Cele două părți ale sfințirii

Cele două părți ale sfințirii

„Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17.

Rugăciunea înregistrată în capitolul 17 al Evangheliei sfântului Ioan a fost oferită în timp ce Domnul nostru era în drum de la Cina de Amintire spre Grădina Ghetsimani. Din rugăciune aflăm că a fost oferită pentru apostoli și pentru toți cei care prin Cuvântul Domnului vor deveni ucenicii sau urmașii Săi.

Cuvântul sfințit are semnificația pus deoparte, făcut sfânt. Această lucrare a sfințirii are două părți. Prima este aceea pe care o facem în noi, chiar la început când ne punem deoparte cu dorința de a cunoaște și a face voia lui Dumnezeu. A doua este partea care vine treptat — învățăturile și instrucțiunile care pun înaintea noastră lucruri pe care nu le-am înțeles înainte — anumite principii ale dreptății pe care înainte nu le-am recunoscut. Aceasta este o punere deoparte mai adâncă și este făcută de Dumnezeu, deoarece este făcută prin aranjamentul Tatălui.

Această semnificație mai adâncă a sfințirii este cea arătată în text. Deci, Domnul nostru Se roagă Tatălui să facă această lucrare. Ucenicii lăsaseră totul ca să-L urmeze pe Isus și erau puși deoparte în sensul că doreau să știe și să facă voia Tatălui. Domnul nostru S-a rugat ca lucrarea învățăturii divine să poată continua în ei, așa cum este scris: „Toți vor fi învățați de Dumnezeu”. Învățătorul a dorit ca ucenicii să vină sub învățătura divină, providențială, pe care El a arătat-o că va veni prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Pe timpul acela Cuvântul nu era Biblia așa cum o avem acum, pentru că Noul Testament încă nu fusese scris. Adevărul prezentat în Noul Testament însă nu este Cuvântul lui Dumnezeu în întregime, nici tot Adevărul, ci numai o parte din el. Domnul nostru nu S-a rugat ca Adevărul în general în legătură cu diferite lucruri să fie partea urmașilor Săi, ci mai degrabă ei să aibă cunoștința planului și scopurilor divine.

În viața unui om ar putea veni mai mult sau mai puțin adevăr care îi va trezi mintea. Ar putea fi adevărul în ceea ce privește chimia, sau ar putea fi alte cunoștințe științifice. Există adevăr în privința geologiei, adevăr în privința soarelui etc. Acestea pot să influențeze mintea și să ridice oarecum pe un om din starea sa decăzută. Dar acestea nu sunt adevărul la care Se referă Domnul nostru, și care este mult mai necesar decât cunoștința despre greutatea Pământului sau distanța până la stele.

Toate aceste diferite adevăruri care vin în general în lume, care-i face să gândească și care în cele din urmă îi îndrumă pe unii spre nevoia lor de un Răscumpărător, sunt pregătitoare. Dar aceștia din urmă nu numai că au o astfel de atragere spre Dumnezeu, ci ei trebuie și să se pună deoparte. Și aceste adevăruri generale, care sunt mai mult sau mai puțin clare, pot aduce individul într-o școală adevărată. Acestea noi le putem considera un curs pregătitor. Trebuie să fie o astfel de pregătire înainte de a ajunge la cursul adevărat al școlii lui Cristos.

Prima parte a sfințirii

Este o sfințire care are loc înainte de a începe sfințirea reală. Domnul a spus poporului Israel: „Voi să vă sfințiți și „ Eu „ vă sfințesc”. Aceasta ar fi punerea lor deoparte printr-o anumită speranță. Dar punerea cuiva deoparte de către el însuși este un lucru și sfințirea lui de către Dumnezeu este un alt lucru. În privința chemării acestui veac, nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin Fiul, și nimeni nu poate veni la Fiul decât dacă Tatăl l-a atras mai întâi.

