Vinderea unui drept de întâi-născut

Vinderea unui drept de întâi-născut

 

„ „ Esau, care pentru o mâncare și-a vândut dreptul de întâi-născut. Știți că mai pe urmă dorind să moștenească binecuvântarea, a fost respins.” Evr. 12:16, 17.

În timpurile vechi, și în unele țări chiar și acum, dreptul de întâi-născut aparținea fiului întâi-născut. La moartea tatălui, fiul cel mai mare îi lua locul în capul familiei; și averea, de obicei constând din turme și cirezi, devenea proprietatea lui. Dar lecția de astăzi ne prezintă un drept de întâi-născut care cuprindea cu mult mai mult decât bunurile pământești. Cuprindea moștenirea unor mari promisiuni divine.

Averea lui Avraam a trecut la Isaac, ceilalți din familie primind părți din ea și prin el. Avraam a fost foarte bogat, dar proprietatea pe care el a prețuit-o mai mult decât toate lucrurile pământești a fost promisiunea divină sau legământul făcut cu el — că binecuvântarea Domnului va fi în mod special asupra seminței sale, urmașilor săi; și că în cele din urmă toate popoarele pământului vor fi binecuvântate și favorizate de Dumnezeu prin ei.

Această mare promisiune a moștenit-o Isaac. În timpul la care se referă lecția noastră el avea mai mult de o sută  de ani și era orb. El a înțeles că venise timpul să dea binecuvântarea sa moștenitorului său, binecuvântare care servea în locul unui testament scris — care este obiceiul de azi. De aceea el l-a instruit pe Esau, vânătorul, să-i pregătească o cină specială din vânat, astfel să facă pregătiri pentru a primi binecuvântarea sa.

Isaac avea doi fii, Esau și Iacov — gemeni, Esau fiind mai mare numai cu câteva clipe. Dar acești gemeni, contrar cu ce este obișnuit, erau foarte diferiți. Esau era păros și roșcat, plin de vigoare, atletic, un vânător. Iacov era opusul acestuia — cu piele catifelată, ten închis, om de interior sau om de casă, în contrast cu un vânător. Iacov pare să fi moștenit calitățile tatălui său, Esau mai mult vioiciunea mamei sale. Deoarece temperamentele opuse se înțeleg mai bine, Isaac îl iubea pe Esau mai mult, în timp ce Rebeca, mama, îl iubea mai mult pe Iacov.

Liniștitul, studiosul Iacov se gândea des la marea binecuvântare pe care Dumnezeu o promisese bunicului său Avraam, din care se părea că el nu poate avea o parte printr-un accident de naștere ­— numai de câteva minute. Cu cât studia mai mult, cu atât înțelegea mai mult valoarea acelei mari promisiuni. Esau, din contră, plin de spirit senzual, se gândea mai mult la plăcerile vieții actuale și considera promisiunea divină cu totul secundară și mai degrabă imaginară.

Acești doi oameni trecuseră de treizeci de ani, nu știm cu cât. Esau aștepta nerăbdător moștenirea sa din masa averii tatălui său. Iacov, umilit prin ghinionul nașterii sale, era deprimat. Lui îi plăcea foarte mult ciorba de linte și își făcuse pentru sine să mănânce. Tocmai când era gata să mănânce, la fața locului a sosit fratele său Esau flămând, tocmai întorcându-se de la vânătoare, și a cerut să mănânce din ciorba lui Iacov.

Atunci Iacov i-a zis lui Esau în esență: „Tu ai toate avantajele. Eu nu am nimic decât această ciorbă. Dacă dorești, vom schimba locurile. Tu poți lua ciorba și eu voi lua avantajul”. Esau a replicat: „Sunt obosit de moarte, oricum. Dă-mi ciorba”. Iacov a răspuns: „Vorbesc serios însă, solemn. Dacă juri că îmi vei ceda dreptul de întâi-născut, rezolvăm această chestiune; și ciorba va fi a ta". Nepăsător Esau a dat sub jurământ dreptul său de întâi-născut pentru o ciorbă, și astfel a făcut cunoscut că nu avea credință specială în Dumnezeu sau în promisiunile Sale.

