apoi el adaugă, „Tot astfel, soțiilor [voi care aveți soți suciți] fiți supuse și voi soților voștri, pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați fără cuvânt, prin purtarea soțiilor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat și în temere [cu grijă să nu jigniți]" — manifestând astfel un spirit de îndurare iubitoare mai curând decât de gâlceavă.

Și în timp ce aici soția este sfătuită în mod special să imite umilința lui Cristos, soțul este îndemnat să imite generozitatea lui Cristos — „Tot așa și voi soților, locuiți cu ele [soțiile voastre] potrivit cunoștinței [înțelept și generos], dând cinste femeii [având plăcere în progresul ei și în toate realizările și împlinirile ei], ca fiind un vas mai slab [folosindu-vă puterea pentru sprijinirea și încurajarea ei și nu pentru asuprirea ei], ca unele împreună moștenitoare cu voi a harului [favorurile și binecuvântările] vieții".

Același spirit de supunere, mai degrabă decât de gâlceavă, este recomandat întregii Biserici în relațiile ei cu stăpânirile civile omenești. Astfel Petru spune: „Fiți supuși oricărei stăpâniri omenești, pentru [pag. 17] Domnul" — adică, așa încât spiritul sau dispoziția Lui să poată fi văzută în voi — „Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să aduceți la tăcere neștiința oamenilor fără minte" (1 Pet. 2:13-17). Și Pavel spune: „Orice suflet să fie supus autorităților care sunt mai presus de el" etc. (Rom. 13:1, 5) și lui Tit (3:1) îi scrie: „Adu-le aminte să fie supuși stăpânilor și autorităților, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru bun".

Această datorie a supunerii (special recomandată soției în relațiile conjugale) este de asemenea recomandată întregii Biserici în mod individual, în relațiile lor unul cu altul. Astfel apostolul Petru spune: „Sfătuiesc pe bătrânii dintre voi … Păstoriți turma lui Dumnezeu … nu ca și cum ați stăpâni peste cei încredințați vouă, ci făcându-vă exemple turmei [exemple de umilință, iubire frățească, răbdare și credincioșie]. Tot așa și voi tinerilor, fiți supuși celor bătrâni. Și toți, unii față de alții, să fiți împodobiți cu smerenie, pentru că ?Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har?. Smeriți-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalțe" — 1 Pet. 5:1-6; Efes. 5:21.

Fără îndoială, dacă ar exista un om perfect în Biserică, sfatul către ceilalți membri ar fi să se supună conducerii și instrucțiunilor lui. Dar, în loc de un om infailibil în Biserică, avem Cuvântul infailibil scris, prin care noi fiecare și toți împreună suntem sfătuiți să cercetăm toate lucrurile. Și, de aceea, prima datorie de supunere este față de Cuvântul scris, și apoi unul față de altul în acel sens secundar care mai întâi probează toate lucrurile prin Cuvânt; și în ultimul rând în sensul că purtarea și vorbirea noastră să fie stăpânite cu moderație și bunătate și sinceritate frățească, pentru ca acest spirit de supunere sau umilință să se poată manifesta întotdeauna în toți.

Într-un sens asemănător dar mai puternic, apostolul prezintă datoria supunerii din partea soției în relațiile conjugale. Este o supunere care amintește de iubire, reverență, încredere și umilință; și care este de asemenea compatibilă cu „libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8:21), care există întotdeauna acolo unde spiritul Domnului este prezent (2 Cor. 3:17), și în care apostolul Pavel ne îndeamnă să „rămânem tari" — Gal. 5:1.

Petru ne arată pe Sara, soția lui Avraam, ca un exemplu potrivit de supunere a soției. Dar remarcați că, deși ea l-a respectat pe Avraam, arătat prin faptul că-l numea domnul ei (Gen. 18:12), și în timp ce ea, fără îndoială, cu bucurie și-a părăsit țara natală și prietenii, și, în ascultare de porunca lui Dumnezeu către soțul ei, l-a însoțit în călătoria lui spre țara promisă, umblând împreună cu el prin credință, vedem că supunerea ei nu a fost o supunere oarbă care să se abțină de a exprima un gând care era diferit de al lui Avraam; nici n-a fost nimic în comportarea lui Avraam față de ea care să indice o astfel de așteptare din partea lui. Ea a fost evident o femeie care gândea: ea a crezut promisiunea lui Dumnezeu că vor avea un fiu prin care va veni binecuvântarea lumii; și când natura se părea că dă greș ea a sugerat un mod în care să poată fi împlinită promisiunea. Iar când Agar a devenit lăudăroasă și și-a disprețuit stăpâna, [pag. 18] ea s-a plâns lui Avraam și i-a spus că o parte din vină era a lui. Ea nu voia ca el să-și împartă inima cu servitoarea ei. Răspunsul lui Avraam a asigurat-o că nu exista o astfel de împărțire, că servitoarea era încă sub stăpânirea ei. Și procedura ei ulterioară cu Agar a fost o disciplinare pentru a corecta această lăudăroșenie și atitudine nepotrivită față de stăpâna ei. Iar când Agar a fugit de ea, îngerul Domnului a întâlnit-o și ia spus să se întoarcă și să se supună stăpânei ei, ceea ce a și făcut, și evident că a fost primită și reabilitată de Sara — Gen. 16.

Cu altă ocazie, după ce s-a născut Isaac și cei doi băieți creșteau împreună, rivalitatea din Agar a rodit în Ismael care a persecutat pe Isaac, fiul Sarei. (Gen. 21:9; Gal. 4:29). Și din nou Sara a fost întristată și a apelat la Avraam să alunge pe femeia roabă și pe fiul ei; pentru că se temea că Avraam îl va face moștenitor împreună cu fiul ei, ceea ce n-ar fi fost în acord cu promisiunea lui Dumnezeu (Gen. 21:10-12; 15:4; 17:17-19). Avraam n-a fost înclinat să facă aceasta, și când Sara a insistat cu cererea ei, citim că „lucrul acesta a fost foarte dureros pentru Avraam, din cauza fiului său" Ismael, până când Dumnezeu i-a arătat voia lui în această privință.

Acest lucru este mai departe arătat de Petru ca un exemplu pentru noi, spunând (celor care sunt în același fel supuse soților lor) „fiicele ei vați făcut voi dacă faceți binele fără să vă temeți de ceva" — de vreun rezultat rău (1 Pet. 3:6). Supunerea sfătuită de apostol este o supunere rezonabilă, compatibilă cu o exprimare moderată, modestă a sentimentelor soției și o analizare potrivită a acestora de către soț, ca în cazul credinciosului Avraam, care n-a fost deloc condus de mofturile unei soții nechibzuite, ci care, analizând rezonabil sentimentele și încercările soției sale, a așteptat să vadă voia Domnului înainte de ai împlini dorințele.

Din cele de mai sus reise clar că relația umană dintre soț și soție, pe care Domnul o arată ca o ilustrație a relației frumoase dintre El și Biserică, nu este în nici un caz o ocazie de manifestare a tiraniei sau a servilismului pentru nici una din părți. Și oriunde există astfel de condiții ele nu sunt în acord cu ordinea divină. Domnul a pus pecetea aprobării Sale asupra căsătoriei atunci când a instituit această relație și a binecuvântat unirea primei perechi în Eden; și când, ca rege și regină — cap și ajutor — i-a făcut împreună moștenitori ai domeniului pământesc (Gen. 1:27, 28); și mai târziu când El a poruncit copiilor să cinstească și să asculte pe ambii părinți — Exod. 20:12; Efes. 6:1, 2.

Blestemul păcatului a căzut greu atât peste femei cât și peste bărbați; dar bărbatul creștin care ar căuta să lege blestemul asupra soției lui, în loc să dorească să-l ușureze și s-o ajute să-l poarte, din nefericire este lipsit de spiritul Mirelui ceresc. Și tot așa și soția creștină: dacă ea în mod egoist cere de la soț o măsură nepotrivită din sudoarea feței cauzată de blestem, în loc să caute să-i ușureze truda și să-i împărtășească grijile, din nefericire este lipsită de acel spirit care caracterizează pe adevărata mireasă a lui Cristos. Păcatul a fost cel care a cauzat blestemul peste rasa noastră; dar pe măsură ce ne luptăm împotriva păcatului și aspirăm spre dreptate și asemănare cu Dumnezeu, noi micșorăm unul celuilalt [pag. 19] relele blestemului. Și mulțumită lui Dumnezeu, acum timpul se apropie în grabă când „nu va mai fi nici un blestem" și când „tronul lui Dumnezeu și al Mielului" fiind stabilite pe pământ, spiritul iubirii, atât de frumos exemplificat între Cristos și Biserica înălțată, va fi glorios reprodus și pe planul pământesc; când, blestemul fiind în întregime ridicat, femeia își va găsi poziția ei naturală și onorată alături de soțul ei nobil, ca ajutoarea și însoțitoarea lui vrednică — „slava bărbatului", cum o descrie Pavel, și o „împreună moștenitoare a harului vieții", cum de asemenea o numește el, și cum este frumos arătat mai dinainte în restabilirea tipică a lui Iov (Iov 42:15), când el le-a dat fiicelor lui moștenire împreună cu frații lor.

Deci, în concluzie, relația căsătoriei este una onorabilă și binecuvântată când este privită în lumina Scripturii; totuși este una din binecuvântările pământești la care apostolul arată sfinților că au privilegiul să renunțe în multe cazuri pentru privilegiul și mai înalt de a servi interesele împărăției viitoare a lui Dumnezeu, fără distragerea atenției. (1 Cor. 7:32-35). Și când Biserica jertfitoare Îl va privi pe Împărat în frumusețea Lui și va fi recunoscută de El ca mireasa Lui vrednică și comoștenitoare, binecuvântarea acelei uniri nu va avea în ea nici o urmă de tiranie sau servilism, ci din contră, o armonie binecuvântată de iubire și apreciere care va fi o fericire de nedescris.

ÎN CHIP CUVIINCIOS ȘI CU RÂNDUIALĂ

„Dar toate să se facă în chip cuviincios și cu rânduială" — 1 Cor. 14:40

W. T. 15 Noiembrie 1895, pag. 259-267; R1889

Recent, prin diferite circumstanțe, printre grupările sfinților, ne-a fost atrasă atenția la subiectul ordinii în Biserică. Cum numărul celor separați de „Babilon" prin secera adevărului secerișului crește și se adună împreună în grupuri mai mari sau mai mici, cum a îndrumat Domnul (Evr. 10:25), dăm peste dificultăți noi și vedem că se ridică pericole noi, în special datorită marii activități a adversarului nostru veșnic vigilent. Aceste lucruri ne-au condus din nou la o considerare foarte grijulie a subiectului în lumina Scripturii.

Apostolii au avut multe de spus Bisericii timpurii cu privire la ordine în adunările sfinților; și noi se pare că am fost mai curând neglijenți față de acest sfat înțelept, crezând că este de mică importanță, pentru că Biserica este atât de aproape de sfârșitul cursului ei și că secerișul este un timp de separare. Dar este bine să continuăm să urmărim foarte atent toate „câte au fost scrise mai înainte pentru învățătura noastră". Deși timpul este scurt până la sfârșitul peregrinajului nostru pământesc, punctele de luptă cu domniile și puterile întunericului devin din ce în ce mai serioase, iar lupta în fiecare caz individual devine tot mai ascuțită și decisivă.

În timp ce este adevărat că secerișul este un timp de separare, este și un timp de adunare. Ar fi fermierul mulțumit să vânture grânele și apoi să le lase împrăștiate pe câmp? Nu; el știe că dacă nu le strânge și nu le depozitează, munca lui va fi pierdută: grânele vor putrezi pe pământ sau [pag. 20] vor veni păsările și le vor mânca. Ei bine, Domnul este un stăpân înțelept, și El arată că atât separarea cât și adunarea sunt parte din lucrarea secerișului, zicând, „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu [separați-vă de Babilon]"; și iarăși, „Adunați-Mi pe credincioșii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!"

De aceea, noi care suntem separați de Babilon, nu trebuie să stăm singuri și separați unul de altul; ci trebuie să ne adunăm împreună în părtășie creștină și comuniune în jurul mesei Domnului — masa secerișului, atât de bogat și generos așternută pentru noi. „Oriunde va fi cadavrul [hrana], acolo se vor aduna vulturii [clasa vulturilor flămânzi și cu privirea ageră, care discern hrana de departe]" (Mat. 24:27, 28). Noi trebuie să ne adunăm împreună și să întărim legăturile de iubire și părtășie „cu atât mai mult cu cât vedeți că ziua se apropie". Și făcând așa, este foarte important să luăm cu grijă în considerare ceea ce ne prezintă Scripturile ca fiind de folos pentru diferitele grupuri ale sfinților astfel adunați.

ORDINEA ÎN BISERICA TIMPURIE

În zilele Bisericii timpurii tiparul nu era încă în serviciul adevărului și nu erau nici chiar copii ale manuscriselor Cuvântului lui Dumnezeu la dispoziția poporului; cei mai mulți nici nu aveau capacitate să citească. De asemenea, Scripturile Noului Testament erau doar în proces de culegere. În timp, scrisorile apostolilor au fost schimbate între congregații și copiate pentru reexaminare și instruire.

Totuși, lipsa lucrurilor pe care noi le avem acum, a fost completată pentru ei, în acord cu necesitățile lor, de către marele Cap al Bisericii prin diferite daruri — al limbilor, al interpretării, al profeției etc., multe dintre ele încetând, după cum a declarat Sf. Pavel (1 Cor. 13:8), fiind înlocuite de binecuvântările mai bogate de mai târziu — Cuvântul lui Dumnezeu complet și compact în mâinile oamenilor, educația devenind generală pentru toți; și toate ajutoarele minunate pentru înțelegerea lui date de concordanțe, dicționare biblice etc., etc.

Pentru ca întrunirile Bisericii să fie folositoare în acele zile timpurii, apostolii au impus un aranjament al ordinii în treburile lor, iar diferitele grupări ale credincioșilor le-au pus în aplicare. Aceia care aveau darul limbilor, sau al interpretării limbilor, sau al profeției, nu trebuiau să vorbească toți odată; femeile fără carte sau neînvățate din acele zile (în special în Corint — vedeți numărul din Iulie 1893 pag. 201) nu trebuiau să întrerupă și să încurce întrunirile etc., etc. Și întregul serviciu trebuia să fie caracterizat de demnitate, sobrietate și solemnitate; totuși, cu cea mai mare simplitate, toți, într-un mod ordonat, din când în când, după diferitele lor capacități, să participe în lucrarea de edificare și zidire a corpului lui Cristos. Unii aveau capacitatea să instruiască Biserica în învățătura sănătoasă; unii aveau darul limbilor sau al interpretării; unii puteau să sfătuiască și să încurajeze; și toți puteau să-și unească inimile în rugăciune și să-și ridice glasul în laudă, în psalmi și imnuri și cântări spirituale (1 Cor. 14:15; Efes. 5:19; Col. 3:16). Și astfel, cunoscându-se unul pe altul, puteau să-și poarte sarcinile unii altora și să înainteze [pag. 21] împreună în creștere și dezvoltare creștină, mijloacele lor pentru edificare fiind furnizate de Domnul iar metodele în privința ordinii prin sfatul apostolilor.

În timp ce această ordine în privința întrunirilor a fost astfel indicată și a fost aplicată de Biserică, a existat de asemenea o ordine în conducere și în diferitele datorii ale Bisericii. Astfel, de exemplu, Pavel și Barnaba, când au adunat grupuri de credincioși în Listra, Iconia și Antiohia, „au rânduit bătrâni în fiecare adunare" și apoi încredințându-i Domnului au plecat (Fapte 14:21-23). Pavel de asemenea l-a însărcinat pe Tit să meargă din cetate în cetate, și în fiecare loc să rânduiască (stabilească) bătrâni, a căror datorie era să supravegheze turma Domnului din împrejurimi, săi hrănească cu adevărul, să-i păzească împotriva lupilor îmbrăcați în piei de oi, și în general să acționeze ca reprezentanți ai lor (Tit 1:5; Fapt. 14:23; 20:17, 28; 1 Pet. 5:1, 2; Fapt. 15:6, 23-28). Calitățile acestor bătrâni au fost de asemenea clar arătate de către apostol — 1 Tim. 3:1-13; Tit 1:5-11.

ORDINEA NECESARĂ PÂNĂ ASTĂZI

Dacă această ordine a fost necesară pentru prosperitatea spirituală a Bisericii timpurii, și fiindcă era necesară a fost poruncită cu atâta autoritate și a fost atât de general adoptată așa încât nu era nici o excepție de la regulă în nici un loc, este desigur o chestiune vrednică de luat în seamă că ar exista și astăzi aceeași necesitate în grupările credincioșilor.

Noi credem că aceeași necesitate pentru ordine și pentru stabilirea de bătrâni există și azi, și pentru aceleași motive bune pentru care a existat și atunci, care motive sunt următoarele:

1) Datorită faptului că în Biserică, ca într-o familie, există diferite grade de dezvoltare spirituală. Unii sunt prunci și au nevoie de laptele curat al Cuvântului, în timp ce alții au nevoie de hrană tare; și de aceea este necesar ca cineva „în stare să învețe" să fie într-o astfel de poziție ca să facă acest lucru. Există de asemenea diferite ispite, încercări, dificultăți și pericole pe care nu toți sunt în mod egal pregătiți să le întâmpine. De aici necesitatea de supraveghetori înțelepți și discreți, oameni cu o anumită experiență și capacitate, adânc interesați de a se îngriji de binele spiritual al tuturor, și capabili să-i instruiască în adevăr.

2) Pentru că acum, ca și atunci în Biserica timpurie, există lupi în piei de oi „care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare", împotriva cărora bătrânii aleși trebuie să fie în stare să apere turma; și împotriva cărora ei trebuie să fie în stare să-i înarmeze, conducându-i spre o cunoaștere completă a adevărului. Apoi, de asemenea, după cum ne-a prevenit apostolul, „Se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei"; iar bătrânii credincioși vor discerne repede și vor avertiza prompt, și vor apăra turma împotriva unor astfel de influențe — Fapte 20:28-30; Tit 1:10, 11; 2 Pet. 2:13.

3) Pentru că dacă nu s-ar fi făcut astfel de aranjamente și numiri în modul legitim indicat de apostoli, cineva va lua conducerea și o va ținea un timp nedefinit; și aproape fără să simtă, o întreagă grupare se va găsi mai mult sau mai puțin în robia aceluia. Astfel de cazuri s-au ivit frecvent [pag. 22] și frații neau scris cerându-ne unele sugestii despre cum ar putea fi eliberați, fără să ofenseze sau să rănească pe fratele care a luat poziția de conducere.

Această luare a conducerii a fost într-adevăr o necesitate în multe cazuri, și a fost luată în general cu cele mai curate motive și cu rezultate bune până la un anumit punct; de exemplu, uneori se întâmplă cam așa: Un frate plin de iubire față de adevăr și zel pentru cauza Domnului strânge în jurul lui câțiva care primesc adevărul cu bucurie și care doresc și au nevoie de sfaturi în continuare, pe care el, fiind mai avansat, poate să le dea; și ei cresc împreună în cunoștința adevărului iar prin zelul lor unit grupul se mărește, până când, în final, se consideră necesar să se mute întrunirile de la casele fraților la o sală mai mare. La acest timp un alt frate din grup se dovedește mai capabil pentru lucrarea aceasta mai mare, mai publică, dar toți se tem să sugereze ca fratele mai capabil să ia conducerea, de frică să nu ofenseze pe cel mai puțin capabil, deși de mult timp recunoscut și încă iubit. În unele cazuri chiar și o aluzie la acest lucru se manifestă prin puțin resentiment, și este clar că fratele a ajuns să se simtă un fel de proprietar în adunare, și el simte și vorbește despre ei ca poporul lui etc., etc., în loc de poporul Domnului. Dar, ne bucurăm să spunem că nu acesta este cazul întotdeauna, pentru că uneori harul umilinței continuă să crească și eul este pierdut din vedere în zelul față de lucrarea Domnului.

Uneori se întâmplă ca cineva care are cel mai puțin din harul umilinței, și de aceea este cel mai puțin potrivit situației, să iasă înainte să ia conducerea și se silește să o păstreze; iar dacă nu este sănătos în credință, adunarea este curând tulburată cu speculații sau doctrine false prin care mulți pot să se poticnească.

4) Dacă nu există un aranjament ordonat în Biserică, cei care sunt cei mai preocupați de bunul ei mers și nerăbdători să cheltuiască și să fie cheltuiți în serviciul ei, se pot trezi uneori într-o situație foarte jenantă. Credincioșia față de adevăr cauzează adesea diviziuni. Și unii cărora nu le place acea credincioșie ar putea sugera cu tărie că serviciul celui credincios nu este dorit, deși s-ar putea ca acesta să nu fie sentimentul tuturor, nici chiar a majorității adunării. Unei astfel de persoane i-ar lipsi sprijinul pe care lar da o exprimare completă și de aceea ar trebui să lupte în apărarea turmei aproape singur, sau altfel să o lase la îndemâna adversarului.

Faptul că lucrurile merg bine într-un loc unde nu s-a ajuns la o înțelegere asupra unei ordini sistematice și nu s-au luat în considerare îndatoririle, drepturile și libertățile congregației, nu este o garanție că vor merge așa totdeauna. Adversarul nostru veșnic treaz va profita la un anumit timp de fiecare loc sau principiu nepăzit în Biserică, în mod colectiv cât și individual. De aceea ca Biserică cât și în cazuri individuale noi trebuie

„Să nu lăsăm nici un loc nepăzit, nici o slăbiciune a sufletului (ci)

Luați fiecare virtute, fiecare har și întăriți totul".

[pag. 23]

Perioadele de pace și odihnă sunt timpuri de pregătire pentru urgențele de furtună și vijelie, pe care trebuie să le întâmpinăm atât colectiv cât și individual. Un căpitan și un echipaj care ar pleca pe mare cu o corabie pregătită numai pentru vreme bună ar dovedi că au vederi foarte înguste. Înțelepciunea ne sfătuiește că, oricât ar fi vremea de bună, sau oricât de calmă ar fi marea și oricât de plăcut ar fi vântul la plecare, trebuie să avem la bord toate aranjamentele pentru a lupta cu furtuna — asigurarea cu bărci de salvare, colaci de salvare, închiderea intrărilor de pe punte etc., toate trebuie să fie pregătite. Îndeosebi în aceste timpuri de încercare când Satan este cel mai activ și mai subtil în împotrivirea lui, noi trebuie să ne uităm bine la toate asigurările preventive cu care Domnul, prin apostoli, ne-a sfătuit pentru protejarea noastră.

SFATUL APOSTOLIC RECOMANDAT

Văzând toate aceste întâmplări neprevăzute nu ezităm să recomandăm Bisericilor din orice loc, fie că numărul lor este mare sau mic, sfatul apostolului, ca în fiecare grupare să fie aleși bătrâni dintre ei ca să „hrănească" și „să supravegheze" turma. Și în conformitate cu învățătura apostolului (1 Cor. 12:28, 29), că Dumnezeu a pus pe unii în Biserică să fie ajutoare speciale, învățători etc., și că nu toți au aceste calități, noi ar trebuie să ne așteptăm ca Domnul să furnizeze asemenea persoane în fiecare grupare, și de aceea trebuie să căutăm să-i găsim, ca în Bisericile timpurii. În timp ce frații din adunările din alte părți pot să ajute la începerea lucrării, și prin vizitele lor ocazionale să fie un stimulent împrospătător, fiecare grupare trebuie să furnizeze proprii ei bătrâni și să ducă înainte partea lor din lucrarea Domnului, așa cum li sar deschide calea. Câmpul special de lucru al fiecărei grupări este propria ei localitate, atât cât poate să-și extindă influența; evlavia fierbinte și zelul lor arzător nu va rămânea fără roadă. Dacă numai puțin grâu se poate aduna, cel puțin se poate depune o abundantă mărturie pentru adevăr. Această Evanghelie a Împărăției trebuie să fie vestită atât „ca mărturie" cât și pentru a strânge „un popor pentru numele Său". Distribuirea pliantelor, vizitele personale, scrisorile și conversațiile personale (înțelepte și discrete) — în ateliere, magazine, pe stradă, în familie — sprijinite pe caractere creștine nobile și consecvente, și servicii pline de bunătate față de vecini, sunt toate mijloace efective în interesul adevărului pe care zelul fierbinte nu le va trece cu vederea. În toate aceste moduri toți pot predica evenghelia; pentru că toți consacrații sunt unși ca să predice, și nu au nevoie de altă autoritate pentru aceasta decât aceea pe care o dă Domnul în ungerea lor cu Spiritul Său sfânt. În acest scop a fost uns Domnul și Capul nostru; și aceeași ungere se extinde la toți membrii corpului Său, Biserica — Isa. 61:1-3; Luca 4:16-21; 1 Ioan 2:27.

OCAZIA DE A ALEGE BĂTRÂNI

Noi sugerăm că în chestiunea alegerilor de bătrâni gândul Domnului poate fi determinat cel mai bine prin intermediul poporului Său consacrat. Biserica (adică, numai cei care se încred în mântuirea prin sângele prețios [pag. 24] al Răscumpărătorului, și care sunt deplin consacrați Lui) să-și exprime judecata cu privire la voia Domnului prin vot; și dacă aceasta se face periodic — să zicem anual — libertățile congregației vor fi păstrate iar bătrânii vor fi cruțați de multă stânjeneală inutilă. Dacă se consideră eficient, și așa se manifestă voința Domnului, nu ar exista barieră în realegerea acelorași bătrâni an după an; iar dacă se consideră eficientă o schimbare, ea poate fi făcută fără nici o fricțiune sau simțăminte neplăcute din parte cuiva.

Un vot al Bisericii doar acordă ocazia fiecărui credincios îndreptățit și deplin consacrat să-și exprime convingerile lui despre voia Domnului în acea chestiune — nu propria sa voință; pentru că dacă este pe deplin al Domnului el își recunoaște propria voință moartă și înțelege că trebuie să acționeze și să vorbească așa cum ar vrea Domnul. Această metodă asigură tuturor drepturi și privilegii egale. Aceasta a fost probabil metoda lui Tit și a altora care s-au îngrijit de această chestiune în Biserica timpurie; pentru că noi nu putem să gândim că ei au numit în mod arbitrar bătrâni fără a se consulta cu poporul, care în mod necesar cunoșteau mai bine decât puteau ei, care erau relativ străini, cunoaște. Aceasta este de asemenea metoda menționată în Fapt. 6:3-5. Amintiți-vă și faptul că voi alegeți servitori (predicatori), și nu domni sau stăpâni. Aceasta este foarte diferit de metodele la modă în diferite secte, multe din ele limitând cele mai multe privilegii la o clasă „clericală" care domnește peste popor; și chiar în acele lucruri în care adunările au o voce, chestiunea nu este în mâinile celor deplin consacrați lui Dumnezeu, copiii descătușați și conduși de spirit, ci doar în mâinile acelora care s-au supus unei robii sectare, atât în privința doctrinei cât și a ordinii, din care nici o treime n-ar pretinde să fie deplin consacrați lui Dumnezeu. Dar pentru a fi siguri că avem gândul Domnului, trebuie să ne asigurăm că vom recunoaște prin vot numai pe aceia care pretind că sunt îndreptățiți prin credință în sacrificiul înlocuitor al lui Cristos și pretind că sunt deplin consacrați Lui. De aceea ar fi bine să se identifice această clasă înainte de votare, fie cerând ca aceștia să ridice mâna, fie să ocupe locuri în altă parte a camerei. Aceasta ar ajuta și pe alții, ținând proeminent înaintea minții tuturor acea credință și consacrare fără de care nimeni nu poate spera să fie din Biserica triumfătoare; și demonstrarea acestei mărturisiri bune aduce întotdeauna o binecuvântare celor consacrați.

Este adevărat, unul sau câțiva s-ar putea să nu fie consecvenți cu credința lor, dar votul majorității va fi fără îndoială sub îndrumarea Domnului și va fi exprimată voința Lui; și trebuie privit ca atare cu deplină credință. Dar unii ar putea spune că, cu toată grija lor de a avea doar votul Bisericii, votul majoritar al Bisericii ar putea fi totuși greșit, neexprimând gândul Domnului; și ca o astfel de greșeală s-ar putea aminti cazul alegerii lui Matia de către cei unsprezece apostoli pentru a lua locul lui Iuda, precum și faptul că Domnul a ignorat pur și simplu alegerea lor și ulterior l-a ales El Însuși pe Pavel.

Oricum, aceasta n-a fost o alegere a Bisericii sub îndrumarea Spiritului sfânt; pentru că s-a întâmplat înainte de Cincizecime, spiritul sfânt încă [pag. 25] nu fusese dat (Ioan 7:39), și ucenicii încă nu fuseseră recunoscuți de Dumnezeu ca Biserică. Pe lângă aceasta, nici unul dintre apostoli n-a fost ales în același fel ca bătrânii din diferitele adunări, și nici nu puteau fi: Biserica, Corpul lui Cristos nu exista încă. Numai Capul Bisericii era recunoscut și El încă nu fusese glorificat. Toți cei doisprezece au fost aleși direct de către Domnul și la timpul cuvenit, pregătiți pentru serviciul lor special pentru întregul corp. Alegerea de „bătrâni în fiecare loc" adoptată de către apostoli este total separată și distinctă de alegerea celor doisprezece direct de Domnul, chestiune în care Biserica nu a avut nimic de spus și nici nu putea avea ceva de spus.

Cât despre numărul de bătrâni care să fie aleși în fiecare adunare: aceasta poate depinde de numărul fraților din grupul respectiv calificați pentru serviciu. Dacă se pare că sunt doi sau trei capabili, servind adunarea alternativ va duce la dezvoltarea talentelor fiecăruia, și s-ar putea ca serviciul să fie extins dincolo de adunare, după cum sunt ocaziile; și adunarea va beneficia în acest mod și de varietatea talentelor fiecăruia. Sau s-ar putea să fie unul sau doi cărora li s-ar recunoaște calități mai proeminente și astfel de părți ale serviciului li s-ar putea da lor, fiind considerați cel mai bine pregătiți.

Ocazia alegerii de bătrâni trebuie să fie întotdeauna una solemnă. Acesta este lucrul Domnului și trebuie făcut cu adâncă considerație, așa cum este în ochii Lui. Fratele care este pus conducător al întrunirii trebuie să se străduiască să accentueze acest lucru tuturor. Dacă fiecare din adunare caută să cunoască și să facă doar voia lui Dumnezeu, și, în armonie cu consacrarea lui, arată ceea ce crede el că este voia Domnului în chestiune, atunci, în baza promisiunii că „El îndrumă pe cei smeriți în judecata lor" (Psa. 25:9 — din l. engleză, n.t.), rezultatul unor astfel de hotărâri trebuie acceptat de toți ca fiind gândul Domnului, Spiritul sfânt vorbind astfel prin poporul Său consacrat. În general rezultatul unor astfel de hotărâri va fi un acord unanim.

CALITĂȚILE BĂTRÂNILOR

În 1 Tim. 3:1-7 apostolul descrie calitățile unui bătrân sau supraveghetor, și în versetele de la 8 la 13 sunt descrise calitățile unui ajutor de bătrân. Aceste versete trebuie citite înainte să se voteze, și mai întâi trebuie ales bătrânul sau bătrânii pentru serviciul de bază, apoi, dacă este nevoie de ajutoare, ele trebuie alese după aceea. Între aceste ajutoare se pot găsi, în mod potrivit, unele surori; pentru că unele dintre servicii pot fi îndeplinite cel mai bine de surori, în special vizitele la surorile bolnave. Mulți presupun că versetul 11 de mai sus se referă la aceste ajutoare dintre surori, la fel ca și Romani 16:1; pare evident că în Biserica timpurie multe surori au servit. Alegerea sau votul trebuie să fie în deplină concordanță cu calitățile menționate, fiecare judecând care ar fi voia Domnului. Cităm:

„Dacă cineva dorește să facă lucrarea [serviciul] de supraveghere, bun lucru dorește. [Orice serviciu pe care-l putem face corpului lui Cristos este un serviciu binecuvântat]. Trebuie deci ca supraveghetorul să fie [pag. 26] fără vină [un caracter bun], soțul unei singure soții [nu neaparat căsătorit, pentru că atât Domnul cât și apostolul recomandă celibatul ca preferabil — Mat. 19:12; 1 Cor. 7:32, 33 — dar nu trebuie să aibă mai mult de o soție, o poruncă mai adecvată în acele zile decât în timpul prezent], cumpătat, discret, vrednic de cinste, primitor de oaspeți, în stare să învețe pe alții. Să nu fie nici dedat la vin, nici bătăuș, ci să fie blând, nu certăreț, nu iubitor de bani, să-și conducă bine casa și să-și țină copiii în supunere cu toată seriozitatea; [căci dacă cineva nu știe să-și conducă bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?]"

Ideea nu este, cum ar părea să sugereze versiunea comună, că acești servitori ai Bisericii trebuie să stăpânească Biserica — să stabilească legi pentru ea și s-o țină în supunere față de voința lor — ci, cu un interes iubitor, trebuie să o conducă îngrijindu-se de interesele și treburile ei, so sfătuiască și s-o ajute ca niște administratori credincioși ai lui Dumnezeu. Domnul Isus este singurul Domn de care are nevoie Biserica; și nici un sinod sau conciliu, cler sau bătrâni, nu sunt autorizați să-și asume prerogativele singurului Domn și Cap. Frații din Biserică pot să sfătuiască și să îndemne; dar făcând așa ei trebuie să se străduiască ca întotdeauna să vorbească nu propriile lor păreri, ci ca purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu — „Ca niște buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit. Dacă vorbește cineva, să vorbească așa ca și cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujește cineva, să fie după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu, prin Isus Cristos" (1 Pet. 4:10, 11). Sfatul lor trebuie să aibă greutate în Biserică numai dacă este sprijinit de Cuvântul și Spiritul Domnului, și fiecare trebuie să judece individual. Dar când un astfel de sfat este bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu, atrăgând atenția la preceptele și poruncile lui, trebuie să fie luat în considerare cu grijă de către toți, în spiritul smereniei. Și dacă, cu mândrie în inimă, cineva disprețuiește astfel de sfat, desconsiderând sau luând în mod ușuratic mijlocul uman pe care Dumnezeu l-a ales ca să atragă atenția la acel sfat, astfel de opoziție este împotriva Domnului și împotriva căii Sale.

Din acest motiv apostolul ne îndeamnă „vegheați ca nimeni să nu fie lipsit de harul lui Dumnezeu, ca nu cumva vreo rădăcină de amărăciune să dea lăstari, să vă aducă tulburare și mulți să fie întinați de ea" (Evr. 12:15); pentru că harul lui Dumnezeu, favoarea lui Dumnezeu, manifestându-și voința în mod clar prin Cuvântul Său, vine la Biserică în principal prin instrumentele umane alese de El. Și dacă vreun om, prin ceartă sau slavă deșartă, sau din oricare alt motiv, caută să destabilizeze încrederea turmei Domnului și să sădească o rădăcină de amărăciune în inimile lor împotriva acelor servitori pe care Domnul i-a pus pentru prezentarea și apărarea adevărului, acela, prin aceasta, împiedică harul lui Dumnezeu să ajungă la ei, iar rezultatul aproape sigur va fi întinarea multora. Oricine urmează un astfel de curs este în mâinile Domnului pentru a fi judecat; și, orice ar pretinde ei, mai repede sau mai târziu vor [pag. 27] eșua împreună cu toți cei care le urmează calea vătămătoare. Dacă frații loiali Domnului și unul altuia, și loiali față de interesele turmei, diferă în judecata lor în privința voinței Domnului, trebuie ca în aceste diferențe să se manifeste spiritul iubirii și trebuie să se străduiască prin rugăciune și studiu atent și printr-o dorință sinceră, să-și curățească inimile de orice dispoziție care i-ar face nevrednici de adevăr, și să ajungă repede la unitatea credinței — „Gândul acesta, deci, să ne însuflețească pe toți câți suntem desăvârșiți [în inimă, în voință]; și dacă în vreo privință gândiți altfel, Dumnezeu vă va lumina și în această privință. Dar în lucrurile la care am ajuns de aceeași părere să umblăm la fel" — Fil. 3:15, 16.

„Să nu fie întors la Dumnezeu de curând (o persoană fără experiență, neîncercată), ca nu cumva, umflat de mândrie, să cadă în vina diavolului [adică, să nu cadă ca Satan — Isa. 14:13, 14; Fil. 2:5-9 — să devină ambițios ca să fie mare, prin aceasta necesitând să fie înjosit; pentru că ?mândria merge înaintea distrugerii și un duh îngâmfat înaintea căderii?]".

„Dar trebuie să aibă și o bună mărturie (de onestitate și un caracter cinstit) din partea celor de afară (lumea), pentru ca să nu cadă în dispreț (disprețul ipocriziei) și în cursa diavolului".

„Diaconii, de asemenea, să fie serioși, să nu înșele cu vorba, să nu fie dependenți de mult vin, nu setos de câștig mârșav, ci să păstreze taina credinței într-o conștiință curată. Trebuie să fie puși la probă mai întâi, și numai dacă sunt fără vină să servească. Soțiile lor, de asemenea, să fie serioase, nedefăimătoare, cumpătate, credincioase în toate lucrurile. Diaconii să fie soți ai unei singure soții și să-și conducă bine casele lor".

În scrisoarea sa către Tit, Pavel adaugă la aceste calități următoarele — „să se țină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învățătura, ca să fie în stare atât să încurajeze cu învățătura sănătoasă, cât și să înfrunte pe cei care vorbesc împotrivă; … căci sunt mulți nesupuși care vorbesc fără folos și sunt amăgitori, cărora trebuie să li se închidă gura". Cât de necesare pentru prosperitatea turmei sunt aceste calități în bătrânii aleși! Deasupra tuturor lucrurilor ei trebuie să aleagă pe cei „sănătoși în credință", care „se țin de Cuvântul adevărat" și să evite foarte atent pe cei care se ocupă de speculații omenești și filosofii deșarte. Această precauție indică de asemenea că Biserica trebuie să știe clar care este credința ei și să fie în stare să judece dacă credința bătrânilor ei este sănătoasă. Credința dată o singură dată sfinților („Că Cristos a murit pentru păcatele noastre") trebuie să încerce orice amănunt ulterior, adânc al adevărului. Și toate speculațiile și filosofiile fanteziste trebuie dezapreciate și descurajate după cum spune apostolul — 1 Tim. 6:20.

ÎNSĂRCINĂRILE DATE DE APOSTOLI BĂTRÂNILOR

Apoi, când bătrânii au fost aleși și ei au acceptat serviciul, însărcinările lui Pavel date lui Timotei (2 Tim. 3:16, 17; 4:1-5) și lui Tit (2:1, 7, 8, 11-15), și ale lui Petru în epistola sa generală (1 Pet. 5:1-11) pot fi citite bătrânilor în prezența adunării, urmate de o rugăciune că Dumnezeu își va adăuga binecuvântarea peste bătrânii aleși și peste toată adunarea în cooperarea lor împreună în serviciul Domnului.

[pag. 28]

Aceste cuvinte ale apostolilor sunt foarte solemne. Ascultați-l pe Pavel: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să convingă, să îndrepte, să dea înțelepciune în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul pregătit pentru orice lucrare bună".

„Te rog fierbinte [Timotei] înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui Cristos Isus, care va judeca viii și morții, și pentru arătarea și împărăția Lui: vestește Cuvântul, stăruie asupra lui la timp și nelatimp [când este convenabil pentru tine și când nu este convenabil pentru tine], mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura. Căci va fi un timp când oamenii nu vor suferi învățătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile [pentru ceva nou și ciudat — speculații omenești și filosofii deșarte] să audă lucruri plăcute și își vor aduna în jur învățători după poftele lor. Și își vor întoarce urechea de la adevăr și se vor îndrepta spre basme. Dar tu fii treaz în toate [împotriva acestor influențe și tendințe rele], suferă relele [pentru că ele vor veni sigur pentru toți cei care sunt credincioși în serviciu: aceștia în mod sigur vor atrage asupra lor mânia adversarului care li se va opune în mod activ], fă lucrarea unui evanghelist și împlineșteți bine slujba".

Lui Tit el îi spune: „Tu însă vorbește lucruri care se potrivesc cu învățătura sănătoasă; … dă-te pe tine însuți model de fapte bune în toate privințele, iar în învățătură dă dovadă de curăție, de seriozitate, de cuvânt sănătos care nu poate fi condamnat, pentru ca cel împotrivitor să rămână de rușine și să nu poată să spună nimic rău despre tine. … Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toți oamenii sa arătat și ne învață că, tăgăduind nelegiuirea și poftele lumești, să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie, așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos. … Spune lucrurile acestea, sfătuiește și mustră cu toată autoritatea [autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, nu a sa proprie]".

Ascultați și pe Petru: „Sfătuiesc pe bătrânii dintre voi, eu care sunt bătrân împreună cu ei, un martor al suferințelor lui Cristos și părtaș al slavei care va fi descoperită: păstoriți turma lui Dumnezeu care este între voi, veghind asupra ei, nu fiind constrânși [care să necesite îmboldiri], ci de bună voie [dorind să-și asume lucrul și responsabilitățile serviciului]; nu pentru un câștig rușinos, ci cu dragă inimă [care iubește să servească pe Domnul, oile și adevărul]; nu ca și cum ați stăpâni peste cei încredințați vouă, ci făcându-vă exemple turmei. Și când se va arăta Păstorul cel Mare, veți căpăta cununa care nu se poate veșteji, a slavei. Tot așa și voi tinerilor fiți supuși celor bătrâni. Și toți unii față de alții, să fiți împodobiți cu smerenie, pentru că ?Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har?".

„Smeriți-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca la timpul potrivit El să vă înalțe, aruncând asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Îsuși îngrijește de voi. Fiți treji și vegheați, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită. Împotriviți-vă lui tari în credință, … și Dumnezeul oricărui har, care va chemat în Cristos Isus la slava Sa [pag. 29] veșnică, după ce veți suferi puțin timp, El Îsuși vă va desăvârși, vă va întări, vă va da putere și vă va face neclintiți. A Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin."

EXERCITAREA LIBERTĂȚII, O PAZĂ ÎMPOTRIVA ROBIEI

Unii sunt atât de bucuroși că au scăpat de robia Babilonului încât au nevoie de prevenire împotriva celeilalte extreme — lipsa ordinii. Unii se tem atât de mult de sclavia organizațiilor sectare pământești, încât le este frică să-și folosească libertatea individuală ca să desemneze care din gruparea lor cred ei că ar fi alegerea Domnului pentru anumite servicii. Ei riscă astfel tocmai robia pe care doresc s-o evite. Tendința este să se meargă la extreme, ca un pendul; dar tendința Cuvântului și a Spiritului Adevărului este să „întărească, să dea putere, se ne facă neclintinți". Interesele spirituale ale turmei Domnului din orice loc sunt chestiuni prea serioase și importante ca să fie lăsate într-o stare dezorganizată, de care Satan în mod sigur va profita.

Faptul că noi am scăpat de robia Babilonului nu este un motiv să desconsiderăm toată ordinea și orânduirea în treburile noastre: Biserica timpurie s-ar putea să fi avut aceleași temeri; pentru că ei tocmai scăpaseră de robia iudaismului și au fost și ei instruiți să nu se încurce din nou în jugul robiei (Gal. 5:1). Totuși jugul robiei n-a fost ideea de sistem și ordine, ci robia vechii credințe evreiești — Legământul Legii. De acela trebuiau ei să rămână liberi; pentru că Cristos prin sacrificiul Său i-a făcut liberi. Evident, ordinea sistematică poruncită Bisericilor și adoptată de toți nu era considerată o robie; s-a stabilit ordinea și au fost puși bătrâni în fiecare loc; iar lucrarea Domnului a prosperat pe măsură.

Principiul ordinii și al recunoașterii bătrânilor puși cum se cuvine și calificați prin Spiritul Domnului — nu în așa-numitele seminarii teologice — și sprijinirea lor în lucrare prin aprobarea și cooperarea adunării pe care ei o servesc, este corect, altfel apostolii au greșit impunând aceasta Bisericii timpurii, iar creștinii de atunci au greșit că nu s-au împotrivit aranjamentului. Dar evident că apostolii și Biserica timpurie nu au greșit. Ordinea și aranjamentul simplu al treburilor lor s-a dovedit o binecuvântare, și însuși Domnul a stabilit un precedent recunoscând aranjamentul, când, în descoperirea făcută celor șapte biserici din Asia, El și-a spus mesajul prin bătrânii lor reprezentativi, „îngerii", mesagerii sau servitorii. — Apoc. 2:1, 8, 12, 18; 3:1, 7, 14.

