„O, cât de mare este bunătatea Ta!”

„O, cât de mare este bunătatea Ta!”

 

„Fiindcă bunătatea Ta prețuiește mai mult decât viața, buzele mele Te vor lăuda.” Psalmul 63:3.

Dumnezeu are o bunătate a naturii și a dispoziției, o bunătate iubitoare care este ge­nerală, care se întinde, într-un sens al cuvântului asupra tuturor creaturilor Sale — nu numai asupra creaturilor inteligente, ci și asupra creaturilor neinteligente ale mâinilor Sale. El le acordă bunătatea și favorurile Sale și celor drepți și celor nedrepți, El trimite soare și ploaie și peste cei buni și peste cei răi. Dar există o bunătate iubitoare specială, o iubire specială pe care o păstrează pentru cei care au calități atrăgătoare ale inimii — care au acele trăsături de caracter care Îi permit să-i iubească — întocmai cum orice persoană bună iubește pe altă persoană care este bună și are o inimă nobilă.

Dumnezeu are o astfel de iubire pentru sfinții îngeri. El a avut o astfel de iubire pentru Adam înainte ca el să păcătuiască. Și de la păcat încoace, El are un sentiment de bunătate iubitoare față de aceia din rasa umană care, dându-și seama de păcatul lor, doresc să se întoarcă la El și să facă voia Lui. Bunătatea Sa iubitoare L-a condus să facă pentru aceștia o minunată pregătire. El a prevăzut ca unii să fie de natură pământească, să primească binecuvântarea vieții veșnice aici pe Pământ, după ce acesta va fi fost adus la perfecțiunea edenică. El a prevăzut ca alții să fie de natură spirituală. Cu adevărat,

 „Mila Domnului e mare

Ca marea fără sfârșit!”

Dar Dumnezeu nu iubește pe păcătosul cu voia. Aceasta este în armonie cu dreptatea. Noi putem iubi pe ignoranți, care încalcă Legea lui Dumnezeu din cauza unei lipse de cunoștință, de informație corespunzătoare; dar nu am putea iubi pe drept pe cineva care este rău, a cărui intenție a inimii, a voinței, este de a face rău. Dumnezeu nu iubește pe cei incorigibil răi. „Domnul „ nimicește pe toți cei răi.” El a aranjat ca numai cei care vor veni în acord cu dreptatea Sa să se poată bucura de binecuvântările vieții veșnice. Aceștia vor avea o eternitate de fericire; ei vor fi veșnic primitorii favorii Sale iubitoare.

Psalmistul gustase din bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu prin propriile sale experiențe. Când a fost uns să fie împărat al lui Israel, el a știut că găsise favoare în ochii lui Dumnezeu. Și mai târziu, când a făcut lucruri greșite, Dumnezeu l-a pedepsit, l-a pedepsit cu iubire, pentru că David era un om după inima lui Dumnezeu — avea dorința să facă bine — să facă voia lui Dumnezeu. După cum indicatorul unei busole poate în unele situații să fie dereglat de la starea lui normală de a indica spre pol, tot așa unele atracții l-au influențat uneori pe David și l-au condus pe căi greșite. Dar de îndată ce asaltul a trecut, sau a fost condus de Domnul să-și vadă păcatul, inima lui David s-a întors cu totul spre Iehova, după cum acul busolei se întoarce și arată iarăși polul. De aceea Împăratul David a declarat că viața fără bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu nu ar valora nimic pentru el; el nu și-ar aprecia viața dacă ar fi tăiat de la favoarea divină. Acesta fiind cazul, buzele sale Îl vor mărturisi întotdeauna pe Domnul — vor vesti bunătatea Sa iubitoare, vor arăta virtuțile Sale.

 

Ungerea noastră este cu mult mai presus

Și aceasta este încă mai adevărat despre noi care suntem acum copii cu adevărat consacrați ai Domnului, care ne străduim zilnic să-I servim și să-L urmăm pe Învățătorul. Noi care prin harul lui Dumnezeu am intrat într-o relație de legământ cu El de când Ispășirea pentru păcat a fost făcută, am devenit fii ai lui Dumnezeu și am fost concepuți de Spiritul Sfânt. Astfel am intrat în corpul uns al lui Cristos. Noi nu am fost unși pentru un tron pământesc, așa cum a fost David, ci ungerea noastră face mai mult: ea unge pentru un Tron ceresc, pentru a lua parte la conducerea întregului Pământ.

Nici un rege sau împărat de pe vreun tron pământesc nu poate spera să domnească mai mult de câțiva ani trecători. Dar cei care vor fi socotiți vrednici să domnească cu Mesia, să aibă parte de Tronul Său, vor domni o mie de ani. Și acesta este numai începutul gloriei lor. Tatăl nostru din cer, care ne instruiește și ne pregătește acum pentru această înălțare glorioasă, prin singurul Său Fiu conceput, cu care vom domni, ne dă asigurarea că va fi cu noi să ne îndrume calea; și toate lucrurile vor lucra împreună spre binele nostru, pentru că noi Îl iubim și suntem chemați potrivit scopului Său.

