Suma tuturor harurilor

Suma tuturor harurilor

 

„Acum, deci, rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” 1 Corinteni 13:13.

Apostolul Pavel tocmai făcuse referire la diferitele daruri miraculoase ale Spiritului acordate atunci tuturor celor concepuți de Spirit la natura nouă. Oricui îi lipsea vreun dar special în acel timp, ar fi arătat astfel tuturor credincioșilor că el nu devenise membru al Bisericii lui Cristos. Aceste daruri supranaturale au servit și să ajute Biserica primară în creșterea spirituală. Ei nu aveau Biblia în zilele acelea, și dacă ar fi avut-o, numai foarte puțini ar fi putut să o citească; prin urmare, ei aveau nevoie de ajutor special, de care mai târziu Biserica n-a avut nevoie și care a fost retras.

În această scrisoare către Biserica din Corint, apostolul, după ce vorbește despre aceste diferite daruri, spune: „Și vă voi arăta o cale nespus mai bună". Apoi el continuă și arată superioritatea roadei Iubirii. Oricine are Spiritul sfânt trebuie să aibă cel puțin o măsură din această roadă, fie că este floarea mică ce conține mugurul fructului, fie că este fructul parțial dezvoltat, fructul deplin dezvoltat sau fructul copt. Dumnezeu, Tatăl nostru, care Se uită la inimă, știe cum Spiritul Său sfânt din inima noastră caută să controleze carnea, să îndrumeze mintea și toate cuvintele și faptele. Noi nu suntem capabili să ne judecăm inimile unul altuia. Apostolul a spus că el nu se simțea în stare să se judece potrivit nici pe sine, ci a lăsat pentru Domnul judecata. El știa că inima lui era loială și că el se străduia să fie cum dorea Domnul. Cu toate că era conștient de incapacitatea sa de a „practica binele pe care îl vrea”, el știa că Învățătorul îi accepta loialitatea inimii; așa încât el făcea tot ce putea și lăsa restul în seama lui Dumnezeu.

Credința noastră și speranța noastră în Domnul ne conduc la o străduință serioasă de a dezvolta roada iubirii în toate diferitele și frumoasele ei faze. Blândețea este o parte din iubire, supunerea este o parte din iubire, tot așa și umilința și dragostea frățească. Întrebarea în discuție la fiecare copil al lui Dumnezeu nu este cât de înalt și de bine construit sunt eu, sau cât de arătos sau de bine educat sunt, sau câte relații după trup am, sau cât de multe sau cât de frumoase predici am ținut, sau, nici chiar, câți am adus la cunoștința Adevărului? Dar întrebarea vitală este: Cât de mult din calitatea iubirii am dezvoltat? Cât de mare este asemănarea caracterului meu cu cel al lui Cristos?

 

Iubirea este lucrul principal

De ce această calitate a iubirii este făcută atât de proeminentă în Cuvântul lui Dumnezeu? Răspundem: Pentru că este primul lucru, lucrul cel mai important, lucrul principal. Ea este împlinirea Legii lui Dumnezeu; și într-adevăr, iubirea jertfitoare poruncită sfinților lui Dumnezeu din acest veac merge chiar dincolo de cerințele legii perfecte. Dar de ce este Iubirea pusă întâi? Nu este pentru că Dumnezeu a pus-o astfel în mod arbitrar, nici pentru că El Și-a exercitat puterea de a porunci și a declarat că ea trebuie să fie prima. Nu. Este fiindcă nici o altă calitate a caracterului nu este atât de încântătoare, atât de frumoasă, atât de producătoare de fericire și de bucurie, atât de mare binecuvântare pentru toți cei asupra cărora acționează. Ea este însăși esența caracterului lui Dumnezeu. „Dumnezeu este DRAGOSTE!” Această trăsătură reprezintă în mod deosebit personalitatea Sa. Deși Dumnezeu este atotdrept și atotputernic, nu spunem că Dumnezeu este Dreptate sau că Dumnezeu este Putere, ci că Dumnezeu este Iubire. El Își folosește marea Sa Putere numai așa cum dictează și aprobă Iubirea. El Își folosește Dreptatea numai în armonia cea mai deplină cu gloriosul Său atribut al Iubirii. Iubirea este resortul tuturor actelor Sale.

