Prețul uceniciei

Prețul uceniciei

 

„„când suntem insultați, binecuvântăm; când suntem prigoniți, răbdăm”. 1 Cor. 4:12.

Deoarece Dumnezeu Însuși este iubire, cel mai înalt ideal al perfecțiunii pe care El l-a dat poporului Său este standardul iubirii. Nu ne putem imagina un standard mai înalt decât acesta, nici unul mai greu de dobândit. Este caracteristica specială fără de care nimeni nu va primi premiul chemării de sus a lui Dumnezeu în Cristos Isus. Acest semn al perfecțiunii a fost imprimat în Domnul nostru. El S-a delectat să facă voia Tatălui în toate privințele, chiar până acolo încât să-Și dea viața pentru cei care, din cauza păcatului lui Adam, au fost sub sentința morții.

Domnul nostru însă nu a trebuit să alerge spre această țintă a iubirii desăvârșite; pentru că El a fost întotdeauna perfect — „sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși” (Evr. 7:26). Biserica, dimpotrivă, are în mod natural imperfecțiuni și membrii ei sunt căzuți prin ereditate; dar am fost spălați în sângele Mielului de toate petele vinovăției. Semnul iubirii desăvârșite îl atingem treptat. Mai întâi ajungem la perfecțiunea intenției inimii, și apoi trecem prin experiențe care ne cristalizează caracterul în dreptate. În toate aceste încercări și dificultăți, noi trebuie să demonstrăm că dacă organismul nostru fizic ar fi fost perfect, am face întotdeauna voia sfântă a lui Dumnezeu.

Văzând această calitate a iubirii în Domnul nostru Isus, noi o apreciem, chiar dacă ne dăm seama că nu ne ridicăm la înălțimea standardului pe care îl cere Dumnezeu. Cu toate acestea, marea noastră dorință este să avem iubire desăvârșită pentru tot ce este în armonie cu voința lui Dumnezeu. După ce am atins perfecțiunea intenției inimii, încercarea noastră nu mai este să atingem ținta, ci să continuăm la acea țintă până când caracterul nostru s-a cristalizat. Așa spune apostolul Pavel: „Să rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit toate” (Efes. 6:13). Noi nu progresăm peste iubirea desăvârșită; căci nimeni nu poate face mai mult decât să aibă o dorință deplină ca voia lui Dumnezeu să se facă în el. El nu poate face mai mult, fie că ar trăi încă cinci ani sau cincizeci de ani. Iubirea perfectă este ținta spre care a înaintat și nu poate atinge un standard mai înalt.

În timp ce cineva stă la ținta iubirii, încercările devin mai mari. Noi trecem prin experiențe — adesea destul de neînsemnate — care ne ispitesc la răutate, invidie, mânie și ceartă. Dacă suntem biruiți de aceste încercări și cădem de la condiția iubirii desăvârșite, vom pierde premiul pentru care alergăm (Filip. 3:14). Unul care astfel a căzut poate ajunge în Mulțimea Mare pentru dezvoltare; dar dacă el ar fi să-și piardă toată iubirea, ar merge în Moartea a Doua. În oricare dintre aceste cazuri, persoana s-a depărtat de la ținta iubirii desăvârșite, singurul standard pentru cei care doresc să fie în Împărăție și să participe la lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc pe El mai presus de orice.

 

Generozitatea și binefacerea caracteristici

ale poporului Domnului

Domnul nostru dorește să vadă în urmașii Săi dispoziția de a învinge slăbiciunile și tendințele stării decăzute și să urmeze în urmele pașilor Săi. Despre El este scris: „Hristos a suferit pentru voi și v-a lăsat un exemplu, ca să călcați pe urmele Lui. „ Când era insultat, nu răspundea cu insulte; și când suferea, nu amenința” (1 Petru 2:21-23). A fi insultat înseamnă a fi făcut să apară josnic, a fi vorbit de rău, a fi defăimat. Tendința naturală a tuturor este de a detesta nedreptatea, a răsplăti rău pentru rău, a da atâta bine cât primim — și un pic mai mult dacă este posibil. Aceasta este înclinația naturală deoarece noi suntem în starea decăzută, dezechilibrați în mințile noastre.

