Cine comite păcat care duce la moarte — partea a II-a

Cine comite păcat care duce la moarte — partea a II-a

 

Pe lângă cele două clase ale acelora care sunt mântuiți dintre cei concepuți de spirit, există o a treia clasă — cei care merg în Moartea a Doua. „Păcatul care duce la moarte” nu este numai o neglijare de a face ceva ce este bine, ci înfăptuirea hotărâtă a ceva ce este rău. Mulțimea cea Mare nu se întoarce să se tăvălească în mocirla păcatului; dar această clasă despre care vorbim acum este o clasă a celor concepuți de spirit care se întorc treptat de la Legământul lor până când cad cu totul. Ei devin călcători de legământ. Ei au făcut legământ să-și dea viața și apoi calcă acel Legământ și se întorc la păcat și la întunericul fără speranță. Această cale, fiind un păcat împotriva luminii clare și a cunoștinței, este un păcat care duce la moarte.

Cine sau ce este acela care înfăptuiește păcat care duce la moarte? „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul îcu voiaș, pentru că sămânța Lui rămâne în el; și nu poate păcătui.” Ceea ce este conceput din Dumnezeu este mintea nouă, voința nouă; și persoana care are această voință nouă, care dorește să fie în armonie cu Dumnezeu, nu poate face păcat care duce la moarte atâta timp cât are mintea, voința, Spiritul lui Dumnezeu. Atâta timp cât voința sa este în armonie cu Dumnezeu, el nu poate păcătui cu voință și dorință. El nu poate fi în armonie cu păcatul. Mintea nouă nu poate consimți la păcat. Dacă este o consimțire la păcat, este o dovadă că mintea veche a preluat controlul.

Putem înțelege subiectul mai clar, poate, dacă ne gândim la funcționarea Congresului. Să presupunem că republicanii reprezintă omul natural și că Partidul Republican a avut dominație de multă vreme. Apoi a venit o schimbare de administrație. Atunci a venit un sentiment nou, o minte nouă, au fost aspirații noi. Era la putere alt partid și majoritatea Congresului a devenit democrată. Ce a făcut schimbarea în activitatea Congresului? Votul cel nou. Majoritatea a biruit și a decis asupra unei forme democratice de guvernământ care să controleze Corpul nostru Legislativ. Dar dacă Congresul s-ar schimba și ar vota iarăși ca mai înainte, nu ar mai fi democrat.

Întocmai așa Noile Creaturi au preluat controlul trupurilor noastre muritoare. Apoi, dacă noua voință se schimbă din nou și susține ca înainte lucrurile cărnii, Noua Creatură se schimbă iarăși în vechea creatură. Totuși, nu Noua Creatură se tăvălește în păcat. Voința a comis păcat care duce la moarte. Noua Creatură este moartă.

 

Pierderea lui Esau — o avertizare pentru Biserică

Ilustrația folosită de apostolul Pavel despre căutarea zadarnică a lui Esau, cu lacrimi, pentru a recâștiga dreptul său pierdut de întâi-născut, conține o lecție de un adânc interes pentru noi. Aceasta se poate aplica într-un fel la starea poporului evreu, care, pierzând marele privilegiu sau ocazie de a deveni Israelul spiritual al lui Dumnezeu, nu a putut obține iarăși, ca popor, acea ocazie pierdută. Acest privilegiu a fost luat de la ei; nu l-au putut recâștiga, deși aceasta n-a împiedicat pe nici un evreu individual să se căiască și să devină personal un membru al clasei Bisericii.

Totuși, cuvintele apostolului (Evrei 12:16, 17) par a se aplica în special la Biserică și la pericolul nostru de a ne pierde dreptul de întâi-născuți, ca Noi Creaturi. Esau, „pentru o mâncare și-a vândut dreptul de întâi-născut”. El a simbolizat pe acei creștini care își vând moștenirea glorioasă ca moștenitori în devenire ai naturii divine și ai Împărăției Mesianice pentru bucuria plăcerilor trecătoare ale vieții actuale — „o ciorbă!”