Oricine, prin urmare, vrea să fie asemenea lui Dumnezeu, trebuie să fie iubitor, trebuie să aibă iubirea ca și trăsătură dominantă a caracterului său și a vieții sale. Iubirea și dreptatea sunt inseparabile. Iubirea trebuie să continue toată eternitatea; și numai cei care devin întruparea activă a acestei trăsături grațioase de caracter vor trăi veșnic. Deci vedem importanța supremă a dezvoltării ei în viața fiecăruia.

Alături de minunata predică de pe munte a Domnului nostru stă această predică despre Iubire, relatată în 1 Corinteni capitolul 13. Ambele discursuri dau aceeași învățătură, dar o abordează din puncte de vedere diferite. Ca elevi în Școala lui Cristos, toate instrucțiunile din Cuvântul și providențele divine sunt intenționate de Domnul în viețile noastre să ne dezvolte caracterele și să ne influențeze purtarea în armonie cu cerințele Iubirii. Învățătorul a spus: „Vă dau (Bisericii) o poruncă nouă: să vă iubiți unul pe altul”. Deoarece la copilul lui Dumnezeu „Dragostea este împlinirea Legii” și este „legătura desăvârșirii”, nu este de mirare că suntem asigurați din Scripturi că „Dumnezeu este Dragoste” și că „cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu”. Domnul nostru a spus că „viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” — Dumnezeul care este Iubire.

Această calitate nobilă a caracterului creștin nu poate fi obținută instantaneu. Ea este ceva ce crește; și dezvoltarea ei este lucrul de căpetenie, preocuparea de căpetenie a fiecărui copil al lui Dumnezeu conceput de spirit, care vrea să-L cunoască pe Dumnezeu, care vrea să câștige marea răsplată a vieții pe cel mai înalt plan de existență și care vrea să vadă pe Tatăl nostru și pe Mântuitorul nostru față în față și să stea în prezența lor veșnic.

 

Toate realizările sunt fără valoare dacă nu este iubire

În acest minunat discurs pe care-l analizăm, sfântul Pavel arată că acest har-cunună, Iubirea, este calitatea necesară pentru a face un serviciu acceptabil pentru Dumnezeu. Dacă Iubirea nu este forța motrice stăpânitoare în noi, cel mai mare zel, cea mai frumoasă retorică sau cea mai bogată elocvență pentru Adevăr și pentru dreptate n-ar fi nimic în estimarea lui Dumnezeu și n-ar aduce nici o răsplată de la El. Dacă lipsește iubirea, marea abilitate în expunerea tainelor lui Dumnezeu, studiul mult și cunoștința multă n-ar însemna nimic în câștigarea aprobării Domnului. Chiar și credința care să mute munții ar fi fără valoare, dacă, uitându-Se în adâncul inimii, Tatăl ar vedea că lipsește iubirea. Dăruirea tuturor posesiunilor pentru a hrăni pe săraci sau a răspândi Evanghelia, dacă este făcută fără iubire care să ne impulsioneze, n-ar avea putere să ne aducă aprobarea lui Dumnezeu. Moartea ca martir n-ar fi acceptabilă decât dacă ar fi suportată din iubire față de Domnul și din loialitate față de Adevărul Său.

De ce? Fiindcă toate aceste lucruri ar putea fi făcute din motive egoiste — pentru a fi văzuți de oameni sau pentru a alimenta mândria sau pentru a exercita spiritul de combativitate. Iubirea trebuie să impulsioneze tot serviciul nostru pentru Dumnezeu, altfel totul ar fi complet fără valoare — ca „arama sunătoare sau un chimval răsunător”.