Mai întâi vine atragerea Tatălui prin mintea naturală. Creierul omului este așa constituit încât există o atragere naturală — o dorință de a-L cunoaște pe Creator. Aceasta o vedem manifestată la păgâni, care niciodată nu L-au cunoscut pe Dumnezeu și nu au avut niciodată Biblia. Acești oameni au o înclinație sau o dorință naturală de a-L adora pe Dumnezeu. Cei care au această înclinație naturală a creierului nu prea mult stricată prin cădere, sunt prin providența Domnului nostru conduși spre adevăr, spre lumină, fără de care nimeni nu poate veni la El. Poate ei Îl găsesc pe Isus printr-o cântare sau printr-un pliant sau printr-o carte.

Dispoziția de a-L primi pe Dumnezeu este numai primul pas, cum ar fi, ca răspuns la această atragere naturală. Când ajung să intre pe cale, ei află că este îngustă, dificilă, și că „poarta” este joasă. Desigur, mulți se întorc înapoi. Dumnezeu nu-i caută pe toți. El caută o clasă foarte specială; și ca atare El nu-i caută pe acei care s-ar descuraja din cauza îngustimii căii și fiindcă poarta este joasă. Aceste condiții sunt făcute așa chiar cu scopul ca aceștia să se întoarcă.

Înainte noi am gândit că cei care se întorc din cauza îngustimii căii și a faptului că poarta este joasă vor merge în chinul veșnic. Acum vedem că Dumnezeu caută o clasă specială ca să facă o lucrare bună — pe cei care caută să facă voia Sa. Oricine nu manifestă o măsură corespunzătoare de zel ar fi probabil lezat dacă s-ar strădui să meargă mai departe. De aceea Domnul spune: „Analizați condițiile, socotiți prețul, cântăriți problema înainte de a vă decide să fiți urmașii Mei. Atunci, dacă vă decideți să fiți ucenicii Mei, veniți și urmați-Mă”.

După ce cineva a devenit urmaș al Domnului, el ajunge în condiția clasei reprezentate în textul nostru prin cuvântul ei. În această clasă au fost cei doisprezece apostoli, cei cinci sute de alți frați pe care îi menționează sfântul Pavel și toți cei care de-a lungul Veacului Evanghelic L-au primit pe Domnul nostru în sinceritatea și credincioșia inimii. La toți aceștia se aplică rugăciunea: „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”.

Ciudat de spus, acesta despre care noi am gândit că este sfârșitul căii, nu este decât începutul ei. Înainte gândeam că acceptarea lui Isus este tot ce e de făcut. Prietenii noștri spuneau: „Ai auzit de Isus; L-ai primit. Aceasta este totul. Acum spune și altora despre Isus”.

Dar după ce ajungem să știm despre adevăr, avem nevoie să știm mai mult. Dacă fiecare dintre noi s-ar gândi și ar încerca să-și aducă aminte cât a înțeles la început, și-ar da seama că a știut că era păcătos și că dacă venea la Isus, Tatăl îl va pune deoparte. La aceasta se referă sfântul Pavel când spune: „Noi suntem lucrarea Lui și am fost creați în Hristos Isus pentru fapte bune” (Efeseni 2:10). Această punere deoparte o face Tatăl prin adevărul Său, așa cum am arătat mai înainte.

Adevărul care sfințește

Acest adevăr sfințitor nu trebuie să fie privit din punctul de vedere al cunoștinței generale, pentru că acest adevăr nu este pentru lume — nu este destinat pentru ei. Este pentru consacrați — pentru cei care au devenit copiii lui Dumnezeu. Este felul de adevăr pe care Dumnezeu îl dă familiei Sale. Apostolul Pavel spune că Dumnezeu ne-a chemat potrivit scopului Său, pentru ca la sfârșit să poată arăta bogăția nespus de mare a îndurării Sale față de noi prin Isus Cristos în Împărăția Sa (Efes. 2:7). Dumnezeu are un scop care va fi arătat pe deplin în veacurile viitoare, în desfășurarea viitoare a marelui Său plan.