Învățătura Domnului este cu totul opusă spiritului insultării. Nu are importanță cât suntem insultați, noi nu trebuie să insultăm înapoi; nu are importanță cât suntem persecutați, noi nu trebuie să persecutăm în schimb. Aceasta este legea noii creații. În loc de a insulta din nou, trebuie să binecuvântăm. Aceasta nu înseamnă că atunci când cineva a spus un lucru defăimător despre noi, noi să spunem: „Dumnezeu să te binecuvânteze”; ci că, dacă persoana este în situație dificilă și are nevoie de ajutor, noi să trecem cu vederea complet ceea ce ne-a făcut și să fim tot așa de pregătiți să-l ajutăm ca pe orice altă persoană.

Acest spirit al generozității și al bunăvoinței trebuie să fie spiritul poporului Domnului. Noi trebuie să-i binecuvântăm pe acei care ne insultă și ne persecută făcându-le bine și explicându-le situația, dacă este posibil, pe care în mod evident ei au înțeles-o greșit. Noi să-i binecuvântăm ajutându-le, dacă se oferă ocazia, să iasă din întuneric la lumină.

Credința noastră este mult întărită văzând cursul Domnului nostru și observând asemănarea între experiențele Sale și ale noastre. Atât El cât și apostolii Lui au fost persecutați de casa evreiască a credinței. Toată națiunea lui Israel a pretins că este poporul lui Dumnezeu; și Domnul nostru i-a recunoscut ca ai Săi, așa cum este scris (Ioan 1:11). Totuși, când „a venit la ai Săi”, nu L-au primit, ci L-au persecutat și chiar L-au răstignit. Mai târziu ei i-au persecutat pe apostolii și pe urmașii Săi.

Evident casa credinței a deținut monopolul persecuțiilor. Tot Veacul Evanghelic cei care au declarat a fi poporul lui Dumnezeu i-au persecutat pe alții. Catolicii și protestanții s-au persecutat unii pe alții și pe evrei, poporul ales al lui Dumnezeu. Majoritatea persecuțiilor au fost din partea celor care au declarat a fi poporul lui Dumnezeu, mulți dintre ei gândind că într-adevăr au fost.

Persecuțiile de astăzi sunt de același fel. Ele vin de la cei care declară a fi poporul Domnului. În armonie cu aceasta este Scriptura care spune: „Iată ce zic frații voștri, care vă urăsc și vă izgonesc din cauza numelui Meu: „Domnul să fie slăvit și să vă vedem bucuria!” Dar ei vor rămâne de rușine!” (Isa. 66:5). Această declarație se aplică și la membrii familiilor noastre, care nu sunt în simpatie cu adevărul; adică, orice persecuție care vine de la membrii familiilor noastre sunt de obicei de la cei care declară a fi creștini. Ca regulă, opoziția lor nu este pentru motive personale, ci pe seama unor puncte de doctrină, pe care ei nu le înțeleg în aceeași lumină cum le înțeleg cei pe care-i persecută.

Este de datoria poporului Domnului să privească cu mare simpatie pe cei care pot fi persecutorii lor. Ne amintim împrejurări când persecuția a fost făcută cu gândul că persecutorii făceau voia lui Dumnezeu. Cei care L-au persecutat pe Domnul Isus au fost într-o oarecare măsură în ignoranță în privința Lui. În Fapte 3:17, sfântul Petru spune: „Și acum, fraților, știu că din neștiință ați făcut așa, ca și mai marii voștri”. Sfântul Pavel spune: „„ căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1 Cor. 2:8). Când Saul din Tars l-a persecutat pe Ștefan și pe alții din Biserica primară, el cu adevărat a gândit că face un serviciu lui Dumnezeu, așa cum el însuși ne spune mai târziu. Fapte 26:9-11.