 

Spectrul iubirii — elementele ei componente

Un profesor de colegiu făcând comentarii asupra cuvântului Iubire a spus: „Cum ați vedea că un om de știință ia o rază de lumină și o trece printr-o prismă de cristal, cum ați vedea că ea iese în partea cealaltă descompusă în culorile componente ale ei — roșu, albastru, violet și portocaliu, și toate culorile curcubeului — așa Pavel trece acest lucru, Iubirea, prin magnifica prismă a intelectului său inspirat și ea iese în partea cealaltă descompusă în elementele ei. Și în aceste câteva cuvinte avem ceea ce s-ar putea numi spectrul Iubirii, analiza Iubirii. Vreți să vedeți care sunt elementele ei? Vreți să remarcați că ele au nume comune; că ele sunt aspecte despre care auzim în fiecare zi, că ele sunt lucruri care pot fi practicate în viață de fiecare om în fiecare loc; și cum dintr-o mulțime de virtuți obișnuite este format lucrul suprem, summum bonum îcel mai mare bun — n. t.ș?

Spectrul Iubirii are nouă ingrediente:

Răbdare — „Dragostea este îndelung răbdătoare”

Bunătate — „și este plină de bunătate”;

Generozitate — „dragostea nu este invidioasă”;

Smerenie — „dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”,

Amabilitate — „nu se poartă necuviincios”,

Lipsă de egoism — „nu caută folosul său”,

Blândețe — „nu se aprinde de mânie”

Nevinovăție — „nu se gândește la rău”,

Sinceritate — „nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”.”

La cele de mai sus noi mai adăugăm trei ingrediente:

Tăria — Dragostea „suferă toate „ răbdă toate”

Încrederea — Dragostea „crede toate”

Speranța — Dragostea „nădăjduiește toate”.

Nu suntem de acord cu profesorul că aceste haruri pot fi practicate de fiecare om, în fiecare loc, nici că ele sunt virtuți obișnuite. Trebuie să susținem că aceste haruri în ansamblu nu pot aparține „omului natural”. El poate într-adevăr îmbrăca ceva blândețe, ceva smerenie, ceva amabilitate, ceva răbdare, ceva bunătate, așa cum oamenii pot pune struguri pe tufele de spini sau smochine pe mărăcini; dar la omul natural aceste haruri sunt cu totul la suprafață, și nu sunt o creștere a harului interior, a Spiritului sfânt, a Spiritului Iubirii. Ele nu sunt o dovadă a relației cu Dumnezeu. Când persoana n-a fost concepută din nou prin Cuvântul Adevărului și prin Spiritul sfânt, imitarea anumitor aspecte exterioare ale iubirii n-o va face un fiu al lui Dumnezeu, nici nu-i va aduce răsplățile și binecuvântările stării de fiu, spre care există doar o Ușă — Cristos Isus.

Iar la creștin nu este suficientă o simplă manifestare exterioară a răbdării, smereniei etc., nici în ochii lui Dumnezeu nici în propriii săi ochi. Aceste roade bogate sunt produse numai de Spiritul Iubirii care locuiește în propria inimă. În țările civilizate multe din roadele Spiritului sunt recunoscute de către neregenerați ca trăsături de dorit și sunt imitate, ca semne de bună creștere. În multe cazuri ele sunt purtate cu succes ca o manta sau ca o mască, acoperind inimi și sentimente cu totul antagoniste Spiritului Iubirii.

 

Imitarea iubirii de către lume este o spoială exterioară

În timp ce chiar și numai o imitare a roadelor Iubirii diminuează într-o măsură relele și necazurile și fricțiunile care însoțesc starea decăzută a omului, totuși aceasta este numai o spoială, după cum situațiile de stres și încercare arată adesea într-o manieră dureroasă. Ne amintim un raport pe care l-am citit odată despre un incendiu la un anumit Bazar de Caritate din Paris, care arăta că cei mai cizelați și mai aristocrați tineri din cel mai politicos oraș și popor de pe pământ au dat dovadă de ferocitate animalică atunci când au fost confruntați cu moartea, și că în goana lor nebună de a scăpa de flăcări s-au doborât și s-au rănit unii pe alții și le-au tratat astfel chiar și pe doamnele de prim-rang din Franța, față de care înainte fuseseră peste măsură de politicoși. Nu putem aștepta mai mult de la unul care are o inimă egoistă, spoită cu iubire — nici chiar cleiul tare al cavalerismului nu va ține spoiala în asemenea împrejurări.

