Necesitatea stăpânirii de sine

Necesitatea stăpânirii de sine

 

„Cel care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată și fără ziduri.” Proverbe 25:28

În timpurile din vechime cetățile erau în special locuri de refugiu, unde locuitorii țării se adunau pentru protecție. Când Pământul era mai puțin populat și necesitatea guvernării era mai puțin apreciată decât acum, orice bandă de jefuitori era posibil să ia în posesie tot ce le cădea în cale. Astfel că cetățile din timpurile antice aveau ziduri puternice. Ne amintim că acest lucru a fost adevărat în cazul Ierusalimului și al Ierihonului. A fost adevărat și în cazul Troiei antice și a altor cetăți din Europa. În Viena, vechiul zid al cetății încă mai stă în picioare; și așa este și cu alte cetăți împrejmuite cu ziduri.

Dar pe măsură ce au fost adoptate forme de guvernare îmbunătățite, cetățile n-au mai avut nevoie de ziduri protectoare. În ziua de astăzi poliția constituie un zid de protecție. Textul nostru se referă la un zid cum era cel folosit mai înainte și la o cetate care s-a ruinat și zidul s-a prăbușit. Împăratul Solomon dă aceasta ca o ilustrație a unei ființe umane care nu își stăpânește spiritul. Ea nu este în stare să se apere împotriva influențelor rele dinăuntru sau dinafară, ca rezultat al faptului că voința sa este distrusă.

Toți oamenii s-au născut cu mai multă sau mai puțină hotărâre. Unii o au în măsură foarte însemnată, alții în măsură mai mică; credem că nimeni nu este total lipsit de această caracteristică a voinței, a scopului. Dar aflăm că, fie că voința noastră este puternică, fie că este slabă, ea are nevoie de îndrumare. Lecțiile pentru îndrumarea voinței noastre vin din diferite părți; de exemplu, avem legile orașului, legile statului, legile țării, care îl îndrumă pe individ ce poate și ce nu poate face — în special ce nu poate face. Dacă cineva caută originea și istoria acestor legi, găsește că ele reprezintă voința acumulată a unei perioade lungi. Omenirea are acum legi foarte bune. Ne-am gândit adesea că este ciudat că oamenii decăzuți au putut face legi atât de drepte cum găsim în cărțile de legi astăzi.

Dar deși pot fi făcute legi foarte bune, totuși oamenii le pot ignora. Un juriu poate nesocoti toată legea. Un judecător poate denatura legea. Astfel lucrurile care nu sunt legale pot deveni o practică a unui individ, a unui sat sau oraș. A cultiva în tine însuți o dispoziție nelegiuită înseamnă a cultiva spiritul anarhiei — un spirit de indiferență față de drepturile și interesele altora. Există unii care manifestă respect rezonabil față de legile oamenilor pentru că necesitatea sau opinia publică face imposibil sau nerecomandabil a proceda altfel, dar care în inima lor pot fi anarhiști în ceea ce privește Legea lui Dumnezeu, marele Legiuitor al Universului.

 

Trista denaturare a judecății sănătoase

A ceda pasiunii, a-i permite să ne invadeze și să ne stăpânească, este dezastruos, fie că avem o minte mai slabă, fie mai tare. Cei cu o minte mai slabă au limitele lor; cei cu o minte mai tare au un exces de putere și sunt mai capabili să facă rău. Auzim pe mulți spunând, când și-au ieșit din fire sau au fost irascibili, morocănoși, arțăgoși sau nepoliticoși: Ei bine, așa sunt eu; n-am vrut să fac ceva rău. Ei recunosc problema și încearcă să se justifice spunând că pentru ei este ceva natural. Dar nici o ființă umană nu trebuie să trăiască conform cu ceea ce este natural pentru natura sa decăzută. O ființă creată în chipul lui Dumnezeu și care încă mai păstrează unele urme ale asemănării originare cu Dumnezeu, ar trebui să trăiască deasupra planului animalelor inferioare, care își urmează doar instinctele și patimile naturale.

Unii se pare că se fălesc cu ceea ce le place să numească îndrăzneala lor, care întotdeauna își apără „drepturile”. Ei nu sunt chiar atât de slabi și copilăroși încât să lase pe cineva să treacă peste ei! Dacă nu le place ce fac sau ce spun alții, ei vor spune chiar ce cred despre ei. Ei au o oarecare tărie de caracter! O, cum poate marele Adversar și oștile lui, împreună cu natura umană denaturată, să înșele, să inducă în eroare și să orbească judecata care nu este îndrumată și instruită de singurul Îndrumător adevărat — Cuvântul lui Dumnezeu! Iată cum pot face ei ca ceea ce este nobil și cu adevărat puternic și divin să pară slab și copilăresc — și să facă ceea ce este slab, josnic, egoist și animalic să pară puternic și bărbătesc!