Noi nu ne contrazicem cu bisericile nominale în subiectul ordinii, decât în faptul că ei au depășit simplitatea care este în Cristos și ordinea pe care El a impus-o prin sfinții Săi apostoli, și au înmulțit formele de evlavie până când i-au pierdut puterea. Noi nu trebuie să respingem ceva doar pentru că așa este și în biserica nominală, ci trebuie să respingem tot ce este greșit, tot ce nu este în armonie cu Cuvântul și cu Spiritul lui Dumnezeu. Dacă am fi fost ghidați numai de un antagonism orb față de diferite secte, noi am fi putut merge la extremă și să renunțăm la unele adevăruri vechi și valoroase pe care sistemele nominale creștine le mai țin într-un anumit fel, deși acum cu tot mai puțină tenacitate. Noi am fi [pag. 30] putut renunța, de exemplu, la doctrinele despre ispășirea înlocuitoare, sau a botezului, sau a cinei Domnului, doar pentru că le țin și ei. Dar învățați de Cuvântul lui Dumnezeu, am învățat să ținem tare ceea ce este bun; și între lucrurile bune este și acela de a face tot ce facem în cauza Domnului cât și în toate celelalte, „în chip cuviincios și cu rânduială", dar să fie ordinea Scripturală și nu ordinea Babilonului, care înalță o clasă de stăpâni peste moștenirea lui Dumnezeu și ignoră pe adevăratul Cap al Bisericii, care este singura autoritate de drept peste ea. Nu uitați că „unul singur este Învățătorul vostru: Cristos; și voi toți sunteți frați. Și cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru". „Dar toate să se facă în chip cuviincios și cu rânduială" și având în vedere zidirea corpului lui Cristos — 1 Cor. 14:40, 26.

PREROGATIVELE CAPULUI BISERICII

Este o greșeală să presupunem că adevărata Biserică nu are responsabilități obligatorii, că toți suntem liberi să facem așa cum ne place — să părăsim adunarea sfinților dacă vrem, sau să ne asociem cu alții dacă dorim, sau să mergem într-un loc și în altul și să adunăm câte o bucățică de hrană de pe toate mesele, bună, rea și indiferent cum ar fi. Dacă într-adevăr aparținem lui Cristos, singura libertate de care ne bucurăm este libertatea de robia păcatului și a morții și de toate jugurile pe care Satan le-a impus asupra noastră. Libertatea noastră constă în faptul că nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus; noi am trecut din moarte la viață și nu mai suntem servi ai stăpânului Păcat. Lucrurile vechi care au aparținut acelei robii au trecut și toate lucrurile s-au făcut noi. Aceasta este libertatea binecuvântată a fiilor lui Dumnezeu. Ea se realizează acuma prin credință, și într-o anumită măsură în realitate; dar în curând va fi pe deplin realizată când ceea ce este muritor (cu lipsuri și imperfect prin cădere) va fi îmbrăcat în nemurire.

Dar fiind astfel ridicați de Cristos din robia Păcatului, am intrat de atunci încoace în relație de legământ cu El pentru a face voia Lui, care este și voia Tatălui nostru ceresc, exact așa cum a făcut și El legământ cu Dumnezeu zicând: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!" „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis". Deci, așa cum a spus Domnul nostru, noi, pe care El ne-a eliberat de îngrozitorul jug al lui Satan, am luat asupra noastră jugul și sarcina lui Cristos — care este un serviciu bucuros (Mat. 11:29-30). Aceasta este deci măsura libertății noastre dacă suntem loiali legământului nostru, și de asemenea și măsura robiei noastre. Lăudat fie numele Lui! Noi aflăm că jugul Domnului și Răscumpărătorului nostru nu este greu și sarcina este ușoară datorită iubirii Lui față de noi și a iubirii noastre față de El.

Adevărata Biserică „a căror nume sunt scrise în ceruri" este fără îndoială o organizație, chiar în timpul prezent când este supusă multor schimbări — membri ei schimbându-se constant etc.; dar este o organizație cerească, nu una pământească. Există două sensuri în care poate fi privită adevărata Biserică a lui Cristos: 1) Întreaga companie de credincioși [pag. 31] consacrați de la începutul Veacului Evanghelic până la sfârșitul lui constitue un singur corp, o singură Biserică, nu mai multe, pentru că Domnul a întemeiat doar o singură Biserică. Și peste acea singură Biserică El Însuși este singurul „Domn" și „Cap", „Păstorul cel Mare", și „Învățătorul" și singura autoritate. Aceasta este „Biserica celor întâi-născuți" a căror nume sunt „scrise în ceruri" (Evr. 12:23); și cei ale căror nume continuă să rămână acolo până la sfârșitul cursului lor și nu sunt șterse din cauza necredincioșiei (Apoc. 3:5), vor fi admiși ca membri deplini în Biserica triumfătoare, la arătarea și împărăția Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos — 2 Tim. 4:8; Tit 2:13; 1 Pet. 1:7; 5:4.

Însuși Domnul ține registrele cu evidența Bisericii — înregistrarea numelor noastre și conturile individuale ale fiecărui membru: noi nu avem nimic de-a face cu aceasta. El înscrie pe toți credincioșii cu adevărat consacrați și nici o putere de pe pământ nu poate să-i smulgă din mâna Sa, sau să le șteargă numele din registrul ceresc (Ioan 10:28, 29; Rom. 8:35-39; Apoc. 3:5). Înțelepciunea Sa fără greșeală este suficientă pentru acest lucru și pentru toate datoriile funcției Capului. De aceea este foarte nepotrivit și condamnabil ca vreun membru al Corpului lui Cristos să devină căpos — să-și asume autoritatea Capului Bisericii. Și un astfel de om, dacă nu este recuperat repede prin disciplinare de la Domnul, va fi în cele din urmă tăiat și îndepărtat ca nevrednic de vreun loc în corpul Său — 2 Tes. 2:11.

2) Un alt sens în care poate fi privită Biserica — și este de asemenea un sens scriptural (Filimon 2; Apoc. 2:1; etc.) — este acela de a socoti o parte din ea ca fiind un întreg. Astfel, despre toți sfinții care trăiesc azi se poate vorbi ca despre Biserica din zilele noastre. Sau iarăși, orice număr din Biserica în viață adunați împreună într-un loc poate fi numită în mod potrivit Biserica din acel loc (de exemplu, Filimon 2; Apoc. 1:4; 2:1; 2 Cor. 11:28); pentru că oriunde sunt doi sau trei adunați, Domnul, Capul, a promis să fie în mijlocul lor (Mat. 18:20). Adunarea în sărbătoare va fi când toți membrii vor fi glorificați și uniți cu Capul.

Dacă cineva întreabă cum îi cunoaștem pe membrii Bisericii adevărate, noi răspundem că îi cunoaștem prin mărturisirea credinței în Cristos și prin manifestarea spiritului lui Cristos în ei. Adevărul Lui, spiritul Lui și prezența Lui manifestate între ei îi împinge să se adune împreună, le unește inimile în legătura iubirii și părtășiei creștine, îi inspiră cu aceeași speranță, îi animă aceeași bucurie și îi conduce să coopereze împreună în lucrarea Domnului. Dacă s-ar pune întrebarea, cum să procedăm cu unul care umblă în neorânduială în mijlocul nostru, din moment ce nu putem să-i ștergem numele de pe lista de membri, noi am răspunde că avem îndrumări foarte clare la acest punct. Ei bine, așa cum a fost și în Biserica timpurie, sunt diferite grade de înaintare între membri, și Pavel spune (1 Tes. 5:14): Unii sunt deznădăjduiți, să-i mângâiem; unii sunt slabi, să-i sprijinim; dar în timp ce avem răbdare față de toți, trebuie să avertizăm pe cei în neorânduială. Să nu greșim și să luăm drept slabi pe cei în neorânduială și să-i mângâiem; ci cu răbdare și iubire să avertizăm pe cei în neorânduială. Dar după ce cu credincioșie am avertizat pe unul ca [pag. 32] acesta, dacă el totuși nu ascultă de adevăr, „să vi-l însemnați și să n-aveți nici un fel de legături cu el, ca să-i fie rușine. Să nu-l socotiți ca pe un vrăjmaș, ci să-l mustrați ca pe un frate" (2 Tes. 3:14). Numai atunci când devine vădit că Domnul l-a respins putem să încetăm să mai simțim un interes frățesc față de el.

Domnul de asemenea ne dă îndrumări concrete în cazuri când sunt dificultăți între frați — Mat. 18:15, 17.

Marele Cap al Bisericii ne dă de asemenea mijloace din belșug pentru edificarea poporului Său — pentru zidirea lor în credința cea sfântă și dezvoltarea unui caracter creștin. Apoi avem supravegherea și conducerea Lui constantă de-a lungul peregrinajului nostru pământesc. El este Capul nostru și noi suntem corpul Său; El este Păstorul nostru și noi suntem oile Sale; El este Căpetenia noastră și noi suntem soldații Săi. Acum suntem biserica pe probă, în încercare; acum suntem biserica militantă, în mijlocul războiului nostru, sperând ca în curând să fim aprobați ca soldați credincioși și vrednici să fim admiși în calitate de membri deplini în biserica triumfătoare, în putere și glorie mare.

Vedem deci cât de complet este organizată adevărata Biserică a lui Cristos, sub Cristos, Capul ei, chiar și în starea de probă, acum când călătorim prin pustie spre Canaanul nostru promis. Toți suntem sub ordinele marelui nostru Comandant, pe care toți trebuie să-L ascultăm și să-L urmăm dacă vrem să ajungem la odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. O, nu, noi nu suntem ai noștri și nu avem deloc libertate să facem voia noastră în nici o chestiune. Totul este supus, chiar și gândurile, voinței lui Dumnezeu în Cristos; și participarea noastră în Biserica Sa depinde de credincioșia față de această recunoaștere și față de ascultarea noastră iubitoare și bucuroasă. Nu putem face ce ne place în nici un lucru: noi suntem strict sub legea lui Cristos, al cărui Spirit sfânt trebuie să ne guverneze orice faptă, cuvânt și gând; și efortul nostru constant trebuie să fie astfel încât să aducem fiecare putere și talent al nostru în supunere Lui.

În această robie binecuvântată față de Cristos, o robie a iubirii, există cel mai înalt sens al libertății, după cum, una după alta, fiecare verigă a lanțului păcatului cade de pe noi. Lumea cu ideile și ambițiile ei deșarte, cu nebuniile și mândria ei, cu superstițiile și frica ei încetează a ne mai încătușa, și ferestrele minții și inimii noastre se deschid larg pentru ca lumina glorioasă a harului divin să poată intra, iar inimile noastre se bucură și cântă.

ORDINEA APOSTOLICĂ ESTE ORDINEA DOMNULUI

Astfel marele Cap al Bisericii a marcat cursul pentru noi. El a zis: „Iată drumul, mergeți pe el". El a prescris toate condițiile și aranjamentele etc., și partea noastră este să urmăm cu credincioșie îndrumările Sale. Lui Îi atribuie apostolul Pavel aranjamentul ordinii afacerilor Bisericii, când zice:

„Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării [pag. 33] de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătății lui Cristos" (Efes. 4:11-16). Aici, ca și în 1 Cor. 12:12-20 apostolul ilustrează relația Bisericii unul cu altul și cu Domnul prin diferitele părți ale unui corp uman: el sugerează că fiecare membru trebuie să fie îngrijit și folosit, așa încât corpul să fie simetric, perfect. Din nou, același apostol ne spune: „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare așa cum i-a plăcut. [Fiecare trebuie să caute a recunoaște numirile Domnului atât în propriul lui caz cât și în cazul altora: și fiecare trebuie să se străduiască să servească numai după aranjamentul recunoscut al Domnului] … Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe … Și Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învățători; etc., etc". Noi credem că Domnul și-a făcut cu credincioșie partea, asigurând de-a lungul veacului servitori în Biserica Sa; dar evident, poporul Său nu a căutat întotdeauna pe aceia care erau calificați și numiți de El și fără îndoială că au pierdut mult prin această nereușită și prin acceptarea acelui „cler" care ei între ei s-au numit, înălțat, instruit și perpetuat.

Nu au fost decât doisprezece apostoli și serviciul lor inspirat a fost pentru întreaga Biserică chiar până la sfârșitul veacului. Ei nu au avut succesori, dar Domnul a ridicat din când în când învățători și păstori cu diferite grade de abilitate, în stare să instruiască și să se îngrijească întro anumită măsură de interesele turmei.

Termenul „bătrân" pare să se aplice la oricare și la toți acești servitori pe care Domnul îi pune în Biserica Sa pentru edificarea ei, unii dintre ei având un serviciu principal, în timp ce alții sunt ajutoare. Astfel, apostolii s-au clasificat pe ei înșiși ca bătrâni (1 Pet. 5:1). Termenul „bătrân" ar semnifica un frate mai bătrân, nu în mod necesar bătrân la ani, ci matur în caracterul creștin. Timotei și probabil Tit au fost tineri — 1 Tim. 4:11, 12; Tit 1:4; 2:15.

Dacă într-un grup, unul sau mai mulți par să aibă talent clar pentru prezentarea publică a adevărului, o astfel de abilitate trebuie recunoscută de toți, și toți trebuie să coopereze în folosirea acestei abilități; și trebuie să se stabilească întruniri speciale pentru aceasta. Astfel de întruniri par să fi fost rare în Biserica timpurie, nefiind mulți cu darul vorbirii cum a fost Pavel, Apolo sau Petru. Dar astfel de talente, când sau găsit, au fost folosite, și folosite bine. Tot așa trebuie să fie și între noi. Talentul pentru vorbire publică poate fi obișnuit sau extraordinar, și în fiecare caz, edificator. Adunările trebuie să judece acest lucru; și dacă nu se găsește un astfel de talent ar fi mai bine să nu se țină serviciile de predici publice, ci să fie astfel de servicii care să edifice pe mai mulți și pentru care se găsește talent potrivit în adunare.

OBIECTIVELE CE TREBUIE URMĂRITE ÎN ADUNĂRILE SFINȚILOR

Remarcați de asemenea obiectivele care trebuiau căutate în adunările sfinților și în serviciul bătrânilor etc. Acestea nu au fost doar desfătare socială, nici doar parcurgerea unei rutine formale de serviciu; ci obiectivele [pag. 34] au fost: (1) „Pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire". Aceste adunări trebuiau să fie școli de pregătire în care toți sfinții să poată deveni mai echipați pentru serviciul („slujirea") Domnului — nu numai serviciul glorios din viitor ci și serviciul esențial al Bisericii în veacul prezent, prin care mireasa trebuie să se „pregătească" pentru serviciul viitor. Pentru aceasta toți sfinții trebuie să fie studenți silitori, iar instruirea trebuie să fie cât se poate de sistematică și ordonată și cu țelul dezvoltării complete, în loc de distracție. Ne amintim că Pavel a mustrat pe unii care nu erau suficient de avansați și stabiliți în conformitate cu ocaziile lor, zicând: „Căci deși de mult [de când ați avut aceste privilegii] trebuia să fiți învățători, aveți iarăși nevoie de cineva să vă învețe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu [doctrina lui Cristos], și … aveți nevoie de lapte, nu de hrană tare" — Evr. 5:12.

(2) Pentru zidirea corpului lui Cristos — pentru unirea tuturor împreună în legătura credinței și a spiritului și în iubire și devotare lui Dumnezeu așa încât, ca un singur corp, ei să poată avansa în dezvoltarea unui caracter creștin, în har și cunoștință, spre statura plinătății lui Cristos.

Având în vedere acest scop al adunării noastre laolaltă, vedem că avem o lucrare foarte importantă de făcut. Haideți atunci să studiem pentru a ne arăta lucrători aprobați de Dumnezeu, împărțind drept Cuvântul adevărului. Tocmai în acest sens am recomandat noi planul pentru „Cercul de studiu biblic Zorile" menționat în numărul nostru din 15 septembrie (Turnul de Veghere din 15 septembrie 1895, n.t.), ca un ajutor pentru perfecționare și ordine în pregătirea noastră pentru serviciu, și ca unul dintre mijloacele harului, deși nu singurul.

Noi sfătuim să fie ținută în fiecare săptămână o întrunire cu acest scop, fie în ziua Domnului, fie în vreo seară din timpul săptămânii. Dacă credem într-adevăr că planul veacurilor este planul divin, hrană la timp în această perioadă de seceriș, și că timpurile și perioadele lui sunt stabilite divin, atunci valoarea aprofundată prin studierea lui, astfel încât să putem da o dovadă despre speranța care este în noi, nu poate fi supraapreciată. Este exact ceea ce toți au nevoie ca să se înarmeze pentru bătăliile acestei „zile rele" — acestor „timpuri grele"; și fără îndoială în acest scop ne-a fost dat de Dumnezeu. În astfel de întruniri cel mai tare poate fi de mare ajutor pentru cel mai slab prin a-l ajuta să-și îmbrace întreaga armătură a lui Dumnezeu, și în a-i arăta cum fiecare scriptură amintită se potrivește la locul ei în planul divin, care este un tot armonios și mare. Acestea, cât și toate întrunirile trebuie să fie întotdeauna începute și încheiate cu laudă și rugăciune.

Noi recomandăm de asemenea o întâlnire la mijlocul săptămânii (devoțională și socială în caracter, nu doctrinară), compusă din rugăciune, laudă și mărturisirea experiențelor; scopul special al acestora fiind de a cultiva spiritul devoțional și al părtășiei creștine, al iubirii și comuniunii. Astfel noi ne putem sfătui și ne putem îndemna unul pe altul la fapte bune. O caracteristică bună în ambele aceste întruniri este ocazia care se oferă tuturor pentru a participa liber și a se edifica unul pe altul.

[pag. 35]

ORDINEA ÎN BISERICA DIN ALLEGHENY

Ar putea fi de interes și de folos multora să știe despre ordinea Bisericii de aici din Allegheny. Bineînțeles că nu avem o listă cu membri, pentru că lăsăm ținerea evidenței în întregime Domnului: El cunoaște pe toți care sunt ai Lui; iar noi îi recunoaștem prin Spiritul Său care se manifestă în ei. Avem predică, rugăciune și laudă în limba germană de la 13:30 la 14:30 după-amiază, și în engleză la ora 15:00 în fiecare zi a Domnului (duminica, n.t.), și un Studiu biblic general seara, cu începere de la 19:30, precedat de o jumătate de oră de serviciu de laudă.

Dat fiind faptul că suntem prea împrăștiați în oraș pentru o adunare generală la mijlocul săptămânii, miercuri seara avem șapte întruniri în diferite locuri în cele două orașe; și mai multe „cercuri Zorile" au început vineri seara. Mai mulți frați competenți au fost aleși prin votul adunării să răspundă de aceste întruniri, și la fiecare trei luni se schimbă între ei așa încât să fie o diversitate pentru diferitele grupuri, iar conducătorii să poată cunoaște mai bine starea spirituală a întregii biserici din acest loc. Unii merg de asemenea, ocazional, în orașele învecinate pentru a da o mână de ajutor altor grupuri mai mici. Efortul nostru fiind de a descoperi și dezvolta în Biserică cât mai mult talent posibil, uneori unul sau doi sunt scoși de pe listă la sfârșitul unei perioade de trei luni și puși alții noi, ulterior acei frați putând fi luați și votați din nou pentru serviciu.

În plus față de acești conducători, adunarea a ales un număr de surori (zece în total) care cooperează cu frații pentru vizite și în serviciul pastoral general. Aceste surori sunt alese special, avându-se în vedere să fie potrivite și în funcție de ocaziile de timp etc., pentru serviciu. Lucrarea lor este în principal între surori, în timp ce frații care conduc întrunirile seara se îngrijesc în special de frați.

Aceasta bineînțeles nu se interferează cu datoria și privilegiul tuturor de grijă a unuia față de altul, ci asigură o grijă sistematică față de toți, care altfel ar putea fi neglijați într-o anumită măsură dat fiind faptul că nu toți dispun de timp etc., și fiindcă timpul nostru (al fratelui Russell, n.t.) este ocupat în multe moduri care face imposibilă împlinirea în mod potrivit a acestor datorii pastorale fără astfel de ajutoare.

La sfârșitul fiecărei perioade de trei luni ne întâlnim împreună cu acești frați și surori reprezentativi și ne consultăm cu privire la condițiile și nevoile spirituale ale Bisericii de aici. Ne bucurăm să spunem, de asemenea, că nu s-a observat nici o notă de dezacord sau de manifestare de ceartă sau slavă deșartă între acești conlucrători. Lucrul este luat și împlinit în spiritul iubirii și umilinței și al dorinței de a face bine și este mult binecuvântat, spre edificarea turmei dragi din acest loc.

RELAȚIA DINTRE ADUNĂRI ȘI BĂTRÂNI

Acelora care sunt în funcția de bătrâni în Biserică Domnul le spune: „Voi să nu vă numiți Rabi [un om mare, un îndrumător] fiindcă unul singur este Îndrumătorul vostru: Cristos; și voi toți sunteți frați"; iar adunării poporului Său El le spune de asemenea: „Și ?Tată? să nu numiți pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela [pag. 36] care este în ceruri. Să nu vă numiți [nici unul] îndrumători [adică, nu dați și nu primiți titluri de nici un fel] căci Unul singur este Îndrumătorul vostru: Cristos" — Mat. 23:8-10.

Nici un fel de semne sau simboluri de distincție, nici vreo închinare măgulitoare de vreun fel să nu fie tolerate în corpul lui Cristos. Nici un frate, oricât de eficient sau folositor, să nu dorească și să nu primească din partea bisericii un astfel de lucru fără protest și mustrare; și nimeni nu trebuie să uite într-atât sfatul Domnului încât să acorde asemenea închinare. Voi toți sunteți frați — frați cu aceleași impulsuri și toți supuși slăbiciunilor; și fiecare să aibă grijă ca „să nu pună înaintea fratelui său o piatră de poticnire [spre mândrie sau vanitate, sau vreun alt lucru rău] sau un prilej de păcătuire" (Rom. 14:13). Într-adevăr, mulți care au fost învinși de măguliri au fost dintre cei proeminenți în Biserică — laudă nepotrivită, reverență închinătoare — ce se ridică în principal din presupunerea nejustificată din partea turmei că fratele bătrân care le servește în lucrurile spirituale nu poate fi atins de ispită sau de posibilitatea de a se poticni. Această lipsă de considerare față de porunca Domnului face adesea poziția unui frate conducător o poziție special primejdioasă. Măgulirea conducătorilor Marii Reforme a dus la stagnarea progresului acelei lucrări bune și i-a făcut pe mulți dintre cei care au înțeles să cadă de la statornicia lor (Dan. 11:34, 35). Dar să nu fie așa și între noi: fiecare să se străduiască să protejeze pe altul de ispită, să edifice și să zidească în fiecare principiu al dreptății și adevărului, în sobrietatea minții și în vegherea împotriva tuturor influențelor îmbătătoare ale spiritului lumii.

Totuși, există o mare diferență între o iubire și simpatie sănătoasă, cordială, o apreciere călduroasă și recunoscătoare a serviciului credincios, și acel sentimentalism nesănătos care are gust de spiritul lumii și care este întotdeauna tot atât de nestatornic pe cât este și de fals. Creștinul matur va respinge întotdeauna tot ce are gust de reverență închinătoare și măgulire; și atunci când i se oferă, va spune în maniere dacă nu în vorbă: „Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt rob împreună cu tine … Închină-te lui Dumnezeu!" (Apoc. 22:9); dar acela mai puțin matur va primi și-i va plăcea adesea măgulirea, spre propria lui vătămare. Din acest motiv apostolul sfătuiește alegerea bătrânilor pentru conducere dintre frații cu un caracter stabilit, mai curând decât un „novice". În timp ce Domnul a aranjat ca Biserica să aibă apostoli, bătrâni, păstori, învățători, evangheliști etc., El nu vrea să folosim vreunul dintre aceste nume ca titluri de onoare; și de aceea, în timp ce recunoaștem aceste poziții de serviciu în Biserică, trebuie întotdeauna să continuăm să ne adresăm și să vorbim despre acești frați doar ca frați — frați iubiți în Domnul.

În timp ce Biserica este astfel prevenită pe de o parte împotriva spiritului lumesc de glorie deșartă, ea este în mod egal prevenită pe de altă parte împotriva acelei dispoziții reci, de dezapreciere, sarcastice, care în acel spirit invidios, fariseic zice clar: „Dați slavă lui Dumnezeu, știm că acest om este un păcătos". „Vă rugăm, fraților", zice apostolul, „să recunoașteți pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul și [pag. 37] vă sfătuiesc. Să-i prețuiți foarte mult în dragoste, din pricina lucrării lor" — 1 Tes. 5:12, 13.

El zice din nou: „Ascultați de mai-marii voștri și fiți-le supuși [adică, dacă voi, în conformitate cu metodele Domnului, ați ales pe cei potriviți, sau mai curând ați lăsat ca Domnul să-i aleagă dintre voi în felul în care a indicat El, după cum s-a arătat mai sus] căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând" — Evr. 13:17.

Astfel, în timp ce bătrânii sunt preveniți să nu devină stăpâni peste moștenirea lui Dumnezeu, turma este de asemenea prevenită să nu sfideze pe bătrâni, să nu-i urmeze orbește și cu închinare, fără a verifica învățăturile lor cu Cuvântul lui Dumnezeu, ci toți, în umilință și blândețe, să coopereze armonios împreună ca un corp pentru zidirea lui în iubire și în toate harurile creștinești, și pentru înaintarea generală a lucrării Domnului — 1 Pet. 5:1-11.

UNITATEA CORPULUI LUI CRISTOS

Înainte de a părăsi acest subiect cu multe laturi al ordinii în Biserică, vom atrage atenția pe scurt și la planul Domnului ca întreaga Biserică (în viață), oricât de împrăștiată ar fi în lume, să fie împletită împreună ca un întreg. Așa a fost în zilele apostolului și tot așa trebuie să fie încă. Este plăcut să observi că, chiar cu mijloacele de comunicare limitate, oricând au avut ocazie, bisericile dintr-un loc au trimis îndată salutări creștinești și binecuvântări către cele din alte locuri (Fapt. 15:23; 1 Cor. 16:19; 2 Cor. 13:13; Fil. 4:21-23; Col. 4:14-15; 1 Pet. 5:13; Tit 3:15; 3 Ioan 14); și toți erau supuși acelorași reguli instituite de către apostoli, având „un sigur Domn, o singură credință, un singur botez". Străduința lor sinceră a fost să țină „unitatea credinței în legătura păcii", și să evite orice dezbinare în corpul lui Cristos — Efes. 4:3-13; 1 Cor. 12:25.

Este de remarcat, de asemenea, ce frumoasă unitate a spiritului și a credinței și ce cooperare solidă a fost între apostoli și bătrânii Bisericii timpurii. Ei toți s-au străduit să vestească cu zel „aceleași lucruri", „învățătura sănătoasă" a adevărului de care ei erau deplin convinși. Unul nu încerca să umbrească pe altul prin inventarea unor teorii noi, proprii. Apolo nu se străduia să desconsidere învățătura lui Pavel; nici bătrânii din diferitele mici grupuri nu voiau să conducă oile din grija lor pe căile lăturalnice ale speculațiilor și filosofiilor zadarnice. Nu, nu a fost așa, deși din când în când au venit între ei învățători falși cu spiritul rău al gloriei deșarte, încercând să facă aceste lucruri, să tragă ucenici după ei; dar cei adevărați, din contră, au fost credincioși unii altora așa cum au fost și Domnului. Pavel a sădit, Apolo a udat, și Dumnezeu a făcut să crească.

Ne bucurăm să spunem că în mare măsură acest spirit predomină și azi, și credem că va predomina tot mai mult până când toți vom ajunge la unitatea credinței, la statura plinătății lui Cristos ca un corp, sub un Cap, Isus Cristos, cooperând armonios împreună în împlinirea voinței Lui sub îndrumarea Cuvântului Său, fiind împletiți împreună în iubire și plini de zel în serviciul Domnului — marea lucrare de seceriș.

[pag. 38]

ORGANIZAREA CEREASCĂ A BISERICII ÎN CONTRAST CU ORGANIZAREA PĂMÂNTEASCĂ

Până aici am văzut frumusețea, simplitatea și desăvârșirea organizării Bisericii a căror nume sunt „scrise în ceruri". Singurul ei conducător și Cap, Domnul Isus, este infailibil; Dumnezeu a centralizat autoritatea în mâinile Sale și fiecăruia dintre membri Săi i se cere să dea ascultare promptă, loială, iubitoare Lui, nu numai în cuvintele și comportarea lor, ci chiar și în gândurile lor. El este cel care admite membri, iar când este necesar, excomunică pe cei neloiali și le „șterge numele".

Membrilor Săi, ferm uniți cu Capul lor și astfel unii cu alții, după gradul dezvoltării lor în spiritul de iubire al Învățătorului, li se cere să recunoască drept „frați" pe toți cei care au acest spirit al iubirii și consacrării, și „credința dată sfinților o singură dată" — că Cristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi, și că El trăiește veșnic să intervină pentru noi. Lor li se cere să se adune împreună și să se edifice unul pe altul, să-și conducă întrunirile în mod cuviincios și ordonat și să caute printre ei pe aceia pe care providența și Cuvântul Domnului pare să-i indice ca bătrâni potriviți, și să le acorde recunoașterea lor publică (prin vot, de exemplu) și să coopereze cu ei în serviciu. Această Biserică nu are nevoie să se organizeze; pentru că ea a fost organizată de la Cincizecime; și dacă se înființează o nouă adunare, este necesar doar ca aceștia să recunoască organizarea și Capul ei și legile Lui, și să le respecte.

Dar cât de mare contrast este între aceasta și o biserică pământească, organizată după diferite tradiții omenești! cu un „cler" autoconstituit care stăpânește peste „laici" și împarte între ei prada luată de la laici — câștig murdar, onoruri, reverențe, titluri etc. — începând cu pretinșii papi infailibili până la „ordinele inferioare ale predicatorilor", adevărații predicatori (servitori ai turmei lui Dumnezeu) fiind excepții; majoritatea stăpânind peste moștenirea lui Dumnezeu în măsura în care turma le permite. Citiți cu atenție Ieremia 23:1-4; Ezechiel 34:1-16.

Legătura iubirii din Biserica cerească este înlocuită, în organizarea pământească, de o legătură egoistă de mândrie sectară și de o teamă că a muri fără a fi membru al unei biserici pământești va însemna un vai veșnic. În locul mărturisirii simple dar pline de forță a credinței din Biserica cerească, ei au pus complicate mărturisiri și teste care fac dezbinare. Într-adevăr, puterea bisericilor pământești este în carnalitatea lor și în ignoranța „laicilor" în privința Cuvântului Domnului și a libertăților lor individuale. Credința, judecata și libertatea individuală a membrilor ei sunt cedate congregației atunci când ei se leagă împreună cu nume sectare, obligații și mărturisiri de credință; iar credința, judecata și libertățile congregației sunt cedate, la rândul lor, Conciliilor și Presbiteriilor sau unui papă pământesc. În organizația cerească oricine poate să sfătuiască și să arate Cuvântul Domnului; dar nimeni nu poate face mai mult fără să violeze regulile și să riște excomunicarea din partea marelui și infailibilului Cap al acestei Biserici.

Libertatea individuală a fiecărui membru al Bisericii cerești față de [pag. 39] alt membru și completa supunere a fiecăruia numai Domnului, sunt caracteristici ale organizației Domnului care este în contrast puternic cu acelea ale organizațiilor omenești.

„NU VĂ MIRAȚI"

„Preaiubiților, nu vă mirați de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca și cum vi s-ar întâmpla ceva neobișnuit; dimpotrivă bucurați-vă, întrucât aveți parte de suferințele lui Cristos, ca să vă bucurați nespus de mult și la descoperirea slavei Lui" — 1 Pet. 4:12-13.

W. T. 15 Februarie 1898, R2264

Niciodată până acum n-am cunoscut un timp în care marele Adversar să pară mai energic în asalturile lui asupra lucrării „secerișului". Din toate colțurile ne vin informații despre încercări de foc, capcane și persecuții, în acțiune sau în pregătire, împotriva acelora care au urmat lumina adevărului prezent, și care s-au hotărât să stea neclintiți în libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi. Nu este bine să publicăm toate câte ajung la noi, căci, în timp ce există multe care să descurajeze, sunt multe și care să încurajeze; acestea, mulțumim Domnului, sunt mai mult decât o contrabalansare. Totuși dorim ca toți să fie informați, în general, din două motive: (1) Le va ajuta să se fortifice pentru timpul când le va veni rândul; și (2) va dezvolta în ei o iubire compătimitoare, pentru că atunci când un membru al trupului suferă toate membrele beneficiază prin suferință împreună cu el.

Vom relata un caz, pentru că descrierea lui poate servi ca o lecție pentru unii. Scrisoarea fratelui Bahret relatează necazul după cum urmează —

New York

Dragă frate Russell: — Trebuie să-ți spun despre experiențele noastre. Cândva prin iunie anul trecut, fratele W. de Ronden Pos a venit aici din orașul New York și a ținut o adunare, seara, vorbind despre Romani 8, și eu aș zice că a fost o întâlnire foarte bună și binecuvântată. El și-a exprimat intenția să părăsească biserica nominală și să se angajeze în altceva, și a spus că, dacă ar putea, ar fi posibil să vină să trăiască aici. Bineînțeles neam arătat dorința că ne-am bucura dacă l-am avea în mijlocul nostru, dar nu s-a făcut nimic mai mult. Mai târziu a venit în oraș din nou pentru o vizită de o săptămână și a ținut câteva întruniri, dar fratele meu și cu mine, fiind în Germania, nu am fost prezenți și nu am știut ce aranjamente s-au făcut până când ne-am întors. Mi s-a spus că el a luat hotărârea să vină aici și să-și găsească o ocupație, oricare ar fi aceasta, ca de exemplu, o agenție, sau să cumpere un loc la periferie și să cultive legume și să crească găini ca săși poată câștiga existența. Mi s-a dat de înțeles că era un om cu ceva mijloace și nu depindea în întregime de munca sa. Noi neam gândit că întrunirile noastre vor continua la fel ca și înainte, numai că el va prelua conducerea în cea mai mare parte a timpului.

[pag. 40]

Am vrut să-l ajutăm cu lucruri pământești în măsura posibilității noastre, și când a venit aici pentru un timp scurt după întoarcerea mea din Europa, am zis că s-ar cuveni să stabilim suma de 15 dolari pe lună, și am informat pe casierul nostru că eu voi completa ce lipsește până la acea sumă.

Am avut câteva adunări bune după ce a venit. La acel timp, la una din întrunirile noastre de miercuri seara a făcut propunerea că ar trebui să ne organizăm. Am sugerat că ar trebui să ne gândim bine la toate înainte de a acționa; dar apoi el a supus la vot ca toți cei care sunt în favoarea organizării să-și arate sprijinul prin ridicare în picioare, și toți s-au ridicat; m-am ridicat și eu dar cu ezitare, deși n-am avut nici o obiecție de adus și nici n-am vrut să votez NU. Totuși am spus că ar trebui să avem încă o adunare înainte de timpul stabilit pentru organizare — o săptămână mai târziu, pe 15 decembrie.

Noi frații am avut apoi o întâlnire, el fiind prezent, dar tot timpul a fost consumat discutând despre botez, pe care el credea că trebuie făcut obligatoriu, noi îndemnând să nu forțăm pe nimeni sau să excludem pe cineva pentru că nu poate vedea exact cum vedem noi cu privire la botez, dacă altfel sunt copii ai lui Dumnezeu, cu credință în Isus Cristos. Am presupus că este de acord cu noi în acest punct, așa că în seara de 15 decembrie am avut o întrunire, și după câteva cuvinte spuse de el, citind „Mărturisirea" pe care a formulat-o singur, noi am semnat-o: Eu fiind printre primii pentru că am zis: Pot să subscriu la aceasta oricând. Mărturisirea pe care am semnat-o era una foarte simplă, care recunoștea pe Tatăl Ceresc și pe Isus Fiul Său și Mântuitorul și Învățătorul nostru. Cred că douăzeci și doi au semnat în acea seară, unii dintre ei fiind oameni pe care nu i-am văzut niciodată înainte, care nu erau dintre noi mai mult decât oricare alții din lume. Fratele de Ronden Pos a vorbit apoi despre botez câtva timp, spunând că el nu va lăsa pe nimeni să participe la Cina Domnului dacă n-a fost botezat, nici dear fi mama lui, chiar dacă i-ar frânge inima. Atunci unii dintre noi am cerut să ne fie șterse numele de pe foaie, alții au obiectat, și a început necazul.

La aceeași întrunire fr. Pos și-a exprimat poziția în sensul că nu era mai mult sau mai puțin decât oricare alt membru, și că dacă vreodată a avut vreo aspirație să fie „ceva", el acum a renunțat de tot la aceasta și că toți frații erau la același nivel cu el, și de aceea el nu va semna primul pe lista de membri, și a semnat doar către sfârșitul ei. De aceea, unora le-a părut ciudat că el și-a luat libertatea, la aceeași întrunire, să declare că nu va lăsa pe nimeni să participe la Cina Domnului dacă n-a fost botezat, când știa că ceilalți gândeau diferit.

Înainte să merg mai departe trebuie să mai dau o explicație: cu o duminică înainte de aceasta, fr. Pos șia prezentat înaintea adunării gândurile că „Cina Domnului" trebuie să fie ținută în fiecare săptămână. Unii au fost de acord cu el în acest subiect, alții nu.

Următoarea duminică am ținut Cina Domnului și fratele Pos a citit Romani 14 și a spus că Domnul i-a arătat lui prin aceste circumstanțe ce să facă în cazul celor nebotezați (pentru că, cum am zis înainte, au fost [pag. 41] unii care s-au înscris pe care nu-i cunoșteam, pentru că au participat doar de câteva ori înainte, iar unii deloc; ei erau de la denominația numită „Ucenicii"; erau botezați, dar au fost, după toate aparențele, doar creștini nominali); el a spus că a forța această regulă ar introduce pe unii oameni care, deși botezați, erau încă din lume, în timp ce alții care erau mult mai în armonie cu noi ar fi excluși, așa că el a readmis pe aceștia și ia respins pe ceilalți, pentru moment; dar mai târziu i-a lăsat iarăși înăuntru; și aceștia sunt acum principalii lui susținători. Lucrurile au mers mai departe cu suișuri și coborâșuri până cam prin prima săptămână din ianuarie; în timp, am ajuns să vedem necesitatea de a avea o organizare, și s-a propus să fie aleși câțiva bătrâni, găsind că aceasta este scripturală, și după sfatul tău din Turnul de Veghere din 15 noiembrie 1895. Între timp ți-am scris o scrisoare în care arătam că eu cred că el are multă capacitate de a predica și că ar fi păcat dacă nu s-ar folosi pe deplin de ea și ți-am sugerat ca să fie angajat, în parte, de Societatea de Tratate și Biblii Turnul de Veghere. Mi s-a părut mai curând ciudat când am auzit de la tine că ai foarte puține vești de la el în ultima vreme, pentru că eu credeam că ai o comunicare constantă cu el; dar totuși am crezut că este bine să-i spun că ți-am scris și că tu vezi favorabil aceasta, doar că ai vrea să ai vești de la el. Am vrut să vorbesc cu el într-o duminică după-amiază, după adunare, și doar așteptam să termine de discutat cu cineva, când deodată el a început să denunțe doctrinele Zorilor Mileniului ca fiind din adânc; și a zis, „Domnul să-i ierte pe cei care spun că Domnul a sosit". Atunci am spus, „Frate, ai grijă ce spui; nu te grăbi să spui că ceva este de la cel rău". Atunci a spus, „Spun că sunt de la cel rău și mulți s-au împiedicat de aceste doctrine" și le-a denunțat și mai mult.

Toți am fost șocați, cel puțin eu am fost; dar n-am vrut să-ți scriu nimic despre acestea atunci, pentru că am sperat că dacă voi avea ocazie să discut cu el și să-i explic, își va vedea greșeala. Dar lucrurile au mers din rău în mai rău.

Acum două săptămâni am avut o întrunire stabilită pentru alegere de bătrâni. A fost o întâlnire doar cu frații, căci, cum a spus fr. Pos (și noi am fost parțial de acord cu el) că în conducerea bisericii femeile să nu vorbească, după învățătura lui Pavel. El a spus că femeile sunt atât de ușor înșelate încât este periculos să fie lăsate să voteze, pentru că ele sunt mai înclinate să aleagă după plăcerea lor decât după calități. S-a ridicat întrebarea: Cum să fie aleși bătrânii sau supraveghetorii? Eu am sugerat ca să le fie făcute cunoscute calitățile, după cum citim în Timotei și Tit, și apoi fiecare să aleagă după cea mai bună judecată a lui. Fr. Pos a obiectat la aceasta și a gândit că el, ca pastor, trebuie să aibă dreptul să aleagă sau să nominalizeze pe cei care crede el că vor lucra cel mai mult în armonie cu el; apoi noi ne putem exprima acordul cu alegerea făcută de el sau, dacă nu, va alege pe altul. Atunci s-a făcut sugestia că, după câte știm noi, n-a fost în general înțeles că el este pastorul.

Păi, a zis el, dacă nu avem pastor și dacă până acum eu am fost pastor doar pro tem. (temporar, n.t.) primul lucru pe care trebuie să-l facem este să alegem un pastor; și dacă eu nu sunt pastorul vostru nu voi mai conduce [pag. 42] vreo altă adunare. Păi, am spus, noi vrem să facem doar ceea ce ne autorizează Biblia să facem; dacă ea ne autorizează să alegem un pastor în acest sens, vom face așa; dar mai întâi ne vom convinge despre această chestiune.

Noi i-am cerut să conducă adunarea între timp, ca și înainte. A fost de acord, dar a spus: La alegerea unui pastor este diferit, surorile au atunci dreptul la fel ca frații, pentru că și pe ele le privește acest lucru. Noi am răspuns că oricare ar fi modul în care Biblia ne spune să facem așa vom face, dar că nu suntem pregătiți să acționăm în seara aceea. El a spus: Știu că surorile vor fi mulțumite cu orice veți spune voi; dar ce ar spune oamenii (publicul) dacă au gândit că aveți un pastor și acum iese la iveală că nu aveți? Noi am spus: Nu ne pasă ce va spune lumea. Apoi, când a văzut că nu facem nimic în seara aceea, a spus: „Am venit aici prin spiritul sfânt, am organizat biserica, am strâns turma, și sunt, de aceea, păstorul (pastorul) și MĂ DECLAR CA ATARE, fie că vreți fie că nu vreți".

Noi am spus că dacă vom găsi că acesta este procedeul scriptural, vom accepta, altfel nu; și cum era târziu, întrunirea a fost amânată o săptămână pentru ziua de luni. Duminica următoare el a predicat despre Neemia (punându-se pe sine în întregime în locul lui) și a arătat că ceilalți încearcă în orice mod să distrugă lucrarea lui, dar el va fi în sfârșit victorios pentru că Domnul este de partea lui.

Luni a plecat la o convenție a „Ucenicilor" unde a stat până miercuri după masă. Luni seara am avut adunarea, doi bătrâni au fost aleși, fr. Knauss și eu; dar apoi s-a făcut propunerea că deoarece credeam că în mijlocul nostru există un talent mai bun pentru învățare și pentru conducerea întrunirilor, să fie ales un predicator ca ajutor, sau Diacon, și a fost ales fr. Pos. A fost ales un comitet care să-l anunțe pe fratele despre rezultatele întrunirii noastre. Fr. Knauss, fr. Doughty și eu am fost aleși și ne-am dus acasă la el și i-am spus. Atunci el a spus: „Nu pot să accept aceasta. Am venit aici ca bătrân rânduit și evanghelist, și sunt primul vostru bătrân, și voi anunța o întâlnire a bisericii și voi înștiința pe toți despre aceasta; și atunci ei vor putea spune dacă sunt pentru mine sau nu. Pe lângă aceasta, un frate de la Ucenici vine aici într-o săptămână sau două și vom construi în oraș o clădire de lemn cu locuri pentru câteva sute; și dacă voi nu veți fi pentru mine vă veți putea ține adunările ca înainte".