 

Cine comite păcat de neiertat

În privința chestiunii generale a păcatului de neiertat, ne-am străduit să arătăm în Studiile În Scripturi că păcatele sunt de neiertat în măsura în care sunt săvârșite cu voia. Totuși, singurii care pot comite un păcat cu totul de neiertat sunt cei care au intrat în Biserică — care au făcut o consacrare a vieții lor și au fost concepuți de Spiritul sfânt. Dacă aceștia ar cădea, ar fi o chestiune finală.

Înainte de a veni în Cristos, înainte de a primi Spiritul sfânt, se poate să fi comis încălcări, dar aceste încălcări n-ar avea același grad de responsabilitate ca și acelea ale unui creștin consacrat; căci, după ce cineva a intrat în familia Domnului, există o creștere a luminii și a cunoștinței și prin urmare responsabilitatea crește. Domnul a spus că acei care au cunoscut voia Lui și n-au făcut-o vor primi multe lovituri; dar acei care n-au cunoscut-o și n-au făcut-o vor primi mai puține lovituri. Mulți din poporul Domnului au comis păcate mai mult sau mai puțin voite și au primit lovituri mai mult sau mai puțin severe.

Scripturile vorbesc despre un grad de păcat cu voia care ar fi de moarte, și astfel de păcat este menționat ca păcat împotriva Spiritului sfânt. Noi înțelegem că acesta este un păcat împotriva cunoștinței clare — o percepție a răului și o încălcare a Legii lui Dumnezeu în mod voit, deliberat. Evreii care L-au răstignit pe Cristos au păcătuit împotriva luminii și au avut mare responsabilitate. Totuși, apostolul Petru spune: „Și acum, fraților, știu că din neștiință ați făcut așa, ca și mai-marii voștri” (Fapte. 3:17). Ei nu și-au dat seama că Îl răstigneau pe Domnul slavei. Dar dacă cineva conceput de Spiritul sfânt s-ar alătura unei nelegiuiri asemănătoare, înțelegem că aceasta ar fi o chestiune diferită. Pedeapsa asupra acestor luminați spiritual n-ar fi nimic mai puțin decât Moartea a Doua.

Apostolul Pavel arată de ce Biserica poate păcătui cu acest păcat care duce la moarte. El spune că dacă păcătuim cu voia, după ce am primit o cunoștință a Adevărului și am gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu, și am fost făcuți părtași ai Spiritului sfânt — dacă atunci am cădea (nu dacă ne-am împiedica, ci dacă am cădea cu totul, întorcându-ne la păcat), ar fi ca o scroafă care a fost spălată și care se întoarce din nou să se tăvălească în noroi. În astfel de caz, încălcarea ar fi deplină.

 

A păcătuit Adam împotriva Spiritului sfânt?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să avem o concepție clară despre ceea ce constituie Spiritul sfânt. Răspunsul scriptural este că Spiritul sfânt, într-una din creaturile inteligente ale lui Dumnezeu, este spiritul de fiu. Creația animală nu are acest spirit de fii. Ele n-au fost făcute în chipul moral al Creatorului. Îngerii au spirit de fii. Adam a fost creat în chipul moral și în asemănarea Creatorului — un fiul al lui Dumnezeu. De aceea trebuie să înțelegem că el a avut Spiritul Tatălui, Spirit de fiu.

Când Adam a devenit neascultător, aceasta a însemnat pierderea Spiritului de fiu și scoaterea lui de la orice legătură cu Tatăl. Și această legătură cu Dumnezeu a fost pierdută pentru toți urmașii lui. Dar Dumnezeu a făcut un aranjament prin care Adam să se poată întoarce la El — și toți copiii lui pot veni, dacă doresc. Această operațiune de ridicare și restabilire a omenirii este menționată în Scripturi ca o împărtășire, sau o revărsare a Spiritului sfânt.