Acum este foarte aproape timpul când o criză mult mai mare și mai grozavă va arăta întregii lumi că mare parte din politețea și blândețea zilelor noastre este numai la suprafață, și nu este din inimă, nu este roada Spiritului sfânt al Iubirii. În acea criză mare, după cum Cuvântul Domnului înfățișează grăitor, „se vor bate frate cu frate, prieten cu prieten”. În acea Zi mare de Răzbunare, măștile politeței formale și ale cavalerismului formal vor fi date la o parte, și lumii, pentru o perioadă scurtă, astfel i se va descoperi urâciunea și egoismul ei, încât s-o înspăimânte și s-o ajute să se pregătească pentru Împărăția binecuvântată a Iubirii, care va fi stabilită atunci prin marele Emanuel, Mesia lui Dumnezeu. Și această mare Zi de Răzbunare a început deja.

 

Atrași de iubirea divină

Scripturile ne informează că în starea noastră decăzută iubirea neegoistă este străină naturilor noastre, și trebuie introdusă în ele prin Puterea lui Dumnezeu. Apostolul spune: „Nu „ noi am iubit pe Dumnezeu, ci „ El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca ispășire pentru păcatele noastre”. Aflând despre această mare iubire a lui Dumnezeu și acceptând condițiile pe care le-a stabilit pentru a ne întoarce la El, prin Fiul Său, iubirea lui Dumnezeu ne constrânge la iubire ca răspuns.

Măsura aprecierii de către noi a Iubirii Divine va fi măsura zelului nostru în conformarea caracterelor după modelul divin. O dispoziție naturală aspră, necioplită, degradată, poate cere un timp mult mai îndelungat după ce harul iubirii divine intră în inima sa, înainte ca acel har să se manifeste în toate cuvintele, gândurile și faptele omului exterior. Alții, cu o fire mai rafinată, din naștere mai nobili și mai cultivați, ar putea chiar și fără harul lui Dumnezeu în ei să aibă multe din rafinamentele exterioare, așa încât conduita lor ca creștini să fie mai plăcută. Nimeni în afară de Cel care citește inima nu este competent să judece cine are și cine n-are bine dezvoltată această calitate a iubirii în caracterul lui. Luăm acum diferitele elemente ale Iubirii.

 

Analiză a elementelor componente ale iubirii

Iubirea este răbdătoare — este îndelung răbdătoare cu slăbiciunile și imperfecțiunile celor care dau vreo dovadă de intenții bune. Mai mult de atât, este răbdătoare chiar și cu aceia care nu sunt pe cale și care se opun dreptății și Adevărului, dându-și seama că întreaga lume este mai mult sau mai puțin sub influența marelui Adversar și a oștilor de demoni, care orbesc mințile maselor. Această manifestare a iubirii a fost foarte proeminentă la Domnul nostru Isus. Ce răbdător a fost El cu împotrivitorii Săi! Să dăm atenție cuvintelor apostolului din Epistola către Evrei: „Uitați-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, ca nu cumva să vă pierdeți inima și să cădeți de oboseală îîn facerea binelui și în răbdareș în sufletele voastre”.

Iubirea este plină de bunătate în metodele ei. Ea caută nu numai să facă bine, ci caută și să-l facă în modul cel mai blând posibil. În măsura în care este atinsă iubirea, efortul inimii va fi ca fiecare cuvânt și faptă, precum și gândul care le provoacă, să fie pline de bunătate. Iubirea este sensibilă, plină de afecțiune. Are un interes real și adânc față de alții, în special față de frații în Cristos. Este bine să ne amintim motto-ul bătrânului Quaker: „Voi trece prin această lume numai o dată. De aceea, orice lucru bun pe care-l pot face, sau orice bunătate pe care o pot arăta vreunei ființe umane să o arăt acum. Să nu amân, să nu neglijez, căci nu voi mai trece iarăși pe aici”. Acest sentiment se poate aplica în mod special în Biserica lui Dumnezeu.

Iubirea este generoasă și nu lasă loc de invidie, care, dimpotrivă, iese dintr-o natură pervertită — din egoism. Iubirea se bucură cu cei care se bucură; se bucură de prosperitatea fiecărei lucrări bune și cuvânt bun, și de înaintarea în harul creștin și de serviciul tuturor celor care sunt însuflețiți de Spiritul lui Dumnezeu.