Am cerut să am privilegiul să conduc eu adunarea în acea seară. Aș fi vrut să vorbesc despre datoria noastră în timpul prezent al „secerișului", dacă principala noastră datorie este să secerăm sau să semănăm mai multă sămânță. Am sperat că poate aș putea să clarific unele lucruri, dar el a spus: „Trebuie ca eu să prezint mai întâi câteva lucruri și dacă apoi ei vreau să asculte o pot face". La adunare, el a adus mai întâi subiectul zicând că unii par să creadă că el a fost până acum pastor doar pro tem., și că vrea să-și cunoască poziția, dacă această biserică a avut un pastor sau nu, și de aceea a făcut din acest punct primul lucru de discutat duminică după amiază, ca biserica să-și declare poziția.

[pag. 43]

După ce a terminat el, am vrut să spun câteva cuvinte, dar nu m-a lăsat, zicând: Aceasta nu este o adunare administrativă, ne-am adunat pentru edificare, și a început să citească din Scripturi. Am zis: Voi aștepta până ce se sfârșește adunarea, și cei care vor dori să audă câteva cuvinte ca explicație vor putea sta. După adunare el a sfătuit pe fiecare să meargă repede acasă și să se roage. Ei să facă aceasta chiar dacă ar fi s-o facă doar pentru el și dacă consideră judecata lui mai bună decât a oricăruia. Am spus: Toți cei care sunt mulțumiți cu prezentarea unei singure laturi a unui caz au privilegiul, bineînțeles, să meargă acasă, ceilalți sunt invitați să rămână. Unii au plecat și unii au rămas. Înainte de aceasta s-a făcut sugestia, de către fr. Knauss, ca această chestiune să nu fie discutată duminică, și se cuvine să fie rezolvată în altă zi, dar el a insistat să fie duminică; și după cum văd acum, scopul lui a fost să adune o mare mulțime prin care ceilalți să fie speriați. Dar a fost doar în dezavantajul lui. Pentru a evita tulburarea pe cât posibil, noi am scris în câteva cuvinte că nu dorim să fim uniți cu o denominație, cum era planul lui, și cum a dat să fie publicat în ziare folosind unele nume de persoane fără consimțământul lor. I-am dat hârtia cu semnăturile sâmbătă seara și l-am informat că am făcut aceasta pentru a simplifica lucrurile, și că ne-am înțeles cu frații ca duminică după-amiază mai bine să avem doar un studiu biblic și o adunare de rugăciune. Atunci el a spus că, dat fiind că toți prietenii lui vor veni acolo, el va prezenta cazul lui mai întâi și apoi îmi va acorda și mie zece sau cincisprezece minute ca să ne prezentăm latura noastră; și apoi el va ține o predică iar noi vom putea face ce vrem după aceea.

Așa că a sosit și ziua de duminică după amiază și au venit destul de mulți străini. El și-a ocupat locul între ceilalți și când în sfârșit a sosit timpul a spus: Din moment ce nimeni nu ocupă scaunul, cred că ar fi bine să alegem un coordonator. Atunci am spus că eu, ca bătrân ales al adunării îmi iau libertatea să ocup scaunul, și așa am făcut. Am cântat o cântare și ne-am rugat, apoi am prezentat cazul cât am putut mai bine, anunțând de asemenea și întrunirile de peste săptămână; și am spus că fr. Pos și-a exprimat intenția să țină o predică, așa că îi dăm ocazia s-o facă, sau dacă are ceva declarații de făcut, le poate face.

El a spus că nu poate să predice în aceste condiții și că nu era adevărat că a vrut ca noi să ne unim cu altă denominație, ci că chestiunea era dacă vrem să avem părtășie cu frați care stau pe același fundament ca și noi.

Acum cu privire la venirea fr. Draper aș spune că vom fi foarte bucuroși să-l avem aici oricând, dar că el va putea schimba rezultatul este foarte îndoielnic, dar i-ar putea întări pe aceia care au rămas. Am fost mult ajutați de vizita lui anterioară, și sunt sigur că acea vizită nea dat curaj să rezistăm în această încercare de foc.

Al tău cu iubire creștină, C. F. BAHRET

* * *

Noi felicităm pe prietenii dragi care au rezistat la această zguduire, că atât de mult au iubit libertatea cu care Cristos ne face liberi, încât nu au vrut să fie conduși înapoi în robia și întunericul babilonian, de către [pag. 44] un autonumit pastor sau păstor — chiar dacă la început a venit la ei ca un mesager al luminii adevărului prezent!

Acești prieteni dragi ar fi putut fi cruțați de o parte din această încercare dacă ar fi luat în seamă mai devreme sfatul scriptural pe care lam pus înaintea lor în Turnul de Veghere din 15 noiembrie 1895, referitor la ordinea în Biserică: calea potrivită de a-și păstra libertățile în Cristos față de aceia care ar „stăpâni peste cei încredințați vouă", care s-ar numi pe ei înșiși pastori, superiori alegerii bisericii; și care ar încerca să dicteze propriile lor vederi și să stabilească pe cine ar lăsa și pe cine ar opri ei să se împărtășească de Cina Domnului etc. Neglijența lor în acest punct i-a lăsat pradă confuziei atunci când libertățile lor au fost atacate. Totuși îi felicităm și lăudăm pe Domnul că i-a eliberat.

Prietenii au greșit presupunând că un pastor este un diacon. Diaconii au fost aleși în Biserica timpurie să se îngrijească mai mult de interesele materiale ale Bisericii, în timp ce Bătrânii au fost toți pastori și supraveghetori, și s-au îngrijit de interesele spirituale ale Bisericii. Dacă unul a fost ales ca pastor coordonator și alții ca asociații, ajutoarele și consilierii săi, nu vedem aceasta contrar cu vreo instrucțiune a Bibliei. Dar ei au făcut bine că nu au ales și că au presupus că Dumnezeu nu ar vrea ca ei să aleagă pe cineva care, fie direct fie indirect, ar căuta să pună mâna pe această poziție și să intimideze și să stăpânească Biserica Domnului.

Prea adesea ideea reală a întrunirilor bisericii „pentru zidire" este pierdută din vedere în favoarea dorinței populare de a predica — printrun spirit de a se conforma Babilonului. Abilitatea ca vorbitor public nu trebuie niciodată disprețuită sau ignorată, dar trebuie căutată și apreciată numai dacă este spre zidire. Cu cât este mai multă predicare, cu atât este mai rău dacă ar fi în direcție greșită.

Noi apreciem de asemenea moderația cu care lucrurile au fost ținute în ordine — numai că a fost prea multă moderație la început. Ei au fost înșelați în privința subiectului „Cinei Domnului". Ei ar fi trebuit să întrebe: Unde în Scripturi este sugerat că masa de dimineață și de la amiază sunt numite „cină", sau prin ce fel de sucire se face ca termenul cină să nu mai aibă nici un sens sau înțeles. Cuvântul înseamnă în greacă „o masă de seară" și nu altceva. De ce nu au întrebat ei despre comemorarea morții Lui într-o zi (duminica) pusă special deoparte pentru a comemora eliberarea din moarte a Domnului nostru. De ce nu au arătat ei că „frângerea pâinii" practicată în biserica timpurie nu era „Cina Domnului", comemorarea morții Lui, cum nu a fost nici „frângerea pâinii" la Emaus? (Luca 24:30; Mat. 14:19). De asemenea ar fi trebuit să întrebe de ce „paharul", vinul, o emblemă a sângelui vărsat al Domnului nostru, nu este amintit în legătură cu nici o relatare despre „frângerea pâinii", dacă acestea erau amintiri ale Cinei de pe Urmă — în timp ce i se dă deplină importanță în descrierea Cinei de pe Urmă în 1 Cor. 11:23-34.

A fost o greșeală ca frații să aleagă Bătrâni fără participarea surorilor; „toți sunt una în Cristos Isus". Limitările privitoare la vorbirea publică nu trebuie depășite. Vederile noastre legate de prezentarea Scripturii în [pag. 45] acest subiect sunt date pe deplin în Turnul de Veghere din Iulie 1893. Alegerea trebuie ținută din nou, când toți cei care se întâlnesc de obicei cu voi și care se încred în răscumpărare și care pretind o deplină consacrare Domnului, să fie invitați să exprime, nu preferința lor, ci judecata lor cu privire la preferința Domnului, după cum este trasată în declarațiile Scripturii.

Ne mai bucurăm și de faptul că frații au respins ca botezul în apă să fie un test de părtășie; și că ei au declarat deplina lor dorință de a avea părtășie cu toți cei care iubesc și servesc pe Domnul nostru neținând cont de lungimile și adâncimile cunoștințelor lor: pentru că cei care iubesc pe Domnul vor căuta să cunoască tot mai mult despre El prin Cuvântul Său.

Am putea fi întrebați aici: Care este diferența între pretenția denominației numită „Ucenicii" și poziția noastră ca creștini ai Bibliei, așa că vom declara aici, pe scurt, diferențele.

(1) Dacă „Ucenicii" ar îndeplini pretențiile lor, ei ar fi în scurt timp cu noi. Pretențiile lor sunt corecte — Biblia ca singura regulă și ghid cu privire la un singur Domn, o singură credință, un singur botez, și cu privire la datoria noastră față de Dumnezeu și față de oameni — cu deplină eliberare de eclesiasticism.

Noi sprijinim toate acestea și trăim la înălțimea lor; dar oare o fac și „Ucenicii"? Desigur că nu! Încercați să mergeți între ei și să prezentați mesajul „secerișului" al adevărului prezent și vedeți cât de mult dintr-un crez nescris au și cât de strâns îi leagă acesta. Într-adevăr, în timp ce pretind în declarațiile lor formale că sunt cei mai liberali dintre sectele Babilonului ei sunt (fără să știe) cei mai înguști și mai exclusiviști. Vom dovedi aceasta în a doua afirmație.

(2) Ei fac din scufundarea în apă un test; și declarând că este pentru iertarea păcatelor, ei sunt în acord cu afirmația că toți presbiterenii, metodiștii, episcopalii, luteranii, reformații, presbiterienii uniți, metodiștii protestanți și toți ceilalți care nu au fost scufundați în apă, cu o anumită formulă de cuvinte, sunt toți păcătoși — înstrăinați de Dumnezeu și străini în ceea ce privește harul și adevărul Său în Cristos. Se poate găsi un crez mai îngust decât acesta? Dacă da, să auzim! Da, ne gândim la unul singur care este mai îngust, și anume acela al Cristadelfienilor. Dar Cristadelfienii îi trimit pe alții în distrugere, în timp ce Ucenicii trimit pe păcătoși întrun chin veșnic fără speranță — nici nu vor fi de acord să le fie arătat din Biblie aberația acestei vederi. Dacă greșim, ne vom bucura să primim o înștiințare oficială în această direcție, și vom avea grijă ca să le fie prezentat adevărul.

„UN OM NEHOTĂRÂT ȘI NESTATORNIC"

Prima dată am aflat despre Rev. de Ronden Pos în California, când ne-a trimis următoarea scrisoare pe care am publicat-o în numărul nostru din 1 feb. 1892.

Dragă frate Russell: — Trebuie să-ți scriu cât de interesat am fost în Zorile Mileniului Vol. III, pe care lam găsit într-o librărie din Los Angeles. [pag. 46] Trimit aici 50 cenți pentru care aș vrea să-mi trimiți imediat Volumele I și II din serie. Aș vrea de asemenea unul sau două exemplare din revista ta — Turnul de Veghere al Sionului — pentru că dacă este ceea ce aștept eu să fie, după Vol. III, voi deveni imediat abonat. Vol. III deja circulă între prietenii mei.

Al tău în așteptarea Împărăției lui Cristos, W. de Ronden Pos, Pastor în Prima Biserică Baptistă.

Apoi am auzit despre acest domn din împrejurimile statului Kentucky, apoi din Washington, D.C.; apoi ne-a scris din Montreal, Canada, că era pastor la o biserică Episcopală acolo, și ulterior că oficia ca pastor al unei biserici Episcopale Reformate din Baltimore, Maryland. Ne-am bucurat că acest domn a ajuns în sfârșit să stea liber cu noi, în libertatea cu care Cristos face liber de sectarism și robia lui. Am sperat mult de la asocierea lui cu frații, totuși ne-am temut că ei au așteptat prea mult de la unul care a arătat ani la rând așa mare slăbiciune față de „Babilon și hrana lui" — deși n-am dat de înțeles nimănui despre temerile noastre.

Cu privire la aceasta, faptul că noi am cunoscut afilierile din trecut ale acestui domn, ne-a făcut să zâmbim când am citit cele de mai sus, despre eroica lui hotărâre că nu va lăsa pe nici un nescufundat să vină la masa părtășiei. Ne întrebăm unde a stat sufletul său curajos ani de zile când a predicat și a păstorit turma episcopală și episcopală reformată și a stropit pe bebelușii lor, și, după regulă, le-a administrat „sacramentele". După „credința" lui actuală acele „oi" nu erau deloc „oi", ci erau încă în păcatele lor — nefiind botezate pentru iertarea păcatelor. El a primit regulat dolarii lor, presupunem, pentru că episcopalii sunt socotiți buni platnici; dar oare și-a împlinit datoria și să le spună credința lui cum că erau toți niște păcătoși condamnați? Le-a arătat apa ca o cale spre viață veșnică, sau i-a înșelat și a primit banii lor sub o pretenție falsă? Bineînțeles că nu putem spune aceasta! Nu putem judeca inimile unor asemenea oameni! Probabil conștiința lui a dormit toți acei ani, sau poate că nu are conștiință.

Oricum, credem că adevărul s-a confruntat cu o mare pierdere. Noi așteptăm ca asemenea oameni să ni se opună și preferăm aceasta în loc de pompoasa lor ipocrizie gălăgioasă. Nu avem nici un motiv să credem că cunoașterea lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu, inclusiv parousia, este intenționată pentru unii ca aceștia. Dumnezeu alege pe cei cinstiți ca „învingătorii" lumii, neînțelepți în felul lumii, și slabi și neînsemnați, pentru a fi împreună moștenitorii Lui și trece pe lângă „oportuniști", „cei care vor să placă oamenilor", „închinătorii lui mamona". „Da, Tată, pentru că așa este plăcut înaintea Ta!" Și, dragi „oi" confrați, să ne amintim că cei care se împotrivesc uzurpărilor, ademenirilor, șiretlicurilor și atacurilor Adversarului din orice parte ar fi, vor fi de aceea mai tari, și vor fi mai strâns legați împreună în iubire și simpatie și vor fi mai ferm stabiliți în litera și spiritul „legii desăvârșite a libertății".

* * *

O scrisoare de la un alt frate din același loc zice:

Dragă frate Russell: „Laudă, suflete al meu, pe Domnul! Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi; voi cânta psalmi Dumnezeului meu cât voi fi."

[pag. 47]

Acestor cuvinte, dragă frate, le pot și eu da rostire acum cu toată inima mea. Sunt sigur că nu pot să găsesc cuvinte să-mi exprim mulțumirea față de Domnul, pentru mâna Sa puternică cu care ne-a condus în săptămânile care au trecut. Sunt bucuros că Domnul a stat alături de noi ca să ne facă în stare să stăm pentru adevăr; și rugăciunea mea este ca să fie adevărat și despre noi că am ieșit din foc purificați și mai rafinați, așa încât aceste experiențe să poată fi printre toate acele lucruri care vor lucra împreună spre binele celor care iubesc pe Domnul. Cred că ne-au fost aduse cu mai mare forță decât oricând înainte cuvintele psalmistului „Nu vă încredeți în cei mari, în fiul omului, în care nu este mântuire". Într-adevăr, trăim într-un timp când trebuie să ne încredem în Dumnezeu și în Cuvântul Său, dacă vrem să rezistăm; noi trăim într-un timp când vin peste noi înșelări care sunt atât de puternice încât aproape că înșeală și pe cei aleși. Dar mulțumită lui Dumnezeu, aceasta nu este posibil pentru că avem făcut și mai sigur cuvântul profeției care strălucește în locurile întunecoase, și ne va îndrepta pașii dacă luăm seama la el.

Consider un mare privilegiu faptul că pot să-ți scriu aceste câteva rânduri la acest timp, pentru că știu că tu ai simpatie față de noi în aceste necazuri care au venit peste noi. Da, și ni se spune în Cuvântul lui Dumnezeu că trebuie să împărtășim tristețile noastre cât și bucuriile noastre, „plângeți cu cei ce plâng, și bucurați-vă cu cei ce se bucură".

Când ți-am scris ultima oară nici n-am avut idee că stăteam înaintea unui astfel de timp de cernere și de aceea nu am amintit nimic; totul părea în armonie, deși am amintit în scrisoarea mea că fr. de Ronden Pos avea unele idei foarte deosebite despre unele lucruri. Oricum, noi toți am gândit că fiind ieșit de curând din sistemul nominal nu putea fi altfel, și că, pe măsură ce va vedea mai mult din Cuvânt, și cu dorința de a urma pe Miel, el va lăsa acele idei și va fi adus în lumină deplină, și va sta împreună cu noi liber în libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi. Dar de atunci am descoperit că, deși a pus mâna pe plug, fiind sincer atunci, totuși a privit înapoi și a vrut să meargă înapoi în robie și să tragă și pe alții după el.

Cu speranța că ne vei aminti în rugăciunile tale ca să ne putem dovedi credincioși tot timpul față de Învățătorul nostru Ceresc (am primit mare mângâiere citind articolul „La cine să mergem" din ultimul Turn — cred că tocmai s-a potrivit cazului nostru), rămân ca întotdeauna în Cristos, fratele tău, Frederick Knauss.,/p>

„PLINI DE DRAGOSTE FRĂȚEASCĂ, MILOȘI, SMERIȚI"

„Și toți, (fiți supuși) unii față de alții, să fiți împodobiți cu smerenie, pentru că ?Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har?. Smeriți-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalțe". 1 Petru 3:8; 5:5, 6.

W. T. 1 Iulie 1900, R2654

Apostolul se adresează bătrânilor Bisericii îndemnându-i să dea atenție hrănirii turmei lui Dumnezeu și le arată ce influență ar trebui să-i [pag. 48] constrângă la un astfel de serviciu. Ca ei să-i poată simți simpatia, le arată că și el este bătrân și apoi îi atenționează asupra unei tendințe, naturală tuturor oamenilor decăzuți din orice poziție cu influență, de a răstălmăci poziția lor și a crede despre ei înșiși că sunt mai degrabă stăpâni peste moștenirea lui Dumnezeu decât că sunt servi ai turmei.

În zilele noastre tendința naturală în această direcție este mult accentuată de obiceiurile stabilite cu mult timp în urmă în toate denominațiile creștine, să privească pe predicatorii sau pe servitorii Bisericii ca o clasă diferită de ceilalți din turmă — o clasă învestită cu autoritate de la Dumnezeu și nu supusă acelorași reguli care îi guvernează pe toți membrii corpului. Dar cât de mare este această greșeală! Apostolul arată în mod clar că un servitor nu este un stăpân, că un servitor nu are nici o autoritate. Într-adevăr, în ceea ce privește Biserica adevărată, singura autoritate în ea este Domnul, Capul Bisericii, și Cuvântul Său, și cuvintele acelora pe care El i-a ales special să fie purtătorii Lui de cuvânt, apostolii.

Unde aceștia vorbesc toți membrii corpului lui Cristos trebuie să fie atenți ca să audă. Unde aceștia nu vorbesc, nimeni nu are autoritate să vorbească. Și în timp ce un Bătrân trebuie să fie ales în poziția de a servi și a hrăni turma datorită aptitudinii speciale de a învăța (să arate instrucțiunile Domnului nostru și ale apostolilor asupra oricărui subiect), și în timp ce un astfel de Bătrân trebuie, de aceea, în acest mod să fie în special de ajutor corpului lui Cristos în a îndrepta atenția tuturor spre autoritatea inspirată a Cuvântului, totuși fiecare membru al corpului lui Cristos are același pivilegiu — nu să exercite autoritate, ci să atragă atenția tovarășilor săi la autoritatea Cuvântului. Apostolul îndeamnă pe Bătrâni ca în loc să exercite în vreun mod sau grad o poziție de stăpânire sau autoritate în Biserică, ei să fie mai degrabă „exemple pentru turmă". Ei trebuie să fie exemple în blândețe, în răbdare, în bunătate frățească, în politețe, așa încât cu cât mai mult frații vor copia pe acești Bătrâni, cu atât mai mult va predomina spiritul Domnului în turmă și se vor manifesta roadele și harul spiritului. Dimpotrivă, știm că dacă Bătrânul sau conducătorul unei mici adunări a poporului Domnului caută să se impună, este dogmatic, cu aere de stăpân în proceduri, în ton sau în privire, efectul asupra adunării sub influența sa va produce gâlceavă, rivalități, ambiții, certuri în ceea ce privește cine este mai mare etc.

Evident, oricine ocupă poziția de Bătrân în poporul Domnului, oricât ar fi de mic grupul, ocupă o poziție plină de responsabilități față de Domnul și față de turmă, dar și plină de atacuri împotriva lui însuși. De aceea trebuie ca fiecare adunare a poporului Domnului să aibă mare grijă ca atât cât este posibil să aleagă pentru poziția de conducători sau Bătrâni în Biserică astfel de persoane care să nu fie păgubiți de privilegiul serviciului — persoane care, ocupând acest post, să fie într-adevăr exemple pentru turmă în umilință și în toate harurile spiritului Domnului. La încercarea specială a celor care ocupă această poziție de serviciu în Biserică pare să se refere apostolul când zice, „Frații mei, să nu fiți mulți învățători, [pag. 49] căci știți că vom primi înoi care ocupăm o astfel de pozițieș o judecată mai aspră" — Iacov 3:1.

Nu ar fi o greșeală să remarcăm aici faptul că deși cuvântul „Bătrân" are semnificația de „mai în vârstă", totuși între frații Domnului nu trebuie să se ia în considerare numai anii vieții naturale; în familia Domnului vedem uneori „copii" cu păr alb. Nici nu putem socoti poziția de bătrân după numărul de ani care au trecut de la conceperea de spirit, pentru că unii cresc și se maturizează repede; alții, care primesc adevărul, lasă ca „spinii" îngrijorărilor vieții acesteia și înșelările bogăției să înăbușe Cuvântul, și de aceea niciodată nu ajung dincolo de poziția de „prunci" — nu aduc niciodată roada coaptă a spiritului.

Nici nu putem socoti acest fapt al legăturii numai pe baza gradului de cunoștință atins despre planul divin; pentru că, după cum ne asigură apostolul, este posibil ca unii să aibă multă cunoștință și să fie numai „un chimval zângănitor" din punctul de vedere al Domnului. De aceea, în timp ce un Bătrân, ca să poată fi „în stare să învețe" trebuie să fi ajuns la un grad de cunoștință considerabil despre planul divin, totuși dovada reală de potrivire pentru serviciul unui bătrân nu trebuie să fie determinată numai de cunoștința lui, ci în plus trebuie măsurată și cu creșterea lui în har. Deci, astfel de frați, din orice loc, care posedă o cunoștință clară despre planul divin și sunt „în stare să învețe", și care în plus dau dovadă de netăgăduit că au crescut în har și că aduc în viața zilnică roadele spiritului Domnului în măsură considerabilă de maturitate, pot fi considerați calificați să fie bătrâni; iar aceștia pot fi aleși în mod potrivit pentru poziția de bătrâni de către frații lor, indiferent de vârsta lor după trup.

După trup Petru și alți apostoli ai Domnului erau mai în vârstă decât El, dar după spirit Domnul nostru este Fratele Bătrân al tuturor celor acceptați în familia lui Dumnezeu. După trup atât Timotei cât și Tit erau tineri — tineri la vârstă — așa încât apostolul a trebuit să-i scrie unuia dintre ei, „Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea" (1 Tim. 4:12). Și totuși pe acești tineri apostolul i-a recunoscut ca Bătrâni în biserică; aceștia, datorită dezvoltării și cunoștinței lor spirituale despre planul divin și a capacității să învețe, au fost bine calificați să hrănească turma lui Dumnezeu și să fie supraveghetori în ea — dar nu stăpâni, nu domni și nu învestiți cu nici o autoritate — doar privilegiați să îndrepte atenția turmei la glasul Marelui Păstor și la cele douăsprezece ajutoare alese ale Lui, și să-i conducă la pășunile verzi și la apele liniștite ale Adevărului divin.

După ce a poruncit modestia și umilința celor mai avansați și celor mai capabili din turmă, apostolul, în cuvintele textului nostru, îndeamnă ca fiecare din oile Domnului să nu caute să fie conducător în sensul de domn, stăpân, ci să caute să se supună unii altora — să asculte bucuroși ce are de spus chiar și cea mai simplă oaie a turmei și să fie dispus să renunțe la preferința proprie atât cât îi va permite judecata și conștiința sa. Este puțin probabil ca o Biserică acționând sub acest spirit să fie sfâșiată [pag. 50] de certuri, pentru că fiecare va avea atâta grijă față de interesele cauzei și va fi atât de dispus să se coboare până la dorințele altora, încât nici măcar voința majorității nu va fi considerată satisfăcătoare, ci mai curând toți vor căuta, dacă este posibil, să ajungă la o astfel de concluzie modificată care va întruni aprobarea aproape sau total unanimă.

Apostolul arată în mod distinct că umilința este calitatea esențială unei astfel de comportări din partea Bătrânilor și din partea tuturor. Cât de frumos este îndemnul lui „fiți împodobiți cu smerenie". Gândul pare a fi că peste orice altă podoabă a caracterului și care acoperă toate celelalte podoabe ale caracterului, trebuie să fie această haină a smereniei minții, dispoziția opusă mândriei.

Punând capăt argumentului său, apostolul ne amintește de principiul pe baza căruia lucrează Domnul nostru cu turma Sa și cu toți — că El dezaprobă mândria și că toți cei mânați de mândrie pot fi siguri că Domnul, în loc să-i primească, să aibă părtășie cu ei, să-i conducă și să-i binecuvânteze, se va împotrivi lor, îi va îndepărta de El. Concluzia naturală este că, Domnul împotrivindu-li-se, tendința acestora care intră sub influența unui spirit al mândriei și ambiției nu va fi spre adevăr și nici spre vreo roadă sau har al spiritului, ci de a se îndepărta de acestea tot mai mult. „Domnul stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har". Veniți atunci dragi frați, zice apostolul, să cultivăm această umilință pe care Domnul o iubește și o apreciază atât de mult și a promis că o va răsplăti. Să ne umilim sub mâna puternică a lui Dumnezeu ca să ne poată înălța la timpul potrivit.

Mâna puternică a Domnului nostru încă nu s-a întins ca să apuce omenirea în general și afacerile ei, ca să aducă ordine în locul confuziei; dar este întinsă asupra Bisericii Sale, asupra turmei Sale. El ne-a chemat să fim „oile" Lui, iar noi am răspuns și ne-am pus în grija Sa, sub mâna Sa tare care să ne îndrume, să ne ghideze etc., să ne învrednicească să avem parte de „moștenirea sfinților în lumină", „împreună moștenitori cu Isus Cristos Domnul nostru, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și slăviți împreună cu El".

Văzând că noi suntem sub această mână puternică a lui Dumnezeu, și aceasta de bună voie, cum să procedăm? Să ne supunem voinței Lui și să lăsăm ca El să „lucreze în noi, să ne dea, după buna Sa plăcere, și voința și înfăptuirea", ca să fim în cele din urmă înălțați, sau să ne împotrivim puterii Domnului, să ne împotrivim instrucțiunilor Cuvântului Său, să ne împotrivim exemplului dat nouă în blândul și smeritul Miel al lui Dumnezeu, și să căutăm să ne înălțăm pe noi înșine și să fim cineva, fie în lume, fie în Biserică? Nu, să ne amintim că ar fi o nebunie să încercăm să lucrăm împotriva aranjamentului divin; s-ar putea într-adevăr să ni se pară că izbândim într-o anumită măsură, și să aducem asupra noastră și poate și asupra altora o separare mai mare sau mai mică de Dumnezeu prin această împotrivire, datorită unui spirit greșit; dar la urmă vom cădea total din favoarea lui Dumnezeu, atât în ceea ce privește părtășia spiritului acum, cât și părtășia în glorie în curând, pentru că acestea, ne asigură El, le va turna numai peste cei umiliți. Fiecare imbold [pag. 51] și fiecare îndemn potrivit ne vorbesc, zicând — Umiliți-vă: deveniți tot mai mult ca un copilaș, uitând de eul acesta, lipsiți-vă de ambiția egoistă, fiți mânați doar de o dorință de a servi pe Domnul, de a servi turmei Sale, și a servi cauza Sa, Adevărul; uitați în întregime de eul acesta.

S-ar putea, ca rezultat, ca Domnul să înmulțească ocaziile și responsabilitățile noastre în serviciu în viața prezentă, sau poate nu; dar aceasta nu contează. Noi nu căutăm și nu ne străduim pentru viața prezentă ci pentru glorie, onoare și nemurire pe care Domnul le-a promis celor careL iubesc pe El — care Îl iubesc atât de mult încât ascultă de Cuvântul Său și caută să dezvolte acele elemente de caracter care sunt plăcute în ochii Lui, căutând să devină tot mai mult asemenea Fiului drag al lui Dumnezeu.

Apostolul adaugă: „aruncând asupra lui toate îngrijorările voastre". Toți sfinții adevărați ai lui Dumnezeu sunt grijulii. Ei sunt interesați în lucrarea Domnului; ei au o grijă în această privință. Ei nu pot fi indiferenți cu privire la interesele Sionului. Deși inimile, afecțiunile și grijile lor au fost ridicate dintr-un canal sectar, aceasta este numai pentru a fi plasate asupra adevăratului popor al Sionului spiritual, ale căror nume sunt scrise în ceruri. Bineînțeles, prin urmare, fiecare Bătrân din Biserică trebuie să simtă o astfel de grijă, în special pentru turma în care el a fost pus ca s-o servească „să hrănească turma lui Cristos" — nu să le tundă, nu să le sperie, nu să le bată, nu să exercite autoritate și stăpânire peste ele, ci să le hrănească.

Această grijă, influențându-i pe Bătrânii aleși (și pe toți bătrânii sau cei mai avansați din Biserică) deși este un sentiment corect în sine, poate fi atât de ușor pervertit încât să fie periculos. Bătrânii, fie individual fie colectiv, pot să devină atât de îngrijorați față de turmă încât să-și distrugă propria lor pace și bucurie în Spiritul sfânt; și îi poate conduce de asemenea să facă niște pași nepotriviți, ca de exemplu, că judecata lor extrem de zeloasă este necesară pentru binele turmei. Mulți în trecut au fost conduși, sub influența unei astfel de griji, să răpească libertatea turmei în diferite moduri și în diferite situații, fiind îngrijorați că aceste libertăți ar dăuna cauzei. Vedem acest spirit de îngrijire și suprasolicitare proeminent marcat în trecut prin diferite crezuri, reguli și îngrădiri puse asupra turmei Domnului, contrare Scripturii și contrare libertăților cu care Cristos face liber pe poporul Său. Fără îndoială motivul a fost în unele privințe bun; problema a fost că unii Bătrâni, unele oi avansate, îngrijindu-se de interesele turmei, au uitat că ei sunt doar servitorii ei și că ei nu au fost autorizați să facă legi sau îngrădiri pentru turmă. Au uitat că Însuși Domnul este încă Bunul Păstor al turmei Sale, că El n-a renunțat la grija pe care o are pentru ea, nici la autoritatea Lui în favoarea nimănui, ca să permită unei astfel de persoane să exercite stăpânire sau să facă vreo lege pentru turmă, pentru că El a făcut toate legile și regulile necesare și dorește ca oile Lui să fie libere cu libertatea cu care El le-a făcut libere, în sensul deplin al cuvântului.

Remediul pentru toate aceste îngrijiri exagerate neautorizate față de interesele Sionului este arătat de apostol când zice — „aruncând asupra Lui [Păstorul turmei] toate îngrijorările voastre, căci El îngrijește de voi [pag. 52] [toți]". Fiecare oaie trebuie să-și aducă aminte că mâna puternică (marea putere) a Păstorului este încă în mijlocul poporului Său și datorită îngrijirii Sale noi nu trebuie să ne împovărăm cu grijă, nici să simțim că trebuie să facem schimbări în planurile și aranjamentele Sale pentru ceea ce ne închipuim noi a fi noile exigențe ale cazului. Toată această grijă exagerată duce la frică, iar frica indică o lipsă de credință, o lipsă de încredere în Păstor; și aceasta este folosită în general de marele adversar ca una dintre cele mai puternice pârghii ale sale pentru a conduce pe poporul Domnului pe o cale greșită.

Haideți atunci ca toți (toți cei avansați sau bătrâni) să avem grijă de turmă; da, o preocupare adâncă; dar să aruncăm greutatea acestei griji asupra Domnului și credința noastră să se încreadă în El, pentru că El, care împlinește un plan atât de mare și glorios după cum ni-l dezvăluie acum Cuvântul Său, „planul veacurilor", a făcut asigurare deplină pentru fiecare situație, fiecare circumstanță, fiecare condiție; și să fim astfel gata să cooperăm cu El în armonie cu Cuvântul Său, dar să nu alergăm acolo unde nu suntem trimiși, nici să nu luăm în vreun mod locul Domnului nostru și nici să nu încercăm să facem lucrul Lui. Doar cei umiliți, după toate probabilitățile, vor primi binecuvântări durabile, prezente sau viitoare, din mâinile Domnului nostru; pentru că El Se împotrivește celor mândri și arată favoare celor umiliți.

NEȚINÂNDU-SE DE CAP

Coloseni 2:18

W. T. 15 August 1905, R3613

Apostolul ne atenționează pe toți împotriva unei atitudini greșite care întotdeauna a amenințat mai mult sau mai puțin corpul lui Cristos, în adunările mai mari precum și în cele mai mici; el ne atenționează împotriva pericolului de a ne uita prea mult la noi înșine sau la alți oameni în Biserică și nu îndeajuns la Domnul, care este chiar „Capul Bisericii, care este corpul Său". El îi prezintă pe unii membri că iau o poziție de cap, uitând de faptul că „unul este Capul Bisericii, Cristos", și sunt înclinați datorită acestei uitări să gândească despre ei înșiși că sunt cineva, să-și imagineze că întreaga greutate și importanță a cauzei Domnului depinde de ei și să-și asume prea multă conducere.

Apostolul atenționează pe alți membri mai puțin proeminenți în Biserică împotriva unei recunoașteri și sprijiniri a unei astfel de poziții greșite, asigurându-i că aerul lor protector este extrem, prejudiciindu-se pe ei înșiși precum și interesele pe care le servesc; că îngerii, adică trimișii, reprezentanții Bisericii (Apoc. 1:20; 2:1), nu trebuie să fie slăviți, deși trebuie mult apreciați în măsura credincioșiei lor, a faptelor bune și a umilinței. El previne pe alți membri că o astfel de umilire prin care s-ar ignora în întregime pe ei înșiși și ar arunca toată greutatea și responsabilitatea și influența asupra acestor îngeri sau bătrâni ar fi nepotrivită, ar indica o necredincioșie față de Cristos și o nereușită de a aprecia corect aranjamentele Sale.

[pag. 53]

PERICOLE ÎN EXTREME OPUSE

Astfel, mustrând două clase din cauză că iau poziții extreme opuse, apostolul continuă și arată că dificultatea la ambele părți este nereușita de a aprecia Capul într-un mod potrivit — Cristos, singurul Cap adevărat al Bisericii. Fie că ne înălțăm pe noi înșine, uzurpând locul Domnului nostru în Biserică și ignorând cuvintele și aranjamentele Sale, fiind umflați de mândrie ca servitori ai Săi, fie că, pe de altă parte, ne supunem în liniște la asemenea lucruri și avem reverență față de aceia care uzurpă locul Domnului în corpul Său, în fiecare caz dificultatea este aceeași — nereușita de a recunoaște corect pe adevăratul Cap.

Dacă noi acceptăm faptul că Cristos este Capul Bisericii, să punem fiecare argument pe acest fundament; să nu simțim nici un moment că totul se va destrăma dacă noi nu sprijinim chivotul — că noi suntem spițele principale în programul divin în orice mică parte a Sionului (1 Cron. 13:10). Toate aceste idei îngâmfate sunt trădare față de Căpetenia Mântuirii noastre, pentru că El ne-a spus — și noi credem Cuvântul Său — „Fără Mine nu puteți face nimic". Fiecare membru al corpului lui Cristos pe care Domnul l-a pus în vreun sens al cuvântului în Biserică pentru a-I servi cauza, trebuie să înțeleagă că el nu este deloc esențial pentru dezvoltarea planului divin, că este pur și simplu o favoare că i s-a dat o parte în legătură cu acest plan și că binecuvântările Sale, zi de zi, sunt mai mult decât compensatoare pentru orice mic serviciu și sacrificiu pe care ar putea să-l facă. În loc să fie mândru, gândul că i se permite să aibă ceva parte în marele plan al lui Dumnezeu ca un servitor între frații lui, trebuie să-l smerească și el trebuie să înțeleagă clar că pe cât de sigur este că Domnul este Capul Bisericii Sale, tot așa, oricine nu-și păstrează umilința când ocupă poziții de încredere, va fi înjosit, va pierde privilegiile și ocaziile, poate cu pagubă pentru sine și pentru alții.

Acei frați și surori umiliți care permit în tăcere ca un frate să se înalțe între ei și să vorbească despre adunare, mică sau mare, ca „Biserica mea", „urmașii mei" etc., nu numai că vatămă pe fratele și îl încurajează pe o cale greșită, ci sunt neloiali față de adevăratul Cap al Bisericii. Cel care se supune la astfel de condiții și limbaj demonstrează că el nu apreciază în mod potrivit „libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi" — demonstrează fie că el este doar un „prunc în Cristos", fie că doarme în ceea ce privește vegherea potrivită pentru onoarea Bisericii și a Capului Bisericii. Nu contează că asemenea lucruri pot fi explicate cum că nu au însemnat nimic serios. Faptul este că un astfel de limbaj și astfel de pretenții arată că ceva serios s-a întâmplat deja, pentru că nici un adevărat Bătrân umilit al Bisericii lui Cristos, loial Capului, nu se va gândi să vorbească despre sine ca și cum ar fi în locul Capului Bisericii, nici nu se va gândi să vorbească despre poporul Domnului ca fiind Biserica sa.

Pentru astfel de ofense publice trebuie să se ceară iertare public, altfel acești conducători trebuie puși pe scaunele din spate. Nu contează că au toată oratoria imaginabilă, nu contează că nimeni altul nu are talent pentru serviciu public. Cel mai sărac și cel mai slab, cel mai neînsemnat membru al corpului este, în ochii Domnului, mai calificat să învețe decât [pag. 54] unul care se laudă și se umflă de mândrie și încearcă să ia în Biserică poziția Capului. Însemnați-vă cuvintele apostolului, „umflat de o mândrie deșartă prin gândurile firii păcătoase, neținându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit și strâns unit, prin încheieturi și legături, crește cu creșterea lui Dumnezeu" — Col. 2:19.

EUL ÎNTÂI, DUMNEZEU PE URMĂ

În 2 Timotei 3:2 apostolul ne asigură că, în zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, aroganți, insultători, neascultători de părinți (și de autoritățile mai înalte în general), nemulțumitori, fără evlavie . . . trădători, obraznici, îngâmfați . . . având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.

Această ilustrație se potrivește bine zilelor noastre în întreaga creștinătate nominală, și de aceea nu este ciudat că ceva de același spirit general, uneori, caută să invadeze tabăra sfinților — micile grupuri ale consacraților care se străduiesc să fie biruitori ai lumii și ai spiritului ei. Faptul că apostolul scrie cu atâta forță în acest subiect nu dovedește nici o lipsă de simpatie din partea lui, și desigur referința noastră la cuvintele lui nu indică o lipsă de simpatie din partea noastră. Dar problema este serioasă și deosebit de vătămătoare pentru frații care ar putea înclina spre astfel de îngâmfare: nimic nu este mai sigur în secarea vitalității spirituale și în ducerea noastră în întuneric, atât doctrinar cât și spiritual.

Din contră, apostolul Iacov ne previne împotriva acestui pericol care asaltează pe cei mai talentați din poporul Domnului. El scrie: Nu fiți mulți învățători, fraților, căci știți că vom primi o încercare mai aspră (Iacov 3:1). Datorită iubirii noastre pentru frați, datorită marii aprecieri pentru ei și pentru că apreciem serviciile lor și dorim ca ei să continue în serviciu Domnului, nu numai acum ci și în viitorul veșnic, datorită acestor lucruri, simțim că este necesar să accentuăm acest punct, nu personal, nu individual, ci în general.

Noi îi îndemnăm pe toți cei pe care Domnul i-a pus în Corp, fie într-o poziție mai umilă fie într-un loc proeminent, să-și amintească cuvintele apostolului — că așa cum Domnul nostru S-a umilit și a fost ulterior înălțat, aceasta demonstrează un principiu activ în programul Tatălui sub care toată Preoțimea Lui Împărătească trebuie să se umilească dacă vor să fie la timpul potrivit înăltați; de asemenea argumentul cu care încheie apostolul este: „Smeriți-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit să vă înalțe". Nu acum este timpul potrivit pentru înălțare; a ne ridica pe noi înșine sau pe alții în condițiile prezente înseamnă a ne expune la mai mare pericol de cădere. De aceea toți cei care sunt serioși și cu o inimă umilită trebuie să vegheze și să se roage ca să nu intre în ispită în această direcție, care chiar de la începutul Veacului Evanghelic a fost cea mai serioasă piatră de poticnire în calea acestei clase. Ne amintim că între apostoli chiar a avut loc o ceartă cine să fie mai mare în Împărăție. Să ne amintim de asemenea cuvintele de mustrare ale Domnului nostru față de ei: „Dacă nu vă umiliți și să deveniți ca și copiii mici nu veți intra nicidecum în Împărăție".

[pag. 55]

NUMAI CEI UMILIȚI SUNT ÎN SIGURANȚĂ

Astfel Domnul nostru arată umilința ca una din primele cerințe pentru un loc în Împărăție. Și noi putem vedea importanța, motivul pentru acest lucru. A înălța la gloria, onoarea și nemurirea Împărăției și la natură divină pe cineva care nu și-a demonstrat pe deplin umilința spiritului ar însemna să-l pui într-o poziție în care ar putea deveni un alt Satan, alt adversar, care în timp, sub o înșelare sau alta, ar putea să vrea să împartă onorurile divine chiar și dincolo de generozitatea asigurată de Tatăl nostru ceresc pentru toți cei care sunt adevărații Lui consacrați.

Nu va trece mult timp dragi frați — să avem răbdare. Haideți să avem și credință, să nu ne îndoim. Mult din străduința de a ține și a exercita autoritatea în Biserică este asumată la început cu cele mai bune intenții, cu dorința de a face și a fi pentru interesele cele mai bune ale Bisericii. În astfel de cazuri credința nu este destul de puternică ca să-și dea seama cât de fără importanță suntem noi pentru planul divin și cât de capabil este Domnul să conducă fiecare incident și circumstanță după voința divină. Mai multă credință în puterea Domnului de a regla afacerile Bisericii va neutraliza mult eforturile unora din poporul Său de a conduce interesele Bisericii după înțelepciunea și abilitatea lor proprie. Să nu uităm că El poate și vrea să facă toate lucrurile după sfatul voii Sale. Să ne amintim că cel mai înalt loc al nostru este să fim mici și că cea mai mare stăpânire este stăpânirea de sine; și că orice succes am putea avea în uzurparea locului și autorității Domnului nostru și a Cuvântului Său, la sfârșit rezultatul va fi fără îndoială nefavorabil pentru noi. De aceea, pentru autoconservare cât și pentru interesele Bisericii și în onoare față de Domnul, trebuie să ținem eul supus. Să ne amintim cuvintele poetului și să le aplicăm zilnic:

„O! să fii nimic, nimic,

Dureroasă poate fi înjosirea;

Totuși mă arunc la pământ

Ca lumea să poată privi pe Mântuitorul.

Mai bine să fii nimic, nimic —

Lui să I Se înalțe glasuri

El este izvorul binecuvântării,

Da, vrednic de laudă este El".

Să ținem totdeauna în memorie exemplul și cuvintele apostolului: „Căci noi nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Cristos Isus ca Domn, iar noi înșine suntem robii voștri, pentru Isus" — 2 Cor. 4:5.