 

Credincioșia pentru adevăr o cauză a persecuției

De-a lungul Veacului Evanghelic, cei care au fost credincioși adevărului lui Dumnezeu au fost „dați afară din sinagogă”. Crezurile oamenilor au fost bariere să țină afară pe cei care au înțeles Cuvântul lui Dumnezeu. A fost un timp când mulți au fost excomunicați ca eretici din cauza conștiinței. Unul dintre aceștia a fost Michael Servetus, un frate creștin a cărui moarte oribilă pe rug a fost provocată de către John Calvin. Acest fel de comportare a împlinit literal scriptura care spune: „Vă vor da afară din sinagogi, ba încă vine ceasul când oricine vă va ucide să i se pară că aduce o jertfă lui Dumnezeu”. Ioan 16:2.

Cei care aveau responsabilitatea sinagogilor nu erau întotdeauna oameni răi, ci erau în eroare, așa cum a fost Saul din Tars când târa bărbați și femei în închisoare (Fapte 8:3). Aceleași condiții există și astăzi. Întunericul urăște lumina. Când cineva devine luminat în Cuvântul lui Dumnezeu, i se spune: „Dacă stai cu noi, nu trebuie să prezinți aceste lucruri”. Cei care sunt loiali lui Dumnezeu sunt în acest fel forțați să iasă din sinagogi.

Zilele noastre au însă o particularitate pe care alte timpuri nu o aveau. Planul divin este așa de frumos încât prin lumina lui noi vedem că alții sunt în întuneric. Vocea lui Dumnezeu, vocea conștiinței, a iluminării, cheamă poporul lui Dumnezeu afară din Babilon, care denaturează caracterul, planul și Cuvântul lui Dumnezeu. În loc de a simți ca și cum am vrea să ne răzbunăm pe vrăjmașii noștri, ar trebui să avem simpatie pentru ei — nu cu ei, ci pentru ei. Noi trebuie să înțelegem că situația lor este foarte asemănătoare cu a evreilor în zilele Domnului nostru Isus, care, dacă ar fi știut ce fac, ar fi fost foarte rușinați de conduita lor.

Persecuțiile de astăzi sunt foarte diferite de cele care au fost în oricare perioadă a istoriei. Mulți urmași credincioși ai Domnului sunt mustrați și calomniați pentru credincioșia lor față de Cuvântul lui Dumnezeu. Însă cuvintele Domnului nostru ne îndreptățesc să ne așteptăm ca acei care sunt credincioși Lui să fie vorbiți de rău, așa cum a fost El. Cu cuvintele Sale în minte, să nu fim surprinși de învinuiri și insinuări false făcute împotriva urmașilor adevărați proporțional cu proeminența lor ca urmași ai Săi.

Prevenirea Domnului nostru că oamenii „vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră” (Mat. 5:11), nu implică faptul că acei care vor calomnia pe adevăratul creștin vor spune: „Îți facem aceasta pentru Cristos, pentru că ești unul dintre urmașii Săi”. N-am auzit niciodată despre cineva să fi fost astfel persecutat, și de aceea un astfel de curs nu poate fi ceea ce a vrut să spună Domnul nostru. Evident El S-a referit la faptul că urmașii Săi onorabili, moderați, sinceri, onești, virtuoși, posedând spiritul minții sănătoase, asemenea Lui, ar fi mult apreciați printre cei religioși cu numele, dacă n-ar fi credincioșia lor față de Cuvântul lui Dumnezeu. Din cauză că arată cu credincioșie erorile populare, din cauza fidelității față de adevăr, ei sunt urâți de către cei proeminenți în bisericism.

 

Regula de aur, o probă pentru creștini

Aceste condiții pun la încercare pe aderenții bisericismului în ceea ce privește regula de aur; și când ei vorbesc de rău din dușmănie, ură, ceartă și împotrivire, se condamnă pe ei înșiși prin acea regulă; pentru că ei știu bine că nu doresc ca alții să vorbească rău de ei — nici din auzite, nici prin minciuni născocite sau din răutate.