Dumnezeu a avut un scop special când a chemat și a pus deoparte o clasă specială. Adevărul special care face acea lucrare sfințitoare este adevărul marelui Său plan al veacurilor. El nu-l face pe acesta cunoscut în întregime deodată. Descoperirea planului Său a continuat timp de veacuri. Unele din aceste decoperiri ne-au venit prin profeți, unele prin Isus și unele prin apostoli. Aceste descoperiri constituie pregătirile cerești pentru sfințire.

Este însă necesar să știm planul și de asemenea ceva mai mult decât planul. Trebuie luate în considerare diferite alte lucruri, deși acest adevăr este canalul sfințirii: „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”. Dacă cineva îngrijește un copil, de exemplu, acea persoană trebuie să se gândeacă la hrana lui, la aer curat, la mișcare etc. Așa este și cu poporul lui Dumnezeu. Adevărurile se deschid treptat pentru înțelegerea lor. Tatăl nostru ne conduce în diferite experiențe ca să ne antrenăm simțurile. Experiențele noastre și providențele ne fac să gândim, să apreciem, să studiem, să întrebăm; și făcând așa, ne dezvoltăm prin intermediul acestor experiențe și providențe. Suntem făcuți să ne gândim: ce înseamnă această experiență și ce învață aceea?

În timp ce Cuvântul lui Dumnezeu este baza pentru toată învățătura noastră, totuși nu este singura noastră sursă de cunoștințe. Sunt diferite lecții de învățat prin diferitele experiențe ale vieții. Copilul care numai ar primi mâncare și apoi ar sta culcat — numai ar mânca și ar dormi, fără să aibă vreodată ocazia să facă niște pași timizi în jur — nu va ști cum să umble. Așa este și cu copilul lui Dumnezeu.

A doua parte a sfințirii

Vedem că Dumnezeu ne-a chemat cu o chemare nouă. Noi vom avea o natură nouă. Natura noastră nu va fi pământească. |inta și scopul real al chemării noastre este să ne potrivească și să ne pregătească pentru a fi noua Sa creație, superioară oamenilor și îngerilor. Vom fi canalele divine ale binecuvântării pentru toate creaturile — îngeri și oameni — pentru dezvoltarea întregului Univers al lui Dumnezeu, inclusiv a altor lumi, pe măsură ce vor ajunge să aibă locuitori. Ajungând să înțelegem sfera planului lui Dumnezeu, vedem un motiv pentru care Dumnezeu ne dă încercări, experiențe. Domnul nostru Isus urma să fie un Mare Preot milos; de aceea au fost necesare experiențele Sale, suferințele Sale. Și dacă a fost necesar ca Domnul nostru Isus, Păstorul turmei, să sufere, cu cât mai mult este necesar să suferim noi pentru desăvârșirea noastră!

Noi trebuie să avem multe încercări, suferințe, ispite, și fiind ajutați în acestea, trebuie să știm cum să ajutăm pe alții. Cei din poporul Domnului care sunt credincioși acum, devin în mod special dezvoltați în asemănarea de caracter cu Învățătorul. Ei sunt privilegiați să devină bătrâni, pentru a putea hrăni pe cei tineri, pentru a putea învăța turma, pentru ca aceasta să poată crește în roadele și harurile Spiritului — blândețe, răbdare, îndelungă răbdare, dragoste frățească — iubire. De aceea, calificarea principală a acelora care vor sta ca supraveghetori printre poporul Domnului este ca ei să fie credincioși, loiali, și să nu manifeste un spirit de stăpânire, ci un spirit umilit, un spirit de serviciu.