INFAILIBILITATEA ȘI FUNCȚIA DE BĂTRÂN ÎN BISERICĂ

W. T. 15 Martie 1906, R3745

Întrebare: Frate Russell, am primit nu demult o scrisoare care arată că tu nu poți fi considerat infailibil, pentru că cel care scrie scrisoarea pretinde că ți-ai schimbat vederile cu privire la caracterul potrivit al alegerii Bătrânilor de către diferitele adunări ale poporului Domnului, [pag. 56] pentru supravegherea lucrării Domnului. Cel care scrie scrisoarea la care mă refer cred că a fost odată Bătrân în Biserica din St. Louis, dar nemaifiind ales de către congregație el respinge adunarea ca „Babilonism". În scrisoarea despre care vorbesc, el pretinde că dă un citat dintr-un Turn de Veghere vechi care face să pară că la acel timp tu nu ai considerat necesară alegerea de Bătrâni. Apoi el citează din Turnuri de Veghere mai recente și din Zorile Mileniului Vol. VI (Studii în Scripturi, n.t.), cuvintele tale prin care recomanzi alegerea de Bătrâni și oferi sugestii cu privire la calitățile scripturale ale acestora.

Întrebarea mea este: Acest lucru este adevărat? Țiai schimbat vederea cu privire la acest subiect, și dacă da, pot să întreb de ce?

Răspuns: — Mai întâi de toate mă grăbesc să te asigur că niciodată nu am pretins infailibilitate. Nu aștept să fiu infailibil până când, prin harul Domnului, voi primi o parte în Întâia Înviere; atunci, fiind venit ceea ce este perfect, se va înlătura ceea ce este în parte; vom vedea așa cum suntem și noi văzuți și vom cunoaște așa cum suntem și noi cunoscuți.

Noi acceptăm scrierile celor doisprezece apostoli ca fiind în așa mod supravegheate de Domnul încât sunt fără nici o eroare. El Însuși a spus despre scriitori, apostolii: Orice veți lega, veți stabili, pe pământ va fi recunoscut ca legat sau stabilit în ceruri, și orice veți dezlega sau elibera pe pământ va fi dezlegat sau eliberat în ceruri. De aceea noi putem privi prezentările acelor doisprezece oameni, destinați de Domnul pentru a fi reprezentanții Săi speciali în dispensația Spiritului sfânt, ca fiind infailibile, adevărate, fără eroare. Dar nu avem nici o bază să credem că oricare alții în afara apostolilor au fost atât de miraculos ținuți de puterea lui Dumnezeu cum au fost cei doisprezece, sau că noi avem vreo autoritate în Cuvântul lui Dumnezeu pentru a considera cuvintele și scrierile altora ca fiind deasupra sau dincolo de examinarea sau dovedirea lor cu Scripturile. Aceasta a fost invariabil prezentarea făcută de noi. Străduința noastră a fost să prezentăm Cuvântul lui Dumnezeu cu credincioșie după cum ni la dat El să-l înțelegem — dacă stăm în picioare sau cădem este treaba Stăpânului nostru (Rom.14:4). Totuși avem încredere că și cursul nostru are aprobarea acelora din poporul drag al Domnului care, conduși de Spiritul Său, umblă acum în lumina adevărului prezent.

VEDEREA NOASTRĂ ESTE DIFERITĂ

Noi nu negăm creșterea în cunoștință, și că acum vedem într-o lumină puțin diferită voia Domnului cu privire la Bătrâni sau la conducători în diferitele grupuri ale poporului Său. Greșeala noastră în judecată a fost că am așteptat prea mult de la iubiții frați care, venind timpuriu în Adevăr au devenit în mod natural conducătorii acestor mici grupuri. Vederea ideală pe care am menținut-o iubitor despre ei a fost că efectul cunoștinței Adevărului asupra lor va fi în direcția umilinței, făcându-i să aprecieze propria lor micime, și că orice știu și pot să prezinte și altora este din poziția de purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu și datorită faptului că sunt folosiți de El. Speranțele noastre ideale au fost că aceștia vor fi în oricare sens al cuvântului exemple pentru turmă; și că dacă providența Domnului [pag. 57] va aduce în micul grup unul sau mai mulți la fel de competenți, sau mai competenți, în prezentarea Adevărului, atunci spiritul iubirii îi va conduce ca în onoare să-și dea întâietate și astfel să se ajute și să se îndemne unul pe altul la participarea în serviciul Bisericii, corpul lui Cristos.

Cu acest gând în minte noi am tras concluzia că datorită măsurii mai mari a harului și adevărului acum disponibile și apreciate de poporul consacrat al Domnului, n-ar fi necesar ca ei să urmeze calea arătată de apostoli în Biserica timpurie. Greșeala noastră a constat în nereușita de a înțelege că aranjamentele arătate de apostoli sub supraveghere divină sunt superioare oricăror altora, indiferent cine le-ar formula, și că Biserica ca întreg va trebui să aibă regulile instituite de către apostoli până când, prin schimbarea noastră la înviere, toți vom fi făcuți compleți și perfecți și vom fi direct asociați cu Învățătorul.

Greșeala a ieșit în atenția noastră treptat, văzând între frații dragi o anumită măsură din spiritul de rivalitate și o dorință din partea multora să se țină de conducerea întrunirilor ca de o funcție, în loc să fie privit ca un serviciu, și să excludă și să împiedice a se dezvolta ca conducători pe alți frați cu aceeași capacitate naturală, cu aceeași cunoștință despre Adevăr și cu aceeași competență în mânuirea săbiei Spiritului. Din diferite grupuri ale poporului Domnului am primit întrebări formulate cu bunăvoință despre ce ar trebui făcut în cazul unui frate care ar dori să domnească peste moștenirea lui Dumnezeu — care ar dori să conducă Biserica ca și cum el ar fi infailibil și ca și cum frații în general ar fi dintro clasă inferioară. Peste tot am sfătuit la moderație, și în special ca fratele ofensator să fie judecat cu îngăduință, amintindu-le fraților sugestia apostolului că proeminența în capacitatea de a învăța este deosebit de periculoasă, și că, îndreptând pe acest frate ei trebuie să-și aducă aminte de propriile lor slăbiciuni și pericole în aceeași direcție. Dar i-am asigurat în mod clar că în ordinea divină cât și în ordinea rațională, întreaga congregație a celor consacrați trebuie să caute și să hotărască voia Domnului cu privire la conducătorii ei și nu trebuie să permită nimănui să uzurpe această funcție a Bisericii și să hotărască pentru ea că el este singurul și singura alegere a Domnului pentru serviciu.

Noi am sfătuit că, din contră, dovada unui spirit egoist și dorința de a fi cel mai mare este un indiciu al nepotrivirii pentru poziție, și că lăsând pe unul „căpos" să continue în poziția de conducător ar fi vătămător nu numai pentru congregație ci și pentru acel conducător, pentru că avem asigurarea scripturală că Dumnezeu se împotrivește celui mândru, celui egoist, și Își arată favoarea celui umilit. Iar îndemnul apostolului este: „Smeriți-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalțe" — când perfecțiunea noului corp în armonie cu mintea nouă va fi luat pe deplin locul imperfecțiunilor trupești actuale.

Ai menționat Biserica din St. Louis și îmi aduc aminte că micul grup de acolo a avut dificultăți în privința conducerii — și probabil tocmai cu cel care a scris scrisoarea pe care tu o menționezi. El s-a considerat ofensat de întreaga adunare pentru că n-a fost lăsat să conducă toate treburile Bisericii. Mi-a scris insistând că el știe că Dumnezeu l-a numit pe el în [pag. 58] acea poziție, sugerând că adunarea nu are nimic de-a face cu acest lucru decât să-l sprijine pe el, și sprijinindu-l pe el sprijină pe Domnul și voia Domnului. El a îndemnat să nu fie ales, să nu fie votat, ci să fie acceptat de către adunare că este numit în mod divin. El a dorit ca eu să impun acest lucru asupra adunării.

Am obiectat, și într-un mod cât am putut mai blând i-am arătat că vocea Domnului în ceea ce privește comportarea noastră individuală trebuie s-o căutăm în propria noastră minte cu ajutorul Scripturii, iar vocea Lui cu privire la Biserică trebuie căutată printr-o exprimare a sentimentelor tuturor membrilor consacrați, fiecare căutând să exprime, după cea mai bună capacitate a lui sau a ei, mintea Spiritului, așa cum este asigurată de Cuvânt.

Fratele, evident, s-a simțit rănit că n-am recunoscut numirea lui divină, și acum după mai mulți ani resentimentul, presupun, iese la iveală prin scrisoarea la care te referi, și înțeleg că au fost trimise copii ale acestei scrisori și altora, la fel ca ție.

Astfel de fapte și experiențe mi-au demonstrat nu numai înțelepciunea metodei apostolilor în privința „bătrânilor în fiecare cetate" (Tit 1:5) dar și necesitatea unei astfel de căi — că altfel poporul Domnului nu va face progresul potrivit în cunoștință și în harurile Spiritului, și nici nu vor ajunge să aprecieze pe deplin libertatea cu care Cristos face liber, și a egalității ca frați de aceeași clasă, aceeași adunare, aceeași grupare, același corp, compus din toți cei care se încred în sângele prețios al lui Cristos și sunt pe deplin devotați serviciului Său.

Nu îmi este rușine de poziția pe care am avut-o la început și nici de poziția mea de acum în această chestiune. Nu mă surprinde că nu am înțeles situația pe deplin, că nu mi-am dat seama de ambițiile și egoismul care încă aparține cărnii prietenilor, chiar după conceperea de Spirit și ațintirea privirii la lucrurile de sus și a străduinței de a fi guvernați de înțelepciunea de sus.

Fără a face o comparație între mine, sau oricare altul din timpul prezent, ca purtători de cuvânt ai Domnului, și cei doisprezece purtători de cuvânt speciali îndrumați atât de minunat de Domnul la începutul acestei dispensații, îndrăznesc să atrag atenția asupra faptului că chiar și celor mai proeminenți dintre aceia le-a trebuit timp să înțeleagă gândul Spiritului în diferite subiecte: de exemplu, apostolul Petru a avut nevoie de o viziune și experiențe ulterioare pentru a putea învăța lecția că zidul despărțitor de la mijloc, dintre evrei și neamuri, a fost dărâmat, așa încât acum, sub termenii acestei dispensații Evanghelice, nu mai există nici evreu, nici grec, nici rob, nici liber, care să aibă vreo proeminență sau preferință specială în ceea ce privește favoarea Domnului. Petru a avut o viziune de un anumit fel pentru a-i arăta adevărul asupra acelui subiect; eu am avut o viziune de un alt fel — o lecție de experiență care a venit din diferite congregații ale poporului Domnului, care m-a condus la metoda apostolică și m-a convins că aceasta este încă necesară pentru dezvoltarea potrivită, zidirea și progresul Bisericii care este corpul lui Cristos.

[pag. 59]

PRACTIC NICI O SCHIMBARE

Așa cum te înțeleg, scrisoarea fratelui sugerează faptul că dacă micile biserici își aleg propriii conducători în loc ca aceștia să se aleagă singuri, dovedește că noi am devenit sectari, Babilon. Ei bine, este dificil să spui cum li se par lucrurile celor care încep să piardă spiritul adevărului și care încep să intre în întuneric. De fapt noi nu am sprijinit niciodată ideea ca Biserica să recunoască un conducător doar pentru că el zice că crede despre sine că este numit divin. Gândul nostru a fost că spiritul Domnului care predomină între cei care au Adevărul, îi va mișca în așa mod pe toți încât într-o inimă și într-un gând fiecare va fi bucuros să cedeze ocazii și să facă serviciu celorlalți după cum pot mai bine, și astfel voia Domnului va fi îndeplinită. Întreaga greșeală a fost că am așteptat prea mult de la tovarășii de slujbă, neglijând a urma metoda apostolică de a alege servitorii „prin ridicare de mâini", sau folosirea altor mijloace pentru a afla opinia consacraților cu privire la gândul Domnului în acest subiect.

NICI O ORGANIZAȚIE ACUM

Aceia care declară că noi am format o sectă sau o denominație denaturează faptele. O sectă este o ruptură, iar noi nu ne-am rupt de nicăieri. Străduința noastră este să aducem pe tot poporul lui Dumnezeu în relație de inimă și părtășie cu Domnul și unul cu altul. Noi acceptăm ca frați pe toți cei care se încred în sângele prețios ca prețul lor de răscumpărare și care pretind și dovedesc o deplină consacrare față de serviciul Domnului. Noi nu respingem pe nimeni de la părtășie creștină pe baza acestor linii, oricare ar fi teoriile sale asupra subiectelor marginale și mai puțin esențiale.

Noi nu suntem nici denominație pentru că noi nu acceptăm nici un nume decât acela al Domnului nostru Isus Cristos. Noi suntem creștini, nici mai mult nici mai puțin. Noi acceptăm toate numele date Bisericii în Scripturi, dar neluând unul dintre ele ca un titlu distinctiv, așa cum fac prietenii noștri din denominațiile creștine. Fiecare persoană are relația sa cu Domnul, și pentru că este în relație cu Domnul, este în relație cu toți ceilalți care sunt la fel în relație cu Domnul, pentru că Corpul lui Cristos este unul singur. Aceasta, unirea noastră cu Domnul, este unirea scripturală, și nu există alta: și după câte știm noi nici o altă grupare a poporului Domnului nu ia această poziție în întregimea ei, nici nu se bazează deplin pe ea. Prin harul Domnului noi sperăm să stăm astfel până ce El va spune, „Bine!" și ne va primi în Împărăția Sa glorioasă.

TERMENUL „BABILONISM"

Cuvântul Babilonism, după cum am arătat adeseori, înseamnă confuzie. Nu confuzie în ceea ce privește organizarea, pentru că diferitele departamente ale Babilonului, diferitele lui denominații, au organizări foarte stricte care nu permit nici o confuzie. Confuzia Babilonului constă în doctrinele ei care sunt nescripturale, confuze, contradictorii, multe dintre ele eronate. Ne temem că fratele din a cărui scrisoare citezi este [pag. 66] cel în pericol să ajungă într-o stare babilonică — ideile lui sunt desigur foarte confuze în ceea ce privește chestiunea Bătrânilor. În faptul că insistă ca el și alți Bătrâni să domnească peste Biserică prin numire divină și fără nici o numire umană, el se apropie de o poziție și mai extremă decât Papa de la Roma, despre care credem că este destul de babilonic; pentru că nici chiar Papa de la Roma nu ajunge la poziția lui prin uzurpare ci printr-o alegere a cardinalilor.

CURĂȚIREA FIILOR LUI LEVI

„Cine va putea să sufere însă ziua veniri Lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului și ca leșia înălbitorului. El va sta ca topitorul și ca purificatorul argintului; va curăți pe fiii lui Levi, îi va purifica așa cum se curăță aurul și argintul și vor aduce Domnului un dar de mâncare în dreptate" — Mal. 3:2, 3.

W. T. 1 Octombrie 1906, R3864

ÎNCERCĂRI DIN LOCURI NEAȘTEPTATE

Dacă am ști dinainte cum va veni fiecare încercare a credinței, a iubirii și a devotamentului față de pricipiu și față de loialitatea pentru Domnul și pentru frați, s-ar putea să fim pregătiți pentru ea, și, corespunzător, ar fi mai puțin severă, iar umilința noastră, răbdarea și iubirea, ar fi corespunzător mai puțin încercate. Dar Domnul vrea ca să ne încerce tocmai în această direcție, și de aceea încercările noastre vin de obicei din direcții neașteptate. Acest lucru face încercarea mai severă și dovedește mai bine sentimentele reale ale inimii noastre. Domnul vrea să scoată afară din noi tot ce este de natura zgurei — voință proprie, ambiție personală, mândrie: El vrea să cultive în noi loialitate față de El și față de principiile dreptății reprezentate în caracterul Său, și ne îndeamnă prin Cuvântul Său.

Privind la creștinătate în general auzim cuvântul profetului care zice: „O mie vor cădea alături de tine" — alături de corpul lui Cristos, Biserica. Și vedem această cădere progresând, cădere de la credința în Cristos ca Răscumpărător, cădere în Evoluție, Critica Radicală, Știința Creștină etc. Dar acum privim mai aproape, acasă la membrii corpului, să vedem care dintre aceștia vor fi în stare să reziste la încercările din zilele noastre — „Cine poate să stea în picioare?" (Apoc. 6:17) întreabă apostolul. „Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El?" este întrebarea profetului în textul nostru. Sugestia evidentă este că inspecția va fi atât de crucială încât va încerca pe toți sfinții.

Deoarece Turnul de Veghere, prin aranjamentul plin de har al Domnului, are o astfel de vedere asupra câmpului de secerat, astfel de contact cu toată turma mică din poporul Domnului, prin scrisori, prin peregrini, prin colportori, noi putem discerne, probabil mai bine decât alții, că focul marelui Topitor arde deja și că aurul și argintul sunt în încercare. Și, o ce mult ne întristează uneori când vedem că unii nu stau bine în încercarea din ceasul acesta. Noi îi iubim pe toți cei dragi ai [pag. 61] Domnului care sunt acum în cuptorul încercărilor; suntem siguri că Însuși Domnul, Topitorul, îi iubește și mai mult. Dacă aceștia sunt îndurerați sau triști când discern tendințele slăbiciunilor, neloialitatea față de cauză, ambiție pentru nume, faimă sau poziție, dorința de a fi cel mai mare, tendința de a domni peste moștenirea lui Dumnezeu — dacă pe noi ne doare aceste lucruri, suntem întristați, dezamăgiți față de unii, credem noi că marele Topitor este indiferent? Nicidecum! Este scris despre El că iubindui pe ai Săi i-a iubit până la capăt; și vedem din relatare că El a fost foarte răbdător și încet în îndepărtarea lui Iuda cel egoist, ambițios și vânzător al Domnului și al adevărului. Și pe măsură ce ajungem să avem tot mai mult din caracterul Învățătorului și din asemănarea cu El, vom avea mai multă simpatie față de cei care au ieșit de pe cale, și care, dacă nu sunt recuperați, vor fi în mod sigur tăiați de la calitatea de membru în corp, după cum arată Domnul nostru — chiar dacă, cum declară apostolul, s-ar putea să fie mântuiți ca prin foc, ca membri ai „marii mulțimi" — 1 Cor. 3:15.

„MUSTRĂ CU ÎNDELUNGĂ RĂBDARE ȘI ÎNGĂDUINȚĂ"

Din două motive, este imposibil să le scriem tuturor care par a fi în pericol: (1) Nu ne-ar ajunge timpul; avem alte obligații acum; (2) Dacă ei nu ascultă de Cuvântul Domnului, dacă ei nu ascultă pe Isus și pe apostoli, pe Moise și pe profeți, nu trebuie să ne așteptăm să ne asculte pe noi. De aceea cel mai potrivit curs al nostru pare să fie ca, ocazional, să scriem astfel de cuvinte de prevenire ca și acestea, căci deși ele pot să aibă pentru unii o mireasmă de la moarte spre moarte, totuși sperăm ca ele să aibă pentru alții o mireasmă de la viață spre viață.

Poate se pare ciudat — dar în deplin acord cu toate relatările din trecut — ca aceste încercări de foc, aceste cerneri, în multe cazuri par să găsească cea mai multă zgură între conducătorii turmei. Poate că este doar din cauză că ei sunt cei mai observați, poate că la fel de mulți care nu se află într-o astfel de poziție proeminentă vor cădea, vor fi consumați, vor „suferi pierdere" și vor fi „mântuiți ca prin foc". Numai Domnul singur poate să citească inima și să discearnă gândurile și intențiile, și acum voința Lui este ca fiecare membru al casei lui Levi, al casei credinței, să fie curățat, purificat, topit; iar încercările de foc din zilele noastre sunt propriile Lui aranjamente, propriile lui aprinderi ale focului, ca să poată împlini lucrarea în armonie cu aranjamentul divin.

Zorile Mileniului (Studii în Scripturi, n.t.) Vol. VI, credem noi, ca și celelalte volume din această serie, a ieșit la timpul potrivit și fără îndoială că Domnul îl folosește într-o anumită măsură ca un foale pământesc cu care să aprindă focul curățitor al acestui timp. În acel volum cât și în celelalte, noi ne-am străduit să aratăm nu propriile noastre gânduri ci învățăturile Cuvântului, și aceasta în unele cazuri a părut să ridice un spirit de mânie și resentiment în inimile unora dintre conducători, acolo unde ar trebui să fie numai iubire dintr-o inimă curată și apreciere pentru libertățile glorioase ale Bisericii. Noi nu ne-am făcut decât datoria în a îndrepta atenția fraților asupra faptului că conducătorii nu sunt stăpâni ai turmei, și că orice conducător care își asumă o poziție de stăpân își [pag. 62] pune în pericol propria lui poziție în Cristos, și de asemenea, împiedică progresul turmei în libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi. Și oricine din turma Domnului care cooperează cu astfel de conducători ambițioși, le face rău și dovedește o slugărnicie neautorizată, vătămătoare lui însuși și celorlalți asociați cu el în studierea Cuvântului.

„A GREȘI ESTE OMENESC, A IERTA ESTE DUMNEZEIESC"

Este scris, „A greși este omenesc", și știm că deși suntem concepuți de Spirit, toți avem comoara noii naturi în vase pământești, de aceea suntem supuși greșelii. Dându-ne seama de acest lucru noi nu trebuie să acționăm dur, fără bunătate față de conducătorii care sunt înclinați să uzurpe în favoarea lor conducerea în Biserica lui Dumnezeu, fără hotărârea Bisericii, sau care sunt înclinați, după ce au fost aleși, să încalce drepturile altora. Totuși, cu bunătate, gentilețe, fermitate, congregația trebuie să țină controlul tuturor treburilor ei și să se asigure că conducătorii recunosc faptul că glasul congregației este glasul consacraților. Acest lucru va fi spre avantajul tuturor: îl va ajuta pe conducător să se țină umilit, amintindu-și că el este doar un membru al Bisericii, care este corpul lui Cristos, și că în providența Domnului el servește Biserica pentru că ei au dorit acest lucru și să considere că aceasta este voia Domnului. Îl va ajuta pe conducător să nu fie țanțoș, trufaș, să nu vorbească arogant despre congregație ca „poporul meu", „Biserica mea", „adunarea mea", „lucrarea mea". Îl va ajuta să recunoască faptul că ea este „poporul Domnului", „Biserica Domnului", „adunarea Domnului", „lucrarea Domnului" și că este o favoare, o onoare, să fii servitorul ei și nicidecum nu este dreptul lui să fie stăpânul ei, „șeful" ei.

De această procedură beneficiază și adunarea, învățându-i că responsabilitatea lor față de Domnul și față de cauza Lui este în măsura în care ei susțin și își dau aprobarea pentru cel care, în calitate de conducător sau servitor al adunării, este reprezentantul lor. Orice lucru greșit care l-ar face conducătorul este greșeala majorității acelei adunări, și înțelegerea responsabilității lor înseamnă întărirea caracterului lor, lărgirea gândirii și în general pregătirea lor pentru serviciul Domnului, acum și de aici înainte. Ar trebui chiar să ne zgârâie urechile să-l auzim pe un bătrân într-un discurs că se adresează adunării la persoana a doua zicând, de exemplu, „Voi nu trebuie să faceți așa". Toți bătrânii, toți învățătorii recunoscuți în Biserică, toți cei care conduc în vreun sens, trebuie să aibă în vedere să nu vorbească despre adunare ca despre o clasă diferită de ei înșiși, după cum în Biserica nominală se obișnuiește să se recunoască preoții ca o clasă, iar laicii ca altă clasă. Din contră, forma mai bună, forma mai umilită, ar fi pentru conducător să se adreseze adunării incluzânduse și pe sine în îndemn, ca de exemplu să zică, „Noi nu trebuie să facem" aceasta și aceea.

„IUBIREA ESTE ÎMPLINIREA LEGII"

Dacă spiritul iubirii ar fi larg dezvoltat în toate inimile noastre nu sar mai cere să se discute despre acest subiect din nici un punct de vedere, dar noi suntem doar în parte dezvoltați în roadele Spiritului; de aici și [pag. 63] dificultatea noastră, și de aici și marea importanță de a ne ajuta unul pe celălalt așa încât legătura noastră împreună ca tovarăși de slujbă în singurul Corp să fie cât se poate de folositoare pentru toți. Iar când se ridică în inima noastră un simț de a critica în privința cursului unui conducător, ar fi potrivit, iubitor, să ne zicem nouă înșine: Ei bine, poate că dacă eu aș fi fost în locul conducătorului s-ar putea să nu fi făcut mai bine decât face el în privința ținerii în supunere a trupului — în privința umblării umilite cu Domnul și cu frații — în privința exemplificării iubirii perfecte, care nu caută ale sale, nu se lasă ușor provocată, nu se îngâmfă, nu se gândește la rău — 1 Cor. 13:5.

Când înțelegem că ambiția a fost cauza căderii lui Satan, ambiția a fost cauza neascultării mamei Eva, că ambiția a fost cauza poticnirii multora dintre cei mai nobili din poporul lui Dumnezeu în trecut, lecția nu trebuie uitată în privința noastră, oricare ar fi situația noastră. Ar trebui să ne îndemne la simpatie față de conducători și față de încercările și ispitele mai mari la care sunt expuși, iar conducătorilor ar trebui să le dea mai multă vigilență, grijă, veghere, să nu fie în vreun fel biruiți de această greșeală, care a vătămat pe atât de mulți în trecut, și care, evident, este atât de gravă în ochii Domnului, pentru că Domnul Se împotrivește celor mândri dar dă favoarea Lui celor umiliți — Iacov 4:6.

Un alt punct; noi nu trebuie niciodată să uităm că după cum voința conducătorului nu trebuie luată ca gândul adunării decât dacă așa s-a hotărât, tot așa nu trebuie să presupunem nici o clipă că voința sau judecata oricărui alt membru trebuie luată ca judecata întregii adunări. Deci, dacă orice frate estimează în mod conștiincios că conducătorul unei adunări nu urmează cursul cel mai înțelept sau cel mai bun din punctul de vedere al Scripturii, el poate într-adevăr merge la conducător în mod particular, cu bunătate, iubitor, și să-i arate opinia sa, dar nu înseamnă că conducătorul trebuie să urmeze această opinie. El ar putea spune: „Aceasta este părerea unuia, iar părerea mea este asemenea cu a altuia care nu este mai puțin demn de încredere", și el ar putea destul de potrivit să-și mențină părerea sau să și-o modifice puțin. În orice subiect trebuie căutată vocea adunării ca întreg, și ea trebuie să hotărască orice chestiune în Biserică, după cum înțeleg cei consacrați a fi voința divină auzită din Cuvântul lui Dumnezeu.

UN PERICOL DIN CEALALTĂ PARTE

Nici nu trebuie ca cineva să tragă prea repede concluzia că vederea lui asupra lucrurilor este mai sănătoasă sau mai bună decât cea a conducătorului. Din contră, faptul că conducătorul a fost ales de către adunare ca cel mai potrivit dintre ei pentru a se îngriji de interesele lor trebuie să aibă greutate, iar fratele sau sora care crede că are un motiv pentru o vedere diferită cu privire la anumite lucruri ar trebui să ezite puțin, să reconsidere chestiunea, s-o cântărească cu grijă, să încerce s-o privească din punctul de vedere al conducătorului, să vadă dacă el sau ea pot s-o găsească așa în Scriptură. Dacă în sfârșit el sau ea sunt siguri, nu este datoria lui sau a ei și nici privilegiul lui sau a ei să necăjească întreaga adunare încercând să-și impună vederile lui sau ale ei pe neașteptate, în [pag. 64] grabă, vehement. Moderația lui sau a ei trebuie să se manifeste așa cum spune apostolul: „Blândețea (moderația în l. engleză, n.t.) voastră să fie cunoscută de toți oamenii" (Fil. 4:5). El sau ea trebuie să aprobe ce ar putea fi aprobat de conducător iar când obiectează la anumite caracteristici ale cursului lui trebuie s-o facă cu toată bunătatea, moderația și iubirea frățească, și desigur cu umilință.

Faptele publice ale unui servitor public sunt supuse examinării și criticii publicului, și tot așa învățăturile deschise și purtarea deschisă a conducătorilor Bisericii sunt deschise criticii fraților lor, dar spiritul iubirii și simpatiei trebuie să predomine întotdeauna, și nimic să nu se facă din ceartă sau slavă deșartă, și oricine critică un bătrân cu intenția evidentă de a-l înlocui trebuie privit el însuși mai critic, și toți trebuie să recunoască faptul că spiritul egoist, care caută ale sale, este periculos, vrăjmaș atât al intereselor personale cât și al intereselor adunării. Fratele care este într-o stare de inimă corectă pentru a fi un conducător între urmașii umiliți ai Domnului trebuie să manifeste umilință în cuvânt și comportare — în toate. Alții nu trebuie priviți cu încruntare, nici mustrați public, dar aceștia nu trebuie încurajați — ei nu trebuie puși în locuri cu influență în Biserică pentru că se vor vătăma atât pe ei înșiși cât și pe alții care ar intra sub influența lor.

„DAR RĂBDAREA TREBUIE SĂ-ȘI FACĂ DESĂVÂRȘIT LUCRAREA"

Nu fiți prea iuți la fapte în legătură cu interesele Bisericii. Asigurați-vă mai întâi că propriile voastre motive sunt bune, curate, iubitoare față de cei pe care îi criticați; asigurați-vă că nu aveți simpatie față de vorbirea de rău; asigurați-vă că doriți doar libertățile Bisericii pe care le-a dat Domnul — că vreți numai bunul mers al Bisericii cu privire la timpul, locul și caracterul întrunirilor și cu privire la conducători; și asigurați-vă că sunteți la fel de doritori ca și alții să aibă libertatea de a-și exprima sentimentele tot așa cum și voi vreți ca libertățile voastre de exprimare să nu fie încălcate sau ignorate.

Rareori este avantajos să avem numai un conducător sau bătrân întro adunare timp de mai mulți ani la rând, decât dacă adunarea este foarte mică sau altfel este inevitabil. Unii care încep destul de umiliți, cu o dorință să fie servitori ai Bisericii, simțind și arătând propria lor nevrednicie față de acest privilegiu și lipsa de competență pentru serviciu, dacă continuă să fie an după an în această funcție, ajung în încercări și probe severe, și sunt în pericol ca în curând să ajungă să simtă că poziția aceasta este a lor, și că alegerea oricărui altul pentru serviciu ar fi o insultă. Aceasta este, bineînțeles, în întregime greșit, și totuși avem o ilustrație în Scriptură în această direcție. Citim, „Moise era mai smerit (subsol, n.t.) decât orice om de pe fața pământului". Fără îndoială că aceasta a influențat alegerea lui Moise de către Domnul ca un conducător pentru poporul său. Timp de patruzeci de ani națiunea lui Israel s-a uitat spre el în fiecare situație de criză, și nar trebui să ne surprindă deloc că la încheierea celor patruzeci de ani, cel mai umilit om de pe tot pământul, a ajuns prea arogant ca să i se permită să intre în țara Canaanului. Moise [pag. 65] a fost privat de privilegiul de a intra în Canaan pentru că nu a fost destul de umilit — și din cauză că și-a pierdut atât de mult din umilința de la început, el a lovit stânca în pustie zicând: „Ascultați răzvrătiților! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?"

O LECȚIE PENTRU TOȚI CONDUCĂTORII

Dacă cel mai smerit om de pe pământ și unul dintre cei mai mari oameni din istoria lumii a fost astfel biruit de împrejurările poziției sale în popor, n-ar trebui să ne surprindă dacă găsim că în Israelul Spiritual, unii care încep blânzi și umili devin mai mult sau mai puțin aroganți, și vorbesc despre ce fac ei și despre ce trebuie să facă, și presupun că alții depind de ei ca să primească apa vieții. Oricând privim această ilustrație a lui Moise, ea ar trebui să ne spună tuturor, în special tuturor conducătorilor: „Sufletul meu, ai grijă". Numai privind des la Domnul și înțelegând acest pericol, precum și o luptă continuă împotriva acestui lucru, ne poate ține teferi lângă Răscumpărătorul nostru — lângă Cel care a fost blând și smerit cu inima — marele Învățător care a îndurat din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine (Evr. 12:3) și cu atâta umilință — dându-Și viața în scufundare, în serviciu iubitor — căutând nu propria bunăstare și onoare, ci umilinduSe până la moarte, chiar moarte de cruce. Apostolul, arătând acest lucru, exclamă: „Smeriți-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalțe". Înălțarea, influența, poziția, puterea, autoritatea în Biserică, aduc acum încercări în plus și jertfire în plus, cât și pericole în plus. Cu cât este cineva mai sus, cu atât trebuie să fie mai precaut ca să nu pășească greșit și să cadă.

Uneori unei adunări i-ar putea fi încercată sever răbdarea de către un bătrân care, posedând însușiri bune persistă în „a domina" Biserica după propriile lui concepții și ignoră dorințele Bisericii. Dacă obiecția împotriva bătrânului, conducătorului, ar fi pe linia imoralității, sau pe linia doctrinei false în ce privește lucrurile fundamentale așa cum sunt arătate în Cuvântul divin — de exemplu, răscumpărarea — atunci trebuie acționat prompt, pentru că o adunare este responsabilă înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor în aceste puncte. Îngăduința în aceste direcții nu poate fi acceptată; trebuie acționat ferm de către adunare în această chestiune. Dar dacă în doctrină, sau cel puțin în cele fundamentale, conducătorul se dovedește loial Domnului și Cuvântului Său și mesajului secerișului, și dacă este fără reproș în ochii celor din adunare care îl cunosc cel mai bine, și dacă diferența este numai în direcția că el nu vrea să conducă servicii de un anumit caracter, sau la un anumit timp sau loc pe care le-a cerut majoritatea, s-ar putea, în interesul păcii, ca cel mai înțelept curs să fie ca un astfel de bătrân să continue în serviciu până la expirarea termenului pentru care a fost ales.

Apoi la acea alegere, fără a deveni ceva personal sau să se spună cuvinte lipsite de bunătate, adunarea este datoare față de ea însăși, față de Domnul și față de Adevăr să nu-l mai aleagă într-o astfel de poziție de control absolut. Aceasta nu înseamnă ca fratele să fie lăsat total afară din [pag. 66] conducere, ci că trebuie să se înțeleagă clar despre întrunirile pe care a dorit el să le conducă și caracterul lor, iar în alegerea lui trebuie luate în considerare aceste lucruri, astfel încât să nu mai fie neînțelegeri pe viitor, și ar trebui căutați alții care posedă ceva calități pentru serviciu în adunare și cu speranțe că Domnul, care are întreaga situație înaintea Sa, probabil are pe alții în pregătire ca să umple breșa.

„FIȚI PLINI DE AFECȚIUNE"

Dacă această mustrare afectivă și gentilă a cursului fratelui îl lasă tot îndărătnic și arogant și nedispus să servească adunarea după ideile ei, ar fi înțelept să fie lăsat afară de la conducere pentru un timp. Dar să nu se facă nimic cu ceartă sau slavă deșartă — să nu fie spus nici un cuvânt nepoliticos. Mai curând amintițivă serviciul din trecut; el trebuie apreciat pentru acele servicii. Nu vă fie teamă că toate lucrurile se vor nărui dacă vreo ființă umană nu va avea controlul. În timp ce apreciem foarte mult pe fiecare frate și servitor în Domnul în raport cu faptele lor și cu caracterul lor, trebuie să ne amintim întotdeauna că Domnul Însuși este Păstorul nostru, Supraveghetorul nostru, Pastorul nostru, Conducătorul nostru, și că noi suntem oile Lui. Dacă adunarea simte o astfel de dependență față de o persoană pentru confortul ei spiritual, pentru împrospătarea și edificarea ei, ceva nu este bine, și într-un astfel de caz cu cât mai repede se ajunge la un moment de răscruce cu atât mai bine va fi probabil pentru toți. Cei care au pornit în Adevăr se pot zidi reciproc în credința sfântă, edificându-se unul pe altul, și ajutându-se unul pe altul în diferite studii bereene scripturale, și ei probabil vor face mai mult progres așa decât dacă vor lăsa pe conducători să stăpânească peste moștenirea lui Dumnezeu și să conducă Biserica contrar dorințelor majorității.

Noi accentuăm cuvântul majoritate pentru că atât de des minoritatea încearcă să conducă. Gândul nostru este că atenția iubitoare a diferiților membrii ai corpului unul față de altul trebuie să le antreneze simpatia și cooperarea iubitoare așa încât majoritatea să dorească să se învoiască la ceva recunoaștere a dorințelor și preferințelor minorității — chiar și individuale. Cu alte cuvinte majoritatea nu trebuie să fie egoistă și să decidă că dacă majoritatea are autoritatea atunci ar fi potrivit să se exercite această putere până acolo încât să ignore pe frații lor cu vederi cumva diferite. Unirea inimilor înseamnă că fiecare în parte și toți împreună vor ignora unele din propriile gusturi și preferințe naturale oriunde nu sunt implicate principiile Cuvântului lui Dumnezeu.

Nu-i nevoie să vă spunem, Iubiților, că fiecare cuvânt al acestui articol este scris cu o inimă plină de iubire frățească și o dorință pentru edificarea poporului drag al Domnului, și fără nici un fel de animozitate personală sau alt impuls sau dorință rea. Noi căutăm binele vostru. Suntem în contact cu întregul câmp și știm cernerea și proba care este în curs, și dorim să întindem o mână de ajutor care să nu vatăme pe nimeni și care să binecuvânteze pe mulți. Gândiți-vă la aceste lucruri și remarcați sugestia noastră mai departe în aceeași direcție din volumul șase al Zorilor Mileniului.

[pag. 67]

Revenind la textul nostru, remarcăm că tocmai gândul că suntem în prezența marelui Topitor, gândul că El supraveghează încercările de foc prin care toată casa lui Levi trebuie să treacă acum, trebuie să ne vitalizeze, să ne energizeze, să ne pună în gardă. Noi ne aflăm sub inspecția Lui. Sugestia este că aceasta este ultima încercare, și că cei care sunt purificați de experiențele prezente, curățiți de mândrie, ambiție, egoism, și având umilința inimii, vor fi cu siguranță primiți în Împărăție. Acolo cei umiliți vor fi înălțați la glorie, onoare și nemurire. Putem aștepta? Nu merită să ne umilim? Nu dorim să facem acest lucru? Nu ne vom uni toți inimile și mințile și rugăciunile și eforturile cu intenția ca această lucrare a umilinței să progreseze în inimile noastre, și astfel spiritul umilinței să poată fi vărsat larg în toată Biserica, de la cel mai umil până la cel mai proeminent dintre servitorii ei?

„CEI CU DUH DE GÂLCEAVĂ"

W. T. 1 Noiembrie 1909, R4501

„Dumnezeu care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Și anume, va da viață veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea; și va da mânie și urgie celor ce din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului și ascultă de nelegiuire" — Rom. 2:6-8 — Cornilescu

VEȚI PRIMI O JUDECATĂ MAI ASPRĂ

Apostolul Iacov sfătuiește pe frați cu privire la pericolele deosebite care îi asaltează pe cei care au ambiția de a deveni învățători, zicând, „Frații mei, să nu fiți mulți învățători, căci știți că vom primi (noi învățătorii) o judecată (sau încercare) mai aspră. Toți greșim în multe feluri" — toți suntem imperfecți — Iacov 3:1.

În timp ce toți recunosc adevărul cuvintelor apostolului, puțini par să fie împiedicați în vreo măsură de ele. Ca urmare vedem pe mulți cautând poziția de învățător în Biserică, dându-și seama apoi și de adevărul cuvintelor apostolului, că învățătorii sunt supuși la încercări mai aspre, și că majoritatea celor care par să se poticnescă și să cadă de la adevăr sunt din această clasă. Noi scriem acestea nu ca o sugestie că învățătorii nu sunt necesari, sau sunt contrar aranjamentului divin, ci vrem să sugerăm că oricine intră în lucrarea de învățare trebuie să-și dea seama de marea responsabilitate și de ispitele sau încercările care le asaltează cărarea spre cetatea cerească.

Sf. Pavel a scris: „Dacă cineva dorește să facă lucrarea de supraveghere (de păstor), bun lucru dorește", și noi trebuie să recunoaștem că oricine caută să servească cauza Domnului dintr-o inimă curată ca un păstor subordonat al oilor și ca un conlucrător cu Răscumpărătorul, se angajează într-unul din cele mai nobile servicii. Dacă el se apropie de acest serviciu din punctul de vedere al dorinței sincere să servească turma, o dorință sinceră de a fi în armonie cu Marele Păstor, lui nu trebuie să-i fie rușine [pag. 68] să se bucure că are în această măsură Spiritul Domnului. Dar dacă el găsește în sine însuși, fie în măsură mare fie în măsură mică, un spirit de ambiție, un spirit de mândrie, un spirit de laudă, dorința să domnească asupra fraților din casa credinței, atunci să se teamă. Cu inima tremurândă trebuie, fie să renunțe la serviciu fie să se curățească la tronul harului, să se purifice de ambițiile rele din inima sa și să fie umplut cu Spiritul Învățătorului. Acel Spirit sfânt este spiritul umilinței, bunătății, răbdării, îndelungii răbdări, bunătății frățești, iubirii; care dorește doar slava lui Dumnezeu și binecuvântarea poporului Său — spiritul care este gata să sacrifice eul în orice moment pentru pacea Corpului lui Cristos sau pentru ajutorarea turmei.

Unii se miră de ce apostolul scrie despre pericole deosebite pentru acei frați care ar încerca să învețe în Biserică. Răspundem că noi acceptăm cuvintele sale ca fiind inspirate și că în plus observația ne arată că sunt adevărate. Mai mult chiar, în mod inconștient, cei din poporul Domnului care nu pretind nimic în direcția de a fi învățători sunt adesea răspunzători în măsură considerabilă pentru abaterea acelora pe care ei îi recunosc ca învățători și pe care îi duc în mod inconștient în ispită. Asalturile împotriva învățătorilor sunt, (1) mândria, și (2) aroganța.

(1) Încurajați de cuvintele de laudă ale fraților, tendința este ca ei să se simtă că sunt cineva și să atribuie succesul eforturilor lor abilității, talentului, etc., lor natural mai curând decât puterii minunate și frumuseții Adevărului. Predicatorii în general par să fie supuși asalturilor în această direcție, pentru că este într-adevăr o poziție foarte onorabilă a sta înaintea semenilor ca ambasadori ai Împăratului Slavei. Tendința generală este de a se lăuda cu puterea și înțelepciunea denominațională. Dar între cei care sunt în lumina „Adevărului Prezent" ispita mândriei personale este poate chiar mai mare.

Antidotul pentru aceasta este o aducere aminte distinctă a faptului că planul nu este al nostru, ci toată lungimea și lățimea, înălțimea și adâncimea sunt ale lui Dumnezeu și pentru tot poporul Lui, și că noi suntem mult onorați în faptul că prezentăm acest plan în cel mai umilit mod imaginabil.

O supunere potrivită față de Domnul trebuie să ne conducă spre a ne ascunde eul așa încât toată slava și cinstea să poată fi a marelui Autor al Planului de Mântuire, și a marelui Răscumpărător al cărui sacrificiu este chiar centrul lui, și a cărui iubire este însăși circumferința mesajului nostru. Cu aceste gânduri imprimate în mintea noastră, cu cât ni se permite mai mult serviciu, cu atât mai mare trebuie să ne fie umilința și înțelegerea că nu suntem vrednici să fim purtătorii de cuvânt ai Domnului Slavei.

(2) Am menționat aroganța ca unul dintre asalturi. O, cât de nepotrivit este ca cineva, datorită faptului că este onorat de Domnul ca purtător de cuvânt pentru mesajul Său, să încerce să i-a locul Domnului său și să se comporte arogant cu frații lui, sau, după cum spune apostolul, „ca și cum ați stăpâni peste cei încredințați vouă" (1 Pet. 5:3). Scripturile ne pun în față un standard exact opus, și anume, că acei frați cărora le este permis [pag. 69] să servească ca învățători, în loc să fie domni ai Bisericii sunt numai servitorii ei. În timp cei ei sunt servitorii lui Dumnezeu, îndrumarea divină în acest fapt trebuie căutată prin Biserică. Într-un cuvânt, alegerea de către Biserică a bătrânilor, păstorilor sau învățătorilor este alegerea acelora pe care Biserica estimează că sunt alegerea Domnului pentru servirea ei — pentru a le servi în lucrurile sfinte, pentru a le servi harul lui Dumnezeu, pentru a le împărți hrana spirituală a Cuvântului divin.