Aceasta nu a venit încă peste lume, dar se împlinește acum în Biserică. Biserica, acceptată la o nouă natură, sub anumite condiții speciale în timpul acestui veac Evanghelic, este concepută la starea de fii și este clasată ca fii ai lui Dumnezeu. Această primire a Bisericii acum în relația de fii, și mai târziu binecuvântarea lumii, este menționată în profeția lui Ioel. Acolo profetul vorbește despre Domnul că „în zilele acelea” Își toarnă Spiritul peste servitorii și servitoarele Sale; și El declară că, după aceea, Își va turna Spiritul peste toată carnea — pentru ca și ei să se poată întoarce la starea de fii, în relație cu Dumnezeu. Ioel 2:28-32; Fapt. 2:16-18.

Adam a avut Spiritul lui Dumnezeu. Acesta a fost primit în mod natural; și dacă n-ar fi fost căderea, această stare ar fi fost menținută, întocmai ca în cazul sfinților îngeri. Acești îngeri, datorită faptului că nu și-au pierdut această relație, nu au avut nevoie de o acordare specială a Spiritului sfânt.

Putea Adam să se căiască?

Ar fi fost posibil ca Adam să se căiască, după ce a comis acest păcat cu voia? Cuvântul căință poate fi folosit în două moduri diferite. Noi folosim adesea cuvântul cu sensul de pocăință, regret pentru o greșeală etc., dar această folosire obișnuită a cuvântului nu este semnificația sa deplină. Înseamnă a primi înapoi, a se întoarce la starea anterioară, sau a lua o cale opusă de cea pe care mergea. Adam se putea căi în sensul de a se pocăi, dar nu se putea căi în sensul de a se întoarce la locul unde a fost înainte de a păcătui. Aceasta cerea plătirea prețului păcatului său de către altcineva. Sfântul Pavel a spus despre Esau că el a fost „lumesc” și că „mai pe urmă, dorind să moștenească binecuvântarea, a fost respins (căci n-a găsit loc pentru pocăință), deși a căutat-o cu lacrimi” (Evrei 12:17). Esau a găsit ocazii din belșug să plângă și să-i pară rău; dar n-a găsit o ocazie să primească înapoi ceea ce pierduse. Așa a fost și cu Adam.

Dar această incapacitate de a se căi este total diferită de ceea ce vrea să spună apostolul când vorbește despre Biserică. El spune: „Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoștința deplină a Adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare sigură și înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care va mistui pe potrivnici” (Evrei 10:26, 27). Pentru aceștia n-ar mai putea fi nici o căință. Inimile lor au devenit prea împietrite. Ei nu pot fi reînnoiți spre pocăință (Evrei 6:4-8). Dar prevederea pentru Adam a fost aranjamentul lui Dumnezeu ca Cristos să guste moartea pentru el. Dar acum Cristos nu mai moare; de aceea, oricine primește odată beneficiul morții lui Cristos și îl folosește greșit, intră a doua oară sub sentința morții, și din aceasta, din Moartea a Doua, nu mai există revenire.

 

Temerile neîntemeiate ale unora

Noi credem că majoritatea oamenilor care cred că au săvârșit păcat care duce la moarte sunt doar chinuiți de temeri; și că în cele mai multe cazuri ei trebuie numai să aibă o instruire mai bună în privința Domnului, a caracterului și a aranjamentului Său. Au venit la noi oameni foarte speriați, crezând că au comis păcat care duce la moarte și că nu exista pentru ei speranță de împăcare cu Dumnezeu. Uneori ne-au spus numai despre temerile lor și am fost nedumeriți; căci aparenta căință și regretul lor erau semne favorabile. În unele cazuri, unde ne-au spus despre faptele cazului, am putut în cinci minute să-i ușurăm cu totul și să le arătăm că înțeleseseră total greșit chestiunea. Aceasta le-a dat multă pace. O persoană ne-a mărturisit că necazul durase optsprezece ani. De atunci această persoană se bucură în Domnul și Îl servește foarte acceptabil.