 

Toți avem nevoie de reglare după un anumit standard

Toți trebuie să recunoaștem că înclinațiile, impulsurile și preferințele naturii decăzute a omului sunt adesea contrare cu ceea ce este drept, nobil și cu adevărat de dorit. Toate trebuie reglate după un standard, fie standardul civil prin care este guvernată lumea, fie standardul lui Dumnezeu. Dar se poate ca cineva să trăiască după litera unei legi și totuși să calce spiritul ei. Legea lui Dumnezeu este cel mai înalt standard al Legii. Și spiritul Legii lui Dumnezeu este întrupat în Regula de Aur. Toată lumea recunoaște că acest standard este drept; și desigur că poporul Domnului ar trebui să-și măsoare după acest standard toată comportarea și cuvintele, ba chiar și gândurile. Astfel ei se vor stăpâni pe sine.

Cuvântul sine în textul pe care-l avem în analiză reprezintă mintea cuiva, impulsurile naturii sale. Noi trebuie să ne stăpânim mintea sau impulsurile naturale. Aceasta înseamnă că dacă ne vine în minte un gând, sau dacă simțim un anumit impuls, trebuie să înțelegem repede natura gândului sau a impulsului; și dacă nu este în armonie cu principiile dreptății sau cu legământul nostru în calitate de copii ai lui Dumnezeu, trebuie să ne împotrivim lui imediat. Dacă nu suntem în stare să facem aceasta cu succes prin noi înșine, după cum se întâmplă adesea, inima trebuie să se ridice neîntârziat spre Domnul pentru harul Său spre ajutor promis la timp de nevoie. Dacă simțim un impuls spre o anumită acțiune sau cale, trebuie să cântărim cu atenție problema și să decidem în privința dreptății sau cuviinței ei în acele împrejurări, căutând îndrumare la Sursa noastră sigură de ajutor.

Lumea ar spune că acesta este un lucru prea strict — că ei ar avea mai mare plăcere dacă și-ar face voia lor proprie. Dar noi știm că făcându-și propria voie adesea intră în dificultate. Un creștin nu s-a angajat să-și urmeze voia sa proprie; el a renunțat la voința sa și a preluat în schimb voința lui Dumnezeu. Cu cât un creștin este mai avansat, cu atât trebuie să așteptăm mai mult ca el să fie în stare să-și stăpânească spiritul — „răsturnând raționamentele și orice înălțime care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu; și orice gând făcându-l rob” voinței lui Dumnezeu în Cristos. Și dacă ne stăpânim mintea, gândurile, ne vom stăpâni și limba. Dacă gândul n-ar fi în minte, limba nu l-ar rosti.

Este un mare pericol de a spune sau de a face anumite lucruri sub un impuls de moment, pe care inima noastră, judecata noastră consacrată nu le-ar aproba; de aceea este necesitatea de a ne aduce gândurile și impulsurile în supunere. Noi trebuie să gândim: Care ar fi efectul cuvintelor sau al faptelor mele asupra altuia? Ar aduce daună? Ar fi o vătămare, sau ar cauza durere inutilă dacă aș spune sau aș face acest lucru, sau ar face bine? Examinându-se cu atenție, controlându-se și stăpânindu-și spiritul, copilul lui Dumnezeu își arată dorința serioasă a inimii de a plăcea Domnului și de a fi loial legământului său. Și cei care învață să-și stăpânească spiritul după voința Tatălui sunt cei pe care Lui îi face plăcere să-i facă comoștenitori cu Fiul Său în Împărăția Lui.

 

Cum să obținem tărie de caracter

În ce mod poate un creștin să cultive această stăpânire a spiritului său? La început individul nu are puterea de a se stăpâni în toate lucrurile; dar pe măsură ce învață să exercite stăpânire de sine în lucrurile mici, făcând tot mai mult ceea ce poate în această direcție, în gând, în cuvânt și în faptă, el va câștiga tărie de caracter. Ar trebui să ne amintim povestea omului care a vrut să-și dezvolte mușchii, și care pentru acest motiv a început să facă exerciții în fiecare zi ridicând un vițel. A început când vițelul era foarte mic, și l-a ridicat în fiecare zi timp de câteva săptămâni și luni. La timpul cuvenit vițelul a devenit bou și atunci el a fost în stare să ridice boul. Practica lui zilnică i-a întărit treptat mușchii; aceștia au crescut în putere odată cu creșterea în greutate a animalului, până când a fost destul de puternic să ridice boul ajuns la maturitate.