Biserica este răspunzătoare într-o măsură considerabilă pentru poticnirea acelora pe care i-au recunoscut ca frați Bătrâni și învățători. În timp ce membri bisericii nu trebuie să gândească rău, să presupună rău, să presupună mândrie sau să presupună aroganță, ei trebuie să fie atât de treji față de propriile îndatoriri și responsabilități față de acești frați, încât să nu-i măgulească și să nu-i încurajeze în mod nemeritat, nici să nu-i stimuleze să fabrice lumină nouă.

Chiar din contră, toți cei care sunt spirituali trebuie să fie de ajutor acestor frați Bătrâni; trebuie să-i felicite pentru loialitatea lor față de Domnul și față de vechea, veche istorie, mai curând decât să-i laude pentru născocirile lor sau să-i încurajeze mai departe în această direcție. Evanghelia Harului nu s-a schimbat; este tot aceeași veche, veche istorie a lui Isus și a iubirii Sale și a iubirii Tatălui; ea încă include gândul chemării și alegerii noastre prin credincioșie față de termenii arătați în Scripturi. Frații trebuie încurajați în aceste direcții mai curând decât în direcția fabricării de tipuri prin ghicire și fără nici o autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu.

Cât despre aroganța din partea conducătorilor și o domnie îngâmfată asupra Bisericii, noi credem că însăși Biserica are o mare responsabilitate. Începătorii nu trebuie împinși în grabă înainte, după cum arată Sf. Pavel, și când careva frate Bătrân avansat în Adevăr începe să arate semne de obrăznicie și de nesocotire a vocii Bisericii, și o înclinație de a nu supune Bisericii toate chestiunile privitoare la treburile ei, Biserica trebuie să înfrâneze prompt și total o astfel de aroganță prin nealegerea mai departe a unui astfel de frate și prin insistarea asupra drepturilor Bisericii. Totuși insistența nu trebuie să fie de natura unor certuri sau lupte, ci drepturile Bisericii trebuie arătate cu bunătate, frățește, nobil, și trebuie cerut votul Bisericii asupra chestiunii. Dacă votul va fi împotriva propunerii fratelui care a căutat să protejeze drepturile Bisericii, el trebuie să se supună cu bunăvoință pentru că și el trebuie să accepte vocea Bisericii ca hotărâtoare.

Avem multă simpatie față de frații dragi care, în providența lui Dumnezeu, ocupă poziția de Bătrâni și învățători în adunările poporului Domnului. Și de aceea, în timp ce atragem atenția la ispitele severe la care sunt ei expuși, și în timp ce îndemnăm Biserica să-și facă datoria și să-i ajute să rămână umiliți și credincioși, îndemnăm de asemenea, prin cuvintele apostolului, că pentru aceia care sunt nobili, umiliți, jertfitori de sine, să nu existe limite în prețuire, nici limite într-un sprijin total. Cuvintele apostolului sunt: „Aduceți-vă aminte de conducătorii (supraveghetorii) voștrii care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; și privind deaproape sfârșitul viețuirii lor, urmați-le credința: Isus Cristos este [pag. 70] același ieri și azi și în veci". Și iarăși, „Ascultați de mai-marii voștrii și fiți-le supuși, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând" (Evr. 13:7, 17). Și din nou, „Să-i prețuiți foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor" — 1 Tes. 5:13.

Dacă poziția de Bătrân și învățător în Biserica lui Cristos este foarte riscantă, foarte dificil de îndeplinit în mod acceptabil pentru Dumnezeu și pentru frați, și o poziție plină de ispite, Biserica trebuie, cu simpatie, să fie foarte veghetoare ca să nu mărească ispita, să nu o cultive și să aibă o roadă greșită. Totuși, pe de altă parte, unde se găsește un servitor credincios, toți frații loiali trebuie să caute să fie de ajutor în orice privință și să coopereze cu acesta. În loc să găsească greșeli și să fie înclinați să critice modul, tonul, privirea asta, aia și cealaltă, ei trebuie să fie atât de plini de simpatie și iubire și atât de apreciativi față de zelul lui iubitor, față de devotarea și umilința lui, încât să lase chestiunile mărunte și fără importanță să treacă nemenționate și chiar neremarcate. Înțelegând responsabilitatea funcției lui, ei au motive să se îndoiască că ar fi în stare să ocupe locul lui cu atât de bună sau mare abilitate și umilință.

În alegerea Bătrânilor, consacrații trebuie să-și amintească faptul că responsabilitatea este a lor; și nici un vot nu trebuie dat fără o analiză temeinică a voinței divine și rugăciune pentru îndrumarea divină. Căutând să determinăm voința Domnului într-o astfel de chestiune, trebuie să ne amintim caracteristicile învățătorului așa cum sunt arătate în Scriptură: (1) Bineînțeles un învățător trebuie să fie capabil să învețe; el trebuie să aibă înzestrarea sau abilitatea naturală să poată explica clar lucrurile pe care le înțelege. (2) Încă și mai important este că, dacă are capacitatea de a învăța, el trebuie să fie clar în Adevăr așa încât Adevărul, și nu eroarea, să fie prezentat cu claritate. (3) Umilința și evlavia trebuie considerate de maximă importanță și primele calități pentru funcția de bătrân. Oricât de capabil ar fi un învățător, oricât de clar în doctrină, nimeni nu este potrivit pentru această poziție dacă nu are umilință și evlavie, și dacă în cuvintele și faptele sale nu s-a manifestat iubirea pentru frați. Pentru că, așa cum arată Scripturile, acestea sunt calități de mare valoare în ochii lui Dumnezeu. Astăzi, ca întotdeauna, este adevărat că marile ocazii de a face bine înseamnă chiar mai mari ocazii de a face rău. Aceasta este din cauză că în condițiile prezente boala spirituală și contagioasă se răspândește ca și bolile pământești și „au priză" mult mai repede decât sănătatea spirituală.

REGULA SCRIPTURALĂ PENTRUCORECTAREA NEÎNȚELEGERILOR

Mat. 18:15-17

W. T. 1 Martie 1912, R4984

Nu ne putem imagina un caz în care un frate cu inteligență medie ar avea nevoie de o altă mângâiere și sfat într-o neînțelegere, decât cele de care S-a îngrijit Domnul în textul nostru. Dacă el a avut obiceiul să caute [pag. 71] simpatie prin amestec în treburile altora, cu cât va ști mai repede că mersul său este greșit, cu atât va fi mai bine. El trebuie să învețe săși folosească propria minte în chestiuni în care există poruncă clară în Scripturi. Domnul spune celui care are ceva împotriva fratelui său: „Du-te și spune-i între tine și el singur". Dacă chestiunea este prea mică pentru a fi menționată fratelui, este prea mică pentru a fi observată și ar trebui uitată.

Nu există excepții de la regula așezată în Matei 18:15-17; dar în unele împrejurări ar putea fi o interpretare a regulii. De exemplu, dacă chestiunea ar fi într-o familie, ar putea fi împrejurări în care ar fi potrivit să se meargă la capul familiei. Dacă ar fi într-o instituție unde individul ar fi numai un reprezentant al Societății, ar fi potrivit să se meargă la conducătorul Societății. Un astfel de curs ar rezulta din urmarea lui Matei 18:15, în mersul logic al acestuia. Dar acestea sunt aplicări minore ale regulii, care nu este nici făcută nulă nici evitată, dar în a cărei aplicare este folosită înțelepciunea pentru a determina cum poate fi dusă la bun sfârșit chestiunea.

Nu este nici o îndoială că mare parte din necazul din lume este rezultatul neînțelegerii. De aceea se cere ca fiecare din poporul Domnului să se „îmbrace cu dragostea care este legătura desăvârșirii" și să treacă cu vederea mult din ceea ce fac alții (Col. 3:14). Și totuși este potrivit ca unul care crede că a fost tratat incorect să meargă la fratele care a comis ofensa și să primească o explicație. Dacă s-ar face astfel, ar urma rezultate favorabile aproape în toate cazurile.

Instrucțiunea din Matei 18:15-17 este dată, desigur, numai pentru frați, biserica, și nu este prin urmare de aplicat în afară. Dar cine învață să aplice această regulă la frați va afla că ea se recomandă celei mai bune judecăți ale sale ca un curs de conduită în toate afacerile vieții. Astfel el va fi înclinat în mod natural să aplice aceleași principii în legătură cu lucrurile lumești și cu oamenii lumești. El trebuie însă să-și folosească înțelepciunea când analizează care ar fi modul înțelept de a proceda cu lumea. Unele din lucrurile adânci și prețioase care aparțin bisericii îi displac lumii. Astfel Domnul ne sfătuiește să nu „aruncăm mărgăritarele noastre înaintea porcilor".

În timp ce ne străduim să facem bine tuturor oamenilor, în cazul fraților ar trebui să nu fie nici o discriminare în această chestiune. Am putea spune însă că unii din poporul Domnului par să fie nepotrivit și nerațional de preocupați în unele privințe. De exemplu, dacă un frate ar găsi un alt frate în adevăr care ar părea că face deosebire în sentimentele sale și ar părea că pe altul îl apreciază mai mult decât pe el, acesta n-ar trebui să fie ofensat. El ar trebui să spună: Există deosebiri de caracter și temperament; și fratele A ar putea fi mai apropiat de fratele B decât de altul. Tot ceea ce pot eu cere este ca fratele A să mă iubească, să nu mă urască, să nu-mi facă daune". Nimic din Cuvântul lui Dumnezeu nu arată că frații toți trebuie să fie apreciați la fel!

Domnul nostru Însuși a arătat o astfel de discriminare în iubirea Sa. El a făcut-o însă „fără părtinire și fără ipocrizie". Dar din cauza deosebirilor [pag. 72] din natura noastră umană decăzută, unii dintre frați ne sunt mai apropiați decât alții. Ar trebui să fim mulțumiți prin urmare să avem iubirea fraților și să ne străduim să merităm mai multă iubire — iar cuvintele și conduita noastră să fie astfel încât să devină mai plăcute fraților și astfel să atragă tot mai mult stima lor. Modul de a face aceasta este, nu prin găsire de greșeli la cei care nu ne iubesc până la cel mai înalt grad, ci prin încercarea de a dezvolta acel caracter care să merite o măsură de iubire mai deplină.

Dacă o întrebare ca aceasta s-ar ridica și n-ar fi tratată după Matei 18:15, sfatul ar trebui să fie astfel: „Fratele A pare să nu aibă decât cele mai amabile sentimente față de tine, dragă frate". Apoi, dacă fr. B spune că el nu primește de la fr. A iubire și tovărășie ca și fr. C, replica ar putea fi: „Ei bine, frate, n-avem noi dreptul să avem părtășie specială cu unul dacă nul lezăm pe celălalt? Cred că avem, și avem exemplul Domnului în această direcție. Aceasta nu înseanmă că eu te voi trata aspru. Nu este greșit ca un frate să aibă mai multă sau mai puțină preferință, cu condiția ca el să nu folosească această preferință ca să ofenseze pe altul în mod intenționat".

DIFERITE GRADE DE IUBIRE

Iubirea nu este dreptate. Iubirea nu poate fi cerută; ea trebuie să fie provocată; și trebuie să fie o cauză pentru iubire. Ar fi greșit ca cineva să ne spună că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu dacă El n-ar fi o ființă demnă de iubit. La fel, cum am putea iubi o ființă care ar fi neatractivă? Noi iubim pe frați fiindcă vedem ceva din asemănarea lui Dumnezeu în intențiile lor bune și în faptul că și-au dat inima Domnului.

În cazul în care carnea unui frate este mult decăzută, avem în mare măsură o iubire compătimitoare față de el, mai degrabă decât o admirație iubitoare; căci numai în măsura în care vedem asemănare de caracter cu Cristos, îi putem iubi cu adevărat pe urmașii Săi. Dar noi trebuie să privim pe fiecare frate și pe fiecare soră cu dorința sinceră de a le face bine; și aceeași iubire, desigur, trebuie să se extindă la lume în general, când avem ocazia.

Marea dificultate în cazuri de neînțelegeri este că nu este urmat corect sfatul Domnului. Frați buni, onorabili, doritori să facă bine, care aparent ar fi cu totul competenți să sfătuiască pe alții, par să creadă că al lor este un caz diferit — par să nu exercite judecata potrivită. În loc să meargă la fratele și să spună amabil: „Frate, am venit la tine în legătură cu o chestiune mică, urmând sfatul din Matei 18:15", acesta, dimpotrivă, îl întâlnește pe frate și spune: „Frate, ai făcut așa și așa". El merge la fratele nu să se împace, ci mai degrabă dictatorial, să-i arate că ceva este greșit. Acesta nu este modul corect de a aborda o problemă. Pe cât este de sigur că dreptatea este temelia tronului lui Dumnezeu, pe atât de sigur este că aceștia care urmează acest curs nu urmează principiile dreptății; ei nu dezvoltă caracterul Domnului și nu vor câștiga premiul.

Spiritul poruncii Domnului este ca să ajuți pe fratele, nu să-l faci zero, nu să-l mânii, nu să-l sâcâi, nu să-l prinzi în cursă ca să spună ce na intenționat să spună, nici să răstălmăcești sensul celor spuse de el. Acesta [pag. 73] nu este spiritul corect. Nici un frate n-ar trebui abordat în această manieră. Ci chestiunea ar trebui privită în modul cel mai blând; și dacă atunci — în ciuda a toate câte se pot face — greșeala continuă, n-ar trebui să mai avem nimic de spus. Cineva ar putea spune: „Nu și-a cerut iertare". Domnul n-a zis nimic despre a-și cere iertare. Dar dacă el recunoaște că este greșit și nu-și cere iertare, își face rău sieși.

SĂ NE FERIM DE AMESTEC ÎN TREBURILE ALTORA

Dacă se găsește a fi necesar al doilea pas din Matei 18:15-17, acesta trebuie făcut numai după gândire foarte atentă și rugăciune, cu dorința de a avea asigurarea că se face voia Domnului. Întâi de toate, trebuie să se asigure că problema este de importanță suficientă pentru a le cere fraților să-i dea curs, și că este ceva împotriva noastră, nu împotriva altuia; că nu este amestec în treburile altora; că este ceva ce se face acum. Dacă așa este cazul, să se ia încă doi. Nu spuneți: „Dacă-ți cer să mergi cu mine, vezi să fii de partea mea". Noi am putea fi cei în eroare; și dacă suntem, să fim mai doritori să fim corectați decât ca celălalt să fie corectat.

Dacă suntem siguri că problema este importantă, trebuie să alegem doi despre care credem că ar fi prieteni ai fratelui care ne-a lezat, oameni corecți, onorabili în biserică. Apoi, după ce partea s-a întâlnit cu fratele ofensator și a discutat cazul, ar fi potrivit ca acești frați să ne sfătuiască. Dacă sfatul ar fi ceva ce am putea urma, ar trebui să facem aceasta și să aducem pace și armonie.

Dar dacă acest curs n-ar folosi la nimic și acțiunile dăunătoare ar continua, atunci ar fi potrivit ca noi să aducem chestiunea în atenția bisericii. Cei doi frați care au mers cu noi, și care au decis împreună cu noi că ar fi imposibil să-l convingem pe răufăcător să-și schimbe cursul, să spună bătrânilor bisericii că au un caz de prezentat pentru audiere; dar ei să nu facă acuzații. Biserica trebuie numai să asculte chestiunea, să vadă dacă este o cauză reală de plângere. Dar în această etapă a chestiunii ei știu numai că este un caz de audiat. Apoi bătrânii să convoace o adunare specială pentru acest scop, spunând bisericii că este un caz care trebuie adus înaintea adunării și întrebând ce timp ar fi convenabil pentru ei să audieze chestiunea. Atunci biserica trebuie să decidă când să convoace o adunare ca să audieze cazul.

Aceasta ar fi ocazia ca cel împotriva căruia stă acuzația să spună bătrânilor: „Este adevărat că s-au adus acuzații împotriva mea de către fratele, și că apoi au mai venit doi cu el. Dar eu susțin, fraților, că acuzațiile nu sunt adevărate, că problema mă privește personal și că alții n-au nimic de-a face cu ea", sau ce ar dori el să spună. Apoi trebuie aduse dovezi că este într-adevăr o chestiune care să meargă înaintea bisericii, că nu este numai un caz de amestec în treburile altora, fiindcă biserica nu trebuie să se adune laolaltă ca sa ia parte la amestec în treburile altora.

Apoi ar fi potrivit ca bătrânii să afle destul ca să decidă dacă biserica s-ar amesteca în treburile acestuia sau nu — destul numai pentru a se informa ei înșiși dacă ar fi o chestiune să meargă în fața bisericii. Dacă ar [pag. 74] gândi că nu este, ar trebui să-i spună celui ofensat: „Acest frate nu-ți dăunează cu nimic". Dar dacă una din părți ar gândi totuși că ar trebui dusă înaintea bisericii — că s-a urmat Matei 18:15-17 cât a fost posibil până la acel punct — și dacă bătrânii adunării n-ar fi dispuși s-o aducă în fața adunării, atunci ar fi potrivit ca adunarea să hotărască dacă ei vreau să audieze cazul sau nu, și audierea lor să fie finală.

CUM SĂ FIE CONDUS UN PROCES ÎN BISERICĂ

În orice chestiune audiată de adunare trebuie să fie o ocazie pentru fiecare implicat să-și prezinte partea sa din caz — unul să-și declare necazul, iar celălalt să răspundă. La nici un pas al demersurilor să nu fie permise cuvinte nepoliticoase. Persoana care ar încerca să le folosească să fie considerată culpabilă din acel motiv, iar conduita lui să fie vrednică de condamnat ca o purtare rea. Acest curs evident este cel intenționat de Domnul pentru a fi urmat. Punctul însă care trebuie întotdeauna să fie avut în minte este dacă într-adevăr oamenii se amestecă în afacerile altora — o cale care nu trebuie încurajată, nici de către adunare nici de către bătrâni. Oamenii pierd o grămadă de vreme în sfaturi rele, într-un mod cu totul contrar Regulii de Aur sau celui din Matei 18:15.

Dacă adunarea, după ce audiază acuzațiile definite, clare, de suficientă importanță, află că în ciuda acestor diferiți pași fratele împotriva căruia se face plângerea a făcut într-adevăr rău și continuă să facă, ei ar trebuie să decidă că el este vinovat așa cum este acuzat. Votul bisericii trebuie să fie unanim, dacă este posibil; orice spirit partizan să fie ignorat. Deoarece ei nu condamnă pe nimeni la chin veșnic, nici nu-l judecă în nici un fel, sfatul lor nu trebuie să fie însoțit de nici o pedeapsă. Ei doar sfătuiesc pe fratele că purtarea lui este contrară scripturilor; și că dacă el nu-și schimbă cursul, ei nu-l mai pot trata ca pe unul din poporul Domnului.

În excluderea lui, nu trebuie să-l trateze rău; deoarece noi nu ne purtăm rău cu vameșii și cu păcătoșii. Dar nu-i cerem unui vameș și păcătos să aibă parte în serviciu, fie ca bătrân, fie ca diacon, sau în orice altă calitate; tot așa fratelui ofensator nu trebuie să i se ceară să se roage, sau să facă ceva ce unuia din afară nu i s-ar cere să facă. Astfel adunarea și-ar retrage părtășia. El este totuși frate, dar nu în poziția cea mai bună, căci el a neglijat să asculte vocea fraților în modul în care Domnul a îndrumat.

S-ar putea însă ca o adunare să se rătăcească în judecata ei într-o chestiune și să hotărască împotriva unui frate care ar fi în drepturile sale. Acest frate ar putea spune atunci: „Dragii mei frați, apreciez vederea voastră în această chestiune; și îmi pare rău că ceva din purtarea mea pare vrednic de condamnare. Promit că voi modifica chestiunea cât voi putea de bine. Deși în dreptate față de mine nu-mi pot schimba vederea, totuși, din respect față de vocile voastre unite, nu-mi voi urma judecata în această chestiune, care eu simt că este cea corectă. Și dacă, prin urmare, sufăr ceva nedreptate, Domnul mi-o va socoti ca un sacrificiu, de dragul corpului, al bisericii. Astfel deci, dragi frați, în timp ce vă mulțumesc pentru sentimentul vostru exprimat cu amabilitate, doresc totuși să știți [pag. 75] că nu mi se face dreptate. Și eu cred că mă veți informa dacă vă veți răzgândi vreodată în acest subiect".

Dacă fratele ar fi într-adevăr pe partea greșită ar putea spune: „Ei bine, puneți-mă la o parte!" Adunarea ar putea spune: „Nu te punem la o parte. Să nu spui că te retragi dintre noi. Nu vom lua remarca ta ca răspuns. Sperăm ca Domnul să te facă să vezi că acțiunea noastră a fost blândă, frățească, și că este parte din datoria noastră să ne conformăm cu vederile adunării. Dacă Domnul ne va arăta că am greșit, vom fi foarte bucuroși să o recunoaștem. Dar între timp, dragă frate, nu vrem să te ofensăm, ci dorim numai să ne facem datoria față de Domnul și față de Cuvântul Său".

Acest curs ar fi cel potrivit; noi nu trebuie să ridicăm o baricadă între frați. Dar ar fi foarte ușor să lezăm pe un astfel de frate zicând: „Ei bine, să nu te mai arăți pe aici decât dacă îți retragi fiecare cuvânt pe care l-ai spus". Majoritatea oamenilor au atâta apreciere de sine încât nu s-ar mai întoarce după o astfel de declarație, în timp ce ei ar putea-o face dacă Spiritul Domnului, Spiritul iubirii și al dreptății se manifestă.

SUGESTII PENTRU ADUNĂRI BEREENE

W. T. 1 Decembrie 1912, R5142

Dragă frate Russell:

Trimițând actualul raport la Tabernacol (sediul societății, n.t.) mă simt obligat să-mi exprim din nou iubirea creștină sinceră față de tine, simțind că activitatea împotrivitorilor noștri crește în eforturile lor de a răsturna lucrarea încredințată ție. Să știi că noi ne rugăm pentru tine și avem simpatie față de tine în încercările provocate de diferite atacuri făcute în presă împotriva ta. Am încredere că același Har care te-a susținut în trecut se va dovedi suficient până la sfârșit.

Cele mai multe adunări par să înainteze în salturi în lucrurile Spiritului ca și cum ar încerca să recupereze încetineala din trecut.

Am remarcat că unele adunări fac o greșeală serioasă gândind că o schimbare constantă este esențială „pentru a nu intra într-o rutină". Astfel într-o adunare, Domnul evident a văzut că este nevoie de un conducător mai competent și El a trimis un frate care avea calitățile necesare ca să lucreze aici. După ce a servit două termene de câte șase luni, acel spirit de schimbare a refuzat să-l mai aleagă, sau, mai curând, l-a făcut pe el să creadă că nu se cuvine să mai fie ales. Bătrânul de acuma este un frate bun, dar cei doi împreună ca Bătrâni ar fi în stare să facă mult mai multe — Ecles. 4:9-12.

Aceeași idee face ca această adunare să-și schimbe locul de întrunire chiar și duminica, până când unii dintre participanții mai neregulați sunt descurajați să mai meargă, de frică să nu meargă acasă la cineva și adunarea nu va fi acolo. Acesta este un motiv pentru care ei nu participă în mod regulat niciodată.

Un alt lucru: unele adunări au nevoie de sfat cu privire la conducerea studiului berean, pentru că în destul de multe locuri unde ei cred că au [pag. 76] studiu berean, au în realitate serviciu de predică. Bătrânul pune întrebările, unul sau doi frați răspund foarte scurt și apoi Bătrânul ține o predică de 10-15 minute; acest lucru se repetă la următoarea întrebare, și așa până la sfârșit.

Sunt câteva adunări foarte mici și slabe unde acest lucru ar putea fi permis, dar în fiecare caz unde am aflat că aceasta este metoda lor se pare că nu au nici o scuză să procedeze astfel.

Noi ne-am bucurat foarte mult de părtășia fraților din Illinois și ne bucurăm mult în privilegiul de a servi în cauza care are ca scop slava lui Dumnezeu.

Cu multă iubire creștină,

În numele Lui prețios, B. H. Barton

RĂSPUNSUL EDITORULUI:

Folosesc această ocazie ca să sprijin afirmația fratelui Barton făcută mai sus. Trebuie să cumpănim bine lucrurile. În timp ce adunările trebuie să păstreze controlul deplin al propriilor treburi, aceasta nu înseamnă că ei trebuie să vorbească sau să gândească vreodată în mod ușuratic despre cei pe care i-au ales să fie Bătrâni sau conducători, prin ceea ce cred ei că este Îndrumarea divină. Să ne amintim cuvintele apostolului, „Ascultați de mai-marii voștri și fiți-le supuși, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală" — Evr. 13:17.

Unui conducător credincios care nu încearcă să ia controlul din mâinile Adunării, i se poate și trebuie să i se acorde mare încredere. Lucrarea lui este una din iubire și nu pentru un câștig mârșav; și trebuie să-i fie arătată din belșug iubirea întregii Adunări, ca o măsură de răsplată pentru credincioșia lui în serviciu. Aceasta nu înseamnă ca controlul să fie lăsat în mâinile unui Bătrân, și nu înseamnă că el trebuie să se simtă ofensat dacă alții vor fi aduși în față, chiar dacă el ar fi cel mai competent. Ca frați Bătrâni, conducătorii trebuie să fie gata să ajute, să încurajeze și să instruiască pe toți frații mai tineri, și să-i pregătească pentru lucrarea de Diacon și ulterior pentru funcția de Bătrân.

Unii dintre poporul drag al Domnului par înclinați să meargă la extremă. Caracterele puternice sunt întotdeauna în pericolul de a merge la extreme. Apostolul îndeamnă, „Blândețea (moderația în l. engleza, n.t.) voastră să fie cunoscută de toți oamenii". A ne conduce treburile în mod decent și în ordine nu este babilonism în nici un sens rău. Ne putem imagina cerul fără reguli, regulamente și ordine? Nu recunoaștem noi că ordinea este prima lege a cerului? Nu sugerează apostolul că Domnul pune pe diferiții membri în Corp după cum îi place Lui? Ar putea să fie o greșeală din partea noastră să cooperăm cu Dumnezeu în recunoașterea voinței Lui și în îndeplinirea ei? Desigur că nu! Rău ar fi ca o majoritate rezonabilă să tiranizeze minoritatea, dar ar fi la fel de rău sau chiar mai rău, ca o minoritate mică să tiranizeze majoritatea. Spiritul iubirii ne cere să ne amintim de Regula de Aur și să fim așa de generoși față de alții la fel cum am vrea ca ei să fie față de noi.

Sunt de acord cu sugestiile fratelui Barton cu privire la dorința prea mare de schimbare. Recent am auzit de o Adunare care își schimbă, prin [pag. 77] rotație, conducătorii în fiecare săptămână. Aceasta n-ar fi atât de rău, bineînțeles, pentru adunarea de rugăciune și experiență, deși chiar și atunci s-ar părea că o lună sau un trimestru ar fi mai bine pentru fiecare conducător; dar în cazul studiilor bereene o schimbare săptămânală pare foarte păgubitoare, atât pentru conducător cât și pentru Adunare. Continuitatea, legătura cu lecțiile precedente este foarte de dorit. Noi recomandăm un serviciu de cel puțin trei luni pentru conducătorii studiului berean.

CU PRIVIRE LA STUDIILE BEREENE

Sugestia fratelui Barton este bună, și anume că un învățător bun este cel care scoate răspunsurile de la Adunare. Tocmai în această privință studiile bereene ajută pe poporul Domnului tot mai mult. Ei bine, este adevărat că unele persoane care au talent pentru vorbire sau predică nu au suficient talent pentru a învăța — de a scoate răspunsurile de la Adunare. Într-un astfel de caz ar putea fi bine să se dea ocazie diferiților Bătrâni să arate dacă au aptitudini de a învăța, care este, după explicația apostolului, una din calitățile unui Bătrân.

Mulți conducători de Adunări declară că le este imposibil să-i facă pe frați să studieze lecția dinainte. Este păcat că se întâmplă așa, dar nu ar fi înțelept să se aducă ofensă cuiva sau ca cineva să fie împiedicat să participe la adunare, fiind mustrați că ei nu au studiat lecțiile. Noi sfătuim o altă cale: La începutul fiecărui studiu să se citească de către cineva, care poate citi clar, paginile din Studiile în Scripturi la care se va face referire, distinct, tare; apoi închideți cărțile și discutați subiectul prin întrebări. Un foarte mare ajutor îl poate da conducătorul prin strângerea și legarea împreună a fragmentelor de răspuns. Efectul este încurajarea celor care răspund să participe și cu altă ocazie și să se facă răspunsurile mai profitabile. Ca întreg, Studiile Bereene, suntem siguri că fac o lucrare eficientă în întemeierea și stabilirea în Adevăr.

Noi îndemnăm pe toți frații dragi să continue citirea STUDIILOR ÎN SCRIPTURI în mod regulat, câte zece-douăsprezece pagini pe zi, în afara studiului berean. Cât se va citi, va fi cu atât mai mult de ajutor în legătură cu studiul berean.

SFATUL SF. PETRU CĂTRE BĂTRÂNI

W. T. 15 Februarie 1913, R5185

„Umiliți-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalțe" — 1 Pet. 5:6.

Fiind cei care au primit harul divin și cunoștința despre scopul divin, poporul Domnului au anumite ambiții care sunt corecte și potrivite și care trebuie corect exercitate, reglate și guvernate. Nimeni nu ar trebui să fie fără o ambiție lăudabilă. Nu ne putem imagina pe Dumnezeu fără ambiție. Cei care au puțină ambiție sau deloc, trec prin viață într-un fel de labirint, împlinind foarte puțin pentru ei sau pentru alții, și de obicei falimentează în tot ce încep.

[pag. 78]

Totuși există ambiții nobile și ambiții josnice. Unii oameni au ambiție să devină mari, renumiți; alții au ambiția să stăpânească; alții au ambiție pentru bogăție, pentru distincție socială sau pentru titluri și onoarea oamenilor. Toate acestea sunt ambiții egoiste, dar ele sunt puterea care mișcă lumea astăzi — în cercurile de afaceri, sociale, politice și chiar religioase. Toate acestea sunt ambiții greșite; și deși nu toate vor avea ca rezultat răul, totuși toate sunt egoiste și tind spre rău. Mulți sunt seduși de ambiții egoiste pentru a face acele lucruri pe care conștiința lor nu le aprobă.

Creștinul are în față cea mai nobilă ambiție posibilă. Dumnezeu cheamă din lume un popor pentru numele Său. El le pune înainte cea mai măreață ambiție. Aceștia sunt invitați să devină împreună moștenitori cu Isus Cristos Domnul nostru. Aceasta este o ambiție care îi inspiră pentru a dezvolta cele mai înalte calități ale minții și caracterului, pentru a se pregăti pentru tovărășia, prietenia și părtășia Tatălui Ceresc și a Domnului. Să avem această ambiție înaltă întotdeauna înaintea noastră ca un stimulent spre cea mai sinceră străduință de a respecta Cuvântul Domnului.

Cei care urmează acest curs sunt foarte plăcuți Tatălui. El are o mare lucrare de făcut și caută un popor ca să o facă. Isus Cristos este Capul acestei lucrări, și împărăția lui este pentru a stăpâni și a binecuvânta lumea, pentru ca în veacurile care vor veni, Dumnezeu să-Și arate nemărginitele bogății ale harului Său în bunătatea Lui față de noi (Efes. 2:7). Cei care apreciază această chemare de sus vor să fie acolo unde i-a invitat Dumnezeu să fie. Celor care nu le pasă ce a oferit Dumnezeu sau care nu vreau să se conformeze condițiilor, nu intră în alergarea pentru premiu.

Cei care au ambiția cerească să nu uite că au comoara naturii noi în vase pământești. Pentru această clasă devine o ambiție lăudabilă să slujească unul altuia și să se zidească în credința preasfântă. Mireasa trebuie să se pregătească (Apoc. 19:7). Deci aceștia trebuie să caute să se gătească și să ajute pe alții din familia dragă a lui Dumnezeu.

FUNCȚIA DE BĂTRÂN IMPLICĂ PERICOL

A dori funcția unui supraveghetor, a unui păstor, este o ambiție bună (1 Tim. 3:1). Dacă cineva se ocupă potrivit de păstorirea turmei, nu va avea timp pentru alte interese. Cei care au fost chemați pentru poziția de Bătrân în poporul Domnului trebuie să considere aceasta o onoare și un privilegiu de la Domnul; și ei trebuie să caute aceasta cu foarte mare grijă, nu pentru un câștig rușinos, ci cu dragă inimă (1 Pet. 5:1-4). Dar căutând această poziție să-și amintească fiecare că există pericolul dezvoltării mândriei și al asumării puterii.

Cei care au marele privilegiu de a servi ca Frați Bătrâni trebuie să aibă grijă să nu stăpânească peste moștenirea lui Dumnezeu. Trebuie săși amintească faptul că ei nu sunt Păstorul Principal, ci doar păstori subordonați. Dacă vreunul ar stăpâni peste turmă și-ar produce rău atât sieși cât și Bisericii; pentru că făcând așa el ar cultiva spiritul mândriei.

[pag. 79]

Sf. Petru ne spune că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har" (1 Pet. 5:5). De aceea, dacă în serviciul Domnului unul este umilit, cursul său nu numai că este în beneficiul adunării dar este și singura cale prin care va câștiga o poziție în împărăție. Poziția de Bătrân este o funcție onorabilă care are nu doar mari privilegii atașate ei, ci are și mari ispite și mari pericole. Sf. Iacov spune, „Frații mei să nu fiți mulți [dintre voi] învățători, căci știți că vom primi o judecată mai aspră" — Iacov 3:1.

Apostolul îndeamnă pe cei care sunt bătrâni făcând ceea ce trebuie făcut, „Umiliți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu". Totul se face prin puterea cea mare a lui Dumnezeu, prin care El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine. Noi nu putem să intervenim în voința divină. Putem permite ca mândria sau dorința plăcută să ne împiedice progresul, dar nu putem împiedica planul lui Dumnezeu.

Noi toți vrem să căutăm cea mai bună cale de a servi altora și totuși să câștigăm marea răsplată. Sf. Petru ne arată calea aceea — „Umilițivă". După cum a spus poetul,

„Mie teamă să ating

Lucruri care implică atât de mult".

Acest spirit ne va produce teamă ca nu cumva să dezvoltăm ceva mândrie sau bombasticism, ori dorință de a stăpâni peste alții. Deci, să ne umilim și să ne amintim că Dumnezeu va binecuvânta în special pe cei care sunt mai modești, mai încrezători în Domnul, și la timpul cuvenit îi va înălța — la a Doua Venire a Domnului.

Uneori, într-adevăr, cei umiliți din poporul Domnului ar putea fi mai puțin apreciați în Biserică decât unii la care le lipsește această calitate a caracterului. Există în omenire o tendință generală spre intimidare. Ei ar prefera mai curând să aibă pe cineva care să-i trateze aspru decât pe unul care să fie blând și moderat. De aceea s-ar putea să nu le placă de noi. Dar noi nu trebuie să căutăm ceea ce le-ar place lor cel mai mult în noi. Mai curând să ne amintim că noi trebuie să servim pe Domnul în felul Lui și că principala responsabilitate a noastră în ochii Domnului este față de noi. Noi trebuie să ne umilim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu pentru ca El să ne înalțe la timpul cuvenit.

MÂNDRIA CUNOAȘTERII ADEVĂRULUI ESTE VĂTĂMĂTOARE

Toate aceste chestiuni ne arată că atitudinea potrivită a noastră este aceea a umilinței. Sentimentul inimii noastre nu trebuie să fie acela de mândrie, ci de blândețe, umilință, credincioșie.

Mândria este egoism decăzut. Spiritul egoist adună lacom pentru sine cât poate de mult din tot ce apreciază că e bun și de valoare — bogăție, educație, onoare, faimă și nume între oameni. O măsură de succes în achiziționarea acestor comori conduce pe sufletul egoist la un simț de mulțumire de sine, independență și indiferență față de bunul mers al altora. Acest spirit, care treptat, dar rapid, se dezvoltă în aroganță, mândrie ambițioasă, va continua să se coacă cu fiecare lucire a luminii soarelui prosperității pământești. Pe măsură ce egoismul continuă să se coacă, se [pag. 80] umflă până la proporții ridicole și îi place să se laude și privește lacom la imaginata lui importanță și vrednicie de onoare și laudă.

Cu cât este mai ușoară și cu cât este mai înțeleaptă calea umilinței! Spiritul umilit nu caută ale sale, nu se umflă de mândrie, nu încearcă să speculeze despre valori umflate, nu gândește despre sine mai înalt decât se cuvine, ci gândește cumpătat — nici supraapreciind, nici subestimând propriile succese sau realizări. Umilința se străduiește întotdeauna să facă afaceri pe o bază solidă, deși se luptă legal să obțină o valoare reală și să atingă adevărata glorie a răsplății și favorii divine.

Există o dispoziție din partea multora să se laude pe seama Adevărului, ca și cum noi am fi fost izvorul Adevărului. Cât de nechibzuit este acest lucru! Nu noi am făcut Adevărul. Noi doar am înlăturat câteva din erorile care înainte ne-au orbit ochii. Adevărul este a lui Dumnezeu. El ne-a permis să privim afară din întunericului ignoranței și superstiției la Adevărul Planului Său. Dacă un om care a văzut o pictură frumoasă s-ar lăuda apoi ca și cum el a pictat-o, noi am spune: „Nechibzuitule! Nu tu ai făcut acea pictură. Tu doar te-ai uitat la ea. Nu ai nimic cu ce să te mândrești în privința picturii."

Noi n-am făcut nici o parte a Planul Veacurilor al lui Dumnezeu. Dacă am fi încercat să facem asta, am fi dat greș. Deci, atitudinea minții noastre trebuie să fie: „Veniți, vă vom arăta ce a aranjat Dumnezeu, ce a ilustrat Dumnezeu". Astfel vom slăvi pe Dumnezeu și vom fi de ajutor altora; pentru că în măsura în care vom manifesta mândrie și conștiență de sine în Adevăr, în acea măsură ne vom dăuna nouă înșine precum și altora. Lumea va spune: „Noi avem Doctori în Teologie la fel de competenți cum aveți și voi — la fel de înțelepți pentru a ne învăța Adevărul".

Cursul nostru potrivit, de aceea, este de a clarifica de la început că suntem de spiritul corect — spiritul blând și umilit al Învățătorului. Dumnezeu ne lasă să vedem lucruri în Cuvântul Său când este timpul Lui potrivit pentru a aprinde lumina. Ilustrația a fost acolo tot timpul, dar norii și întunericul au făcut-o atât de nedeslușită încât nu am fost în stare să-i discernem frumusețile. Acum lumina se aprinde și, cum exprimă și poetul,

„Vedem lucruri minunate în Biblie".

În locul încrederii în sine, înțelepciunea dictează o neîncredere în sine, amintindu-ne de imperfecțiuni și slăbiciuni, și corespunzător, un respect mai mare față de Dumnezeu și sprijinire pe El, care, mai mult decât orice altceva ne va întări și ne va face în stare să ne depărtăm de răul stării noastre decăzute.

Într-adevăr, nu este un lucru ușor să calci pe calea umilinței, să controlezi continuu aspirațiile umane și să ții sacrificiul pe altar până ce este complet consumat. Dar trebuie să lucrăm la mântuirea noastră pentru natura divină cu frică și cutremur, ca să nu ajungem nevrednici de premiul promis biruitorilor credincioși care pășesc îndeaproape în urmele binecuvântatului Înainte-Alergător, care a fost blând și umilit cu inima — Fil. 2:8, 12.

[pag. 81]

Când suntem astfel umiliți și credincioși, Domnul ne face vasele Lui alese de a vesti numele Său altora. Astfel, goliți de sine și umpluți cu Spiritul Său și cu Adevărul Său, putem merge înainte, tari în Domnul Oștirilor și în marea Lui putere, să facem un serviciu curajos ca soldați ai crucii.

ALEGEREA DE BĂTRÂNI ȘI DIACONI

W. T. 15 Octombrie 1913, R5336

Ne-au fost adresate numeroase întrebări prin care vedem că unii frați au dificultăți în aplicarea sugestiilor date în Volumul VI despre subiectul alegerii de servitori pentru adunări — bătrâni și diaconi.

Gândul nostru n-a fost să punem o regulă invariabilă în acest subiect. Biblia nu dă nici una și nimeni nu are dreptul să stabilească o astfel de regulă. Sugestia noastră a fost ca, oricând este posibil, alegerea să fie unanimă, și dacă 75% din Adunare sau mai mult n-ar favoriza alegerea unui frate, ar fi mai curând neînțelept ca el să accepte funcția — serviciul. Nu vrem să spunem prin aceasta că o minoritate de 25% sau 30% să fie încurajată să obstrucționeze Adunarea și să împiedice o alegere.

Strict vorbind, o majoritate de unul într-o Adunare ar hotărî orice lucru dacă n-ar interveni iubirea ca să încurajeze o luare în considerare a sentimentelor celorlalți. Dacă de exemplu, ar exista o Adunare de 100 de frați, 51 ar avea dreptul să decidă cu privire la cine să fie servii Bisericii, iar ceilalți 49 ar trebui să accepte liniștiți, recunoscând faptul că ei constituie doar o minoritate și trebuie să se străduiască cu loialitate să sprijine voința majorității.

Numai spiritul iubirii și interesele cele mai bune ale tuturor din Adunare sugerează mai mult de 51%. Iubirea trebuie să se străduiască pentru un vot unanim. Dar cum poate fi obținut acesta? Vom oferi o sugestie.

Să presupunem că într-o Adunare de 100 se consideră că sunt necesari pentru serviciu șase Bătrâni. A, B, C, D, E, F ar reprezenta posibilii candidați, cu mai multă sau mai puțină capacitate. A ar putea avea 100 de voturi; B, 90; C, 80; D, 70; E, 60; F, 50. La o votare strictă, în direcția preferinței, la un procent de 90% numai doi ar fi aleși; dar gândul nostru ar fi că toți cei șase ar putea fi unanim aleși, dacă ei sunt la media materialului cel mai bun pe care îl are Adunarea și dacă nu se cunoaște nimic defavorabil pentru caracterul lor moral.

Este o greșeală să gândim că standardele stabilite de Sf. Pavel trebuie să fie luate literal, pentru că nu sar fi găsi nimeni să îndeplinească pe deplin toate cerințele. Apostolul a arătat cum ar fi Bătrânul ideal. Cel care votează trebuie să aibă acest ideal în mintea sa când se gândește la voia Domnului; dar Adunarea nu trebuie lăsată fără Bătrân decât dacă sunt neajunsuri serioase.

Domnul nostru, similar, a pus un exemplu perfect înaintea noastră când a spus: „Voi fiți deci desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru Cel ceresc [pag. 82] este desăvârșit" (Mat. 5:48). Cine este desăvârșit în felul în care Dumnezeu este desăvârșit? „Nu este nici un om drept, nici unul măcar" (Rom. 3:10). Învățătorul, evident, a vrut să spună că noi nu trebuie să ne măsurăm cu un standard mai inferior, ci cu standardul perfect, ca astfel să ne ridicăm la cele mai înalte idealuri în ceea ce privește propriile noastre vieți și caractere și în ceea ce-i privește pe cei aleși să fie Bătrâni și exemple pentru Turmă.

Să se amintească întotdeauna că nimeni nu trebuie să voteze în afară de aceia care declară o deplină consacrare, arătată prin simbolul obișnuit — scufundarea în apă. Cei care nu și-au simbolizat consacrarea, nu trebuie înlăturați ca frați, dar trebuie să fie considerați nedezvoltați, așa încât să nu fie competenți să-și exprime opinia cu privire la cine ar fi calificat să servească Biserica, și, bineînțeles, n-ar fi calificați ca ei înșiși să fie servitori.