Dar ideea potrivită este că persoana nu poate fi adusă înapoi dacă este de felul celor care au renunțat la Domnul în mod voit și deliberat. Dumnezeu caută oameni loiali; și dacă cineva arată o neascultare voită, intenționată, nu este potrivită să trăiască deloc. Totuși, când vedem căință, putem să privim cu speranță.

 

Păcatul împotriva Spiritului sfânt este de neiertat

Trebuie să recunoaștem o deosebire între un păcat împotriva Spiritului sfânt și păcatul care duce la moarte. Cu alte cuvinte, un păcat împotriva Spiritului sfânt poate fi de diferite grade de răutate în ochii lui Dumnezeu. Ne-am putea gândi la păcate mici și la păcate mari împotriva Spiritului sfânt. Nici un păcat împotriva Spiritului sfânt nu poate fi iertat. Dar unele din aceste păcate ar putea fi pedepsite cu lovituri, iar altele cu moartea.

Spiritul sfânt de fii n-a fost posedat de farisei, cărora Isus le-a adresat cuvintele Sale. Dar ei au avut o oarecare cunoștință a luminii Spiritului sfânt în persoana Domnului nostru. Spiritul sfânt a fost vizibil în El într-o măsură remarcabilă. Evreii erau în diferite grade de condamnare, în măsura în care aveau ochii înțelegerii deschiși. Cei care au primit puțină cunoștință și au refuzat-o, au avut mai mică responsabilitate decât cei care au văzut mai mult și au refuzat-o. Și cei care L-au prezentat într-o lumină falsă n-au păcătuit atât de mult împotriva Lui, cât împotriva Spiritului sfânt din El.

Domnul nostru a spus că orice fel de păcat și hulă vor fi iertate cu excepția păcatului împotriva Spiritului sfânt. Acesta nu le va fi iertat. Fariseii, nefiind primiți în familia lui Dumnezeu, au avut totuși o mare măsură de lumină și prin urmare o mare responsabilitate. Și când ei, cu multă lumină, au denaturat-o, aceasta a arătat o măsură de voință din partea lor, care, după cum a spus Isus, va fi în mod sigur pedepsită. Putem spune că foarte puțini au avut la vremea aceea o cunoștință atât de deplină încât să fie vinovați în sensul cel mai deplin.

 

Păcatul lui Iuda

Păcatul care duce la moarte este un păcat deplin împotriva Spiritului sfânt, păcatul împotriva deplinei lumini și cunoștințe, păcatul deliberat, voit. Știm de o singură persoană care a avut o astfel de lumină deplină și ocazie deplină înainte de învierea Domnului nostru și de venirea binecuvântării Cincizecimii; și acea persoană a fost Iuda. Lumina sa specială a constat nu numai în aceea că L-a văzut pe Isus, I-a văzut miracolele și a fost martor al caracterului Său nobil, dar Iuda a primit din acest Spirit sfânt prin împărtășire de la Isus, și l-a folosit, scoțând demoni etc.

Isus a spus: „Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Bine ar fi fost pentru omul acela să nu se fi născut!” (Marcu 14:21). Iuda a avut suficientă lumină, nu ca să-l condamne numai la lovituri și pedeapsă, dar să-l condamne așa încât să nu mai aibă altă ocazie și speranță. El a păcătuit împotriva luminii foarte mari. În afară de Iuda nu mai știm despre nimeni altcineva care să fi comis păcat care duce la moarte, în afară de cei care se dovedesc necredincioși după ce au fost concepuți de Spiritul sfânt ca Noi Creaturi, și care au primit astfel mintea lui Dumnezeu, Spiritul sfânt.

 

Tratarea bolii spirituale

Scripturile de asemenea dau de înțeles că dacă unii au ajuns într-o stare de spiritualitate foarte joasă, aceștia ar putea avea o posibilitate de recuperare, nu prin ei înșiși, ci prin slujirea celor credincioși din Preoțimea împărătească. Apostolul Iacov vorbește despre unii care sunt „bolnavi”. El spune că un atare să cheme pe Bătrânii Bisericii, iar ei să se roage pentru el și rugăciunea credinței îl va recupera la părtășie cu Dumnezeu — și el adaugă: „Cine întoarce îrecupereazăș pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte” (Iacov 5:20). Se pare că sufletul acela este în chinurile morții; dar dacă el va arăta o credință suficientă și va chema pe unii frați adevărați și își va mărturisi cu umilință păcatul și va solicita rugăciuni, ar părea că face un pas care ar fi considerat favorabil de Domnul, care i-ar putea da încă o ocazie și o încercare.