Timpul trecea. Esau s-a căsătorit cu neveste păgâne când el avea patruzeci de ani, iar tatăl său Isaac o sută de ani. Puțin după aceea a venit deznodămânul — acordarea binecuvântării celui care a cumpărat-o spre întristarea și mânia celui care a vândut-o în modul cel mai solemn.

Rebeca, mama, a auzit instrucțiunile lui Isaac către Esau și și-a amintit că dreptul de întâi-născut fusese vândut sub jurământ lui Iacov, favoritul ei. Ea i-a explicat situația lui Iacov și l-a asigurat, ca mamă, că n-ar greși dându-se drept fratele său Esau și primind binecuvântarea ca împuternicitul sau reprezentantul lui. Ea a pregătit felul de mâncare preferată de Isaac, folosind pieile de ied ca să acopere gâtul și mâinile lui Iacov, ca astfel tatăl său să-l poată confunda cu Esau. Deoarece el cumpărase toate drepturile lui Esau, ea s-a gândit că nu era nepotrivit să-l îmbrace cu hainele lui Esau, și l-a informat că orice vină care venea din înșelăciune va fi a sa. Ea și-a luat întreaga responsabilitate. Iacov a executat programul și a primit binecuvântarea principală.

Esau a venit mai târziu cu tocana sa din vânat, pregătit să încalce contractul său făcut sub jurământ, și a fost tare dezamăgit să afle că binecuvântarea s-a dus. I se părea mai valoroasă decât atunci când a vândut-o. Deși a primit o binecuvântare inferioară de la tatăl său,  el a avut dispoziția de omor față de fratele său pentru că a dus la bun sfârșit termenii și condițiile legate de vinderea dreptului de întâi-născut.

 

Pierdere pământească, câștig spiritual

Relatarea arată că interesul lui Iacov față de binecuvântarea legată de dreptul de întâi-născut nu a fost pentru moștenirea temporară sau pământească, ci pentru promisiunea spirituală de care el era legat. El și-a părăsit casa și toată averea pe care o moștenea, și a mers fără nici un ban ca să lucreze pentru unchiul său. Esau putea să aibă toate bunurile pământești. Iacov a dus cu el, oriunde a mers, privilegiul dreptului de întâi-născut al promisiunii făcute lui Avraam. Acesta nu putea fi înstrăinat de la el. Cu acesta era bogat.

 

Iacov iubit — Esau iubit mai puțin

Nu ne revine nouă să-l apărăm pe Iacov și pe mama sa în prezentarea falsă a faptelor — în înșelarea lui Isaac. Nu ne revine nouă să recomandăm altora să urmeze conduita lui. Totuși, este potrivit să observăm că Biblia ne spune clar că favoarea binevoitoare a lui Dumnezeu a fost cu Iacov. „Pe Iacov l-am iubit, pe Esau l-am urât.” El a fost iubit datorită iubirii sale respectoase față de Dumnezeu și față de marea promisiune făcută prin jurământ.

Nu este dat nicăieri nici un cuvânt de condamnare a lui Iacov în legătură cu această chestiune. Prin urmare, nici un învățător în numele Domnului nu are dreptul să fie mai înțelept decât ceea ce este scris în Cuvântul lui Dumnezeu. Esau, din contră, este acuzat în mod serios și este numit lumesc și rău, pentru că și-a vândut dreptul de întâi-născut, pentru o ciorbă de linte sau pentru alt considerent. Dragostea lui Iacov pentru dreptul de întâi­-născut ne este arătată pentru a fi imitată de noi. Nepăsarea lui Esau este arătată ca o avertizare că dacă vreunul dintre noi este nepăsător în privința dreptului nostru de întâi-născut,  nu numai că-l va pierde, ci va pierde și favoarea lui Dumnezeu. Evr. 12:15-17.