O altă întrebare care se vâră pe ici pe colo este: Oare să fie ales ca servitor al Bisericii unul care n-a făcut Angajamentul special pe care atât de mulți dintre noi l-au găsit de mare ajutor și care a fost recomandat tuturor? Noi nu putem face din acest Angajament simplu un test de frăție; pentru că, deși credem că Domnul l-a dat în mod special în acest timp și că întro anumită măsură El intenționează ca acesta să servească ca o încercare între cei consacrați, totuși Biblia nu ne autorizează să-l facem un test de frăție. Este mai curând un lucru de judecată decât de îndrumare divină, exact cum destul de potrivit ar putea fi luate în considerare și întrebuințarea greșită a limbii engleze de către candidat sau manierele nedelicate, deși nu sunt menționate în Biblie printre calitățile pentru funcția de bătrân.

Ne va bucura mult să știm că toți bătrânii și diaconii dragi din poporul Domnului din orice loc pot vedea la fel în ceea ce privește caracterul rațional al Angajamentului și armonia lui cu Cuvântul divin și cu Legământul nostru de consacrare, la care Angajamentul este ca niște franjuri albaștri sau o poală și un tiv. Cu greu se poate cineva reține să nu se mire ce obiecție ar putea avea un frate creștin sau o soră la acest Angajament. Pentru unii dintre noi acesta pare ca și cum ar implica ceva rău cu privire la intențiile inimii lor sau ceva defect în facultățile lor mintale. Oricum, noi nu suntem competenți să judecăm atât de bine. Învățătorul a spus: „Nu judecați".

Gândul nostru este că în alegerea de bătrâni sau diaconi pot fi preferați aceia care au făcut Angajamentul și care sunt de aceeași părere în acest subiect. Totuși, dacă frații competenți să conducă adunările sunt acceptabili în celelalte privințe și nu se opun Angajamentului, pot fi aleși. Aceasta ar fi în special adevărat despre aceia care declară că ei îndeplinesc toate cerințele Angajamentului cum pot mai bine, și refuză să-l accepte doar de teamă ca nu cumva acceptarea acestui Angajament simplu să le dăuneze în timp ce pe alții Îi ajută. S-ar putea ca noi să nu înțelegem nici procesul gândirii lor, nici atitudinea inimii lor, dar, în astfel de circumstanțe, putem trece peste ceea ce nu putem nici înțelege nici aprecia.

[pag. 83]

„PENTRU CĂ IUBIM PE FRAȚI"

„Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați" — 1 Ioan 3:14

W. T. 15 Noiembrie 1913, R5346

Suntem bucuroși să declarăm, atât prin contact personal cât și prin corespondență, că avem toate motivele să credem că Studenții Bibliei, care constituie marea majoritate a cititorilor noștri, au crescut în har în ultima vreme — în ultimii câțiva ani. Contrastând timpul prezent cu trei, șase sau zece ani în urmă, observăm o mare creștere a spiritualității — a Spiritului Domnului — Spiritul sfânt al Iubirii.

Adunarea, Eclesia, Biserica, unindu-se să acționeze ca unul, să se închine împreună, să servescăîmpreună Cauza lui Dumnezeu, trebuie să facă așa datorită aprecierii lor comune a caracterului și Planului divin. Ei nu sunt sub guvernarea sau conducerea nimănui, decât a Episcopatului Bibliei — învățăturile apostolice. În privința Bătrânilor și a Diaconilor fiecărei adunări, aceștia trebuie aleși de adunare din mijlocul ei, conform instrucțiunilor Bibliei. Nici o putere pământească nu are dreptul să intervină între instrucțiunile celor doisprezece apostoli stabiliți divin și grupurile poporului Domnului care aleg să se adune în armonie cu instrucțiunile apostolice. Aceasta șterge dintr-o mișcare toată autoritatea papală și autoritatea tuturor episcopilor apostolici, în mod fals numiți așa.

Deoarece Diaconii și Bătrânii, Păstorii și Învățătorii sunt ridicați la locuri de serviciu și onoare prin voturile fraților, aceasta plasează adunarea într-o autoritate mai mare decât pe servitorii ei. Dar adunarea, la rândul ei, este obligată să nu-și forțeze preferințele, ci numai să acționeze loial, în armonie cu îndrumarea divină dată prin apostoli în Biblie. Astfel vedem că adevărul asupra acestui subiect din punctul de vedere divin a fost întro mare măsură pierdut din vedere timp de secole, spre dezavantajul Bisericii — unii luând o parte a Adevărului și alții alta — puțini, dacă sunt unii, recunoscândul pe de-a-ntregul. Într-adevăr, găsim că acesta a fost cazul în privința aproape a fiecărei doctrine.

Deși particularitățile au fost arătate în Studiile în Scripturi, Volumul VI, totuși principiile implicate se află în cele afirmate mai sus. Oricine înțelege pe deplin principiile, ar trebui să poată aprecia detaliile. Și ar fi numai o chestiune de gândire și deliberare răbdătoare ca să se stabilească toate detaliile afacerilor oricărei Adunări mici, conform Scripturilor. Astfel, deși Adunarea dă o oarecare autoritate și serviciu în mâinile celor aleși ca Bătrâni și îi numește pe alții să-i ajute în lucrare ca Diaconi, sau servitori, cu toate acestea, atât Bătrânii cât și Diaconii sunt răspunzători față de Adunare, față de eclesie.

ECCLESIA ESTE SUPERIOARĂ SERVITORILOR EI

În cazul unei dispute, judecata sau decizia Adunării trebuie să stea în picioare ca lucrul corect la timpul acela. Dacă se dovedește mai târziu că a fost neînțeleaptă, Domnul poate face așa încât eroarea judecății să fie [pag. 84] spre bine — spre instruire. Să ilustrăm: Dacă judecata Adunării la un moment dat diferă de judecata Bătrânului sau a Bătrânilor, atitudinea potrivită pentru Bătrâni ar fi să se supună autorității mai înalte, care este Adunarea, Biserica, Eclesia; pentru că cel care numește este superior celui care este numit. Aranjamentul Domnului nostru pentru Adunări sau Eclesii este: „Unde doi sau trei sunt adunați pentru numele Meu, acolo sunt și Eu". Domnul a promis să fie cu Adunarea. El nu a spus: Unde este un Bătrân, acolo sunt și Eu, și la el să se strângă Adunarea; ci: Unde este o Adunare acolo sunt și Eu; și ea poate numi un Bătrân, pe care Eu îl voi recunoaște și-l voi binecuvânta ca reprezentantul ei și spre binele ei, în măsura în care el se va strădui să fie un vas potrivit ca servitor al Meu în binecuvântarea acelei Adunări.

Această apreciere a adevăratei relații dintre Bătrân și Adunare ar trebui să-i ajute pe Bătrâni să cultive acele roade și haruri ale Spiritului sfânt descrise de sf. Pavel ca fiind blândețea, gentilețea, răbdarea, bunătatea frățească, îndelunga răbdare, iubirea. Dar, pe de altă parte, Adunarea, Eclesia, după ce a ales pe unul dintre membrii ei spre a o servi ca frate Bătrân și a se îngriji de interesele ei, să spere că a ales în mod înțelept, în armonie cu Cuvântul și providențele Domnului. Astfel sperând, ei să fie pregătiți să acorde sprijin și încurajare Bătrânului, în măsura în care îl văd străduindu-se să cunoască și să facă voia Domnului și cu credincioșie să-și dea timpul și talentele în serviciul Adunării. Dacă mai târziu ei găsesc că nu au discernut pe deplin și nu au urmat instrucțiunile apostolice în ceea ce privește alegerea Bătrânului, ei trebuie totuși să fie amabili și gentili față de el, amintindu-și că greșeala a fost a lor prin faptul ca l-au ales — o greșeală care va fi corectată la următoarea alegere — și să se încreadă și să se roage să poată cunoaște mai bine voia Domnului și să fie mai întelepți în alegerea lor.

DATORIILE ECCLESIEI

Din acest punct de vedere, Adunarea are totul de spus în ceea ce privește numărul de adunări care să fie ținute, unde să fie ținute, de cine să fie conduse, caracterul lecțiilor sau al studiilor etc. Nimic din toate acestea nu trebuie decis de Bătrân, deși ca membru al Adunării el are același drept ca și ceilalți să fie auzit. În măsura în care este mult apreciat, opinia lui va avea greutate pentru Eclesie, Adunare sau congregație. Cu toate acestea, Adunarea nu ar trebui să uite niciodată că oricât de apreciat ar putea fi Bătrânul, el nu este îndrumătorul lor. Bătrânilor și tuturor celorlalți trebuie să li se acorde atenție în măsura în care se vede că interpretează înțelept învățăturile Sfintelor Scripturi.

Noi credem că aceste principii, dacă sunt văzute, aprobate și respectate, vor fi tot mai puține fricțiuni în Adunări. Bătrânii, în sfera lor cuvenită doar, și căutând în mod conștiincios să servească în armonie cu aceasta, se vor reține de la a face și a spune multe lucruri care sunt în afara domeniului lor și care probabil ar stârni dificultăți printre membrii adunărilor.

UN FACTOR PUTERNIC ÎN TOATE DISPUTELE

Se va găsi în general, credem noi, că mândria este un factor puternic în toate disputele Bisericii. Uneori Bătrânul întreprinde să facă pentru [pag. 85] Adunare mai mult decât dorește Adunarea de la el și mai mult decât l-a autorizat adunarea să facă. Sau, greșit îndrumat de sentimente care predomină printre toate denominațiile creștinătății, el se gândește la funcția sa ca la o funcție de autoritate peste Biserică, și nu ca la un serviciu onorabil, autoritatea fiind în mâinile Adunării. Uneori dificultatea este cu vreun membru al Adunării, care, căutând să apere drepturile și autoritatea Adunării, merge la extremă și fără să fie necesar hărțuiește pe Bătrân, criticându-l pentru că face corect, dar nu face exact în modul în care acest frate bine intenționat gândește că ar trebui să-l facă.

Iubirea trebuie să aplice Regula de Aur. Noi trebuie să fim dispuși să dăm Bătrânului atâta libertate rezonabilă de acțiune, câtă ne-ar plăcea nouă să avem dacă am fi în locul lui — cu condiția, desigur, ca această libertate să fie în deplină armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, noi ar trebui să ne amintim că Bătrânul este servitorul întregii Adunări, și nu servitorul special al unuia dintre membrii ei. Orice critică a conduitei sale, prin urmare, trebuie să vină din partea Adunării și nu numai din partea unui membru al ei. Dacă un membru are un gând important pe care Bătrânul îl ignoră, el trebuie să fie liber să ceară judecata Adunării asupra subiectului pentru informarea sa proprie și pentru informarea Bătrânului; dar nici un membru să nu încerce individual să-l critice pe Bătrân sau să găsească greșeală în procedura lui.

Dacă Adunarea îl aprobă pe Bătrân, indivizii care gândesc diferit sunt liberi să creadă cum le place, dar trebuie să cedeze majorității. Cu alte cuvinte, pacea și ordinea în adunare sunt chestiuni de mare valoare în ceea ce privește tot progresul în studiul Bibliei. Nimic nu trebuie făcut, care să deranjeze pacea și ordinea dacă nu există ceva categoric greșit, nescriptural, legat de problemă. Atunci fratele sau sora atrăgând atenția asupra chestiunilor pe care le consideră nescripturale, să spună mai puțin despre părerea sa proprie, și să se ocupe în principal de îndemnurile scripturale despre care crede că sunt încălcate.

„STĂRUIȚI ÎN DRAGOSTEA FRĂȚEASCĂ"

Aceste sugestii au intenția de a crește și a promova pacea și unitatea printre frații Domnului oriunde merge această revistă. Avem încredere că toți cei care sunt concepuți de același Spirit, Spiritul sfânt, doresc să cunoască și să facă ceea ce este drept — ceea ce este plăcut și acceptabil pentru Dumnezeu și pentru cele mai bune interese ale Cauzei Sale. „Printr-un singur Duh, noi toți am fost botezați într-un singur trup." „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui." Gândul nostru este că, toți fiind una cu Domnul — de o singură inimă, o singură voință — greutățile noastre se trag aproape în întregime de la capetele noastre, de la înțelegerea greșită a unor principii care guvernează aranjamentul divin. Și aceste principii, putem fi siguri, sunt perfecte, drepte. În măsura în care putem veni în armonie cu aceste principii, vom avea pace unul cu altul, ajutându-ne cu bucurie unul pe altul spre Împărăție, în care vom avea o parte cu Domnul nostru.

Să ne amintim continuu că iubirea pentru toți frații este un indiciu sigur că iubim ca Noi Creaturi. Și iubirea pentru frați înseamnă că nu le [pag. 86] vom face nici un rău, că nu vom vorbi de rău în privința lor, decât dacă este absolută necesitate; și, în final, că nici măcar nu vom bănui de rău în privința cuvintelor și faptelor lor. „Dragostea este împlinirea legii." „Cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu [prin Spiritul Său] rămâne în el." Căci, chiar dacă ne-am da toată averea pentru hrană săracilor, și chiar dacă ne-am sacrifica trupurile să fie arse în interesul dreptății, totuși dacă nu avem iubire — Spiritul iubirii — nu suntem nimic în ochii lui Dumnezeu. Romani 13:10; 1 Ioan 4:16; 1 Cor. 13:3.

ÎNDEMNUL SF. PAVEL CĂTRE BĂTRÂNI

„Luați seama dar la voi înșivă … . Știu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma, și se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei." Fapt. 20:28-30.

W. T. 15 Ianuarie 1914, R5388

Aceste cuvinte au fost adresate Bătrânilor Bisericii din Efes. Sf. Pavel mergând spre Ierusalim s-a găsit nu departe de Efes și le-a trimis vorbă Bătrânilor că va rămâne acolo puțin timp și ar fi bucuros dacă i-ar vedea încă o dată. Ei au venit și au avut o discuție lungă cu el. Acest text este o parte din mesajul lor către ei. Le-a spus că nu-i va mai vedea și i-a îndemnat să ia seama la ei înșiși. Se cuvine ca fiecare să ia seama mai mult la sine decât la alții. Și dacă un om nu învață să-și stăpânească spiritul său, nu poate fi în starea potrivită să conducă pe alții.

Acest lucru este în mod deosebit adevărat despre toți Bătrânii. Ei trebuie să ia seama la ei înșiși. Datorită cinstei pe care le-o dă Biserica, ei sunt în pericol de a fi prinși de un simțământ al propriei importanțe — al încrederii în sine. Sunt în pericol de a deveni aroganți. Dar mesajul este să ia seama la ei înșiși și la turma lui Dumnezeu, peste care au fost făcuți supraveghetori. Trebuie să-și recunoască poziția ca reprezentanți, nu numai ai adunării, ci și ai Domnului. Această poziție fiindu-le dată în modul stabilit — alegere prin ridicare de mână — ei trebuie să ia aceasta nu numai drept cuvântul Bisericii, ci să-și dea seama că sunt aleși de Spiritul sfânt. Ei trebuie să recunoască această grijă față de Biserică drept marea lor misiune, un serviciu important care să fie făcut în numele Domnului.

LUPI ȘI OI APOSTATE

Sunt două motive speciale pentru care Bătrânii trebuie să ia seama. Primul motiv, așa cum este dat de către Apostol, este că printre ei vor intra lupi răpitori, care nu vor cruța turma. Sugestia pare a fi că lupii nu fac parte din turmă deloc. Ei însă nu se vor prezenta ca lupi. Prevenirea apostolului pare se implice că o anumită clasă de oameni cu o fire de lupi vor căuta să se asocieze cu Biserica. Domnul nostru a prevenit: „Păziți-vă de proroci mincinoși, care vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori" (Mat. 7:15). Aceasta pare să implice ideea de înșelare — de umblare ca oile, umblând printre oi și prezentându-se a fi [pag. 87] oi, purtând haine de oi, dar nefiind niciodată oi adevărate. Obiectivul intrării lor în turmă este egoist, influența lor este aceea a unui lup printre oi. Un lup îngrijorează oile — intenția lui este să le omoare, să le sugă sângele.

Astfel pare să fie o clasă care, fără nici un motiv imaginabil, strică adevărul, făcând rău turmei, stârnind argumente care pun în confuzie turma, distrugându-le ca Noi Creaturi și târându-le la moarte. Se pare că a existat o astfel de clasă de-a lungul întregului Veac. În timp ce textul nostru nu implică faptul că oile ar putea deveni vreodată lupi, poate că unii dintre noi am cunoscut persoane care odată au fost oi, dar care după un timp au manifestat o dispoziție de lupi și au avut plăcerea să facă tot ce puteau ca să facă rău turmei. Domnul și apostolul ne previn să luăm seama la cei care vin printre oi, dându-se drept oi.

Pe lângă acest pericol din partea lupilor, vor fi pericole printre ei înșiși. Apostolul arată acest lucru ca un pericol foarte subtil. Pe lângă cei cu o fire de lupi, unii din adunare se vor angaja în serviciu ca învățători și vorbind lucruri stricăcioase vor căuta să tragă după ei ucenici. Vor căuta să-i tragă ca și cum ar fi ai lor proprii. Sentimentul lor pare să fie: Aceasta este adunarea mea, turma mea, nerecunoscând că Biserica este turma Domnului, că sunt oile Domnului. În aceasta există o atitudine egoistă cu totul contrară Spiritului Domnului și Scripturilor. „Oricine se înalță va fi smerit; și cine se smerește va fi înălțat" este principiul Guvernării Divine. Dacă cineva vrea să fie un Bătrân adevărat, un servitor adevărat al Domnului, el trebuie să-și amintească aceste lucruri și să evite tot ce ar fi dintr-un spirit egoist. Altfel poate fi sigur că printr-un asemenea curs va face daună, nu numai sieși, ci și altora.

RESPONSABILITATE DUPĂ MĂSURA CAPACITĂȚII

Oile sunt animale foarte timide și au nevoie de vreun fel de îndrumare. În absența unui păstor, au nevoie de una dintre ele, cum ar fi, să le fie conducător. În turmele de oi se află oi înțelepte — berbecii turmei, conducători — pe care oile învață să-i urmeze în absența păstorului. Acești berbeci bătrâni din turmă ar reprezenta pe Bătrânii Bisericii lui Cristos. Coarnele berbecului reprezintă un mijloc de apărare, cu care poate îndepărta pe adversari în caz de atac, iar oile pot să stea în spatele lui.

Dar Scripturile vorbesc despre pericol în privința unora dintre berbecii turmei — anumiți conducători ai poporului Domnului (Ezech. 24:17-23). Acești berbeci au intrat în apă și au tulburat-o, murdărind apa. Mai sunt menționați și țapii; aceasta este o ilustrație a dispoziției unor Bătrâni ai Bisericii lui Cristos și nu trebuie să fie pierdută din vedere. Ni se spune că proprietarii de oi folosesc uneori o capră drept conducător al turmei, fiindcă o capră este mai combativă decât o oaie și astfel dă curaj etc. oilor. Nu știm câți din Turma Domnului sunt conduși de capre. Dar ori de câte ori cineva manifestă dispoziție de capră, Ecclesia să evite în mod strict să-l pună conducător.

Conducătorii potriviți sunt cei care arată dispoziția potrivită. Biserica este foarte mult la mila conducătorilor; ca atare aceștia din urmă au mai [pag. 88] mare responsabilitate. Astfel apostolul spune: Nu fiți mulți învățători, frații mei, știind că unul care este învățător are încercări mai aspre, probe mai aspre (parafrazare după Iacov 3:1). Acesta are responsabilitate mai mare, după măsura capacității sale. S-ar părea deci, că toți aceia care acceptă poziția de Bătrâni reprezintă într-o anumită măsură pe Domnul, care este marele Păstor al Turmei.

BAZA POTRIVITĂ DE ONOARE ÎN BISERICĂ

W. T. 1 Noiembrie 1915, R5793

Întrebare — În Matei 20:27 citim: „Și oricare va voi să fie cel dintâi între voi, să fie robul vostru". Este o dorință potrivită să fii cel dintâi printre poporul Domnului, și să înțelegem că pozițiile în Împărăția Cerurilor vor fi stabilite în întregime în funcție de cât serviciu facem aici?

Răspuns — Domnul le-a arătat ucenicilor Săi o anumită slăbiciune a lor — o dorință de a fi cel mai mare — o dorință care este generală în familia umană — un spirit ambițios. Contextul spune că între neamuri sunt unii care domnesc și au pe alții care să-i servească, dar că nu acesta trebuia să fie cazul între ucenicii lui Isus. Ei trebuiau să fie însuflețiți de un spirit diferit. La urmașii lui Cristos nu trebuie să fie un spirit de dominare, de a conduce pe alții, ci un spirit de iubire care caută să servească pe alții, să facă ceva pentru alții, un spirit care voiește să sacrifice interesele personale în serviciul altora.

Pe această bază luăm în considerare mai departe cuvintele acestui text. Vor exista unii în poporul Domnului care vor fi cei dintâi. Este necesar să fie așa în fiecare companie, adunare sau asociație unde oamenii nu sunt toți egali în talente — unde unii s-au născut cu mai multe talente și alții cu mai puține. Cineva trebuie să fie cel dintâi. O egalitate absolută nu este posibilă.

Este recomandabil, de asemenea, să fie unii între sfinții lui Dumnezeu care să călăuzească Biserica. Atunci care trebuie să fie standardul referitor la cine să fie cel mare? Să fie unul care să înfrunte pe alții? Nu; nu acesta este standardul. Să fie unul care să aibă o influență stăpânitoare și cuvinte plăcute, care să domine numai pentru că are vreun talent, sau datorită educației superioare sau bogăției — ceva de felul acesta? Nu; nu poate fi acesta standardul. Care să fie atunci standardul pentru aceia care să fie recunoscuți ca cei dintâi în Biserică?

SĂ NU AIBĂ AMBIȚIE DUPĂ GLORIE PERSONALĂ

Răspunsul nostru este: trebuie să căutăm pe aceia care au cel mai mult din spiritul de serviciu. Cel care face cel mai mult serviciu și aduce cea mai mare binecuvântare spirituală adunării — cel care încearcă într-adevăr să servească cel mai mult — considerați-l cel dintâi între voi. În timp ce cuvintele Domnului nostru au fost adresate tuturor apostolilor, și nu numai unei persoane, ele sunt de asemenea aplicabile și individual. Gândul care să-și găsească loc în inima fiecăruia trebuie să fie că, dacă vreunul din noi avem ambiție pentru serviciu în vreo calitate deosebită, [pag. 89] nu trebuie să facem ca și oamenii lumești. Trebuie să facem invers și să lăsăm orice onoare a oamenilor complet în afara problemei. Trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să Se îngrijească de acest lucru după cum I se va părea Lui mai bine și să fim mulțumiți să fim doar un serv al fraților. Să vadă Domnul cât de mult vrei să servești în oricare fel.

Persoana fără nici o ambiție nu ajunge niciodată la nimic. Trebuie să avem ambiție, fie că semănăm, fie că arăm, sau orice am face — avem nevoie de ambiție care să ne îndemne să facem ceea ce facem într-un mod satisfăcător. Și astfel, dacă avem ocazia de a servi Adevărul, trebuie să căutăm a-l servi în cel mai bun mod posibil. Altfel nu vom fi servi buni pentru Domnul.

Dar trebuie să lăsăm deoparte orice dorință de a fi cel dintâi în ceea ce privește ambiția după glorie personală. Trebuie să căutăm să servim pe Domnul cât putem mai bine. Dacă voi puteți să-L serviți pe Domnul în unele privințe mai bine decât mine și eu pot învăța ceva de la voi, foarte bine. Și dacă după aceea voi puteți învăța ceva de la mine, așa să fie. Este adevărat, trebuie să fim modelați după ceea ce este în mod special vrednic de laudă și să facem tot ce putem pentru promovarea Cauzei Domnului. Și acest serviciu trebuie determinat de iubire. Orice serviciu care nu este determinat de iubire nu este acceptabil în ochii Domnului.

UMILINȚA, O PRIMĂ CERINȚĂ

Apostolul Pavel spune că acei care doresc funcția de episcop doresc un lucru bun. Este un serviciu nobil. Funcția în zilele apostolilor nu era poziția oficială înaltă cum se înțelege azi în sistemele bisericii nominale. Un episcop era atunci un serv umil al Bisericii, fără titlu, îngrijindu-se de interesele oilor. Fiecare servitor al Bisericii trebuie să caute să fie eficient, să-i placă a fi, pe cât este în stare, un îngrijitor peste turma lui Dumnezeu. Printre acești frați Bătrâni, pastori ai adunării, vor fi unii cu diferite abilități naturale. Fiecare trebuie să caute să-și folosească talentele sale, ocaziile sale, în serviciul Domnului, al fraților și al Adevărului.

E păcat ca vreunul din poporul Domnului de astăzi să uite standardul pe care ni-l pune aici Învățătorul. Aceștia par să creadă că funcția de Bătrân le revine lor de drept, în loc să înțeleagă că numirea în această funcție este prin votul Eclesiei, turma poporului Domnului, și trebuie să fie glasul Bisericii. Credem că atitudinea fiecăruia trebuie să fie să vrea să accepte vocea Eclesiei, a Bisericii, fără rezerve. Dacă el devine un membru al adunării, unindu-și soarta cu ceilalți, devine astfel supus regulilor care reprezintă controlul majorității, fie că această majoritate va fi de unul sau mai mare. Făcând aceasta, el trebuie să caute a continua în această atitudine, fie că este ales el de Bătrân, fie că este ales altul.

Foarte frecvent o adunare face greșeala de a alege de Bătrân un frate care nu are calitățile potrivite. Aceasta înseamnă uneori nemulțumire din partea unora din adunare și conduce la separarea unora pentru a forma altă adunare. Credem că nu aceasta este calea înțeleaptă. Credem [pag. 90] că dacă adunarea a făcut o greșeală, Domnul este în stare s-o conducă spre bine; și că prin urmare cei care se retrag pierd unele experiențe care ar fi valoroase pentru ei.

Totuși, noi nu suntem totdeauna siguri că adunarea a făcut o greșeală. Cum putem ști că Domnul are o lecție în acest lucru? Dacă am cerut binecuvântarea Domnului asupra celor care ar fi aleși, trebuie să rămânem cu acea alegere. Dacă cel neales are abilitate pentru a prezenta potrivit Adevărul și știe anumite locuri unde poate fi folosit și folositor, noi credem că fratele trebuie să profite de orice ocazii i s-ar ivi. Totuși, nu e nevoie să părăsească adunarea. Ar putea îndeplini orice serviciu i-ar veni la mână . Probabil și-ar putea folosi timpul și talentul în activitatea extinsă a adunării — nesimțindu-se împiedicat în această direcție din cauză că n-a fost ales ca Bătrân. Ar putea merge să găsească ocazii de a servi. Așa că schimbarea Bătrânilor poate însemna pentru fratele neales sau nereales, că Domnul i-a indicat un alt teren de a fi folosit. Providența Domnului ar putea să-l conducă în afară pentru o mai largă influență și folosință a lui.

Noi nu trebuie să fim influențați de ceea ce vor spune sau vor gândi despre noi oamenii din lume. Aceasta este fără însemnătate; și este fără importanță ce va gândi Biserica. Noi trebuie să căutăm să-i plăcem Domnului. Nu trebuie să ne estimăm prea înalt, ci mai curând în estimarea noastră să dăm altora preferința. Pozițiile în Împărăția Cerurilor, înțelegem noi, vor fi acordate după gradul de dezvoltare a roadelor Spiritului sfânt; și aceasta înseamnă o iubire care ne va conduce la zel în serviciul Domnului.

ALEGEREA DE BĂTRÂNI ȘI DIACONI

Numeroase întrebări au ajuns la noi indicând faptul că unii frați au dificultăți în aplicarea sugestiilor date în Vol. VI la subiectul despre alegerea de servitori pentru adunări.

Gândul nostru n-a fost ca să fixăm o regulă invariabilă în acest subiect. Biblia nu dă nici una, și nimeni nu are dreptul să stabilească o astfel de regulă. Sugestia noastră a fost ca alegerea să fie unanimă oricând este posibil, și dacă 75% din adunare, sau mai mult, n-ar favoriza alegerea unui frate, ar fi mai curând neînțelept ca el să accepte funcția — serviciul. Nu vrem să spunem prin aceasta că o minoritate de 25% sau 30% trebuie să fie încurajată să obstrucționeze adunarea și să împiedice o alegere.

Strict vorbind, o majoritate de unul într-o adunare ar hotărî orice lucru dacă nu ar interveni iubirea ca să încurajeze o luare în considerare a sentimentelor celorlalți. Dacă, de exemplu, există o adunare de 100 de frați, 51 ar avea dreptul să decidă cu privire la cine să fie servii Bisericii, iar ceilalți 49 ar trebui să accepte liniștiți, recunoscând faptul că ei constituie doar o minoritate și trebuie să se străduiască cu loialitate să sprijine voința majorității.

Numai spiritul iubirii și interesele cele mai bune ale tuturor din adunare sugerează mai mult de 51%. Iubirea trebuie să se străduiască pentru un vot unanim. Dar cum poate fi obținut acesta? Vom oferi o sugestie.

[pag. 91]

Să presupunem că într-o adunare de 100 se consideră că sunt necesari pentru serviciu șase bătrâni. A, B, C, D, E, F ar reprezenta posibilii candidați, cu mai multă sau mai puțină abilitate. A ar putea avea 100 de voturi; B, 90; C, 80; D, 70; E, 60; F, 50. La o votare strictă pe linia preferinței la un procent de 90% numai doi ar fi aleși; dar gândul nostru ar fi că toți cei șase ar putea fi unanim aleși, dacă ei sunt media celui mai bun material pe care-l are adunarea și dacă nu se cunoaște nimic defavorabil la adresa caracterului lor moral.

Este o greșeală să gândim că standardele stabilite de Sf. Pavel trebuie să fie luate literal, pentru că nimeni n-ar fi găsit să împlinească pe deplin toate cerințele. Apostolul a arătat cum ar fi bătrânul ideal. Cel care votează trebuie să aibă acest ideal în mintea sa când se gândește la voia Domnului; dar adunarea nu trebuie lăsată fără bătrân decât dacă sunt neajunsuri serioase.

Similar, Domnul nostru a pus un exemplu perfect înaintea noastră când a spus: „Voi fiți deci desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârșit" (Mat. 5:48). Cine este desăvârșit în felul în care Dumnezeu este desăvârșit? „Nu este nici un om drept, nici unul măcar" (Rom. 3:10). Învățătorul, evident, a vrut să spună că noi nu trebuie să ne măsurăm cu un standard mai mic, ci cu standardul perfect, ca astfel să ne ridicăm la cele mai înalte idealuri în ceea ce privește propria noastră viață și caracter și în ceea ce-i privește pe cei aleși să fie bătrâni și exemple pentru Turmă.

Să se amintească întotdeauna că nimeni nu trebuie să voteze în afară de cei care declară o deplină consacrare, manifestată prin simbolul obișnuit — scufundarea în apă. Cei care nu și-au simbolizat consacrarea, nu trebuie negați ca frați, dar trebuie să fie considerați nedezvoltați, astfel încât să nu fie competenți să-și exprime opinia cu privire la cine ar fi calificat să servească Biserica, și, bineînțeles, n-ar fi calificați ca ei înșiși să fie servi.

REFERITOR LA ANGAJAMENT

O altă întrebare care se ridică din loc în loc este: Să fie ales a servi în biserică unul care n-a făcut Angajamentul special pe care atât de mulți dintre noi l-au găsit de mare ajutor și care a fost recomandat tuturor?

Noi nu putem face din acest Angajament simplu un test de frăție; pentru că, deși credem că Domnul l-a dat în mod special în acest timp și că într-o anumită măsură El intenționează ca acesta să servească ca o încercare între cei consacrați, totuși Biblia nu ne autorizează să-l facem un test de frăție. Este mai curând un lucru de judecată decât de îndrumare divină, exact cum destul de potrivit ar putea fi luate în considerare și întrebuințarea greșită a limbii engleze de către candidat sau manierele nedelicate, deși nu sunt menționate în Biblie între calitățile pentru funcția de bătrân.

Ne va bucura mult să știm că toți bătrânii și diaconii dragi din poporul Domnului din orice loc pot vedea la fel în ceea ce privește caracterul rațional al Angajamentului și armonia lui cu Cuvântul divin și cu Legământul nostru de consacrare, la care Angajamentul este, ca niște franjuri albaștri sau o poală și un tiv. Cu greu se poate cineva reține să [pag. 92] nu se mire ce obiecție ar putea avea un frate creștin sau o soră la acest Angajament. Pentru unii dintre noi acesta pare ca și cum ar implica ceva rău cu privire la intențiile inimii lor sau ceva defect în facultățile lor mintale. Oricum, noi nu suntem competenți să judecăm atât de bine. Învățătorul a spus: „Nu judecați".

Gândul nostru este că în alegerea de bătrâni sau diaconi pot fi preferați aceia care au făcut Angajamentul și care sunt de aceeași părere în acest subiect. Totuși, dacă frații competenți să conducă adunările sunt acceptabili în celelalte privințe și nu se opun Angajamentului, pot fi aleși. Aceasta ar fi în special adevărat despre aceia care declară că ei îndeplinesc toate cerințele Angajamentului cum pot mai bine, și refuză să-l accepte doar de teamă ca nu cumva acceptarea acestui Angajament simplu să le dăuneze în timp ce pe alții Îi ajută. S-ar putea ca noi să nu înțelegem nici procesul gândirii lor nici atitudinea inimii lor, dar, în astfel de circumstanțe, putem trece peste ceea ce nu putem nici înțelege nici aprecia.

IUBIREA ÎN ADUNĂRI

W. T. 1 Iulie 1916, R5921

,,Iubiți-vă unul pe altul cum v-am iubit Eu", este instrucțiunea Învățătorului. (Ioan 15:12). ,,Ar trebui să ne punem viața pentru frați" scrie apostolul (1 Ioan 3:16). ,,Oricine iubește pe Cel ce L-a născut, iubește pe cel născut din El" (1 Ioan 5:1). De fapt, toți cei care aparțin Bisericii lui Cristos au spiritul iubirii, când sunt concepuți de spirit. Dacă se progresează în pregătirea pentru împărăție, acel spirit al iubirii crește din ce în ce, până se va desăvârși la înviere. Atunci vom avea corpuri noi, care vor permite inimilor noastre iubitoare să se manifeste pe deplin. Dar, între timp, cât de adesea, iubiții frați ai Domnului se încearcă serios unul pe altul, se ofensează și nu se îndeamnă la dragoste și fapte bune, ci se îndeamnă mai degrabă la neînțelegeri.

Deși am atribui aceste slăbiciuni, pe bună dreptate, nu noii creaturi, ci celei vechi, totuși să nu uităm niciodată că creșterea noii creaturi înseamnă moartea celei vechi, și deci în măsura în care carnea noastră nu este moartă pentru păcat și pentru egoism, în aceea măsură noi, ca și noi creaturi, n-am ajuns la idealul pentru care ne luptăm.

Editorul primește adesea scrisori de la bătrâni de adunări, care cer sfaturi cum să procedeze cu adunarea, și de la membrii adunărilor care întreabă cum să procedeze cu bătrânii și diaconii aleși de ei. Servii aleși ai adunărilor simt adesea că frații lor, care i-au ales, nu au destulă încredere în ei și nu-i împuternicesc destul cu conducerea treburilor adunării, că adunarea vrea să-și conducă singură afacerile, având doar sfatul bătrânilor. În astfel de cazuri recomandăm ca bătrânii să fie pe deplin mulțumiți cu această situație, căci adunarea ca întreg reprezintă pe Domnul, și nici un serv al adunării n-are privilegiul de a-și depăși autoritatea pe care i-a dato adunarea prin votul ei.

Din experiența noastră, studenții Bibliei simt mare nevoie de a-și apăra drepturile și de a-și îndeplini obligațiile pe care Domnul le-a impus. [pag. 93] Desigur, ei sunt de scuzat, chiar dacă par să exercite prea multă grijă în aceasta, ținând seama de exemplele din jur, atât printre protestanți cât și printre catolici, de puterea clericală și de înclinațiile de a pune mâna pe putere și autoritate, și de a nesocoti biserica.

Pe de altă parte, în mod frecvent adunările simt că sunt ,,dominate" de către bătrânii lor — dacă este așa într-adevăr. Adunările se plâng uneori, de exemplu, că bătrânii aleargă febril după predici și doresc să țină cuvântări cu orice ocazie posibilă, uneori chiar transformând adunările de rugăciune și mărturisire și studiile Bereene în ocazii de predicat. Dacă se dă de înțeles că se preferă studiul Bereean, sau că schimbările de ordine din adunare nu sunt apreciate, bătrânii uneori se supără pe întreaga adunare, spunând că nu sunt apreciați; alteori, fie că se supără pe cel care în mod blând a avut curajul să ridice problema, fie că-și închipuie că acesta este doar o excepție, dar adunarea este mulțumită, caz de prea mare apreciere de sine uneori.

SFATURI PASTORALE

Este greu de știut cum să sfătuim adunările în astfel de cazuri, unde bătrânii par să fi pierdut, nu spiritul Domnului, ci echilibrul unei minți sănătoase. În general sfătuim pe cei ce întreabă să revadă subiectul așa cum este tratat în Studii în Scripturi Vol. 6; să revadă și să se conformeze. Dar, chiar după recitire unele din oile dragi ale Domnului nu știu cum să înțeleagă ordinea scripturală, să mențină libertățile adunării și să oprească pe bătrâni de a-și face rău sieși și adunării.

Sfatul nostru general este ca frații să ducă astfel de probleme în rugăciune la Domnul, și să vegheze ca să promoveze cu orice ocazie ceea ce gândim a fi voința Domnului pentru adunare. Pe de o parte, trebuie să admitem că ar fi cu totul greșit să se permită unui bătrân să stăpânească, cum spune Sf. Petru: ,,Să domnească peste moștenirea lui Dumnezeu" (1 Petru 5:3). Ar fi dăunător atât pentru bătrân cât și pentru adunare.

Pe de altă parte, adunările să caute a evita obiceiul de a critica și a găsi greșeli. Să aprecieze spiritul Domnului, spiritul de devotare, cunoștința adevărului și talentul de a-l prezenta, oriunde s-ar găsi acestea; și să fie bucuroși să se ajute unul pe altul la dezvoltarea în har, cunoștință și exprimare — fiecare după talentul dat de Domnul și în armonie cu instrucțiunile Cuvântului Domnului. Să fie cultivate îngăduința unuia pentru altul, bunăvoința de a spăla, simbolic, picioarele unul altuia, și aprecierea unuia pentru altul, pentru toate calitățile asemănătoare cu Cristos.

Deși voința adunării, cu privire la toată ordinea și aranjamentele afacerilor sale, trebuie să fie căutată cu grijă de către orice bătrân și trebuie să fie exprimată pe de-a-ntregul de către orice adunare, totuși să nu fim prea exigenți în legătură cu felul în care este exprimată voința adunării. Cu alte cuvinte, să avem în vedere ceea ce mulțumește majoritatea adunării. Să nu li se găsească greșeli bătrânilor, pur și simplu pentru că mulțumirea adunării n-a fost exprimată într-un anumit fel. Altfel spus, o minoritate să nu aibă libertatea să deranjeze, să stârnească [pag. 94] nemulțumire, pur și simplu pentru că metodele preferate de acea minoritate n-au fost urmate întocmai. Fiecare membru al adunării are deplina libertate să-și exprime convingerea la timpul potrivit — în special când se face alegerea; dar să fie mulțumit pe deplin după ce și-a exprimat gândul și preferința, să se împace cu preferința majorității, fie că este exprimată pozitiv, fie negativ.

ÎNTÂI DREPTATEA, APOI IUBIREA

Dragi frați, să ne amintim întotdeuna că în timp ce ne străduim pentru iubire și legătura desăvârșirii, acțiunile noastre trebuie să fie conform mai întâi dreptății absolute; numai apoi iubirea poate adăuga oricât de mult dorește. De exemplu, la o alegere un frate poate propune, în mod neînțelept, pentru un serviciu în adunare pe un frate care nu este potrivit pentru acea poziție. Noi nu trebuie să găsim greșeală la fratele acela, deoarece el are libertatea de a face propunerea și de a-și manifesta lipsa de înțelepciune; dar, pe de altă parte, noi să nu ne simțim obligați de propunerea lui, și nici să nu permitem ca frica de a ofensa pe fratele propus să ne împiedice de la exprimarea prin vot a ceea ce înțelegem că ar fi voia Domnului în acea problemă. Și dacă fratele propus nu este votat de adunare, acesta n-are nici un drept să se supere, ci mai curând să admire curajul fraților, exprimat prin respingerea lui.

Unul respins astfel, n-are dreptul să întrebe adunarea sau pe vreun membru de ce l-a respins. Aceasta este problema lor și nicidecum a lui. Ei și-au exercitat doar dreptul pe care-l au, conform conștiinței lor. Este o problemă de dreptate. Iubirea, în sensul simpatiei umane, n-are loc în astfel de chestiuni, în care cuvântul lui Dumnezeu fixează reguli de urmat pentru fiecare membru al bisericii. Nerecunoașterea principiilor dreptății — neprihănirii — pare să stea la baza aproape a tuturor greutăților din adunare. Îndemnăm pe toți care au astfel de necazuri să meargă la Domnul în rugăciune, și apoi să analizeze problema cu absolută dreptate.

În Studii în Scripturi Vol. 6 am pledat pentru ideea că, dacă este posibil, voința adunării să fie exprimată prin majoritate — cel puțin 85% din numărul total. Aceasta nu înseamnă însă că dreptatea sau iubirea vor lăsa afacerile adunării în mâna restului de 15%, permițându-le să dicteze, ca de exemplu, permițându-le să hotărască faptul că nu vor fi bătrâni sau diaconi aleși pentru că minoritatea deține 15% din total și insistă să i se satisfacă idealul, ori toată activitatea adunării să se oprească. Aceasta n-ar fi nici iubitor, nici drept și nu trebuie să se cedeze.

Regula majorității este măsura dreptății, și ceea ce am sugerat în plus este o îngăduință a iubirii — o încercare de a satisface gusturile și preferințele, dacă este posibil, ale întregii adunări, sau cel puțin ale unei mari majorități. Majoritatea trebuie să dorească iubitor să regleze afacerile adunării, pe cât posibil convenabil fiecărui membru; orice nereușită în a se realiza aceasta, înseamnă o invitație la discordie și dezbinare în adunare. Deși, desigur, o despărțire a intereselor în două adunări este întotdeauna deplorabilă și trebuie să se lupte împotriva ei, și să se facă de către toți sacrificii pentru a se ,,menține unitatea spiritului în legătura păcii" dar, o [pag. 95] despărțire a adunării pentru un timp, ar fi desigur preferabilă unei neînțelegeri continue, care ar împiedica progresul spiritual al tuturor.

CĂLĂTORIND SPRE IERUSALIM

Fapte 20:16-27

Cuvântarea Sf. Pavel în fața bătrânilor bisericii din Efes — Un scurt rezumat al experiențelor sale — Împărăția lui Dumnezeu, tema propovăduirii sale — Dubla responsabilitate a tuturor bătrânilor — Avertizare împotriva învățătorilor falși — „Lupi în piei de oaie" — Vestind tot planul lui Dumnezeu

„Vă încredințez în mâna lui Dumnezeu și a cuvântului Harului Său". Versetul 32.

W. T. 1 August 1916, R5935

RESPONSABILITATEA TUTUROR BĂTRÂNILOR

Chemând Bătrânii, gândul apostolului era să imprime asupra lor faptul că ei, asemenea lui, nu numai că erau consacrați Domnului, dar, ca învățători în Biserică, aveau dublă responsabilitate — față de ei înșiși și față de Biserica peste care Domnul i-a făcut supraveghetori. Remarcăm cuvintele: „Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori (grecește, episcopos — episcopi), ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu sângele Celui (Fiului) al Său". Versetul 28.

1) Ei trebuie să fie atenți atât la ei înșiși, cât și la turmă. Oricine încearcă să păstorească Biserica va trebui întâi de toate să vegheze ca să nu cadă în ispită; pentru că, după cum declară apostolul, cei care acceptă poziția de Bătrâni — pastori, supraveghetori — în Biserică sunt expuși la încercări deosebite, dificultăți deosebite. În primul rând ei trebuie să fie atenți la ei înșiși ca nu cumva, după ce au propovăduit altora, să fie lepădați.