Astfel că față de noi, mai presus de toți oamenii din istoria lumii, este manifestată bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu. Avem promisiunile Sale nespus de mari și scumpe. Suntem primitorii iubirii Sale speciale. Și cu cât apreciem mai mult această dragoste și aceste promisiuni glorioase și prevederi generoase ale harului Său, cu atât răspund mai mult inimile noastre în recunoștință, cu atât devine bunătatea Sa iubitoare mai mult o realitate pentru noi, și cu atât suntem gata să ne dăm viața mai mult în serviciul Său.

Așa a fost și cu Isus. El a preferat favoarea Tatălui mai presus de orice. Și El, prin aranjamentul Tatălui, a deschis pentru noi această cale nouă și vie, încât noi, devenind ucenicii Săi, să putem împărtăși cu El bunătatea iubitoare specială a lui Dumnezeu și promisiunile fără pereche, acordate numai acelora „care urmează pe Miel oriunde merge El”. Desigur că buzele noastre Îl vor lăuda pe Dumnezeu! Și nu numai atât, dar și portmoneul nostru, conturile noastre bancare și influența noastră Îl vor lăuda! Tot ce avem Îl va lăuda pe Domnul; tot ce sperăm să avem vreodată!

 

„Îmi place să spun istoria!”

Noi care am ajuns să ne dăm seama de favoarea nespusă a Tatălui față de noi, care este mai bună decât această viață cu tot ce ar putea ea să ne ofere, noi care cu bucurie am pus pe altarul Său orice lucru bun pământesc, orice speranță și ambiție, orice putere a ființei noastre, ne bucurăm să spunem altora Veștile bune de Mântuire. Ne bucurăm să vestim virtuțile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Mesajul este prea bun pentru a fi păstrat numai pentru noi! Dacă nu l-am putea vesti, ar fi ca un foc arzător închis în oasele noastre; așa că trebuie să-l spunem. Și suntem dispuși ca vestirea lui să ne coste necaz, să ne coste bani, să ne coste înțelegere greșită și persecuție din partea foștilor prieteni, și probabil ruperea legăturilor de familie. Suntem dispuși să ne coste priviri încruntate din partea lumii și a bisericismului organizat.

 

Text aplicabil numai la sfinți

În textul nostru profetul David a vorbit profetic despre Biserica lui Cristos. Aceste cuvinte nu s-ar putea aplica la nimeni altcineva decât la sfinții lui Dumnezeu. Numai cei care umblă și vorbesc cu Dumnezeu vor socoti favoarea Lui mai prețioasă și mai de dorit decât viața lor pământească. Dacă am cere unui creștin nominal mediu să cântărească această chestiune și să ne spună dacă ar schimba această viață cu favoarea Domnului — punând într-o parte a balanței toate lucrurile bune, speranțele, ambițiile, legăturile familiale, poziția socială, bisericismul, stima oamenilor, și în cealaltă parte a balanței favoarea lui Dumnezeu — el ar ezita și în cele din urmă ar decide în favoarea lucrurilor acestei vieți.

Motivul este că aceștia nu apreciază mult favoarea divină. Ei au auzit și au crezut anumite lucruri despre Cel Atotputernic, unele adevărate și altele false; dar denaturarea caracterului și a Planului lui Dumnezeu, împreună cu influențele lumești care îi înconjoară, în mare parte au neutralizat, au contrabalansat și au făcut ineficiente adevărurile pe care le-au învățat, și le lipsește încrederea în lucrurile nevăzute. Prin urmare, interesele lumești cântăresc mai greu decât aprecierea lor pentru favoarea divină — de zece ori mai mult.

Cei care, prin Planul Veacurilor, ajung să vadă bunătatea iubitoare și mila Domnului, dacă sunt copii ai lui Dumnezeu, sunt puși la încercare. Dacă ei sunt numai bucuroși să afle că nu există vreun loc de chin veșnic și că Planul iubitor al lui Dumnezeu include întreaga rasă umană, atunci inimile lor nu sunt atinse de această manifestare a marii Sale iubiri ca să răspundă. Ei vor merge mai departe pe calea lor, bucurându-se că au fost eliberați din robia erorii, dar vor fi ca cei nouă leproși care au fost vindecați de Învățătorul, dar care nu s-au întors să-I aducă slavă, nici să se ofere să-I servească. Și aceștia, vai, sunt majoritatea! Noi suntem acum în marea zi de încercare. Cine va putea să reziste la probă în acest timp rău?

 

Dumnezeu, soarele sufletului nostru

Această favoare iubitoare a lui Dumnezeu, care este atât de apreciată de sfinții adevărați, nu este numai o favoare în privința perspectivelor și speranțelor viitoare, ci este posesia binecuvântată și a vieții prezente. Treptat aceștia ajung să prețuiască comuniunea și părtășia Domnului în așa grad încât orice întrerupere a acestei comuniuni produce suferința sufletului. Ea aduce un gol dureros pe care nimic nu-l poate umple. Acest sentiment este exprimat frumos în cântarea pe care adesea o cântăm:

„Soarele sufletului meu, dragul meu Tată,

Nu cunosc noapte când nu îmi ești aproape;

O, nici un nor pământesc să nu apară,

De ochii servului Tău să Te ascundă!”