Aceste condiții sunt de asemenea o încercare pentru poporul Domnului, să verifice dacă sunt dispuși să suporte aceste persecuții și împotriviri cu bucurie, ca o parte a prețului că sunt urmași ai lui Cristos. Dacă sub presiune ei insultă pe cei care-i insultă și calomniază și bârfesc, ei demonstrează astfel că sunt nepotriviți să aibă un loc în Împărăție. Dacă, pe de altă parte, ei primesc aceste lecții cu răbdare și îndelungă răbdare, vor dezvolta mai mult asemănarea de caracter a Răscumpărătorului lor și astfel vor deveni mai vrednici de a avea o parte cu El în gloria viitoare.

Declarația Domnului nostru „Voi sunteți sarea pământului” poate foarte potrivit să fie aplicată acelora dintre urmașii Domnului care dau atenție învățăturilor Sale și cultivă asemănarea Sa de caracter. Așa cum sarea este folositoare în a opri descompunerea, tot așa influența acestor credincioși este păstrătoare. Pe vremea primei veniri, lumea era în starea în care ar fi mers probabil rapid în degenerare și decădere, dacă nu era introducerea influenței păstrătoare venite de la membrii Corpului lui Cristos. Acea influență este încă evidentă în așa-numita creștinătate.

Chiar azi, deși adevărații consacrați credincioși în marele Răscumpărător sunt, potrivit mărturisirii, puțini la număr, totuși sarea din învățăturile Mântuitorului are o influență largă asupra lumii. Fără ea, fără îndoială, corupția și căderea totală ar fi venit cu mult timp în urmă. În ciuda acesteia, vedem pretutindeni în acțiune influențe foarte corupătoare și corupte; și cu cât este mai larg orizontul nostru, cu cât este mai generală informația noastră, cu atât înțelegem  mai mult adevărul acestei declarații. Când ultimul membru al Corpului lui Cristos va fi trecut dincolo de văl, sarea va fi dusă. Atunci corupția va pune stăpânire rapid și rezultatul va fi marele timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele. Matei 24:21; Daniel 12:1.

Scripturile arată faptul că poporul consacrat al Domnului Îi aparține atât de complet Lui, încât în toate mâhnirile lor El este mâhnit (Isaia 63:9). Când Saul din Tars persecuta biserica primară, Domnul nostru l-a chemat pe drumul Damascului și i-a spus: „„Saul, Saul, pentru ce Mă prigonești?” „Cine ești Tu, Doamne?” a spus el. Și Domnul a zis: „Eu sunt Isus, pe care-L prigonești”.” (Fapte 9:4, 5). Saul nu-L persecuta direct pe Mântuitorul glorificat, ci persecuta pe urmașii lui Isus — nu pe noile creații, ci trupul. Deci, deoarece, Domnul nostru adoptă trupul urmașilor Săi ca al Său, se spune că Biserica împlinește ce lipsește necazurilor lui Cristos. Col. 1:24.

De-a lungul Veacului Evanghelic lumea a fost orbită în ceea ce privește faptul că ea a persecutat Biserica lui Cristos — pe aceia pe care Dumnezeu i-a ales să fie împreună moștenitori cu Domnul nostru Isus Cristos (Rom. 8:17). Mai târziu, când ochii omenirii vor fi deschiși, oamenii vor înțelege ce au făcut și vor fi foarte rușinați de comportarea lor. După ce Saul din Tars a văzut că lupta împotriva lui Dumnezeu, tot cursul vieții sale s-a schimbat.

 

Arderea antitipică afară din tabără

Așa cum Domnul nostru a suferit în trup, așa vor suferi și cei care sunt membri ai Bisericii, care este corpul Său (Efes. 1:22, 23). Sfântul Petru ne îndeamnă să așteptăm aceasta spunând: „Deci, fiindcă Hristos a suferit în trup, înarmați-vă și voi cu același fel de gândire” (1 Petru 4:1). Trupul, nu noua creatură este cel care suferă. În timp ce suferim în trup, ne dezvoltăm în spirit.