Sfințirea este o lucrare treptată, care durează tot timpul vieții creștinului. Nu este un punct la care ajunge numai la moarte, ci pe care trebuie să-l atingă curând după consacrare. Consacrarea deschide ușa și îi dă poziția, îi dă relația, îi dă susținerea și încurajarea promisiunilor divine, și îl pune pe cale, prin urmare, ca să cultive diferitele roade ale Spiritului și în cele din urmă să ajungă la comoștenire cu Domnul nostru în gloria cerească. Dar pentru a menține această poziție în corpul lui Cristos, se cere să fie produse roade, dovezi ale iubirii și devotamentului.

Încercările vor veni apoi după gradul credincioșiei în serviciu, și să se vadă cât de multe atacuri va îndura — la cât de tare vânt al doctrinei false se poate împotrivi, câte asalturi ale cărnii și ale diavolului poate suporta, fără să se dezechilibreze și să fie depărat de la adevăr.

Scripturile ne spun că Domnul știe din ce suntem întocmiți, că El, cu fiecare ispită, va pregăti o cale de scăpare. Toți vom fi încercați. Dacă focul devine așa de fierbinte încât dacă am merge mai departe ne-ar distruge, Domnul îl va împiedica. Treptat vom deveni mai puternici. Atunci El ne poate da chiar încercări mai mari. Așa că „DOMNUL Dumnezeul vostru vă pune la încercare ca să știe dacă iubiți pe DOMNUL Dumnezeul vostru, din toată inima voastră și din tot sufletul vostru”.

Încercări potrivite cu puterea

Un metalurgist își încearcă metalul — îl probează. Îl încearcă pentru a separa zgura de el. După ce a separat o parte din aliaj, el pune alt fondant, ca să îndepărteze altă zgură, apoi alt fondant etc. Tot așa și Domnul îndepărtează zgura noastră. El nu îndepărtează toată zgura cărnii noastre; pentru că noua creație este în proces de desăvârșire. Pe măsură ce zgura din mintea noastră devine aparentă, noi, ca creații noi, vom coopera din ce în ce mai mult cu Dumnezeu în eliminarea ei.

Astfel poporul Domnului trebuie să fie tot mai sfințiți prin adevăr. Cuvântul sfințit exprimă ideea de a face evlavios, sfânt. Fiecare zi a vieții noastre trebuie să ne facă tot mai sfinți — mai potriviți pentru serviciul lui Dumnezeu în viitor.

Nu este în mod necesar adevărat că unul care are cele mai grele experiențe are cea mai multă zgură. Domnul nostru Isus a avut mai multe încercări decât oricare din urmașii Săi, și El a fost perfect. Așa cum sugerează apostolul Pavel, aceste încercări lucrează pentru noi „mai presus de orice măsură o greutate veșnică de slavă”. Și strălucirea viitorului nostru va depinde de dezvoltarea inimii și a caracterului dobândită acum. Domnul nostru Isus va avea poziția cea mai înaltă datorită celei mai mari credincioșii sub încercări. Unii dintre frații Domnului vor avea poziții înalte pentru că s-au dovedit credincioși sub încercări mari. Aceste încercări sunt ca să ne potrivească pentru acea poziție înaltă, atât în viața actuală cât și în viața viitoare.

„Da, în cuptorul lui Dumnezeu sunt copiii Săi încercați;

De trei ori fericiți, cei care îndură până la sfârșit!

Dar, cine poate răbda încercarea de foc?

Cine iese din creuzet așa de curat,

Încât Cel ai cărui ochi ca flacăra de foc privesc prin tot

Să-i poată vedea chipul în suflet perfect?

Nu cu o licărire vagă numai,

Ca în acea oglindă fața Topitorului;

Ci sigilat cu pecetea cerului, acolo se vor vedea

Trăsăturile lui Emanuel, pline de adevăr și de har

Și în jurul acelui sigil al dragostei acest motto va fi:

@Nu pentru un moment, ci pentru eternitate#”

R — 5319 / octombrie 1913