Speranța noastră — „o ancoră a sufletului”

Speranța noastră

— „o ancoră a sufletului”

 

„Să ținem fără șovăire la mărturia nădejdii noastre, căci credincios este Cel care a făcut făgăduința.” Evrei 10:23.

Aproape tot ce am primit de la Dumnezeu ca Noi Creaturi este prin credință sau speranță. Când devenim urmași ai lui Isus și ne luăm crucea pentru a-L urma, este implicat un sacrificiu, dacă pasul este făcut inteligent — pe linia instruirii și invitației divine. Nimeni n-ar încerca în mod voluntar să sacrifice dacă n-ar avea o speranță sau o convingere a vreunei binecuvântări care va urma, sau a unei răsplăți pe care ar primi-o ca rezultat al acelui sacrificiu. În orice acțiune potrivită trebuie să existe un motiv sau un obiectiv. Faptul că Biserica a fost invitată să-L urmeze pe Isus arată că a existat ceva în cursul Lui care a adus binecuvântarea și favoarea lui Dumnezeu — o răsplată specială; și că dacă Îl vom urma, vom avea parte de aceeași binecuvântare și răsplată — glorie, onoare și nemurire.

Astfel, când ne luăm crucea să mergem în urmele Învățătorului, aceasta implică faptul că suntem însuflețiți de speranța că în acest fel ne vom împărtăși de gloria și onoarea acordate Lui. Caracterul Dumnezeului nostru ne asigură că orice ofertă ne face El, la care sunt atașate condiții stricte, trebuie să fie peste măsură de vrednică de acceptarea noastră; și „făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe” care însoțesc această ofertă ne asigură de ajutorul și puterea Sa susținătoare. Astfel, folosindu-ne de puterea și de ajutorul Său, vom fi în stare să îndeplinim toate condițiile și să ajungem la răsplata glorioasă pusă înaintea noastră. Prin urmare, credința noastră are un fundament puternic și sigur pe care să se bazeze; „credința se poate încrede în El cu tărie, vie orice are să vie”.

Credință interioară — mărturisire exterioară

Noi exercităm credință în inimă înainte de a face o declarație exterioară — înainte de a mărturisi pe Domnul cu gura. Și nu avem nici un drept să-L mărturisim cu gura până când n-am crezut „pentru îndreptățire”; „Căci cu inima omul crede pentru  îndreptățire; și cu mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Rom. 10:10; Traducerea King James — n. e.). Astfel avem declarația Domnului că El nu va considera că avem o credință sau o speranță potrivită dacă nu o mărturisim. El a spus că dacă refuzăm să-L mărturisim înaintea oamenilor, El ne va socoti nevrednici de a fi mărturisiți înaintea Tatălui și a sfinților îngeri. Nu există deci nici o mântuire fără o mărturisire a Domnului; cele două sunt inseparabile.

Este în zadar ca cineva să întrețină speranța de a fi acceptat de Domnul și de a câștiga aprobarea Sa finală, dacă ascunde lumina sa sub baniță și se dă înapoi de la ocara crucii. „Fără cruce nu este coroană”, este decizia neclintită a Domnului. Toți cei care au primit Adevărul în iubire de el vor fi bucuroși să-și lase lumina să strălucească spre gloria lui Dumnezeu și spre binecuvântarea altora. Dacă Mesajul glorios al Domnului a umplut inimile noastre și a binecuvântat viețile noastre, ne vom bucura să ducem apa vie și altor suflete însetate. Dacă sămânța bună a găsit inimile noastre a fi sol roditor, în mod sigur ea va încolți și va aduce rod spre gloria Dumnezeului nostru.

În armonie cu termenii consacrării, noi mărturisim oamenilor că avem o credință care trece dincolo de viața prezentă, o speranță care „pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntru”, unde a intrat pentru noi Cristos, Înainte-Mergătorul nostru. Noi mărturisim speranța că vom avea o parte în învierea Sa; că „vom fi schimbați într-o clipă, într-o clipeală din ochi”, și vom fi ființe spirituale ca El, Îl vom vedea așa cum este și ne vom împărtăși de gloria Sa pe planul divin. Mărturisim că sperăm să fim împreună cu El instrumente în mâinile Tatălui, aducând viață, bucurie și binecuvântare întregii omeniri, celor vii și celor morți; că sperăm să-i ridicăm din moarte, să-i ridicăm din tot păcatul, supărarea și tristețea și lacrimile care i-au apăsat în toți acești șase mii de ani. Într-adevăr, speranța noastră este minunată! Cine nu s-ar bucura s-o spună!