În Psalmul 44:22 citim: „Dar din cauza Ta suntem înjunghiați în toate zilele, suntem priviți ca niște oi sortite pentru măcelărie”. Sfântul Pavel ne arată că această declarație este o profeție aplicabilă la toți membrii lui Cristos, al căror Cap este Domnul Isus (Rom. 8:36). Ziua la care se face referire este Veacul Evanghelic (2 Cor. 6:2), ziua antitipică a ispășirii. Așa cum în ziua tipică a ispășirii erau aduse jertfe tipice, la fel de-a lungul întregului Veac Evanghelic s-au adus „jertfe mai bune” (Evr. 9:23; 13:11-13). Aceste „jertfe mai bune” au început cu Domnul nostru și continuă cu Corpul Său, care este Biserica.

Jertfirea antitipică a început la timpul consacrării Domnului nostru, care a fost predarea deplină a vieții Sale lui Dumnezeu, ca să fie folosită în orice fel în care Tatăl vedea potrivit și în care îndrumau providențele Sale. Biserica urmează în urmele Sale. Consacrarea noastră este moartea noastră față de lume, față de speranțele, scopurile și ambițiile pământești. În cazul Domnului nostru, vedem că moartea Sa de jertfă a însemnat nu numai dăruirea puterii Sale fizice în vindecare, învățare etc., ci a inclus și suferința rezultată din împotrivirea celor din jurul Său. Chiar de la membrii propriei Sale familii a suferit respingere. Astfel Isus a murit zilnic.

În măsura în care suntem credincioși Tatălui nostru ceresc și condițiilor consacrării, vom avea experiențe asemănătoare. Credincioșia față de legământul nostru de jertfă va aduce asupra noastră împotrivire din partea lumii, a trupului și a diavolului. Persecuția noastră va veni mai ales de la acei creștini care nu sunt dezvoltați suficient pentru a aprecia lucrurile din punctul de vedere corect.

Sfântul Pavel, vorbind despre cazul său personal, spune că murea zilnic (1 Cor. 15:31). Această declarație se aplică la toți cei care își dau viața în serviciul Domnului. Uneori aceasta se întâmplă prin cheltuirea puterii fizice; uneori printr-o lovitură din partea unuia care ne-a lezat, ne-a rănit, ne-a făcut rău cu limba sa. În tip, acest fel de experiență este reprezentat prin arderea cărnii afară din tabără, un loc care simbolizează starea de respingere.

Servitorii credincioși ai Domnului vor fi respinși de către lume, așa cum a prezis Domnul nostru (Mat. 24:9; Ioan 16:1-3). Atitudinea lor de consacrare deplină ca să facă voia Tatălui nu este apreciată; căci pentru lume pare nebunie. Este o ocară. Așa a zis Domnul nostru: „Căci oricine face răul, urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i se vadă faptele așa cum sunt”. Ioan 3:20.

A fi credincios până la moarte face parte din legământul de jertfă. În unele cazuri, moartea poate veni devreme; în altele, poate veni târziu. Sfântul Ștefan a fost credincios până la moarte, care a venit repede în experiența sa creștină; sfântul Petru de asemenea a fost credincios, dar a murit după o viață lungă. Promisiunea pentru învingător este: „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții” (Apoc. 2:10). „Dacă răbdăm vom și împărăți împreună cu El.” 2 Tim. 2:12.

R — 5172 / februarie 1913

 

                        C. M. 335                    

                        1 Pe calea îngustă nu-i pompă,

                        E încărcată cu spini și bruji;

                        Nu-i împodobită, da-i dreaptă,

                        Și e bună că te duce sus.

 

                                          Corul

                       (:Drept la cer conduce,

                       A lupta este bine pe ea:)

 

                        2 Scurtă e în corp viața ta,

                       Nu fie dară fără folos,

                       Pășește pe calea cea dreaptă,

                       Care te duce la al tău scop.

 

                        3 Multă e pe ea osteneala,

                       Aici jos ai multe piedice,

                       Dară cu tine Isus fi-va,

                       Nu te teme, El te conduce.