 

Lecția din pierderea dreptului de întâi-născut

Apostolul ne atrage atenția asupra faptului că experiențele acestor doi oameni de demult au fost intenționate de Domnul să fie tipuri. Sămânța naturală a lui Avraam va avea într-adevăr o binecuvântare, reprezentată prin binecuvântarea lui Esau; dar sămânța spirituală va avea o binecuvântare mai mare, simbolizată prin moștenirea lui Iacov. Sămânța pământească moștenește binecuvântarea pământească. Sămânța spirituală renunță la toate drepturile pământești, pentru a putea fi posesorii promisiunilor spirituale, de care omului natural nu-i pasă.

Apostolul arată că aceasta nu se aplică numai la israelitul natural, ci la toți cei care, după ce au avut privilegiile și ocaziile să devină împreună moștenitori cu Cristos în Împărăția Sa Mesianică, iubesc plăcerile lumii acesteia. Aceștia sunt reprezentați ca vânzându-și dreptul de întâi-născut de pe planul spiritual pentru o mâncare de linte — avantaj pământesc.

Promisiunea avraamică este încă aceea, și numai aceea, care este oferită de către Atotputernicul. Mesia este sămânța lui Avraam prin care trebuie să vină toate binecuvântările lui Dumnezeu. Isus este Capul și Biserica sunt membrele corpului, după cum arată sfântul Pavel: „Și dacă sunteți a lui Hristos, sunteți „sămânța” lui Avraam, moștenitori potrivit făgăduinței îavraamiceș” — Gal. 3:29.

Pentru evreu a venit mai întâi ocazia de a constitui sămânța spirituală; dar marea majoritate a iubit și s-a încrezut mai mult în lucrurile vieții actuale. Puțini au iubit și s-au încrezut în Isus și au devenit urmașii Lui. De când ușa spre această „chemare cerească” s-a deschis pentru neamuri, rezultatele au fost la fel; majoritatea a iubit viața actuală, puțini au apreciat lucrurile nevăzute încă.

Pentru puținii evlavioși, reprezentați prin Iacov, obținerea acestui drept de viață înseamnă sacrificiu de sine, pierderea favorurilor pământești — predarea acestora pentru alții care iubesc lumea de acum. Pentru alții înseamnă primirea unei mâncări de linte — avantajele pămâtești ale timpului de acum — și pierderea unui mare premiu, pe care Isus l-a asemănat cu un „mărgăritar de mare preț”, pentru obținerea căruia ar trebui să fim dispuși să vindem tot ce posedăm — pentru a obține o parte în Împărăția Mesianică, care în curând va binecuvânta pe Israel și întreaga lume.

Nimeni nu poate să-și vândă dreptul de întâi-născut decât dacă-l are. Deci aplicarea acestui fapt în antitip este numai la poporul conscrat a lui Dumnezeu. Numai aceia care au fost concepuți de Spiritul sfânt au drept de întâi-născut în sensul cel mai înalt. Și numai aceia l-ar putea vinde pentru o mâncare de linte. Lumea poate lupta pentru diferitele sale premii și mărgăritare, și este în mare măsură îndreptățită să facă așa pentru că nu are nimic altceva.

Dar moștenitorii promisiunii divine concepuți de spirit au devenit astfel promițând credincioșie absolută față de Domnul și de principiile dreptății și milei. Aceștia trebuie prin sacrificiu de sine să continue să umble în urmele Învățătorului; altfel ei nu pot avea parte cu el de rezultatul glorios. Numai cei care vor obține o parte în Împărăție vor avea parte în lucrarea minunată a binecuvântării și ridicării omenirii. Deci, așa cum ne îndeamnă apostolul, să lăsăm la o parte orice ne îngreunează și păcatul care ne înfășoară  așa de ușor și să alergăm cu stăruință alergarea care ne stă în față, privind la Isus, Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, până când El va deveni Desăvârșitorul ei. Evr.12:1-3.

R ­— 5198 / martie 1913