Dacă deci avem această credință, această speranță, și o mărturisim cum se cuvine înaintea oamenilor, să o „ținem fără șovăire”. Vor veni continuu probe ale loialității noastre. Uneori carnea va fi înclinată să se răzvrătească tare. Vor apărea întrebările: Ești dispus să-L mărturisești pe Cristos? Ți-e rușine să recunoști numele Lui înaintea lumii, sau consideri aceasta cea mai mare onoare? Vor exista ispite de a ne descuraja. Slăbiciunile noastre se vor ridica înaintea noastră și Adversarul va profita de aceste împrejurări să ne descurajeze și mai tare. Și nu numai ispite vor veni pe linia credinței și a speranței, ci și anumite ocări și persecuții, permise cu scopul de a ne dovedi loialitatea. Chemarea noastră este minunată și numai sufletele eroice sunt căutate ca să completeze locurile din această clasă aleasă — numai cei care au Spiritul Învățătorului.

 

Pericolul de a reține lumina

Dacă cineva este neloial sau slab și nu ia o poziție fermă pentru Domnul și pentru Adevăr, de teamă că nu va fi apreciat printre semenii săi, sau pentru oricare alt motiv, aceasta va dovedi că nu este vrednic să aibă parte cu Cristos de gloriile Tronului Său ca membru al Corpului Său. Toți cei care speră să facă parte din acest număr au mărturisit numele Lui; și ei trebuie să fie statornici, trebuie să țină tare la încrederea și la mărturisirea credinței lor până la moarte.

Carnea trebuie tratată sever și trebuie adusă în supunere și ținută în acea stare. Potrivit înclinațiilor cărnii, copiii Domnului ar dori să se rețină de la ceea ce ar aduce insultă și critică dezaprobatoare. Carnea ar prefera să tacă, acolo unde prezentarea Adevărului ar putea aduce ocară, persecuție sau proscriere. Dar Noua Creatură va simți „un foc mistuitor închis în oasele sale” dacă ar fi să rețină Mesajul Adevărului când i s-ar acorda o ocazie potrivită, și când ar găsi că trebuie să fie credincioasă și să lase lumina sa să strălucească. Altfel lumina va slăbi și în final se va stinge cu totul, și ea ar fi într-un întuneric total. Și „dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mari trebuie să fie întunecimile!”

Să nu întristăm Spiritul sfânt al lui Dumnezeu care este în noi. Domnul ne dă o bază solidă pentru speranța noastră, pentru credința noastră. Este o speranță pe care El Însuși a inspirat-o. Această speranță este bazată pe toate promisiunile Sale sigure și pe Jurământul Său; și El ne amintește că „Credincios este Cel care a făcut făgăduința” (Evr. 10:23). Până acum aceasta este numai o făgăduință; totul este prin credință. Acum noi avem numai conceperea Spiritului sfânt la această natură nouă și pecetluirea aceluiași Spirit, „arvuna moștenirii noastre” (Efes. 1:13, 14). Dar am învățat să-L cunoaștem pe Dumnezeul nostru și să ne încredem în Cuvântul Său credincios. Am verificat făgăduințele Sale pline de har în multe împrejurări de stres și de pericol și știm că El nu ne va lăsa. Și „Oricine are nădejdea aceasta în El se curățește, după cum El este curat”.

 

Ancora noastră sigură și fermă

Dacă ar fi să lăsăm această speranță, această ancoră pentru sufletele noastre, am rătăci pe o mare nesfârșită, ale cărei valuri puternice ne-ar târî în jos spre moarte veșnică. Un mare Timp de Strâmtorare este acum gata să izbucnească în toată lumea, și oricine din poporul Domnului a cărui credință și speranță nu sunt bine ancorate în Stânca Veacurilor, oricui îi este frică să se încreadă în promisiunile Sale, va fi covârșit de furtună. Aceasta va fi oare experiența noastră?

 

„Timpul de necaz se apropie „Vine în mare grabă”,

Chiar acum undele-și trimite pe marea lumii largă;

Dar, vai, când valurile lui se vor umfla măreț cât munții,

Talazurile-i de nebiruit, pe mine mă vor îneca?”