Așa este și cu creștinul în dezvoltarea caracterului său: Dacă practicăm zilnic stăpânire de sine, vom obține treptat un caracter puternic în această direcție, care ne va fi de un folos neprețuit în lupta noastră creștină. Cultivarea stăpânirii de sine ar trebui să înceapă în mod potrivit înainte de naștere, da, la timpul conceperii. Mama ar trebui să practice stăpânire de sine, pentru ca această dispoziție să se poată imprima în mintea copilului său nenăscut, pentru ca astfel el să intre în lume într-o stare mult mai favorabilă în această privință. Și acest spirit al stăpânirii de sine va crește în copil după naștere, sub instruirea potrivită a părintelui, astfel încât copilul care se apropie de maturitate va fi în stare să exercite mai multă stăpânire de sine. Unul ca acesta, dacă va deveni un copil al lui Dumnezeu, va fi într-adevăr un creștin foarte nobil; va fi tare în Domnul și de ajutor altora. Dar nu toți au avut acest avantaj natural și de aceea trebuie să ducă o luptă mai hotărâtă.

 

Puterea morală mai de dorit decât cea fizică

Nu este loc mai bun unde capacitatea noastră de a ne stăpâni spiritul să fie mai bine arătată decât în casa noastră. Pentru soț și soție, părinte și copil, frate și soră, aceasta este o chestiune importantă. Bătălia cu sine este cea mai mare bătălie pe care trebuie s-o ducem; și Cuvântul lui Dumnezeu declară că „cine este stăpân pe sine prețuiește mai mult decât cine cucerește o cetate”. Prețuiește mai mult pentru că a învățat să-și exercite voința, hotărârea unui adevărat caracter în direcția bună, în direcția stăpânirii de sine.

Puterea morală este infinit mai nobilă și mai de dorit decât cel mai înalt grad de putere fizică sau decât cea mai iscusită strategie. Și numai după ce ne-am cucerit pe noi, numai după ce am devenit stăpânii cărnii noastre, numai după ce am scos bârna din ochii noștri, am subjugat mânia, răutatea, ura și cearta din inimile noastre, numai atunci suntem în stare, prin aceste bătălii severe cu slăbiciunile noastre, să ajutăm pe frați, să ajutăm pe vecini, să-i ajutăm — prin exemplul nostru — să-și învingă atacurile și neputințele.

 

Cum trebuie să luptăm până la sfârșit

A-ți guverna spiritul, mintea, dispoziția, implică un conflict similar în unele privințe cu acela al cuceririi unei cetăți; căci nu contează unde începem, găsim înrădăcinate în noi multe puteri înarmate și împotrivitoare. Ele au stăpânire prin ereditate — sunt acolo ca rezultat al căderii. Și dacă am trecut de zilele tinereții, ele sunt cu atât mai bine înrădăcinate și se cere cu atât mai mare pricepere și iscusință pentru a le înfrânge. Dar fie că a început devreme sau târziu, cel care reușește să-și stăpânească spiritul trebuie „să lupte o luptă bună”. El trebuie „să lupte lupta bună a credinței” chiar până la sfârșitul existenței actuale.

Dacă copilul lui Dumnezeu vrea să fie victorios în această luptă, el trebuie nu numai să ia cu asalt toate fortărețele relelor moștenite, care par a fi o parte a însăși naturii sale, ci după ce a obținut posesiunea și a luat locul pe tronul acestei cetăți simbolice (voința sa), el trebuie să fie după aceea continuu în apărare; căci vechii inamici sunt tot timpul în alertă și din când în când caută să recâștige posesiunea, așa încât cel care continuă să-și stăpânească spiritul nu numai că și-a izgonit inamicul, Păcatul, de pe tronul ființei sale, ci și continuă să-l țină în frâu.

