Iubirea sacrificatoare

Iubirea sacrificatoare

față de iubirea din datorie

 

„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată gândirea ta. „ Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” (Mat. 22:37-39). „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, așa cum v-am iubit Eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât acel care își dă viața pentru prietenii săi.” Ioan 15:12, 13.

Calitățile Înțelepciunii, Dreptății, Iubirii și Puterii sunt în deplină armonie și unire în caracterul Tatălui nostru ceresc, Creatorul nostru. În El aceste calități se completează una pe alta, și în cea mai deplină armonie. Și noi trebuie să ne străduim să încorporăm aceste trăsături în caracterul nostru. Când folosim acești termeni cu referire la omenire, suntem obligați să recunoaștem în ce grad mic, comparativ, se află aceste trăsături în omenire.

Noi folosim termenii dreptate și iubire pentru a reprezenta caracteristici care în omenire sunt mai mult sau mai puțin imperfecte. Vorbim despre caritate sau generozitate. Această trăsătură, o anumită manifestare a iubirii, întrece simpla dreptate. Este o persoană căreia îi datorăm un dolar. Nu înseamnă caritate dacă-i plătim acel dolar. Este datorie, dreptate. Un anumit curs ar fi drept și nimic mai puțin de atât n-ar fi drept. Anumite lucruri sunt obligatorii. Ceea ce depășește obligația ar fi milă, compasiune, iubire.

Care este datoria noastră față de aproapele nostru? Să presupunem că aproapele nostru a intrat în datorii sau că și-a pierdut dreptul la viață. Ce ar trebui să facem pentru el? Să ne dăm viața pentru viața lui? Să ne asumăm obligațiile lui? A face astfel ar fi o faptă foarte iubitoare. Ar putea fi și dreaptă, dar ar trece dincolo de linia simplei dreptăți; căci dreptatea ar cere numai să facem pentru aproapele nostru chiar cum ne-ar place să ne facă el, dacă am fi în locul lui. Regula de Aur ar măsura ce trebuie să facem pentru aproapele nostru. Dacă, după ce am făcut acest lucru, am dori să facem ceva mai mult, aceasta ar întrece cerințele dreptății; ar fi iubire, favoare.

Dar să observăm că Legea lui Dumnezeu cere nu numai dreptate, ci și iubire — iubire supremă față de Dumnezeu și iubire față de semenii noștri. Ea cere milă, amabilitate. Să remarcăm îndemnurile în această privință, pe care Dumnezeu le-a dat Israelului natural sub Lege. Să vedem ce întindere aveau ele. „Dacă întâlnești boul vrăjmașului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci negreșit acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmașului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuți negreșit să ia povara de pe el.” „Dacă este flămând vrăjmașul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea. Căci, făcând așa, aduni cărbuni aprinși pe capul lui și Domnul îți va răsplăti” (Exod. 23:4, 5; Prov. 25:21, 22). Dacă o iubire atât de largă și de cuprinzătoare este cerută de Legea lui Dumnezeu și a fost obligatorie pentru Israelul natural, în ce grad ar trebui să aibă și să manifeste Israelul spiritual această trăsătură nobilă!

 

Dreptatea a pronunțat sentința omului

Pedeapsa pe care a pus-o Dumnezeu peste rasa noastră păcătoasă a implicat omenirea în plâns, suspin și moarte. Nu o exercitare specială a Iubirii a fost cea care a pronunțat pedeapsa cu moartea. O exercitare specială a dreptății a fost aceea. Totuși, n-a fost nici o încălcare a principiului Iubirii în această sentință cu moartea; ea a fost în deplină armonie cu Iubirea. La timpul cuvenit Dumnezeu Și-a manifestat Iubirea pentru om, chiar și în starea lui decăzută, prin dăruirea comorii Sale cele mai alese — Singurul Său Conceput. Iubirea a rămas compatibilă cu perfecțiunea caracterului Său. N-a mai fost o iubire a părtășiei, cum ar fi cu o ființă perfectă, ci a fost o iubire a milei, a compasiunii.