Gândul nostru este că de obicei nu ar fi nevoie ca individul să-și mărturisească greșelile cuiva, decât dacă ar fi persoana împotriva căreia a greșit și căreia prin urmare i s-ar cuveni scuze. Altfel păcatele noastre trebuie mărturisite numai Domnului, în afara unor situații extreme, când cineva și-a pierdut părtășia cu Domnul și a simțit că pentru el n-a rămas nimic altceva decât înstrăinarea completă de Dumnezeu. În cazul din urmă am sfătui pe un astfel de frate să cheme pe Bătrânii Bisericii și să facă o mărturisire, pentru ca păcatul împotriva Spiritului sfânt să poată fi anulat.

 

A minți pe Spiritul sfânt

Unii s-au întrebat: A fost păcatul lui Anania și al Safirei de neiertat? Răspundem: A fost un păcat de neiertat; căci Anania și Safira sunt încă morți. Ei pot avea o ocazie în viitor, după câte știm noi. Nu este treaba noastră să hotărâm gradul de voință în legătură cu fapta lor rea. Numai Domnul poate să știe, iar El încă nu Și-a arătat decizia. Se poate că ei au fost îndepărtați doar de la viața prezentă și vor avea ocazie în viitor. Dacă ei erau într-adevăr concepuți de Spiritul sfânt, aceasta n-ar putea fi posibil; căci toți cei care vor avea parte în Turma Mică sau în Mulțimea cea Mare își primesc pedepsele și experiențele purificatoare în această viață, și nici unul dintre ei nu va primi vreo pedeapsă în viața viitoare. Apostolul spune că noi nu vom veni la condamnare cu lumea. Noi primim încercarea de viață sau moarte veșnică în timpul de acum.

În zilele apostolilor, când a fost stabilită o comunitate parțială de interese, un număr de credincioși și-au vândut averile și au contribuit la fondul general. Deși n-a fost nimic obligatoriu pentru nimeni în privința acestei vinderi a proprietății și a predării ei în vistieria comună, însuși faptul că cei care procedau așa erau foarte stimați în Biserică a devenit în mod natural o cursă pentru unii care, fără un spirit adevărat de ajutorare și sacrificiu, au dorit să aibă aprobarea fraților.

 

Rezultatele uimitoare ale înșelăciunii voite

Anania și Safira au făcut parte din această clasă, doritori după aprobarea Bisericii, totuși deficitari în adevăratul spirit de sacrificiu. Ei au avut o proprietate pe care s-au hotărât s-o vândă; și pentru a poza înaintea credincioșilor ca sfinți de grad înalt, ei au pretins că dau în fondul general întreaga sumă primită pe proprietate. În secret însă ei au avut sentimente mult mai puțin generoase. S-au înțeles că vor reține o parte din banii obținuți prin vânzare pentru împrejurări viitoare, dar vor trece drept sacrificatori pentru întreaga sumă.

Greșeala căii lor este vizibilă. După cum a declarat apostolul Petru, proprietatea era a lor și după ce au vândut-o încă mai aveau dreptul să facă ce doreau cu beneficiile. Dar ei ar fi trebuit să fie cinstiți în privința tranzacției, și dacă doreau să dea o zecime, o jumătate sau toată suma, era numai chestiunea lor personală, și nimeni n-ar fi avut nici cel mai mic drept să le găsească vină sau să-i critice. Întregul rău a constat în înșelarea practicată — spunând că o parte din bani era totul, cu scopul înșelării Bisericii și câștigării aplauzelor pentru un sacrificiu mai mare decât făcuseră. După cum a spus sfântul Petru, ei au mințit, nu pe om, ci pe Spiritul sfânt al lui Dumnezeu. În aceasta și numai în aceasta a constat păcatul pentru care au murit.