Această stăpânire a spiritului nu este în nici un caz o sarcină ușoară; și, ca în ilustrație, nu poate fi îndeplinită fără ajutor și de unul singur. În consecință, „generalul” înțelept va solicita tot ajutorul pe care-l are la dispoziția sa, amintindu-și cuvintele apostolului — „Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui și cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutății în locurile cerești” (Efeseni 6:12). Aceste puteri ale lumii, ale cărnii și ale Diavolului sunt strâns aliate, și ca atare cel care plănuiește cucerirea și stabilirea unei domnii după aceea, trebuie să caute alianță cu altă Putere mai mare. Această Putere este oferită tuturor celor care se angajează serios în această mare lucrare. Nimeni altul decât brațul atotputernic al Dumnezeului nostru este cel care spune celor care acceptă puterea Lui: mai mare este Cel care este cu voi — care este pentru voi — decât toți cei care sunt împotriva voastră; încingeți-vă ca bărbații, fiți tari, nu vă temeți. — Vezi 1 Ioan 4:4; Isaia 35:4.

Stăpânirea acestei cetăți simbolice — propriul spirit — nu se va realiza până când mai întâi „generalul comandant”, Voința, nu s-a decis în mod clar să-și schimbe supunerea de la Păcat la Dumnezeu, și să izgonească pe rebelii care se opun schimbării. Dar, conform cuvintelor unei zicători obișnuite, „Unde este voință, este și cale” — spre bine sau spre rău. Dumnezeu va ajuta, prin diferite mijloace, spre bine; Satan, prin diferite mijloace, va ajuta spre rău. Dacă Voința spune, „trebuie făcut”, ea va cere ajutorul necesar, disponibil; și imediat va pune în activitate toate celelalte facultăți ale minții, mai întâi pentru a subjuga și apoi pentru a conduce și a regla întreaga ființă. Conștiinței i se cere să păstreze o veghere vigilentă asupra tuturor operațiilor mentale. Judecata, sub influența Conștiinței, trebuie să decidă asupra dreptății sau nedreptății oricărei chestiuni și să raporteze Voinței, care este sub aceeași influență morală.

 

Trei departamente ale guvernării mintale

Astfel avem stabilite trei departamente ale guvernării — cel legislativ, care întotdeauna trebuie să fie Conștiința; cel juridic, Judecata; și cel executiv, Voința. În orice minte bine reglată și condusă drept, toate celelalte facultăți trebuie să se adreseze acestui Congres, și, după cum insistă Voința, în ordinea cuvenită. Apelul lor la Voință pentru a le executa dorințele înainte de a le supune mai întâi Conștiinței și apoi Judecății nu trebuie tolerat niciodată; dar când au primit aprobarea de acolo, ele pot să-și revendice pretențiile asupra puterii executive, Voința. Voința guvernează; și dacă Voința este slabă, guvernarea este slabă, și poftele, pasiunile și ambițiile nesfinte profită de situație. Ele caută să răstoarne Judecata și să reducă la tăcere Conștiința, și-i cer cu voce tare Voinței să urmeze propria lor cale nesăbuită.

Dacă Voința este slabă, dar se străduiește să se păstreze sub influența Conștiinței și a Judecății sănătoase, ea va fi schimbătoare și instabilă în deciziile ei; și guvernarea va fi instabilă și în cele din urmă în totalitate la discreția poftelor, pasiunilor și dorințelor decăzute. Starea unui astfel de suflet este una de anarhie care, dacă cursul ei nebunesc nu este repede oprit, va cuprinde degrabă întreaga ființă până la distrugere. Este deci extrem de important ca Voința să fie în întregime consacrată lui Dumnezeu și dreptății; și ca ea să se întărească în Domnul, și în numele și puterea Lui să stăpânească cu mână tare, cultivând ca ajutoare ale sale Conștiința și Judecata, în stabilirea voinței lui Dumnezeu cea bună, plăcută și desăvârșită, după cum este exprimat în Cuvântul Său. Romani 12:2.

Voința are de îndeplinit cea mai dificilă funcție; și lauda Domnului va fi pentru omul cu o Voință fermă, instruit de o Conștiință și o Judecată luminate. Binecuvântat este creștinul care își pune casa în ordine și care păstrează acea ordine până la sfârșitul zilelor sale. Spinii și scaieții naturii sale vechi au fost exterminați și au fost cultivate florile frumoase ale păcii, dreptății și iubirii; și acum ele înfloresc și împodobesc caracterul Său. Elementele războinice ale vechii sale naturi au fost aduse în supunere Voinței sale noi. După cum frumos a exprimat poetul Whittier:

„Toate notele discordante ale vieții

Par a se armoniza-ntr-un psalm;

Și toate colțurile conflictului

Acum s-au rotunjit în calm”.

R — 5487 / iulie 1914