Iubirea este smerită — „nu se laudă". Nu sună din trâmbiță înaintea ei. Faptele ei bune nu sunt făcute să fie văzute de oameni, nu sunt făcute să fie lăudate de frați, ci sunt făcute exact la fel și dacă nu vede sau nu știe nimeni în afară de Domnul. Nu se laudă nici cu cunoștința ei, nici cu harurile ei, ci în smerenie recunoaște că fiecare dar bun și desăvârșit vine de la Tatăl, și pentru fiecare îndurare primită Îi aduce Lui laudă. Iubirea caută mai degrabă să stea retrasă. Pe bună dreptate cineva a spus: „Iubirea îl cruță pe om de a se face de râs când își dă aere și când se înfige într-o poziție care-i trădează incompetența”.

Iubirea este politicoasă — „nu se poartă necuviincios”. Cât de frumoasă este această trăsătură la copilul lui Dumnezeu! Câtă durere este cauzată de lipsa de politețe, de lipsa acelei considerații atente față de alții care izvorește din iubirea adevărată în inimă — iubirea care este antrenată! Mândria și egoismul sunt la rădăcina celor mai multe cazuri de purtare necuviincioasă și de grosolănie atât de obișnuite la cei care se cred cineva, intelectual sau financiar. Iubirea perfectă, dimpotrivă, manifestă politețe împreună cu smerenia. Politețea, curtoazia, poate fi definită ca iubire în lucrurile mărunte.

Secretul curtoaziei adevărate este iubirea. Un domn sau o doamnă este o persoană care face lucrurile gentil, atent, blând, iubitor. Un adevărat creștin deci, ar trebui să fie un domn sau o doamnă în sensul cel mai adevărat și mai perfect. A ignora micile acte de curtoazie ale vieții pe motiv că nu sunt necesare este o greșeală serioasă pentru un copil al lui Dumnezeu. Un salut amabil, un zâmbet plăcut, mici acte de atenție față de alții — cine nu și-a dat seama de puterea lor sau n-a simțit durere în lipsa lor?

 

Neegoistă, blândă, sinceră

Iubirea este neegoistă — „nu caută folosul său”, interesele sale, exclusiv sau în primul rând. Nu caută niciodată să profite de alții sau să-și promoveze propriile interese egoiste. Ea merge către alții și caută să le promoveze confortul și fericirea. Nu dorește să ia pentru sine ce este mai bun din toate, nici să aibă locurile principale, sau cea mai mare atenție sau cele mai mari onoruri, ci mai degrabă dă întâietate altora la onoare și este dispusă cu bucurie să ia locul de jos. Pusă în practică, această fază a iubirii — lipsa de egoism — are o influență mare spre bine în toate lucrurile vieții, în casă, în Biserica lui Dumnezeu, peste tot.

Iubirea este blândă — „nu se aprinde de mânie”. Printre relele care abundă astăzi, este acesta al nervozității, agitației, proastei dispoziții, prea marii sensibilități, ofensării prea repede. Măsura în care această dispoziție este nutrită sau întreținută cu voia și nu se duce luptă împotriva ei, este o dovadă a unei deficiențe și a unei lipse de dezvoltare în Spiritul lui Dumnezeu, a deficienței în asemănarea cu Cristos, Modelul nostru.

Foarte puține dintre dovezile unui spirit greșit primesc atâta îngăduință și atâtea scuze pentru a fi continuate cum primește aceasta. Oricât de mult ar tinde slăbiciunea naturală sau nervozitatea în această direcție, fiecare membru adevărat al Corpului lui Cristos trebuie desigur să se opună viguros acestei dispoziții de a fi iritabil, cârcotaș și morocănos. El trebuie să lupte împotriva acestei tendințe a cărnii sale decăzute, trebuie să ducă o luptă bună împotriva ei prin puterea Domnului. Impunerea unei pedepse asupra sa pentru fiecare izbucnire de iritabilitate sau de manifestări urâte ar aduce curând mai mare veghere asupra limbii și asupra pornirilor neiubitoare ale naturii vechi. Puține trăsături de caracter slăvesc mai bine pe Domnul decât dispoziția blândă.