2) Cei care acceptă slujirea sau servirea Bisericii ca frați Bătrâni sub îndrumarea divină, trebuie să-și dea seama că și-au asumat o responsabilitate grea, pentru care „trebuie să dea socoteală lui Dumnezeu". Aceasta nu înseamnă găsirea de greșeli la frați. Nu înseamnă numai să le țină predici, nici numai să viziteze pe cei bolnavi și să sfătuiască pe cei în necaz. Înseamnă o supraveghere spirituală, o grijă pentru toate interesele, atât ale adunării, cât și ale persoanelor care o compun. Cei supraîncărcați cu grijile acestei vieți nu sunt, în nici un sens al cuvântului, în situația de a accepta responsabilitățile acestui serviciu în Biserica viului Dumnezeu. Numai cei care caută întâi interesele Împărăției Domnului și dreptatea pe care ea o inspiră sunt în vreun sens sau grad potriviți pentru astfel de serviciu în Biserică.

Câteva puncte din versetul 28 sunt demne de atenție minuțioasă. Versiunea Revizuită, citată mai sus, spune: „în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori", fiind astfel în acord cu declarația scripturală generală că [pag. 96] Bătrânii Bisericii NU SUNT PESTE BISERICĂ, în sensul că sunt o clasă superioară, sau o clasă „clericală", ci sunt ÎN BISERICĂ — membri în ea — membri care supraveghează, membri care ajută, numiți de Domnul prin intermediul Bisericii. Ei trebuie să considere că o parte a responsabilității lor este să remarce cum progresează ceilalți membri, în special în interesele lor spirituale. Ei trebuie să simtă ca parte a datoriei lor să atragă atenția, să încurajeze, să ajute pe toți ceilalți membri, după cum se oferă posibilitatea.

PERICOLE DEOSEBITE PRINTRE BĂTRÂNI

Nu este prerogativa tuturor fraților și surorilor din Biserică să se străduiască a se îndrepta unul pe altul, afară doar de cazul că este o problemă personală legată de ei înșiși. În asemenea cazuri trebuie să se urmeze strict sfatul dat de Domnul nostru în Matei 18:15-17. Unui Bătrân însă, prin însăși alegerea lui în funcție, i sa cerut să supravegheze astfel afacerile adunării, să dea astfel de sfaturi, să facă astfel de mustrări, după cum cere natura cazului — în umilință, gândindu-se și la sine, ca să nu fie și el ispitit, dacă nu în aceleași privințe, atunci posibil în alte privințe. Desigur, el de asemenea trebuie să aplice Matei 18:15-17. Galateni 6:1.

Prin imprimarea acestei datorii de supraveghere asupra Bătrânilor, Sf. Pavel le-a adus aminte că Domnul a cumpărat această turmă cu sângele prețios al Mielului lui Dumnezeu, și că acest lucru, care este o valoare în ochii Domnului, trebuie să fie așa de adânc imprimat în mințile lor, încât să fie dispuși să-și dea viața pentru frați în orice serviciu pe care l-ar putea face.

Accentuând prevenirea deja făcută, apostolul în mod profetic spune că va fi mare nevoie să ia seama la ei înșiși, pentru ei, pentru turmă, și că în special printre Bătrâni se vor ridica oameni care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei. Dornici de a fi conducători, ei nu vor ezita să facă dezbinare sau diviziune în Biserică, pentru a fi ajutați în ambiția lor. Cuvântul din versetul 30, tradus „stricăcioase", în original înseamnă „distorsionate", „sucite". Ideea este că aceia care încep să piardă Spiritul Domnului, încep să piardă și aprecierea clară a Adevărului. Pe măsură ce ambițiile personale și egoiste le întunecă vederea, ei văd tot mai vag Scripturile și se simt liberi să le distorsioneze așa încât să le sprijine sentimentele ambițioase.

Cât de adevărate sunt cuvintele apostolului! Ce mare pericol este în privința aceasta, în special pentru Bătrâni, supraveghetorii turmei! Evident, ambiția egoistă este unul din cei mai mari dușmani cu care ei trebuie să se lupte. Aceste ambiții nu încolțesc, nu înfloresc și nu fac roadă dintr-o dată. Procesul este treptat, și deci cu atât mai periculos, cu atât mai înșelător cu cât probabilitatea de a-l observa este mai mică. Cât de important este dar, ca toată turma Domnului, și în special Bătrânii, să ia seama la ei înșiși și să-și cerceteze conduita și îndeosebi motivele care stau în spatele faptelor lor! Să nu uităm că puritatea absolută a voinței este esențială. Orice amestec de egoism, oricât de mic, este un virus otrăvitor care, dacă nu este ținut sub control, va duce la moartea a doua.

[pag. 97]

„Lupii răpitori" sunt lupi feroce. Pentru un timp ei ar putea înșela oile printr-o manieră și pretenție exterioară, acoperindu-și natura de lup. Ei și conduita lor exterioară prin care înșeală turma sunt scriptural numite „lupi în piei de oaie" (Matei 7:15, 16). Păstorul le cunoaște caracterul cu mult înainte de a se manifesta față de oi. Însă oile blânde, inocente, sunt înșelate până când acești lupi încep să muște, să devoreze și să împrăștie turma. Urletele de mânie, răutatea, ura, invidia și cearta, sunt notate în Scripturi ca „fapte ale cărnii și Diavolului" — nu fapte ale dreptății, păcii și iubirii, ale Spiritului Domnului. Lupul face daune cu gura; și așa fac și acești „lupi răpitori" — calomnie, bârfă și orice faptă rea. Apostolul a prevenit pe Bătrânii din Efes la ce să se aștepte, și cuvintele lui au fost adevărate. Aceleași principii se mai aplică încă. De aceeași prevenire trebuie să se mai țină seama încă. De fapt Scripturile sugerează că experiențele cele mai grele în această privință vor veni peste Biserică în „ziua cea rea" cu care se încheie vârsta Evanghelică, timpul în care trăim noi acum.

„NOAPTE ȘI ZI, CU LACRIMI"

În versetul 31 apostolul ne pune în față două puncte. Primul, Bătrânii trebuie să vegheze împotriva acestor rele atât de grăitor descrise. Ei trebuie să vegheze la interesele turmei pentru a o apăra de lupi. Ei trebuie să vegheze pentru a nu da lupilor, pe cât este posibil, ocazii să sfâșie și să muște turma. Ei trebuie să prevină oile ca nu cumva unele dintre ele, fiind infectate cu rabia lupilor, să dea semne de hidrofobie și să înceapă să se muște una pe alta, având simptomele obișnuite de hidrofobie — cu aparentă sete de apă, simbol al Adevărului, dar refuzând s-o bea — întorcându-se împotriva ei.

Al doilea, Bătrânii trebuie să vegheze împotriva celor care, sigur, se ridică „din mijlocul vostru". Vegherea corectă începe cu propriile inimi, spunând: „Doamne, eu sunt acela?" Iar vegherea corectă va discerne cu timpul asemenea caractere și le va expune — nu din vreo amărăciune față de ele, ci pentru protejarea turmei. 1 Timotei 1:20; 2 Timotei 1:15; 2:17.

Sf. Pavel le-a amintit fraților că astfel fusese cursul lui — de mare veghere, interes, grijă pentru ei și pentru toate Bisericile din Asia Mică. Expresia „noapte și zi, cu lacrimi" ne arată clar că el în mod cuvenit simțea greutatea responsabilității care era asupra lui ca serv al lui Dumnezeu, ambasador al Regelui regilor, supra-păstor, supraveghetor al turmei Domnului, „serv al Noului Legământ", delegat de marele Cap al Bisericii să ajute la chemarea și la pregătirea acelora care vor fi membri ai Corpului glorificat al lui Cristos, pentru a domni cu El o mie de ani.

AJUTORUL DIVIN DAT

În cuvintele de încheiere ale îndemnului său, gândul apostolului pare să fie că el dorea ca vorbele sale, cuvântarea sa, să poată nu numai să trezească în Bătrâni un adânc simț de responsabilitate, dar și să-i conducă spre a întreba în privința mijloacelor de apărare pe care s-ar putea baza în criza astfel arătată. El atrage atenția asupra faptului că Dumnezeu, marele Centru al tuturor binecuvântărilor noastre, de la care vine orice [pag. 98] dar bun și desăvârșit, este de partea noastră, de partea tuturor celor care caută să coopereze cu aranjamentele Sale.

Explicând mai departe el menționează Scripturile, Cuvântul harului lui Dumnezeu, mesajul Evangheliei. El le spune, și nouă de asemenea, că Cuvântul lui Dumnezeu ne poate edifica, ne poate face dezvoltarea de caracter necesară și în cele din urmă ne poate da o parte în marea moștenire pe care Dumnezeu o are în rezervă pentru toți aceia care se sfințesc prin acest Mesaj. Să ne punem bine în inimă acest lucru. Neglijarea Cuvântului lui Dumnezeu, neglijarea promisiunilor Lui, înseamnă o lipsă de putere în suportarea încercărilor care sunt partea noastră. De asemenea înseamnă deschiderea ușii pentru ca Satan să pună întunericul drept lumină și lumina drept întuneric, spre confuzia noastră. Să nu facem nici o greșeală. Printre aceia care sunt sfințiți în Cristos Isus aceasta este o problemă de primire a moștenirii sau de pierdere a ei.

Versetele 33 și 34 conțin o mărturie nobilă. Apostolul își folosise meseria de confecționer de corturi nu numai pentru întreținerea sa, dar și pentru ajutorul financiar al celor asociați cu el în lucrarea Evangheliei. Lăudat fie Dumnezeu pentru așa nobil exemplu de devotare! Deși apostolul nu a îndurat, nu a putut îndura atât de mult ca și Răscumpărătorul nostru, totuși ilustrarea unei devotări complete pe care viața sa ne-o oferă ne face tuturor mult bine; fiindcă ne amintim că el a avut patimi ca și noi, după cum el însuși a spus. El a fost imperfect și a fost obligat să-și țină corpul aspru — în supunere față de mintea sa cea nouă, voința lui Dumnezeu în Cristos. 1 Corinteni 9:24-27.

În versetul 35 el descoperă secretul succesului său ca serv al Domnului. În mod constant el și-a amintit și a pus în practică cuvintele Învățătorului. Arta de a se PREDA PE SINE este unul dintre secretele vieții creștine fericite. Întâi el își predă Domnului voința, apoi timpul, energia, talentele, pentru serviciul Domnului și pentru poporul Domnului. El are plăcere și binecuvântare în a da, fie că alții știu, fie că nu. Curând îi va veni timpul să-și primească răsplata deplină. Acestora Domnul le va da viață veșnică, glorie veșnică și asociere cu El în Împărăția Sa.

RÂNDUIREA — ADEVĂRATĂ ȘI FALSĂ

W. T. 15 August 1916, R5939

Cuvântul rânduire, așa cum se aplică la misiunea creștină, pare să fie foarte defectuos înțeles de către majoritatea oamenilor, inclusiv predicatorii. Ceremonia practicată de unii creștini în legătură cu numirea servilor lor, cum ar fi punerea mâinilor etc, nu este rânduire, ci numai o ceremonie legată de rânduire. Cuvântul rânduire înseamnă pur și simplu punere deoparte, autorizare sau numire pentru o anumită lucrare sau funcție.

Ideea corectă despre rânduire este cea pe care o dă Biblia, când citim că apostolul a „rânduit bătrâni în fiecare adunare" (Fapte 14:23). Similar, printre poporul Domnului de astăzi, bătrânii sunt aleși, numiți sau autorizați de adunare prin ridicare de mâini — prin votul adunării. Fiecare [pag. 99] bătrân și fiecare diacon ales scriptural prin vot, „prin ridicare de mâini" (nu prin punerea mâinilor), este astfel rânduit, numit sau autorizat să servească în calitatea indicată.

Rânduind astfel bătrâni și diaconi, poporul Domnului este instruit că trebuie să caute a cunoaște gândul Domnului. Prin faptul că ei votează și aleg pe unul dintre frați să fie diacon sau bătrân, înseamnă că acea persoană posedă calitățile indicate divin pentru acest serviciu. Nu trebuie să se voteze pentru nici unul care nu dă dovadă că a primit conceperea Spiritului Sfânt, care este autorizarea divină de a propovădui sau de a învăța, așa cum este prezentat în Isaia 61:1.

Toți cei concepuți de Spirit din poporul Domnului sunt rânduiți în acest mod general să spună minunatele cuvinte ale vieții în numele Învățătorului, conform ocaziilor lor. Dar când o adunare de copii ai lui Dumnezeu astfel rânduiți, concepuți de spirit, alege din mijlocul ei pe unii ca bătrâni, pe alții ca diaconi, înseamnă că adunarea îi consideră pe cei aleși în mod special competenți, „în stare să învețe" — exemple pentru frați în cuvânt, în conduită. 1 Tim. 3:2.

Ideea greșită cu privire la rânduire este cea care ignoră ungerea divină (Isaia 61:1), și care se uită numai la educația și talentele celui ales. Astfel ignorând proba divină, mulți, care n-ar avea nici o pretenție de a fi concepuți de Spirit și care nu dau nici o dovadă exterioară pentru aceasta, servesc astăzi ca predicatori și bătrâni în Biserica lui Cristos. Unii ca aceștia nu sunt servi ai lui Dumnezeu, rânduiți cum se cuvine, iar rânduirea lor în biserică nu dă nici o binecuvântare sau putere divină.

Cea mai eronată idee cu privire la rânduire este cea susținută de trei dintre cele mai vechi denominații creștine: Romano-catolicii, Biserica episcopală a Angliei și Biserica greco-catolică. La aceste vechi biserici rânduirea are un sens complet diferit. Ele pretind că au succesiune apostolică de autoritate, că la origine numai apostolii au avut dreptul de a învăța sau a propovădui și că oricare alți învățători sau predicatori trebuie să primească autorizare și putere divină din mâinile apostolilor. Ei pretind că înainte de moartea apostolilor a existat un ordin special de episcopi rânduiți în Biserică; și că puterea și autoritatea apostolică a trecut la acei episcopi, și astfel a ajuns până în zilele noastre și este posedată de episcopii acestor denominații. Ei pretind că numai aceia pe care ei îi rânduiesc sunt servi creștini.

Într-un cuvânt, aceste trei străvechi biserici au pus în întregime deoparte rânduirea divină, ungerea Spiritului Sfânt, și au pus în locul ei o autorizare prin așa-zisa „succesiune apostolică" a puterii și autorității. Nu numai că Isus ne-a spus că au fost doar 12 apostoli, dar și Apoc. 2:2 arată această tristă eroare a celor care pretind a fi apostoli și nu sunt, ci mint.

CÂTEVA ÎNTREBĂRI IMPORTANTE

Declarația condensată de mai sus, despre semnificația adevărată a rânduirii servilor creștini, trebuie să fie citită în mod repetat, până se înțelege deplin. Atunci întrebările și răspunsurile următoare vor fi mai bine înțelese:

[pag. 100]

1. Toți bătrânii și diaconii aleși de adunarea poporului lui Dumnezeu trebuie să fie considerați rânduiți divin?

Nu, nimeni nu poate fi considerat rânduit divin, dacă n-a primit conceperea Spiritului Sfânt. Ca o adunare să rânduiască pe unul care nu declară a fi pe deplin consacrat lui Dumnezeu și care n-a primit conceperea Spiritului Sfânt, înseamnă să facă ceea ce n-au fost autorizați de Domnul. Persoana astfel aleasă ar fi numai reprezentantul bisericii care astfel l-a rânduit, dar n-ar fi un reprezentant al Domnului.

Dar ca o adunare să recunoască autorizarea Domnului pentru un frate, și să-i recunoască apoi capacitatea de a învăța și posesia calităților care îl fac potrivit pentru serviciu, conform Cuvântului divin, înseamnă să facă acelui frate rânduirea sau alegerea corectă pentru a fi reprezentantul adunării în numele Domnului. Nici un frate nu trebuie să încerce să servească unui grup din poporul Domnului fără cererea lor, iar cererea sau votul lor constituie numirea lui de către ei pentru acel serviciu — cu alte cuvinte, rânduirea lui de către ei sau numirea pentru serviciu, fie pentru o zi, fie pentru un an.

2. Dacă este potrivit ca toți bătrânii și diaconii să fie astfel rânduiți și să nu încerce să servească în mod regulat fără de rânduire, ce a vrut să spună Sf. Pavel când a declarat că el era apostol nu de la oameni, nici prin oameni, ci prin Domnul Isus Cristos? Gal. 1:1.

Nici un om sau nici o adunare nu este competentă să numească sau să aleagă un apostol. Nici un vot al adunării n-ar face pe unul dintre frați apostol. Aceasta este o slujbă sau funcție specială, care este numai prin numire divină. Astfel, Domnul Isus a numit numai 12 apostoli — „12 apostoli ai Mielului" — Sf. Pavel luând locul lui Iuda care și-a pierdut calitatea de apostol (Apoc. 21:14; Ps. 109:8; Fapte 1:20). Tocmai în acest aspect, Biserica Romei, Biserica Angliei și Biserica greacă acționează împotriva principiilor Cuvântului lui Dumnezeu, prin aceea că pretind a face, dar în realitate nu fac, episcopi apostolici — episcopi având putere și autoritate apostolică.

Sf. Pavel n-a vrut să înțelegem că el nu lua în seamă numirea pământească, cu excepția funcției sale apostolice. Dimpotrivă, Biserica din Antiohia l-a rânduit pe Pavel și pe Barnaba, iar apoi pe Pavel și pe Sila, pentru a fi reprezentanții ei și, după cât se pare, să ducă mesajul către alții pe cheltuiala ei. Biserica din Antiohia n-a rânduit pe apostolul Pavel ca apostol, ci l-a rânduit să fie misionarul lor, iar el le-a acceptat rânduirea și lea dat rapoarte, așa cum arată relatarea din Fapte 14:26-28.

3. „Rânduiește" vreodată Societatea de Biblii și Broșuri Turnul de Veghere servi sau reprezentanți în legătură cu lucrarea de seceriș?

Rânduiește. Toți peregrinii sunt astfel rânduiți, numiți sau puși deoparte pentru lucrarea specială de slujire. Să ținem minte întotdeauna că ceremonia nu este rânduire, ci numirea și îndrumarea este rânduire. Societatea rânduiește, autorizează, îndrumă cursul peregrinilor care sunt reprezentanții ei, ca și reprezentanții Domnului și ai Cuvântului Său.

4. Are Societatea de Biblii și Broșuri Turnul de Veghere dreptul să retragă rânduirea unui frate peregrin?

[pag. 101]

Da, desigur! Dacă ea are puterea să numească și să îndrume, ea are și puterea să-i retragă fosta numire și îndrumare.

5. Retragerea numirii sau rânduirii Societății ar însemna că peregrinul astfel suspendat din serviciul ei n-ar avea nici un drept să propovăduiască după aceea?

Desigur că nu! Prin retragerea numirii de la un frate peregrin, Societatea ar indica numai că pentru un anumit motiv ea nu mai este reprezentată de acel peregrin și că ea nu mai este responsabilă de el sau de învățăturile lui, de conduita sau de întreținerea lui. Fratele peregrin astfel scos de pe lista peregrinilor poate totuși să fie frate și să fie apreciat ca atare de Societate, dar să nu mai fie considerat o persoană potrivită pentru a reprezenta Societatea, fie datorită manifestării unor slăbiciuni de caracter, fie lipsei capacității de a învăța, fie vreunui alt motiv pe care societatea ar crede că n-ar trebui încurajat sau pentru care ea nu ar vrea să fie făcută responsabilă, ori pentru diferite alte motive, boală etc.

6. Ce se înțelege prin V. D. M. și ce ar însemna acordarea titlului V. D. M.?

Titlul V. D. M. este foarte vechi. De fapt atât de demult nu s-a folosit încât puțini îi cunosc sensul. Cele trei litere reprezintă cuvintele latine: Verbi Dei Minister. În limba noastră ele înseamnă: „serv al Cuvântului lui Dumnezeu". În timpul Evului Mediu, când Cuvântul divin a ieșit din uz și în locul lui au fost puse crezurile, acest titlu s-a pierdut și s-a ignorat în general. Nu existau servi ai Cuvântului divin, deoarece nu era propovăduit Cuvântul divin, ci, în locul lui, crezurile oamenilor. În locul acestor cuvinte simple, atât de expresive pentru ideea corectă legată de toți servii publici ai Domnului, noi avem astăzi titlurile răsunătoare ca: reverend și doctor în teologie, care sunt cu totul nescripturale. A acorda titlul de „serv al Cuvântului divin", nu ar însemna a rândui, ci ar implica numai că societatea, dând acest titlu, a examinat reputația, și pe cât posibil caracterul și în special dezvoltarea doctrinară a persoanei căreia i s-a acordat titlul, și că în estimarea comitetului examinator a fost găsită vrednică de a fi numită serv al Cuvântului divin.

7. Există acum servi ai Cuvântului divin?

Da, în mod sigur! Fiecare peregrin trimis de Societate este trimis ca serv al Cuvântului divin, nu ca serv al crezurilor și nici al „ism-elor", ci pur și simplu un serv al Cuvântului lui Dumnezeu. Și în fiecare caz, când o adunare a poporului lui Dumnezeu a ales ca bătrân pe un consacrat, pe un copil al lui Dumnezeu conceput de spirit, prin alegerea lor ei l-au rânduit, l-au pus deoparte sau l-au indicat pe acel bătrân ca serv al Cuvântului divin — unul care servește, distribuie, împarte Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

8. Care este obiectivul Societății în scoaterea unei liste de întrebări cu notificarea că persoana care poate răspunde la aceste întrebări în mod satisfăcător pentru Societate ar fi considerată un „serv al Cuvântului divin"?

Aceste întrebări sunt menite să împlinească o nevoie de mult simțită. Întrebările sunt cu totul nesectare; toate sunt scripturale. Societatea [pag. 102] dorește să știe de la peregrinii care sunt acuma în serviciu, sau de la oricare alții care ar putea reprezenta cândva Societatea ca peregrini, care sunt gândurile, sentimentele și înțelegerea lor în privința acestor întrebări fundamentale legate de Evanghelia lui Cristos. Orice frate care nu este dispus să răspundă la aceste întrebări, ar fi considerat confuz în gândire, instabil, și deci necalificat pentru a învăța — nu este „în stare să învețe". Aceasta n-ar implica faptul că el n-ar putea să rămână frate, ci el n-ar fi considerat un frate potrivit pentru serviciul de peregrin. N-ar însemna nici că fratele nu trebuie să propovăduiască, ci numai că Societatea nu l-ar recomanda ca exponent al Cuvântului divin.

Orice frate dispus să răspundă la întrebări, dar arătând considerabilă confuzie în răspunsuri, pentru noi ar indica faptul că are nevoie de mai multă instruire înainte de a putea reprezenta cum se cuvine Societatea și ceea ce Societatea crede că este Adevărul referitor la Cuvântul lui Dumnezeu. Un astfel de frate, după toate probabilitățile, ar fi adus la Brooklyn și ar avea posibilitatea să participe pentru un timp la alte aspecte ale serviciului, ca și la adunările de studiu biblic ținute cu ocazia fiecărei mese; și, în cea mai deplină libertate, ar avea ocazia să pună orice fel de întrebări cu subiecte legate de Adevăr, pentru ca astfel toată chestiunea să poată fi bine reglată, înțeleasă și văzută clar.

O SUGESTIE PRIETENEASCĂ

Multe dintre surorile din familia Betel aflând despre întrebări au făcut o cerere specială ca să poată obține lista acestora pentru a da răspunsuri în vederea practicării și instruirii pe care ar putea s-o obțină astfel. Bătrânii și diaconii din diferite adunări au cerut întrebările de asemenea. Noi credem că ar fi profitabil pentru toate adunările Studenților Bibliei, de pretutindeni, dacă ar alege în funcția de bătrâni pe unii care ar putea răspunde la aceste întrebări, așa încât să fie vrednici de titlul V. D. M. al Societății. Aceasta ar putea face o mulțime de schimbări printre bătrâni, dar noi credem că ar fi schimbări folositoare. Mai mult, noi credem că toți bătrânii care doresc serios să învețe Adevărul și numai Adevărul, ar fi fericiți să aibă tocmai ajutorul pe care aceste întrebări l-ar aduce pentru ei.

Uneori am fost surprinși ce neglijenți par să fie unii dintre prietenii dragi în privința acelora pe care îi aleg sau îi rânduiesc de bătrâni — adesea începători, contrar îndrumării Cuvântului Domnului, făcând astfel rău atât începătorilor, cât și adunării (1 Tim. 3:1-7). Alături de importanța alegerii în funcția de bătrân numai a copiilor lui Dumnezeu consacrați, concepuți de spirit, trebuie să fie întrebarea: În ce măsură acesta s-a folosit de privilegiul studiului și informării? Gândim că este neînțelept să se aleagă ca bătrân un frate care n-a citit cel puțin o dată toate cele 6 volume de Studii în Scripturi, sau care nu este un cititor regulat al Turnului de Veghere. Să se noteze că Societatea nu exercită nici o autoritate, nu face nici o critică, ci dă numai sfaturi, și aceasta în interesul cauzei Domnului și al poporului Domnului.,/p> [pag. 103]

PERICOLUL MÂNDRIEI SPIRITUALE

W. T. 15 Septembrie 1916, R5955

Mândria, sub orice formă și la oricine, este un lucru primejdios. În felul lumii se adeverește proverbul „Mândria merge înaintea pieirii, și trufia merge înaintea căderii", și, în mod sigur, foarte, foarte puțini oameni au ceva, cu ce ar putea pe drept să se laude! Unii, care-și țin capetele sus din mândria unui spirit semeț, ca și cum ei ar fi fost creați în mod special, dintr-o „țărână a pământului" deosebită, în realitate n-au nimic cu ce să se laude relativ la genealogia lor. Foarte puține generații în urmă sunt suficiente pentru orice lăudăros.

Lumea învață că nu este înțelept să se laude cu bogățiile, ca nu cumva, cineva să întrebe cum au fost acumulate acele bogății, de către cine, și dacă au fost câștigate cinstit. Mândria cu educația pe care o are cineva, la fel nu este potrivită, pentru că educație înseamnă învățarea a ceea ce alții au descoperit sau au scris ca istorie. Cei ce s-ar lăuda cu educația au nevoie și astăzi de umilință ca nu cumva să se descopere că tocmai lucrul cu care se lăudau a fost contestat prin cercetări ulterioare. Cărțile științifice din 1900 nu sunt valabile astăzi; teoriile lor nu stau în lumina cunoștințelor de astăzi. Deci, dacă ar fi să se laude pe drept cu cunoștința, cel care se laudă ar trebui să aibă mare grijă ca să se țină la curent.

Mândria cuiva cu frumusețea sau cu perfecțiunea fizică cu greu poate fi scuzată, pentru că frumusețea formei și trăsăturilor se moștenește; și deci, mai degrabă ar avea părinții unele motive de mândrie decât copiii. Mândria cu hainele și podoabele este de asemenea o nechibzuință. Cel care face țesătura sau podoaba încă ar mai avea unele motive de laudă cu îndemânarea lui, dar cu siguranță cel care le poartă nu are. El numai folosește pentru sine îndemânarea și munca altora.

MÂNDRIA SPIRITUALĂ, CEA MAI REA

Dar tema noastră este mândria spirituală! Noi am împărți mândria spirituală în două grupe: prima, la creștinii pretinși, nominali, iar a doua, la creștinii adevărați.

Mândria spirituală la cel ce frecventează biserica nominală nu este toată ipocrizie. El vede formalități și ceremonii spirituale, aude cântări și predici spirituale și în multe cazuri nu este conștient decât că este un creștin tot atât de adevărat ca și alții. Nu merge el regulat la adunare? Nu-și plătește el regulat contribuția, nu numai cheltuielile pentru casa de adunare, ci și în general la înaintarea cauzei Domnului — binefaceri, etc., din când în când, după cum se ivește cazul?

Oricum au trăit în cursul săptămânii, oricum au procedat cu măcelarul și cu brutarul, cei mai mulți din cei care frecventeză biserica simt o mândrie plăcută în a se alătura unuia din grupurile arătoase care merg spre clădirile bisericii. Cei mai mândri spiritual preferă de obicei cele mai arătoase, mai pompoase, mai aristocratice temple de închinare. La sfârșitul serviciului simt o mulțumire de sine. N-au adorat ei pe Dumnezeu? N-ar trebui ca toți oamenii Să-l adore? Alții, câți n-au făcut-o! Ei simt o mândrie sau superioritate spirituală când se compară cu cei ce nu merg la biserică.

[pag. 104]

Ei n-au mers pentru instruire spirituală; ori, chiar dacă în acele locuri s-ar face o asemenea instruire, ei n-ar fi în starea în care s-o primească, nefiind concepuți de Spirit. Ei n-au avut o foame reală după dreptate și adevăr. Și-au satisfăcut numai un sentiment al datoriei. Într-un sens ei au făcut penitență și au sperat că oarecum, odată, le va fi de folos, poate salvându-i de unele din cele mai mari suferințe din purgatoriu, poate chiar făcându-i acceptabili pentru Cer. De ce nu s-ar simți Dumnezeu recunoscător față de ei, pentru că s-au negat pe sine, irosindu-și câteva ore prețioase pentru a merge să I se închine?

Deși n-o spun chiar așa, ei simt într-o măsură că Dumnezeu ar fi foarte nedrept dacă ar trece peste astfel de lucru și nu le-ar da o răsplată frumoasă. Ei se simt mândri spiritual și mulțumiți de sine; și atâta timp cât sunt în această stare, nu sunt în nici un pericol de a primi adevărul. Nu trebuie să presupunem că marele adversar le dă atenție deosebită, deoarece sunt în mare siguranță sub influența lui. N-a fost el oare primul care a manifestat mândrie, spunând în inima lui: „Mă voi ridica deasupra fiilor lui Dumnezeu (voi lua o poziție mai înaltă decât alții); voi fi ca Cel Preaînalt"? Evident, mândria spirituală a fost marea greșeală a lui Satan, care a dus la căderea lui totală.

Unii, care nu pretind a crede în Dumnezeu, în Domnul Isus Cristos, sau în Biblie, au ceea ce s-ar putea numi un fel de mândrie spirituală. Ei sunt mândri că trăiesc o viață morală, fiind în stare să se poarte onorabil și decent în viață — niciodată nu s-au îmbătat, n-au făcut lucruri serios imorale și perverse cum fac mulți alții. Cu mândrie și lăudăroșenie ei spun: „Mă simt tot așa de bun ca și oricare altul care merge la biserică, și eu nu merg niciodată". Prin aceasta vreau să spună: „Mă simt mai bun decât oricare membru al bisericii". Ei doar amestecă modestia declarației cu mândria gândului în proporția în care cred că influențează mai bine pe ascultător.

Insistând puțin mai mult cu întrebările referitor la ce fapte bune le place mai ales să facă, îți vor spune cum, ca „Odd Fellows", „Masoni" (ordine de frăție secretă pentru într-ajutorare și comuniune socială, n.t.), au stat într-o noapte cu un frate din ordin, care nu era foarte bolnav, care n-avea nevoie de foarte multă atenție și care oricum avea o infirmieră calificată să-l îngrijească; dar se simt ca și cum ar fi făcut o faptă nobilă de caritate. În general mândria lor este că n-au violat legile, că au trăit o viață decentă și respectabilă. În realitate, se află ceva în aceasta, care să fie ocazie de mândrie sau deosebită felicitare de sine? Care bărbat sau femeie nu trebuie să respecte legile și nu trebuie să se rușineze dacă le încalcă — mai ales gândindu-ne că acele legi au fost făcute, nu pentru oameni corecți, ci pentru făcători de rele?

MÂNDRIA SPIRITUALĂ ÎN BISERICA ADEVĂRATĂ

Ajungem acum la cel mai serios punct. Mândria, care este numai nechibzuință sau semiipocrizie în lume și la creștinii nominali, devine o problemă foarte serioasă dacă invadează inima și viața copilului lui Dumnezeu. De ce facem o astfel de deosebire? De ce spunem că mândria spirituală [pag. 105] ar fi atât de primejdioasă pentru sfinții Domnului, în timp ce pentru lume ar fi numai puțin mai mult decât nesocotință? Oh! Diferența este că aceștia sunt reprezentanții speciali ai lui Dumnezeu în lume, care trebuie să devină asemenea Fiului Său iubit dacă vreau să ajungă gloria, onoarea și nemurirea la care au fost chemați de Domnul.

Când s-au predat cu totul Domnului și au fost justificați prin acordarea sacrificiului Răscumpărătorului, și astfel introduși în familia lui Dumnezeu și concepuți de Spirit Sfânt, aceasta a însemnat o mare schimbare pentru ei. Lucrurile vechi au trecut, toate s-au făcut noi. Aceștia, și numai aceștia, sunt în judecată pentru viață sau moarte veșnică în vârsta aceasta Evanghelică. Și dintre toate ispitele și ademenirile, păcatul mândriei spirituale este probabil unul din cele mai primejdioase. În măsura în care acesta apare, Spiritul Domnului scade și spiritualitatea individului încetează. Această boală spirituală, dacă nu este oprită, sigur duce la moartea a doua, pentru că „Domnul se împotrivește mândrilor, dar celor smeriți le dă dar". Iacov 4:6.

Apostolul Petru evident a avut în vedere acest pericol al mândriei spirituale care ne asaltează, când a scris Bisericii: „Umiliți-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu ca să vă înalțe la vremea potrivită" (1 Pet. 5:6). „Oricine se înalță va fi coborât și oricine se umilește va fi înălțat", a spus Învățătorul.

UN SIMPTOM AL ACESTEI BOLI SUFLETEȘTI

Cum putem cunoaște mândria spirituală? ar putea întreba cineva. Unul din cele mai serioase lucruri în această privință este că aceia cuprinși de mândrie spirituală sunt foarte rar conștienți de ea. Uneori ei au forme de evlavie care înșeală nu numai pe alții, dar și pe ei înșiși, împiedicândui să vadă mândria spirituală care lucrează, ceea ce alții pot mai ușor vedea.

Când simțiți că frecventarea adunării, citirea atâtor pagini din studii în Scripturi pe zi, distribuirea atâtor pliante sau răspândirea ori împrumutarea atâtor cărți, sunt chestiuni de a vă lăuda, atunci fiți atenți! Acea dispoziție de a vă lăuda este o indicație că sunteți în pericol de a căpăta mândrie spirituală, dacă împrejurările ar fi favorabile. Acestea toate sunt lucruri bune, lăudabile și cuvenite; și trebuie să simțiți un grad potrivit de mulțumire de sine că ați fost în stare și ați vrut să renunțați la citirea romanelor, a ziarului zilnic, la scrierea sau citirea de palavre și să faceți lucruri așa de rezonabile, așa de cuvenite, așa de în armonie cu voia lui Dumnezeu. Dar orice dispoziție de a vă lăuda cu ele să vă ducă la o atentă cercetare a gândurilor, a motivelor care stau în spatele acestor activități în slujba Domnului.

Nu vrem să spunem că ar fi nepotrivit să se facă mărturisiri în care ar putea fi aduse toate aceste lucruri ca încurajare pentru alții, sau ca dovadă că iubim pe Domnul și suntem doritori să-L servim. Atragem însă atenția asupra spiritului sau dispoziției de laudă cu ceea ce am putea fi sau am putea face ca și copii ai Domnului. Nu trebuie de loc să ne lăudăm cu aceasta. Dacă am dat toate bunurile noastre pentru a hrăni săracii spiritual, tot timpul nostru pentru răspândirea adevărului și toată energia [pag. 106] pentru a onora Numele Domnului, trebuie să simțim că, făcând tot, n-am fost în realitate de folos Domnului, ci doar am găsit ocazia de a-I arăta puțin din devotamentul inimii noastre, ca semn de recunoaștere a nenumăratelor binecuvântări deja primite din mâna Lui, și încă a mai frumoaselor favoruri pe care El ni le-a promis dacă suntem credincioși. Bine a scris poetul:

„Aș vrea când se apropie

Să simt orice dorință

Mândria și patimile

Să sting în a mea ființă!"

ȘI ALTE SIMPTOME

O altă formă a acestei boli a mândriei spirituale se manifestă printro atitudine prea critică. Când cineva merge la o adunare de experiențe sau la un studiu berean și n-aude nici o mărturie, sau nici un răspuns la întrebări, așa de bun ca și al lui, ori niciodată nu vede un bătrân care să știe cum să conducă o adunare, acestea să fie considerate semne primejdioase de mândrie spirituală.

Nu înseamnă că aceste lucruri n-ar putea cu nici un chip să survină, dar, sigur, este puțin probabil ca ele să survină continuu. Ar fi cu totul cuvenit ca noi să le dăm atenție, și să fim atât de bine informați, încât să putem repede vedea orice procedeu nescriptural sau orice caz de judecată nesănătoasă care ar fi o piedică pentru eficiența serviciului. Ar fi cuvenit, de asemenea, dacă vreodată am vedea că nu sunt servite cele mai bune interese ale adunării și că, după ce am așteptat cu răbdare un timp, am văzut că situația nu pare a se îndrepta, ar fi deci cu totul potrivit ca într-un spirit blând și liniștit să atragem atenția asupra greșelii, fie în adunare, fie unui bătrân, fie în oricare fel care ar fi cel mai eficient și cel mai puțin demonstrativ. „Nimic să nu faceți din spirit de ceartă și slavă deșartă", ci totul spre slava lui Dumnezeu.

Și chiar acolo, trebuie să fim grijulii să nu ajungem la gândirea că tot ce este în armonie cu ideile noastre este spre mărirea lui Dumnezeu, și că orice nu este în armonie cu ideile noastre nu poate fi plăcut lui Dumnezeu. Bine a scris apostolul: „Luați seama deci să umblați cu băgare de seamă, nu ca niște neînțelepți" (Efes. 5:15). Vedem bine ce înseamnă aceste cuvinte „cu băgare de seamă" — adică atent în toate părțile, în special la gânduri, motive, intenții.

„NU FIȚI MULȚI ÎNVĂȚĂTORI"

Bine a scris sfântul Iacov: „Nu fiți mulți învățători fraților, căci știți că vom primi o judecată mai aspră" (Iacov 3:1). Deși, după cum am arătat, tot poporul Domnului este susceptibil de mândrie spirituală, totuși, se pare că o primejdie specială înconjoară pe toți aceia care în vreun fel vin în legătură cu răspândirea adevărului.

Este într-adevăr un privilegiu special să spui mesajul harului lui Dumnezeu tuturor celor ce au urechi de auzit. Ce recunoscători suntem că nu este privilegiul exclusiv al clerului, cum odată s-a presupus, ci, [pag. 107] Domnul declară că tot poporul Lui consacrat, care capătă conceperea Spiritului Sfânt, are prin el ungerea să propovăduiască Veștile Bune celor nenorociți și să vindece inimile zdrobite (Isa. 61:1). Suntem fericiți de acest privilegiu, care include convorbirile noastre particulare cu vecinii și prietenii. Dar ce privilegiu este să fim ambasadorii lui Dumnezeu, și în Numele Lui să spunem despre viitoarea Împărăție, despre marea pregătire pe care Dumnezeu deja a făcut-o prin moartea lui Isus, despre marele rezultat și despre felul în care regii și preoții acestei Împărății sunt chemați acum din lume, trăind experiența unei schimbări de natură ca pregătire pentru lucrarea lor viitoare!

Vechi cum este acest mesaj, totuși el este atât de nou și minunat, dacă este prezentat corect, încât trezește uimire în inimile oneste ale celor ce-l aud. Ei se miră: Cum a putut ajunge acest om obișnuit (bărbat sau femeie) să înțeleagă și să înfățișeze atât de frumos aceste lucruri minunate? Poate printr-un semn își arată surpriza. Apoi urmeză un moment periculos, de a te molipsi de mândrie spirituală. Doar o mică oscilare a minții; și gândești că este minunat ca tocmai tu să știi astfel de lucruri, când marea masă a omenirii n-are nici cea mai vagă idee despre ele, și chiar unii dintre cei mai capabili și mai talentați servi ai Cuvântului lui Dumnezeu sunt neștiutori de aceste lucruri din Biblie.

Dacă te îmbolnăvești de mândrie spirituală, fără îndoială simți că ți se îndreaptă spatele. Începi să te simți mai important, să arăți mai respectabil și să simți că la urma urmei ești cineva. Vocea ta de asemenea indică aceasta, și ascultătorul observă. Apoi el începe să simtă că, după cum tu pari să admiți, nu este Cuvântul Domnului, ci este ceva ce tu ai construit — ceva de care tu ești răspunzător și, în acest temei, se gândește mai puțin la el.

Atitudinea potrivită, după cum toți vor fi de acord, este ca poporul Domnului să se simtă foarte umilit, în loc să se simtă foarte înălțat și mândru în legătură cu ocaziile de a spune altora adevărul. Să ne simțim nevrednicia, să ne dăm seama că planul nu este al nostru, că noi numai am auzit de el, că de fapt este planul lui Dumnezeu, că noi suntem onorați ca servi ai Lui să-l spunem altora. Dar, dacă îngăduim a lăsa vreo impresie că prin înțelepciunea sau îndemânarea noastră se vede frumusețea Mesajului, atunci, în acea măsură ne însușim lauda care aparține Domnului, în acea măsură ne facem rău prin aceea că nu ne demonstrăm vrednicia de a fi folosiți de Domnul în prezent și în viitor. Privilegiul minunat de a vorbi ca ambasadori ai Domnului, a spune despre mărirea Lui, despre planul Lui, să ne umilească, gândindu-ne că pe noi ne-a privilegiat, deși avea îngeri care excelează în putere, și pe care i-ar fi putut folosi în comunicarea celui mai frumos Mesaj.

ÎNCERCĂRI DEOSEBITE ASUPRA BĂTRÂNILOR ȘI DIACONILOR

Iubiții frați aleși de adunări pentru a le fi bătrâni și diaconi au încă și alte probe pentru umilința lor. Se pare că nimeni n-ar putea ocupa o astfel de poziție fără să fie în pericolul mare de a se îmbolnăvi de boala numită mândrie spirituală. Uneori poporul Domnului pare să uite cu [pag. 108] totul sfatul apostolului Pavel că un novice, un începător, un tânăr în Adevăr, nu contează cât de capabil, nu contează cât de educat, nu trebuie să fie ales ca bătrân sau diacon pentru că, după cum a remarcat apostolul, ar fi în special supus atacului acestui dușman al copiilor lui Dumnezeu — mândria spirituală (1 Tim. 3:6).

Dar nu numai începătorii sunt în pericol. Oricine este desemnat să servească poporul Domnului, este supus unor mari ispite, care ar putea însemna cădere spirituală și nimicire în moartea a doua. Poate poporul Domnului n-a avut suficient în vedere aceste lucruri în privința celor pe care-i aleg ca servi ai lor. Poate cei care prin votul fraților acceptă astfel de poziții de serviciu nu-și dau bine seama de pericolul la care se expun acceptând. Dacă și-ar da seama, fără îndoială ar ezita să accepte, și umilința i-ar face să nu încerce să servească dacă n-ar fi foarte explicit numiți la serviciu.

Dar ce găsim? Vai, există la unii tendința de-a căuta funcția de bătrâni sau diaconi. La unii chiar o tendință de a „trage sforile" și a-și aranja să fie aleși. La unii tendința de a se simți ofensați dacă n-ar fi aleși. La alții tendința de a se mânia pe cei care ar vota contra alegerii lor. Vai! Vai! Dacă dragii frați și-ar fi dat seama ce le frământa mintea și ce-i îndemna să facă aceste lucruri, cum ar fi procedat altfel! Cu toată supunerea, umilința, ar trebui să simtă o timiditate în a accepta o poziție în care ar avea o astfel de responsabilitate. Se atrage atenția că, deși toți din Biserică trebuie, conform cunoștinței Adevărului, să fie în stare a fi învățători, totuși locul cel mai sigur nu este cel de învățător, știind că acela are parte de încercări mai aspre. Numai simțul de responsabilitate către Dommul și către frați să facă pe cineva doritor să servească în astfel de calitate, oricât de mult le-ar plăcea la toți să fie reprezentanții Domnului în Biserică.

Tot ce are a face cu mândria: dorința de a fi bătrân, de a fi mare, este periculos nu numai pentru persoană însăși, ci și pentru întreaga adunare cu care este asociat. Acest spirit este molipsitor ca orice boală. Curând apar: cearta, ambiția, îngâmfarea, toate contrare spiritului Domnului. Apoi urmeză: mânia, răutatea, invidia, ura, presupunerea de rău, vorbirea de rău. Apostolul Pavel ne spune că acestea sunt „fapte ale cărnii și diavolului". Tot acest rău, tot acest spirit al adversarului, poate fi introdus în adunare, fie printr-unul sau mai mulți bătrâni sau conducători, fie printr-unul sau mai mulți care doresc să devină bătrâni sau conducători.