Iubirea n-a fost obligată să facă pregătire pentru răscumpărarea omului decăzut. Actul acela a fost numai din har, și dacă răscumpărarea a fost din har, n-a fost din Dreptate. Deci, în faptul că a trimis pe Fiul Său pentru a fi Răscumpărătorul omului, Dumnezeu a făcut un pas care depășea orice putea cere Dreptatea. În aceasta a fost manifestată Iubirea lui Dumnezeu, compasiunea lui Dumnezeu, trecând cu prisosință peste ceea ce era datoria Lui. Omul nu putea avea nici o pretenție la datorie, pentru că el își pierduse toate drepturile și devenise un condamnat înaintea Legii drepte a lui Dumnezeu. Dar marea milă a lui Dumnezeu în faptul că S-a îngrijit de o eliberare pentru această rasă condamnată a ilustrat caracterul Său glorios și binevoitor. În aceasta a fost manifestată Iubirea lui Dumnezeu pentru noi, prin aceea că, în timp ce noi eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi; și acesta a fost însuși Planul lui Iehova. Astfel Iubirea poate merge dincolo de Dreptate și chiar dincolo de măsura iubirii cerute de un caracter perfect.

Iubirea lui Dumnezeu și a lui Cristos, așa cum se manifestă în marele Plan de Răscumpărare, a fost o Iubire sacrificatoare. Astfel cei care sunt invitați să devină membri ai Corpului lui Cristos trebuie să aibă aceeași iubire. Nu este numai iubirea cerută de Legea perfectă a lui Dumnezeu, care este obligatorie pentru toate creaturile Sale inteligente de pe oricare plan, ci este mai mult. Este o iubire care bucuros își va da viața cumpărată pentru ei prin moartea lui Isus. Această viață este dată ca sacrificiu împreună cu Domnul și Capul lor. Noi ne dăm viața în serviciu pentru frați, și acest sacrificiu este acceptabil fiindcă meritul lui Cristos ne este atribuit, făcându-ne în mod socotit perfecți înaintea lui Dumnezeu. După cum spune apostolul: „și noi trebuie să ne dăm viața pentru frați”. Frații n-ar putea cere aceasta de la noi și nici noi de la ei; dar cu toții ar trebui să facem acest lucru cu bucurie, când avem ocazia. 1 Ioan 3:16.

 

Să avem gândul lui Cristos

După cum Cristos ne-a răscumpărat dându-Și viața ca jertfă de bună voie, tot așa să avem și noi același gând, aceeași dispoziție, aceeași voință. Acesta este Legământul special al Bisericii — Legământul de Jertfă (Ps. 50:5). Acesta este Legământul pe care Domnul nostru l-a făcut cu Tatăl și noi trebuie să urmăm în urmele Sale. Lumea va câștiga viață veșnică dacă va ajunge la standardul dreptății cerute de Legea lui Dumnezeu. Dar în ceea ce ne privește, noi trebuie să avem un standard încă mai înalt.

Astfel, când apostolul declară că „dragostea deci este împlinirea legii”, el nu-i limitează pe acei care sunt guvernați de Iubire astfel încât să facă voia Tatălui până la moarte, la simpla respectare a Legii date lui Israel. Pentru a fi din această clasă aleasă, un membru al Preoțimii împărătești care se angajează să-și dea viața ca jertfă, se cere mai mult decât doar împlinirea cerințelor Legii. Se cere iubire până la gradul jertfirii de sine. Și astfel îndeplinind voința Tatălui pentru noi, ne vom dovedi vrednici de slavă, cinste și nemurire, natura divină — care a fost promisă clasei biruitoare — celor „mai mult decât biruitori”.

 

„Iubirea e umplerea paharului altuia din al nostru,

Iubirea e zilnică cedare și zilnică luare;

Alegerea cărării pietroase în fiecare zi

Pentru ca picioarele altuia să poată călca o netedă cale.

Iubirea nu e oarbă, ci prin ochii altuia privește;

Și nu întreabă „trebuie să dau?”, ci „pot oare să sacrific?”

Iubirea-și ascunde tristețea, ca inima și buzele altuia să poată cânta,

Și-mpovărată umblă, ca viața altora să poată-nflăcărat zbura.

Frate, ai tu asemenea iubire-n suflet?

Ea numele îți va schimba în sfânt când scopul vei atinge.”

R 5643 / martie 1915