Iubirea este nevinovată. „Nu se gândește la rău” — nu presupune răul. Caută să interpreteze caritabil acțiunile, cuvintele și purtarea altora. Fiind curată și bine intenționată, se străduiește pe cât este posibil să privească cuvintele și purtarea altora din același punct de vedere. Nu adună animozități și suspiciuni, nici nu fabrică un lanț de dovezi amănunțite de intenții rele din lucruri mărunte. „Greșelile sunt groase unde iubirea este subțire” este o zicătoare înțeleaptă și adevărată. Iubirea pune cât de mult este posibil pe seama erorilor de judecată, mai degrabă decât să pună la îndoială motivele inimii.

Iubirea este sinceră — „nu se bucură de nelegiuire”. O întristează relele oriunde le întâlnește, dar este compătimitoare față de toți cei care cad în rău din cauza slăbiciunii sau care sunt asediați de ispite. În această privință iubirea îndeamnă la o cale de acțiune opusă față de cea a lui Balaam, care a iubit „plata nedreptății”. Ne amintim că Balaam se temea de Domnul, și ca proroc al Său nu se putea gândi să facă altfel decât după litera strictă a poruncii Domnului; dar el nu avea spiritul ascultării și loialității, spiritul iubirii; și, prin urmare, când i s-a oferit o răsplată dacă va blestema pe Israel, el a fost dispus, (pentru a primi plata), să se conformeze propunerii rele numai dacă îi permitea Domnul.

Tot așa, sunt unii creștini care au respect pentru litera Cuvântului Divin din teamă, dar cărora le lipsește Spiritul sfânt (dispoziția) al iubirii, și care, datorită unei iubiri pentru bogăție sau popularitate sau confort etc., sunt dispuși să se angajeze în diferite practici care vin cât este posibil de aproape de lezarea Cauzei Domnului, fără să se opună deschis Lui. Unii dintre acești balaami sunt în slujire; și pentru salariu, prestigiu și prietenia balaacilor bogați, sunt dispuși să predice învățături pe care ei nu le cred, să nu ia seama la practicile nesfinte, și în diferite feluri să arunce pietre de poticnire în fața Israelului spiritual și să-i încurajeze și pe alții să facă așa. Atât Domnul nostru cât și apostolii menționează că acești balaami sunt învățători falși în Biserica nominală. Vezi 2 Pet. 2:15; Iuda 11; Apoc. 2:14.

Fiecare, care caută să dezvolte în inima sa Spiritul sfânt, iubirea perfectă, ar trebui să apere cu grijă acest punct al sincerității motivului, precum și al integrității purtării. Cea mai mică sugestie de bucurie la căderea unei persoane sau lucru care în vreun grad reprezintă dreptatea și bunătatea, trebuie să fie deplânsă și biruită. Iubirea perfectă nu se bucură de nelegiuire în nici o împrejurare sau condiție, și n-ar avea nici o simpatie, ci numai tristețe în căderea cuiva, chiar dacă aceasta ar însemna câștigul său.

Iubirea „se bucură de Adevăr”. Oricât de avantajoasă ar fi eroarea, iubirea n-ar putea lua deloc parte la ea și n-ar putea dori răsplata răului și a erorii. Dar ea se bucură în Adevăr — adevărul asupra fiecărui subiect, și în special Adevărul Revelației Divine, oricât de nepopular ar putea fi el, oricâtă persecuție ar putea implica susținerea lui, oricât ar cauza pierderea prieteniei acestei lumi și a celor orbiți de dumnezeul acestei lumi. Spiritul Iubirii are o afinitate atât de puternică pentru Adevăr, încât se bucură să aibă pierdere, persecuție, necaz, sau orice ar veni împotriva Adevărului și a slujitorilor lui. În estimarea Domnului este totuna dacă ne rușinăm de El sau de Cuvântul Lui; și despre aceștia spune că și El Se va rușina de ei înaintea Tatălui și a sfinților îngeri. Iubirea nu are nici o simpatie față de ipocrizie sau prefăcătorie. Este transparentă și onestă în caracter.