Ne pare rău că aceasta este adevărat, dar cunoaștem adunări care conțin mulți copii dragi ai lui Dumnezeu, mulți din ei fiind altfel exemplari, care au ajuns în această stare. În loc să aibă control deplin spiritul Domnului, în adunări se manifestă frecvent, în diferite feluri, spiritul sau dispoziția rea. Adunarea nu progresează nici numeric, nici spiritual. Acestea sunt roadele amare ale acestui lucru dăunător, cunoscut ca mândrie spirituală.

Dacă am putea da expresie așa de puternică acestui lucru, încât cititorii Turnului de Veghere să vadă adevărata ei formă și teribila ei culoare, efectul ar produce desigur alarmă în Sion. Dorim să sunăm alarma de la Turnul de Veghere, deoarece, să se noteze că aceștia dragi, care ajung [pag. 109] astfel prinși, adesea sunt caractere mari, copii sinceri ai lui Dumnezeu, concepuți de Spirit. Despre unii din ei știm că au alergat splendid alergarea. Ce rău ne pare să vedem semne de schimbare a caracterului lor într-o direcție greșită. Să dăm atenție Celui ce a spus: „După roade îi veți cunoaște" (Mat. 7:16).

APĂRAREA ÎMPOTRIVA MÂNDRIEI SPIRITUALE

După cum deja am arătăt, unul din lucrurile serioase legate de această boală a mândriei spirituale este că aceia care o au sunt rar conștienți de ea. O altă dificultate este că-i aproape imposibil să-i faci să înțeleagă că au boala, ca să se corecteze. Dacă li se vorbește despre acest subiect, ei par să gândească imediat că binefăcătorul le este dușman, că este gelos pe ei, că ar vrea să aibă poziția lor, etc. Deci boala este aproape incurabilă, dacă adunarea nu ajută, ori providența Domnului nu intervine.

Dacă adunarea observă creșterea unei astfel de dispoziții, repede, cu iubire și cu bune intenții, să intervină doar prin a nu alege la nici un serviciu în adunare pe acela care pare a deveni plin de sine — mândru spiritual. Dacă aceasta nu convine, cu atât mai mult să se considere o necesitate ca acela conștient de sine să fie lăsat să se calmeze în liniște și să-și stabilească locul, pentru binele lui și al adunării. Dacă adunarea nu reușește să ajute în acea chestiune, nu rămâne decât ca, spre binele lui, Domnul să-l pedepsească, fie cu nereușite sau pierderi în afaceri, fie printro boală fizică sau în oricare alt mod care i se pare Lui cel mai bun. Și avem încredere că Domnul va face aceasta pentru orice copil adevărat al Său, care ajunge într-o stare să necesite corectare în dreptate. Nu este oare scris: „Domnul va judeca (va pedepsi) pe poporul Său"? (Deut. 32:36).

O ILUSTRARE BIBLICĂ A ACESTUI PĂCAT

Biblia ne dă multe ilustrații ale acestui păcat, dar noi îl alegem pe cel mai evident. A fost în vechime un om sfânt, iubit de Domnul, nobil, jertfitor de sine, un profet al Domnului. El a servit pe Domnul și pe poporul Său cu credincioșie, minunat, timp de 40 de ani, dar la urmă s-a făcut vinovat de acest păcat al încrederii în sine — mândria spirituală. Și cel mai ciudat este că ni se spune în Biblie despre acest om, că la începutul căii sale a fost „omul cel mai umilit de pe pământ" (Num. 12:3).

Da, a fost gloriosul Moise, care la începutul experienței lui ca serv al Domnului a fost atât de umilit, atât de supus, dar care la sfârșitul căii a fost împiedicat să intre în țara promisă, ca pedeapsă pentru mândria spirituală sau siguranța de sine, când trebuia să acorde Domnului mărirea. Ne amintim împrejurările: Moise, ca serv special al Domnului, a condus pe Israel afară din Egipt peste Marea Roșie, în pustie spre Canaan. În călătorie, sub conducerea Domnului, a făcut câteva minuni. Una din ele a fost lovirea stâncii, din care a ieșit apă când poporul era însetat. Dumnezeu l-a îndrumat să lovească stânca, și din acea stâncă a țâșnit un izvor abundent de apă pentru împrospătarea poporului.

După Biblie, stânca aceea era o ilustrație a lui Cristos — „Stânca Vârstelor" (1 Cor. 10:4). Prin aranjamentul Domnului, această „Stâncă a Vârstelor" a fost lovită ca să poată curge apa vieții de la Isus pentru toată [pag. 110] rasa lui Adam, care vor deveni israeliți adevărați și vor ieși din Egipt — din lume — din păcat — din împărăția adversarului, la ascultare și legătură cu Domnul.

Patruzeci de ani după această lovire a stâncii, când Israel călătorea încoace și încolo așteptând timpul se li să permită intrarea în Canaan, în rătăcirea lor au ajuns din nou în acel ținut atât de sterp și lipsit de apă. Poporul a strigat către Moise, și Moise a stigat către Dumnezeu pentru ei, întrebând ce era de făcut. Răspunsul Domnului a fost ca Moise să vorbească stâncii pe care înainte o lovise, și va ieși apă. Dar în acești 40 de ani în care Moise avusese de-a face cu israeliții ca un tată cu copiii săi, el căpătase, natural, multă siguranță de sine. Cu greu putea trece prin asemenea experințe și totuși să rămână omul cel mai umilit de pe pământ.

Așa că acum, neglijând porunca Domnului, Moise a mers spre stâncă și a lovit-o a doua oară cu toiagul, strigând poporului: „Răzvrătiților! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?" (Num. 20:1-12). Vai, bietul Moise! El și-a luat meritul pentru sine, în loc să-l atribuie tot ca fiind al Domnului. Curând Moise și-a dat seama de marea greșeală pe care o făcuse. S-ar putea spune că a fost singura lui greșeală, și totuși Domnul prin aceasta i-a negat privilegiul de-a intra în Canaan, acordându-i în loc doar posibilitatea de a-l vedea de peste Iordan, și îngropându-l acolo.

Oare să nu considerăm din această ilustrare că mândria spirituală și siguranța de sine sunt foarte neplăcute în ochii Domnului? Am putea trage o altă concluzie din această mare lecție scrisă spre învățătura noastră?

UN CUVÂNT DE CONSOLARE

Pentru consolarea celor care ar putea simți că au făcut mult mai rău decât Moise, sau au fost mult mai categorici, mult mai puțin atenți în a onora pe Domnul, au manifestat mult mai multă mândrie spirituală, pentru întărirea lor deci, să remarcăm că pedeapsa lui Moise a fost gravă pentru că a fost parte a unui tip. După cum prima lovire a stâncii a reprezentat crucificarea Domnului nostru, tot așa, a doua lovire a stâncii a reprezentat crucificarea Fiului lui Dumnezeu din nou și expunerea Lui spre batjocură, așa cum descrie Sf. Pavel în Evrei 6:6. După cum lovirea stâncii a reprezentat această negare publică, deschisă, a lui Isus, a învățăturilor și cauzei Sale, tot așa, interzicerea lui Moise de a trece Iordanul în Canaan a reprezentat moartea a doua. Să nu ne gândim că Moise nu va intra niciodată în Canaan, nici că el a mers în moartea a doua, ci doar că prin experiențele lui s-a arătat acest tip.

Nici să nu gândim că frații care au manifestat mândrie spirituală și au făcut lucruri în numele lor, și nu în numele Domnului și al adunării, au făcut păcat de moarte. Noi însă trebuie să ne dăm seama că în mândria spirituală stă un pericol grozav, și că, dacă persistăm în ea, sigur ne va duce la moartea a doua. Dându-ne seama de aceasta, ce nerăbdători, ce zeloși ar trebui să fim, nu numai în stârpirea oricărui semn al ei care s-ar găsi în noi, dar să fim și atenți ca nu cumva să ne molipsim, să ajungem în vreun fel sub influența ei sau să avem vreunul din simptomele ei.

[pag. 111]

PREVENIREA ȘI TRATAREA MÂNDRIEI SPIRITUALE

Am arătat deja dificultatea legată de tratamentul acestei boli, odată ce ea pune stăpânire. Principala caracteristică a greutății pare să fie că ea are efect distrugător asupra conștiinței. Mintea devine mai mult sau mai puțin mărginită față de principiile simple ale regulii de aur — fără să mai menționăm legea mai înaltă a poruncii noi a Domnului către frați. Ignorarea regulii de aur se manifestă ori de câte ori se face o încercare de a constrânge adunarea, fie în alegerea servilor ei, fie în aranjarea adunărilor.

Regulile Cuvântului Domnului sunt cunoscute; autoritatea aparținând adunării este recunoscută; și când un bătrân încearcă s-o denatureze, s-o întoarcă sau s-o schimbe, nu face altora ceea ce ar vrea să i se facă. El are dreptul, ca și oricare din adunare, la propria sa opinie despre ceea ce crede că ar fi voința Domnului, în orice problemă. El are dreptul de a-și exprima părerea. Dar n-are nici un drept de a împiedica pe alții să și-o exprime; și orice astfel de amestec este o încălcare a regulii de aur și o încălcare a legii iubirii, precum și o încălcare a primei porunci — cinstirea de Dumnezeu, pentru că se nesocotește aranjamentul divin făcut pentru astfel de probleme.

Dar când bătrânul, nesocotind principiul regulii de aur, persistă în astfel de practici pentru a domina adunarea, a o constrânge sau a o linguși, ca să se facă în felul lui, după voința lui, efectul va fi degradarea minții lui. Conștiința lui se îngustează. Orcine-și violează conștiința în mod repetat, prin ignorarea principiilor îndreptării răului pe care îl vede clar, acea persoană își subminează conștiința.

Conștiința este balanța cu care cântărim diferitele lucruri prezentate judecății noastre, spre a recunoaște corectitudinea sau incorectitudinea, dreptatea sau nedreptatea, adevărul sau falsitatea unui lucru. Această balanță poate fi foarte aproximativă sau foarte sensibilă. Poate fi în stare să facă diferențieri foarte fine sau poate vedea lucrurile numai într-un mod grosier. Creștinul, în special dacă este de mult în școala lui Cristos, trebuie să aibă o conștiință foarte sensibilă, și din Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să poată extrage măsurile cu care să cântărească toate întrebările afacerilor vieții și să poată hotărî cu exactitate aproape absolută corectitudinea sau incorectitudinea lor — în ce măsură acestea ar plăcea sau nu Domnului. Defectarea acestei balanțe este marele pericol care se află în orice păcat, și nouă ni se pare că în special în păcatul mândriei spirituale. Până când balanța nu se repară, nu se poate face mare lucru.

Cât de important trebuie să fie pentru tot poporul Domnului să-și păstreze conștiința în amănunțime corectă; să nu vrea să abuzeze de un frate sau de oricine altcineva, fie în afaceri, fie în argumente, fie în alegere în Biserică. Gândul la cea mai ușoară încălcare a dreptății din partea sa, să declanșeze cele mai tari semnale de alarmă în inima și mintea fiecărui copil adevărat al lui Dumnezeu: „Se poate ca eu, care m-am înrolat în această cauză a dreptății, să mă complac în nedreptate? Se poate ca eu să închid ochii la o nedreptate din conduita mea? Se poate ca eu să-mi viciez conștiința, expunându-mă la grozavele ei rezultate?"

[pag. 112]

Îndreptarea unui curs rău ar însemna restabilirea principiilor dreptății în inimă și-n minte cu o grijă proporțională cu rezultatele pe care le implică — viață sau moarte veșnică. Pe măsură ce dreptatea va fi restabilită în mintea noastră, ea va începe să ne regleze cuvintele și faptele. Treptat, cel ce a făcut rău va începe să vadă ce mult încălcase principiile, cum mândria spirituală aproape că-i distrusese perspectivele viitoare pentru Împărăție. Unul ca acesta sigur se va căi din inimă și va lua hotărâri serioase pentru viitor.

MAREA NEVOIE A EXAMINĂRII DE SINE

Cum să ne apărăm de mândria spirituală, cunoscându-i caracterul perfid și influența-i rea? Cum putem ști că ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu și nu rătăcim spre mândrie spirituală?

Sfatul nostru este la fel cu acela pe care l-am dat deja în Turnul de Veghere, și anume: poporul Domnului să meargă la El și să ceară înțelepciune și supraveghere divină, nu numai la începutul fiecărei zile, și apoi în cursul zilei să caute să trăiască în acord cu acea rugăciune, dar în plus, după cum am recomandat, la sfârșitul zilei să-și facă o examinare de sine deosebită cu privire la ceea ce a făcut, la ceea ce a neglijat să facă și trebuia făcut, și cu privire la lucrurile făcute care nu trebuiau făcute, în acord cu angajamentele noastre de consacrare făcute Domnului. Dacă aceste socoteli și bilanțuri cu Domnul continuă în fiecare seară în mod cinstit, cu o conștiință nepervertită, ci măsurând corect, cu siguranță ne putem aștepta ca aceștia, în armonie cu Cuvântul Domnului, să se păstreze în iubirea lui Dumnezeu. Vor crește în har, în cunoștință și în iubire; și „cel rău nu-i va atinge" 1 Ioan 5:18.

Dar să nu uităm că în timp ce trebuie să exercităm mare îngăduință față de cuvintele și faptele altora, atribuindu-le numai intenții bune dacă ele sunt astfel declarate, noi trebuie să ne analizăm cu toată atenția propria inimă, propriile intenții. Trebuie să ne întrebăm: De ce am făcut lucrul acesta, sau am lăsat nefăcut pe celălalt; de ce am făcut lucrul acesta așa? De ce am vorbit pe tonul acesta, etc? O astfel de examinare atentă, care ne cântărește gândurile, cuvintele și faptele, va fi foarte nesatisfăcătoare pentru o persoană care nu dorește să fie în acord cu Domnul. Dar cei care au făcut un legământ cu Domnul, și sunt credincioși acestui legământ, vor găsi că astfel de procedeu este o mare binecuvântare, care atunci le mângâie inima, care-i va întări pentru viitor, și, pus în legătură cu providențele Domnului, îi va potrivi și-i va pregăti pentru locuri în Împărăția cerească.

„CEASUL ÎNCERCĂRII"

W. T. 1 Noiembrie 1916, R5981

Este oare în zadar faptul că Domnul și-a instruit poporul, că timpul din urmă al acestei vârste Evanghelice va fi un „ceas al încercării" asupra întregii lumi? (Apoc. 3:10). Cu siguranță că n-am fost învățați de Domnul în zadar. Astfel, toți cei loiali Lui își pun platoșa, coiful și încălțămintea [pag. 113] și-și iau sabia și scutul. Dacă n-am intrat în încercări severe, știm că trebuie să le așteptăm și să ne pregătim ca să avem experiență și practică în măsură să ne putem apăra vitejește în „ceasul încercării".

Deoarece suntem învățați că acest „ceas al încercării" vine peste întreaga lume, ca și peste biserică, înțelegem că trebuie să fie ceva în aer, ca să spunem așa, care va afecta pe toți. Noi credem că această încercare este ceva ce se răspândește treptat, în toate direcțiile; și Învățătorul ne-a asigurat că, dacă aceste zile n-ar fi scurtate prin stabilirea împărăției Sale în mâinile aleșilor, nimeni n-ar supraviețui.

Cum înțelegem, aceasta înseamnă că spiritul egoismului și ambiției, care deja operează între neamuri, le duce nebunește la război pentru supremație comercială, un spirit care va crește tot mai mult, și va cuprinde totul, pretutindeni. Acest spirit se vede în țara noastră în greve, etc., fiecare își caută propriile interese și este dornic să se lupte pentru poziții, privilegii, onoruri etc.

Dar pe noi ne interesează mai mult biserica și să vedem cum acest „ceas al încercării" va cuprinde poporul Domnului. Ceea ce scriem este departe de ceea ce am dori, dar este datoria noastră față de cauza și față de poporul Domnului. Noi credem că o mare criză este asupra studenților Bibliei și că, cu cât aceasta se poate discerne mai curând, cu atât se poate trece mai bine peste ea. Aceasta poate însemna dezbinare dar, după cum declară apostolul, dezbinările sunt necesare uneori pentru ca să se poată distinge învățăturile, cursul și metodele aprobate, și pentru ca să fie mai bine apreciați învățătorii adevărați — 1 Cor. 11:18, 19.

Înainte de a menționa partea tristă, menționăm una pentru încurajare generală: adică, după câte ne dăm seama din relațiile cu prietenii la convenții, etc., n-a existat niciodată un timp când în rândurile studenților Bibliei să fi existat un astfel de spirit de supunere, blândețe, răbdare, iubire, inteligență, credință și bucurie, ca și acum.

„FII ATENT LA TINE ÎNSUȚI"

Cu trisțețe trebuie să spunem, că multe necazuri și pericole în biserică vin din partea bătrânilor și diaconilor — nu a tuturor, mulțumim lui Dumnezeu, ci a unei mici minorități dintre ei, judecând după întrebările care ne vin din când în când de la oile nedumerite care caută sfaturi cu privire la cursul potrivit pentru ele. Adevărații, loialii servi în biserică trebuie să fie cu atât mai apreciați, cu cât poporul Domnului își dă seama de diferența între aceștia și cei neadevărați. Nu scriem acestea pentru descurajarea necredincioșilor, ci mai degrabă pentru a le deschide ochii asupra adevăratei situații, pentru ca ei să se elibereze de capcana adversarului și să devină ajutoare ale turmei Domnului, în loc de piedici.

După cât ne putem da seama, aceleași condiții predomină astăzi printre studenții Bibliei, ca și cele asupra cărora apostolul a atras atenția bătrânilor Bisericii din Efes, când i-a însărcinat: „Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi ca să păstoriți Biserica Domnului pe care a câștigat-o cu însuși sângele Fiului Său" (Fapte 20:28). Profeția Sfântului Pavel a devenit realitate: „După plecarea mea se vor [pag. 114] vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruța turma și se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăța lucruri ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheați, și aduceți-vă aminte că, timp de trei ani nam încetat zi și noapte să sfătuiesc cu lacrimi, pe fiecare din voi. Și acum fraților, vă încredințez în mâna lui Dumnezeu și a Cuvântului harului Său" — Fapte 20:29-32.

CURSUL OPUS A DOI DIN SERVII LUI DUMNEZEU

Precum la început ambiția a condus pe Lucifer, făcând dintr-un serv glorios al lui Dumnezeu un adversar, tot așa spiritul lui a rămas de atunci primejdios toată vremea. Spiritul Învățătorului nostru a fost exact opusul acestuia „El s-a umilit până la moarte", în a face voia Tatălui. Nu vedem nimic din spiritul mândriei, ambiției sau egoismului de nici un fel, la Învățătorul nostru. Suntem preveniți de apostol să ne umilim după exemplul Lui, dacă vrem să fim înălțați împreună cu El în împărăția Lui.

Dar câți par să uite cu totul aceste Scripturi, pe care le aducem în atenția poporului Domnului, ca esențiale în ajungerea la vreo poziție în împărăție. Din rapoartele prezentate nouă, se vede că o stare îngrozitoare domnește în unele adunări în preajma alegerilor. Servii bisericii încearcă să fie conducători, dictatori — uneori conducând adunarea spre obiectivul evident, alegerea lor și a prietenilor lor ca bătrâni și diaconi. Am auzit de cazuri în care un bătrân a refuzat să vorbească unuia din adunare pentru că acesta nu votase pentru el. Și totuși, fără îndoială că tocmai acel bătrân se credea personificarea modestiei, umilinței și blândeței.

O, este o rușine ca un astfel de spirit să aibă loc printre aceia care au cunoștința învățăturilor Cuvântului lui Dumnezeu și a condițiilor pe care putem avea vreo speranță la comoștenire cu Domnul. Desigur că există diferite grade de nerușinare în aceste lucruri. Unii, pe tăcute încearcă să profite de adunare fixând alegerea la o dată favorabilă lor și prietenilor lor. Alții, caută să împânzească adunarea cu prietenii lor, aducând persoane relativ străine, care n-au nici gând să frecventeze regulat adunarea, ci vin numai ca un act de prietenie, pentru a vota pentru unul din prietenii lor.

În plus, se poate aștepta în general ca unii care manifestă o ambiție de acest fel, de a fi conducători și învățători și de a ignora principiile regulii de aur ca și instrucțiunile speciale ale noii creaturi, să fie cei care aduc învățături false. Același spirit ambițios al adversarului, care-i face să se străduie după onoare în adunare, pare să-i ducă în a poza ca mari învățători-aducători de lumină nouă. Aceasta deasemenea, explică apostolul, este o caracteristică a lui Satan. El spune, „Nu-i de mirare căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină" — se face să apară conducător printre copiii luminii — 2 Cor. 11:14.

În multe cazuri, numai adunările sunt de vină, după propria lor declarație. În unele cazuri, au fost alese în funcția de bătrâni, persoane care nici nu făcuseră o declarație de consacrare Domnului, sau care nu-și simbolizaseră consacrarea. De ce? Pentru că s-a întâmplat ca adunarea să fie fără talente deosebite, iar cel care nu era frate, nouă creatură în [pag. 115] Cristos, a fost ales pentru că avea darul vorbirii. Ce s-ar putea aștepta de la un astfel, ridicat ca învățător printre studenții Bibliei? Numai pagubă pentru cauza și persoana astfel promovată, contrar directivelor cuvântului Domnului. Dacă omul natural nu poate primi lucrurile spiritului, cum ar putea el comunica lucrurile spiritului, celor consacrați Domnului? Cum am putea aștepta ca Domnul să conducă pe unul care nu și-a predat viața să-i fie urmaș Domnului și să fie învățat de Cuvântul Lui?

Alegerea unora nepotriviți este evident un păcat și un blam pentru adunările care au conducători nepotriviți. Cum poate ajunge un astfel, într-o poziție de a reprezenta poporul Domnului, dacă nu este votat de popor? Când va învăța poporul Domnului că abilitatea de a vorbi în public este numai una din calitățile unui bătrân? Am atras mereu atenția cum a fost împiedicată cauza Domnului și cum a fost înăbușită spiritualitatea printre frați, prin încercările de a imita biserica nominală, promovând persoanele bune la vorbit dar cărora le lipsea spiritualitatea.

În asemenea cazuri, nu este oare mândrie din partea adunării — o dorință de a apărea bine în trup în fața lumii? Dacă nu este așa, de ce se aleg astfel de persoane? Dacă au făcut o greșeală, de ce nu o corectează, într-o manieră liniștită și hotărâtă? Când bătrânii caută să aducă adunarea sub puterea și controlul lor, și reușesc, nu dovedește asta că adunării îi lipsește tocmai calitatea pe care Domnul dorește s-o vadă: curajul, învingerea? Și nu aduce adunarea prejudicii atât unui astfel de conducător închipuit, cât și sieși, permițându-i să reușească în metodele lui nescripturale?

„ÎNȘELÂND ȘI FIIND ÎNȘELAȚI"

Ne-am referit deja la spiritul ambițios și egoist din lume care duce la anarhie, și tocmai am arătat cum același spirit egoist, ambițios, duce la anarhie în biserică. Prevedem un timp de strâmtorare pentru lume, din acestă cauză, și un timp de strâmtorare și pentru biserică. Lumea nu se poate curăța ea însăși de această clasă; pentru că și conducătorii și condușii au spiritul lumii care, sigur, crește din ce în ce. Dar nu este așa în biserica lui Cristos. Al nostru este spiritul Învățătorului, spiritul loialității față de adevăr, spiritul regulii de aur, spiritul iubirii frățești, spiritul libertății și întrajutorării, spiritul fidelității față de ceea ce considerăm a fi adevărul. Este de neiertat pentru biserica posedată de acest spirit, să continue sub dominația bărbaților ambițioși (și uneori a femeilor ambițioase). Dacă nau condus afacerile adunărilor lor cum se cuvine, nu trebuie ei să înceapă imediat? Credem că este timpul să se pună în ordine casa Domnului.

Dar cineva va spune: „Am avea mari necazuri dacă am încerca ceva contrar dorințelor celor care ei înșiși s-au fixat de noi, ca și conducători și stăpânitori ai noștri. Orice mișcare ar însemna pericolul unei dezbinări a adunării; și cum ne-am putea gândi la ceva ce ar rezulta în așa catastrofă?"

Dar, întrebăm: ce ar fi mai bine? Să fie o adunare mai mică, ce se conduce după principiile Domnului, sau una mai mare, care susține principii contrare prevederilor Domnului, făcându-și lor rău, împiedicându-și influența și încurajând un conducător care este fie „lup", fie „oaie" indusă greșit într-un spirit de lup? Încurajăm pe toți frații care sunt în asemenea [pag. 116] situație să se comporte eroic, să nu facă nimic din spirit de ceartă și mândrie, ci totul din blândețe și iubire, ca să ajungă iarăși la libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi și să nu fie iarăși în sclavie omenească.

SĂ NU UITĂM ȘI ÎNCERCĂRILE DOCTRINALE

În mod repetat, studenții Bibliei ne scriu că bătrânii lor încearcă să-i împiedice de a folosi publicațiile Societății Turnul de Veghere, ca manuale în studiul lor Biblic. Unii din acești bătrâni merg până acolo încât spun adunării că ei nu sunt de acord cu multe din lucrurile scrise în aceste manuale. Uneori, ca și conducători, interzic folosirea lor în adunări. Suntem întrebați ce ar fi de făcut în aceste împrejurări.

Răspundem că cei ce vor să urmeze pe acești conducători, s-o facă; este dreptul lor. Le dorim bine. Dar noi să nu mergem cu ei și să nu ne supunem acestor fel de aranjamente, nici un moment. Este culmea impertinenței din partea unui conducător, să se impună în așa o manieră și să încerce să spună Bisericii ce să facă și ce să nu facă. Așa cum puterea de alegere este în mâinile bisericii, tot așa este și puterea de destituire în mâinile lor. Recomandăm adunărilor să voteze scoaterea din funcție a acestora, spunându-le amabil că serviciul lor nu mai este dorit. Poate pe un scaun din spate pentru un timp, și având posibilitatea de a reflecta asupra problemei, măsura luată va fi spre binele lui, și adunarea poate fi ajutată de asemenea, chiar dacă nu este nimeni în adunare capabil să vorbească public, sau obișnuit să conducă adunarea. Ar fi cu mult mai bine să fie numit unul dintre voi care să îndeplinească funcția de conducător, sau să se procedeze cu rândul pentru deschiderea și încheierea adunărilor — astfel ca să vi se păstreze libertatea și să se continue activitatea de adorare și studiu după preceptele cuvenite.

Să facem o deosebire între învățăturile hotărâte de Biblie — doctrinele lui Cristos — și variantele ușor diferite de exprimare a acestor doctrine. Nu putem aștepta ca două persoane să folosească exact aceleași cuvinte, dar există anumite doctrine fixe, neclintite din punct de vedere al majorității studenților Bibliei. Oricine nu este în armonie cu aceste pretenții, să nu fie încurajat nici în cel mai mic grad, ci dimpotrivă, descurajat. Dacă are păreri diferite, să nu-l persecutați — nu urmați modelul Evului Mediu, ci urmați cursul cuvenit, de a-l lăsa să „se adune cu sine", sau cu atâția câți preferă să vadă problemele ca și el.

Până acuma n-am sfătuit atât de hotărât la aceasta, dar ne dăm seama că multe oi dragi sunt tulburate, împiedicate în dezvoltarea lor și constrânse. Vedem că, proporțional, acei bătrâni și diaconi devin mai îndrăzneți; de unde și nevoia ca toți cei care au spiritul corect și-și dau seama că sub conducerea Domnului, în studiul nostru al planului divin al vârstelor, n-am urmat „basme meșteșugit alcătuite" să ia acum o poziție hotărâtă, pentru binele lor, pentru binele conducătorilor care manifestă un spirit greșit și pentru binele publicului, care acuma se interesează de calea Domnului ca niciodată înainte.

Deși încurajăm hotărârea și curajul, nu încurajăm spiritul de ceartă, sau de pisălogeală și de găsire de greșeli printre servii credincioși ai [pag. 117] Domnului, care arată spirit umilit și acordă adunării drepturile și libertățile ei și care caută să „servească bine". Repetăm: „Nu faceți nimic din spirit de ceartă sau mândrie deșartă ci toate spre gloria lui Dumnezeu" și cu singurul obiectiv de a curăța biserica de influența acelora care n-ar fi trebuit să fie aleși, sau fiind aleși într-o stare potrivită, au dovedit după aceea un spirit corupt și ambițios. Iarăși sfătuim în legătură cu aceștia hotărâre, dar blândețe; și dacă se căiesc, milă, pentru ca mai târziu, dacă este posibil, să li se redea încrederea. Apostolul a scris: „Aud că sunt dezbinări între voi, și în parte cred. Pentru că trebuie să fie și partide între voi ca să iasă la lumină cei găsiți buni" (1 Cor. 11:18, 19). Evident, și aici trebuie să vină dezbinarea, și cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru adevăr și pentru cei ce-l iubesc.

PRIN SPIRITUL MEU, SPUNE DOMNUL

Să nu uităm niciodată instrucțiunea apostolului „Omul natural nu primește lucrurile spiritului lui Dumnezeu și nici nu le poate cunoaște, pentru că ele se recunosc spiritual" (1 Cor. 2:14). În plus, experiența ne demonstrează că, chiar după ce am fost concepuți de spirit sfânt, capacitatea noastră de a înțelege lucrurile spirituale depinde nu numai de studierea Scripturii, care ne poate face înțelepți, ci și de măsura de spirit sfânt ce-l posedăm. De unde îndemnul apostolului „Fiți plini de spirit" — Efes. 5:18.

Aceasta înseamnă că numai cei concepuți de spirit pot înțelege lucrurile adânci ale lui Dumnezeu și că înțelegerea lor va fi în măsura în care ajung tot mai mult la o umplere, la o îmbibare cu spiritul sfințeniei, spiritul lui Dumnezeu, spiritul lui Cristos, spiritul adevărului. Fiecare student al Bibliei trebuie să-și dea seama că dacă, ca nouă creatură, umblă după carne și nu după spirit, mintea lui se va întuneca, mai mult sau mai puțin, și nu numai că va descrește capacitatea lui de a înțelege lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, dar și ceea ce a știut din cuvânt va scădea; și că, dimpotrivă, dacă trăiește aproape de Domnul — umblând după spirit, nu după trup — ținerea de minte a Cuvântului divin și capacitatea de a-i aprecia spiritul, cresc.

În plus, să ținem minte că nu toți cei educați și talentați se bucură de înțelegerea corectă a Cuvântului Domnului, ci aceasta vine la cei cu inima supusă și înclinată spre învățătură, care studiază cuvântul Domnului, îl trăiesc și-i absorb spiritul. Astfel am explicat pentru noi declarația divină: „Nu prin tărie (mărime), nu prin putere ci prin Spiritul Meu, spune Domnul oștirilor" — Zah. 4:6.

Lecția pentru noi este că nu are importanță cât de mare, cât de capabil este un frate sau o soră; aceasta nu-l va face potrivit pentru a fi conducător al poporului Domnului, dacă nu are în plus atotimportantele caracteristici — întâi, cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu; și al doilea, posesiunea în bună măsură a spiritului adevărului — unul căruia cu îndrăzneală să i se încredințeze slujba de ambasador al Domnului. Nimeni altul să nu fie recunoscut ca învățător sau conducător printre poporul Domnului. Ideea creștinătății este că numai cei mari, învățați, talentați trebuie să fie ispravnici [pag. 118] ai Cuvântului lui Dumnezeu, dar prezentarea Bibliei este contrară acestei idei. „Spiritul Domnului Dumnezeu este peste Mine pentru că El m-a uns să vestesc veștile bune celor umiliți" — Isa. 61:1.

În vederea acestor lucruri, ne simțim îndreptățiți să îndemnăm adunările de studenți ai Bibliei de pretutindeni, să prețuiască mult pe astfel de frați bătrâni care arată spiritul Domnului, al blândeții, amabilității, răbdării, iubirii frățești, îndelungii răbdări, iubirii, — pe cei care au o bună cunoștință a cuvântului lui Dumnezeu și a planului divin și manifestă aprecierea spiritului adevărului, spiritului sfințeniei și au capacitatea de a învăța; dar, dimpotrivă, toți alții să fie refuzați.

ÎNTREBĂRILE V. D. M.

Demult, am atras atenția asupra faptului că unele din titlurile date de biserica nominală slujitorilor ei, sunt cu totul nescripturale: reverend, reverendissim, doctor în teologie, etc. Acestea nu numai că sunt opuse spiritului dar și literei Scripturilor. Am atras atenția că, cuvintele bătrân, diacon, pastor sunt Scripturale. Deasemenea am atras atenția asupra denumirii latine Verbi Dei Minister (Slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu), și am declarat că aceasta exprimă exact gândul Biblic, și anume, orice reprezentant al lui Cristos care vorbește public, este un slujitor al Cuvântului divin — nu un slujitor al crezurilor omenești. Toți studenții Bibliei, aprobați de Dumnezeu și de poporul Său, sunt în mod necesar slujitori ai Cuvântului divin — fiecare după talentele, ocaziile și restricțiile lui, așa cum sunt prezentate în Biblie.

În vederea faptului că un bun număr de adunări de studenți ai Bibliei par să nu fie destul de pretențioși cu privire la calitățile celor pe care-i aleg ca reprezentanți ai lor, noi am formulat un număr de întrebări pe care le-am numit întrebări V.D.M. gândind că studierea acestor întrebări va fi folositoare pentru toți, și că răspunsurile la ele vor ajuta să se selecționeze aceia care au o cunoștință rezonabilă a Cuvântului divin, și a căror misiune, prin urmare, se poate spera să fie profitabilă și nu dăunătoare. Aceste întrebări nu sunt sectare, dar sunt potrivite pentru orice slujitor, din orice denominațiune. Nici nu sunt intenționate să prindă sau să poticnească neștiutorii. Ele sunt întrebări absolut de bună credință, răspunsurile cărora să fie folositoare fiecărui individ și în special folositoare în desemnarea celor potriviți să fie învățători și conducători printre poporul Domnului.

Acestea au fost pregătite și trimise peregrinilor — predicatorilor care călătoresc trimiși sub auspiciile Societății Turnul de Veghere și tuturor reprezentanților Societății, în orice calitate s-ar afla. Apoi au venit cereri de la bătrâni și diaconi din diferite părți, precum și de la alți studenți ai Bibliei. Noi am sfătuit ca întrebările să fie studiate și să se răspundă la ele, așa cum sunt formulate, de către toți studenții Bibliei. Am primit multe cereri; și multe din acestea au fost completate și returnate. Recomandăm tuturor adunărilor, ca orice frate care nu poate răspunde la întrebări în mod rezonabil, să nu fie considerat reprezentant potrivit.

[pag. 119]

Pentru ca toți studenții Bibliei să aibă aceste întrebări și să remarce simplitatea lor, le publicăm în cele ce urmează. Frații Sturgeon, Burgess și Stephenson au numit un comitet pentru examinarea răspunsurilor trimise de peregrini. N-avem nici o îndoială că fiecare răspuns va fi găsit, în mare, satisfăcător. Nimeni nu va fi respins fără o pricină serioasă; și aceasta va fi comunicat la timp. Prin vot, adunarea din New York a hotărât că nimeni nu-i poate servi ca bătrân sau diacon, dacă nu poate da răspunsuri satisfăcătoare. Recomandăm acest lucru tuturor. Examinatorii răspunsurilor ar putea fi, ori un comitet din adunare, ori reprezentanții Societății, după dorință.

ÎNTREBĂRI PENTRU AVANSAȚI

1. Care a fost primul act creator al lui Dumnezeu?

2. Care este înțelesul cuvântului „Logos" în asociere cu Fiul lui Dumnezeu și ce înseamnă cuvintele Tată și Fiu?

3. Când și cum a intrat păcatul în lume?

4. Care este pedeapsa divină pentru păcat? Cine sunt păcătoșii?

5. De ce a fost necesar pentru „Logos" să devină trup? și a fost El „încarnat"?

6. Ce natură a avut Omul Isus Cristos de la naștere la moarte?

7. Ce natură are Isus de la înviere și care este legătura Lui oficială cu Iehova?

8. Care este munca lui Isus în timpul acestei vârste evanghelice de la Rusalii până acum?

9. Ce a făcut Iehova pentru lume până acum și ce a făcut Isus?

10. Care este scopul divin cu privire la biserica completă?

11. Care este scopul divin cu privire la lume?

12. Care va fi soarta celor care nu se pot corecta până la sfârșit?

13. Care vor fi binecuvântările sau răsplățile pentru lume prin ascultare, în împărăția mesianică?

14. Prin ce pași poate veni un păcătos în legătură vitală cu Cristos și cu Tatăl ceresc?

15. După ce un creștin a fost conceput de spirit sfânt, care este cursul său, așa cum e îndrumat în Cuvântul lui Dumnezeu?

16. V-ați întors de la păcat pentru a servi viului Dumnezeu?

17. Ați făcut o deplină consacrare Domnului și serviciului Său, a vieții, a tuturor puterilor și talentelor voastre?

18. Ați simbolizat această consacrare prin scufundarea în apă?

19. Ați făcut juruința de sfințenie a vieții publicată de Asociația Internațională a Studenților Bibliei?

20. Ați citit amănunțit și cu grijă cele 6 vol. de studii în Scripturi?

21. Ați căpătat lumină și folos din ele?

22. Credeți că aveți o cunoștință bună și permanentă a Bibliei care vă va face mai eficienți ca servi ai Domnului, tot restul vieții?

NOTĂ: Desigur, se așteaptă că fiecare persoană care completează unul din aceste rapoarte, o va face din propriile cunoștințe și nu întrebând sau copiind răspunsurile de la alții. Pot fi însă consultate — Biblia, Studiile, Tabernacolul, și pot fi date citate din ele.

[pag. 120]

RĂSPUNS LA OBIECȚIUNI PRESUPUSE

La cele precedente s-a ridicat o singură obiecțiune: teama că este babilonic, sectar. O, este uimitor cum marele adversar se străduiește întotdeauna să facă din bun rău, din lumină întuneric. Metoda Babilonului este să ia toată puterea și autoritatea din mâinile poporului lui Dumnezeu și să o pună în mâinile unei persoane sau a unui grup de predicatori, episcopi sau bătrâni. Scopul nostru continuu este să păstrăm libertatea fiecărei eclesii și fiecare să-și recunoască autoritatea și responsabilitatea.

Răspunsul nostru la obiecțiunea fratelui poate fi interesant pentru toți cititorii, așa că-l prezentăm:

Dragă frate, sunt bucuros să constat că ești plin de griji față de toate drepturile și libertățile bisericii lui Dumnezeu, precum și grijuliu să te opui la tot ce ar părea sectar.

Îți aduc aminte că este sectară orice încercare, din partea multor grupuri sau adunări, de a avea controlul în materie de doctrină și practică. Noi nu sugerăm nimic de felul acesta, ci ne opunem tot atât de mult ca și tine. Nu încercăm să stabilim nici o lege sau regulă care trebuie să guverneze toate adunările poporului Domnului, ci sugerăm doar ca ele să-și stabilească ordinea în mijlocul lor.

De exemplu: fiecare membru, al fiecărei adunări, în votarea bătrânilor și diaconilor, înainte de a vota să ia în considerare calitățile acelora pe care-i votează: 1. Care sunt declarațiile lui cu privire la credința în învățăturile Bibliei asupra punctelor fundamentale. 2. Dacă cel propus are sau nu o înțelegere clară a adevărului, așa ca să poată învăța pe alții. 3. Dacă a făcut sau nu o consacrare deplină Domnului și a simbolizat această consacrare. 4. Dacă manifestă sau nu o viață morală superioară și dacă este sau nu în acord cu idealurile înalte, așa cum sunt prezentate în juruință.

Până acum, adunările au fost obligate să facă doar presupuneri asupra acestor puncte, dar propunerea noastră este să nu facă doar presupuneri, ci să ceară fraților setul nostru de întrebări V. D. M. sau alte întrebări fixate de adunare și să ceară răspunsurile la ele înainte de a decide dacă cei propuși sunt reprezentanți potriviți ai adunării, ca servi onorați ai ei. Aceasta menține autoritatea adunării, bisericii, cum nu o face nici un sistem sectar și face din adunare judecătorul aptitudinilor reprezentanților ei, așa cum Biblia îndrumă să fie arătat prin punerea mâinilor și orânduirea sau autorizarea unuia să servească drept reprezentant al adunării.

Scrisoarea ta mai lasă să se înțeleagă o întrebare cu privire la numirea a trei frați pentru examinarea răspunsurilor.

Eu răspund că fiecare adunare are dreptul să recunoască sau să numească anumiți frați, în a căror judecată are încredere adunarea, pentru a examina răspunsurile la întrebări și pentru a raporta dacă, după judecata lor, s-a răspuns nesatisfăcător la unele, așa încât adunarea să poată lua hotărârea finală. Aceasta pare mai ușor decât ca fiecare membru al adunării să citească răspunsurile înainte de a vota. Totuși rămâne să hotărască adunarea acest lucru. În adunarea din New York City s-a votat [pag. 121] în unanimitate să aibă încredere într-un comitet de examinare format din trei frați capabili.

Cu privire la juruință: Scrisoarea ta pare să spună că ai ceva împotriva ei și gândești că nu trebuie cerută o recunoaștere a principiilor ei. În loc să spui ce este în juruință, la care obiectezi te ascunzi în spatele motivului că expresiile din juruință nu se găsesc în forma aceea în Scripturi. Îți amintesc faptul că nimic din limba engleză nu se află în Scripturi, pentru că au fost scrise într-o altă limbă; și mai mult, cântările noastre nu se găsesc în Scripturi; și ceeace noi credem a fi declarațiile clare ale credinței noastre, nu se găsesc în Scripturi chiar în termenii în care le-am exprima astăzi. Scripturile așează pentru noi principiile generale ale vieții drepte și baza adevărată a credinței dată odată sfinților. Noi trebuie ca tot ce cântăm, tot ce predicăm, ne rugăm, scriem și facem, să căutăm să fie conform principiilor prezentate în Scripturi. Marea masă a cititorilor Turnului de Veghere ne-au informat că ei cred că felul de exprimare al juruinței este în deplină armonie cu esența și spiritul Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă așa este, și vreun frate este în opoziție cu ea, nu este oare fratele acela în opoziție cu spiritul Cunvântului lui Dumnezeu? Și dacă este așa, poate el fi reprezentant al unei adunări de studenți ai Bibliei, ca bătrân sau diacon al ei? Gândim că nu. Dacă se află vreo greșeală în juruință — dacă se poate arăta că este, în vreun sens sau grad, antagonist, sau nu este în armonie cu litera și esența Cuvântului lui Dumnezeu noi vrem s-o știm clar — toți studenții Bibliei ar vrea s-o știe. Dar nimeni n-a arătat nici un antagonism și nici o abatere de la litera și spiritul Bibliei, în litera și spiritul juruinței. De aceea, sfătuim pe toți și credem că oricine nu voiește să primească juruința, să și-o însușească, are ceva probleme cu sine — fie capul, fie inima nu este în armonie cu litera și spiritul Cuvântului lui Dumnezeu; și nu este potrivit de bătrân sau diacon.

Am încredere, dragă frate, că citind aceasta, cumpănind și rugândute, îți vei da seama că ai greșit în judecata ta dintâi. Sau, dacă crezi că sunt puncte pe care nu le-am luat în considerare și nu ți-am răspuns la ele amănunțit, îmi va face plăcere să-mi declari acele puncte.

Îți amintesc aici, că această juruință este făcută Domnului, și nu fraților. De aceea, oricine declară că și-a însușit juruința, nu s-a făcut sclav fraților; el doar a declarat fraților obligația pe care și-a recunoscut-o și pe care a declarat-o față de Domnul și deci n-ar fi treaba fraților să cerceteze afacerile fratelui care declară că și-a însușit juruința, nici înainte nici după declarația sa. Respectarea juruinței este între el și Domnul. Nici nu-i scad și nici nu-i cresc responsabilitățile față de adunare și față de frați. Declarația că a primit juruința este doar o informare a fraților că el recunoaște și caută să urmeze un standard înalt de viață morală.