Relatarea spune că „o mare frică a venit peste toată adunarea” — mare reverență față de Dumnezeu și față de apostoli, reprezentanții Lui. Ea a adus și înțelegerea că consacrările pentru Domnul sunt departe de a fi forme fără sens. Aceasta a însemnat, nu numai pentru cei care deja îmbrățișaseră cauza Domnului, ci și pentru toți cei care se vor identifica după aceea cu Biserica, și anume că ar fi mai bine pentru cei nesinceri să nu pretindă a fi ucenici. Foarte probabil influența lecției a durat un timp considerabil — în timpul vieții apostolilor.

Ne putem gândi la o lecție care poate fi foarte bine învățată, din această întâmplare din trecut, de poporul consacrat al Domnului de astăzi. Lecția este că Dumnezeu dorește „ca adevărul să fie în omul dinăuntru” — în inimă — și că oricine nu are această calitate — sinceritate, cinste, adevăr — nu poate fi plăcut lui Dumnezeu; și prin urmare nu poate avea parte în gloriile care vor fi date în curând clasei alese a acestui Veac Evanghelic. Psalmul 51:6.

Privind la noi înșine, ajungem să ne dăm seama cât de imperfecți sunt toți membrii rasei decăzute; și când ne gândim la perfecțiunea lui Dumnezeu, putem concepe numai o singură calitate pe care ar putea-o poseda creatura decăzută care să corespundă aprobării divine. Acea calitate este onestitatea. Adevăratul creștin trebuie, în onestitate, să-și mărturisească neajunsurile proprii, deficiențele proprii. El trebuie, în onestitate, să recunoască faptul că suficiența sa este de la Dumnezeu, prin Cristos, și nu prin sine. El trebuie să se străduiască onest pentru standardul pus înaintea lui în Evanghelie. Trebuie să admită onest că nu poate face lucrurile pe care ar dori să le facă. Trebuie să accepte sincer și deplin dreptatea lui Dumnezeu în Cristos Isus, ca acoperitoare pentru neajunsurilor sale. Suntem înclinați să credem că cel mai mare păcat în Biserică — printre credincioșii consacrați — este păcatul necinstei; păcatul pentru care dezaprobarea divină este atât de bine ilustrată în cazul lui Anania și al Safirei.

Aceasta este însă o chestiune individuală, cum a fost în zilele apostolilor. Fiecare individ din poporul Domnului trebuie să răspundă Domnului Însuși pentru comportamentul său. Deci se cade ca toți cei care caută aprobarea divină să aibă grijă să nu fie influențați de dispoziția predominantă spre ipocrizie, ci să se poarte cu Domnul în curăție și onestitate a inimii. Ei să caute ca, făcând un legământ să-I dea lui Dumnezeu și serviciului Său tot ce au, să nu rețină nimic, ci să considere că timpul lor, influența lor, mijloacele lor, viețile lor, sunt pe deplin devotate Domnului și ca ei să le folosească pe acestea ca fiind ale Lui — după cum cred ei că ar dori El să le folosească — ca servitori credincioși.

R — 5451 / mai 1914

C. M. 111

1 Fie departe de mine,

Și frica și spaima;

Apără-mă de necazuri,

Ce-mi strică viața.

Să știu ce rău e păcatul

Și în el a trăi,

Și-ndreptând voința, să sting

Patimile mele.

 

2 Să nu mă depart de Tine,

Lepădând darul Tău.

Deșteptând sufletul meu, tot

De la Tine-aștept eu,

Să fie conștiința mea

Iute ca privirea;

Venind păcatul, ține-mă

Deștept totdeauna.

 

3 Și rătăcindu-mi sufletul,

Mustre-mă vorba Ta,

Înlătură piedicile,

Doamne, din calea mea.

Fă ca și cel mai mic păcat,

Să mă doară cumplit

Și pentru leac trimite-mă

La sângele sfințit.