 

Tare, încrezătoare, plină de speranță

Iubirea este tare — „suferă toate”. Este și dispusă și în stare să sufere pentru Cauza lui Dumnezeu: ocări, reproșuri, insulte, pierderi, denaturări, lipsuri și chiar moarte. „Ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră" — însuși centrul și viața acestei credințe fiind Spiritul sfânt al iubirii față de Domnul și față de cei care sunt ai Săi, și al iubirii compătimitoare față de lume. Iubirea perfectă va putea suporta cele mai grele împrejurări și condiții pe care Domnul le va permite să vină peste copiii Săi, și prin harul lui Dumnezeu să-i scoată „mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” și „S-a dat pe Sine Însuși pentru noi.”

Iubirea este încrezătoare — „crede toate”. Nu este suspicioasă, ci dimpotrivă, este dispusă să aibă încredere în alții pe cât este posibil, și să creadă în sinceritatea lor. Ea acționează pe principiul că este mai bine, dacă-i necesar, să fii înșelat de o sută de ori decât să treci prin viață înăcrit de o minte neîncrezătoare, suspicioasă — cu mult mai bine decât să acuzi sau să suspectezi pe nedrept chiar și o singură persoană. Aceasta este dispoziția îndurătoare aplicată la gânduri; și despre această dispoziție Învățătorul a spus: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi milă!". Mintea și inima nemiloase, gata la orice provocare ușoară sau imaginară să gândească rău despre alții, este tatăl cuvintelor și purtării nemiloase față de alții.

Iubirea este plină de speranță, este optimistă — „nădăjduiește toate”. Nu se descurajează ușor. Speranța este secretul perseverenței Iubirii. Învățând de la Dumnezeu și devenind părtașă sfințeniei Sale, ea se încrede în El și neînfricată speră în împlinirea Legământului Său îndurător, oricât de întunecate ar fi împrejurările imediate. Acest element de speranță al iubirii este unul din aspectele remarcabile ale perseverenței sfinților, făcându-i capabili să îndure „suferința, ca buni ostași ai lui Hristos Isus”. Calitatea ei de speranță o împiedică să fie cu ușurință ofensată sau cu ușurință oprită în lucrarea Domnului. Unde alții ar fi descurajați și puși pe fugă, spiritul iubirii dă rezistență; pentru că ancora speranței ei este fixată ferm „dincolo de perdeaua dinăuntru”. Ea se ține ferm de Stânca Veacurilor și de aceea nu poate fi împinsă la disperare.

Iubirea este nu numai cea mai mare dintre toate harurile, ci într-adevăr, după cum am văzut, ea este suma tuturor roadelor Spiritului. Ea este veșnică — „Dragostea nu piere niciodată". Viața veșnică este pregătită pentru cei care dezvoltă această calitate în perfecțiunea ei glorioasă. Iar cei care au iubirea sacrificatoare pe care a avut-o iubitul nostru Învățător, care iubesc așa încât să-și dea viața bucuroși pentru frați, vor câștiga viața cea mai deplină și mai măreață dintre toate — viața divină. 2 Pet. 1:4.

 

Propunerea editorului

Dragi frați, să cultivăm tot mai mult iubirea, amintindu-ne că oricare ar fi realizările noastre, toate ar fi în zadar fără acest har-cunună. Editorul are de făcut o propunere fiecărui cititor al acestei reviste, care crede că va fi folositoare tuturor celor care vor coopera. Propunerea este aceasta: în tot restul acestui an (dacă vom mai rămâne atâta în trup), fiecare dintre noi să ne rugăm în fiecare dimineață ca Domnul să ne binecuvânteze în cultivarea iubirii în gând, în cuvânt, în faptă, toată ziua; și în fiecare seară, când revedem evenimentele zilei la Tronul Harului Ceresc, să ne amintim să raportăm Domnului în privința măsurii noastre de succes sau eșec.

Apoi să remarcați rezultatele vegherii și rugăciunii voastre; fiți atenți la toate dovezile încurajatoare de creștere în acest rod al Spiritului sfânt; și când ne scrieți, dacă vreți, menționați progresul vostru în voința de a iubi și în practicarea ei. Vom fi bucuroși în mod special să știm despre creșterea voastră în această privință.

R 5668 / aprilie 1915