 

Unii dintre copiii adevărați ai Domnului vor avea partea lor în acest timp de mare strâmtorare; totuși nici unul care este credincios, care este ascultător, nu va suferi astfel. Aceștia vor fi păziți în siguranță deplină până la sfârșitul cursului lor, și noi credem că vor fi adunați „dincolo de perdeaua dinăuntru” înainte ca marea furtună să izbucnească în furia ei. Datorită credinței noastre în Învățătorul, datorită încrederii noastre puternice în El, a cunoștinței noastre că El a fost un învingător și că Tatăl L-a răsplătit și că acum El este Avocatul nostru, Marele nostru Preot, care „trăiește pururea, ca să mijlocească pentru noi”, de aceea inimile noastre au curaj. Știm că în scurtă vreme El „Se va scula” în putere și autoritate mare ca să stabilească Împărăția Sa și să înalțe pe toți credincioșii Săi pentru a domni cu El în acea Împărăție; de aceea speranța noastră este fermă; este într-adevăr o ancoră pentru sufletele noastre. Noi suntem „tari în Domnul și în puterea tăriei Lui”. Efes. 6:10.

Nu ne vom pierde niciodată curajul dacă și în continuare ne vom ține ochii ațintiți la El și Îl vom ține strâns de mână. Făgăduințele veșnice ale lui Dumnezeu sunt temelia pe care este zidit tot ceea ce sperăm, fie caracter, fie glorie viitoare. Și ce temelie tare! Să fim deci credincioși Celui care ne-a chemat. Să susținem Adevărul glorios nu numai în literă, ci și în spirit. Să-L păstrăm în iubire de el, pentru că este Adevărul, precum și datorită frumuseții și măreției lui fără pereche.

Să ne amintim tot timpul importanța îndurării răbdătoare, a statorniciei, ca să putem dezvolta roadele Spiritului sfânt, ca să putem primi cu bucurie fiecare încercare, fiecare persecuție, fiecare greutate, pe care Dumnezeul nostru în Înțelepciunea și Iubirea Sa infinită le poate permite să vină asupra noastră pentru încercarea și maturizarea acelui caracter care este de cea mai mare importanță, și fără de care nu putem niciodată spera să vedem fața Tatălui nostru, nici să avem parte de gloria la care am fost chemați împreună cu Cristos. Într-adevăr, „să ținem fără șovăire la mărturia nădejdii noastre, căci credincios este Cel care a făcut făgăduința”. Să „păstrăm până la sfârșit încrederea neclintită și nădejdea cu care ne lăudăm”. Da, „dorim însă ca fiecare dintre voi să arate aceeași râvnă, o deplină siguranță a nădejdii” până la moarte. Evr. 10:23; 3:6; 6:11.

„Va ține oare ancora ta în furtunile vieții,

Când norii își vor întinde aripile lor de conflict?

Când fluxul puternic se va ridica, și frânghiile se vor încorda,

Oare ancora ta va fi luată de val, sau fermă va rămânea?”

 

„Noi o ancoră avem care sufletul va susține,

Tare și sigur în timp ce talazurile se rostogolesc,

Fixat de Stânca ce nu se poate clinti,

Ferm și adânc înrădăcinat în iubirea Mântuitorului!”

R — 5497 / iulie 1914

 

                        C. M. 157

                        1 Unde sunt secerătorii, care

                        Adună tot grâul în grânare?

                        La lucru cu secera dreptății

                        Pân-nu-i strâns tot grâul n-om odihni.

 

                                             Corul

                        Secerători-s puțini Doamne,

                        Cu ei ne vom uni în lucrare.

                        O, cine s-ar teme-a se osteni,

                        Grâul de neghină a-l despărți.

 

                        2 Mergi afară de drum, pe câmpie,

                        Buruiene sunt dar și grâu este;

                        Apoi caută și drumul de țară,

                        Grăind pe toți la chemarea-naltă.

 

                        3 Câmpiile acum se coc deja,

                        Lumea așteaptă acuma vestea;

                        Secerători puțini, mult lucrul,

                        Așteptăm până va chema Domnul.

 

                        4 Fiii Domnului luați secera,

                        Și nu lăsați grâul a se călca;

                        Lucrați până Domnul zice: bine,

                        Vă veți bucura-n a Lui patrie.