Adevăratul copil al lui Dumnezeu va umbla atât de aproape de El încât nimic, oricât de dulce sau prețios pentru omul firesc, nu va fi permis să-i ascundă fața Tatălui său. Aceasta ar fi considerată o calamitate cu care nimic nu s-ar putea compara. Mai degrabă și-ar tăia orice i-ar fi atât de drag ca mâna dreaptă, sau ar smulge din viața lui orice ar fi atât de prețios ca un ochi, decât ca aceasta să vină între el și Prietenul său ceresc, pe care a ajuns să-L iubească mai presus de orice. Pentru aceștia Dumnezeu este cu adevărat Soarele sufletului lor, fără de care viața ar deveni întunecimea nopții.

 

 

„Întunericul „ urăște lumina”

Unii ucenici declarați ai lui Cristos ar putea spune că o viață creștină nu va costa prieteniile pământești; că o astfel de idee este o exagerare; că este o vedere extremă despre ceea ce se cere de la un creștin; că un curs care produce un astfel de rezultat este nerațional. Dar nu! Cuvintele Învățătorului nostru sunt la fel de adevărate astăzi cum au fost pe vremea când au fost spuse: „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume „ de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15:19). Declarația apostolului este încă valabilă: „De fapt, toți cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutați”. 2 Tim. 3:12.

De ce a suferit Învățătorul pierderea poziției sociale, a favorii bisericismului din zilele Lui? De ce doctorii în teologie și cei remarcabili printre religioși și-au ascuns fața de El? De ce în final au devenit atât de înfuriați împotriva Lui încât L-au răstignit? A fost oare din cauza fărădelegii Lui? Nu; căci El a umblat făcând bine. A fost fiindcă a spus adevărul. El a spus adevăruri pe care ei le recunoșteau ca atare, dar pe care așa le amestecaseră cu „tradițiile bătrânilor” încât erau prea buimăciți, îmbătați și orbi ca să adopte altceva în afară de o vedere pervertită a lucrării și a învățăturilor Domnului nostru. Inima lor nu era într-o stare potrivită înaintea lui Dumnezeu. „Întunericul „ urăște lumina.”

Persecuțiile Învățătorului nu au venit de la lumea din afară, ci de la oamenii din timpul Său care se declarau sfinți. Așa a fost întotdeauna de atunci și așa este și azi. Cei care acum se opun Adevărului nu sunt oameni lumești din afara bisericilor, doar cu câteva excepții; ci ei sunt sectari zeloși, pe care Satan i-a orbit cu doctrinele lui false și cu denaturările lui. Noi deci nu trebuie să fim surprinși de faptul că oriunde merge Adevărul, el va fi o Sabie de separare, după cum a declarat Domnul nostru. Aceste condiții se dovedesc o probă pentru urmașii lui Isus. Suntem noi dispuși să suportăm ura, disprețul, insulta, pe care le aduce loialitatea față de Adevăr? Înseamnă favoarea iubitoare a Tatălui mai mult, cu mult mai mult pentru noi decât favoarea și zâmbetele întregii lumi, și chiar mai mult, cu mult mai mult pentru noi decât însăși viața?

 

Harfa glorioasă a veacurilor

Dacă este așa, putem merge mai departe în numele Lui, bucurându-ne pe cale, lăudându-L cu buzele noastre, cântând Cântarea nouă pe care El ne-a pus-o în gură, „bunătatea Dumnezeului nostru”. Ceva ne costă să cântăm această cântare. Numai cei care au învățat să cânte la Harfa lui Dumnezeu, care au toate strunele ei acordate în armonie perfectă, pot cânta în mod cuvenit această „Cântare a lui Moise și a Mielului”. Niciodată până astăzi nu a fost posibil să se producă astfel de melodie de la această Harfă minunată; căci niciodată până acum corzile ei nu au fost plasate și acordate în modul cuvenit. Acum muzica ei este fermecătoare! Să luăm deci această Harfă minunată a Veacurilor, și în timp ce-i atingem corzile să cântăm cu spiritul și cu înțelegerea această Cântare de bucurie nouă, minunată.

R — 5440 / aprilie 1914

 

 

C. M. 134

1 Doamne, dacă cu laudă,

Numele-Ți amintesc,

Binefacerile Tale,

Dar unde se sfârșesc?

 

2 Cred în Cuvântul Tău cel sfânt,

Vestesc mărirea Ta,

Dă-mi prin Cristos grația Ta

Crezând în jertfa Sa.

 

3 Voi umbla drumul Domnului,

Calea cea cerească,

Cu curaj deși știu, calea

Îngustă m-așteaptă.

 

4 N-avem grijă, că deși mult

Neguri ne-or cuprinde,

Să răsune cântările

Plini de bucurie.