BABILON—Referitor la râul Eufrat. (Q29-3)

Întrebare (1911)—3—Babilonul literal a fost construit pe râul Eufrat literal, în timp ce Babilonul mistic stă pe Eufratul mistic. Atunci ce este râul mistic?

Răspuns—Vom avea curând o predică cu acest subiect și poate veți primi răspunsul acolo. Dar pe scurt voi spune că Eufratul mistic ar repre­zenta popoare, după explicarea dată nouă în Scriptură. Astfel, apele pe care stă femeia sunt popoare, neamuri și limbi, iar devierea apelor Eufratului mistic din Babilonul antitipic, sau Babilonul mistic, ar semnifica întoarcerea popoarelor. Și ei se întorc foarte mult acum, după ceea ce citim în ziare. Congregații foarte mici se găsesc peste tot. Apropo, cu trei săptămâni în urmă când am fost în Boston, redactorul adjunct al Congregaționiștilor din Boston a venit la mine luni, după serviciul nostru de duminică și a spus, „Pastore Russell, pot să-ți pun o întrebare?"

„Da".

„Sunt redactor adjunct al Congregaționiștilor și am fost duminică la teatrul din Boston, și era o zi fierbinte, și uitându-mă peste audiență și văzând 4000 de oameni sub acel acoperiș într-o zi fierbinte, atât de mult timp, m-am minunat de ce oare cele mai mari biserici din Boston și cei mai elocvenți predicatori ai noștri și coruri bine plătite, au doar între 20 și 40 sau între 50 și 70 la o întrunire. Cum se poate aceasta? Vrei să-mi spui ce părere ai despre acest lucru?"

Am spus, „Cred, prietene, că Biblia explică aceasta spunând că odată era o foamete în țară — nu o foamete de apă sau pâine, ci o foamete, spune Domnul, pentru a auzi Cuvântul Domnului." Am spus, „Cred că oamenii aceia au vrut să audă ceva despre Cuvântul Domnului".
BANI—Securitate bancară. (Q497-1)
Întrebare (1910)—1—Cât timp crezi că banii vor mai fi în siguranță în bănci?
Răspuns—Până când îi scoți sau până când banca „falimentează". Nu cred că pot da un răspuns mai precis la acest subiect. Iar unele bănci probabil vor cădea mai repede decât altele — cu aceasta cred că toți vor fi de acord; este o întrebare destul de grea; cred că trebuie să renunț la ea.
BANI—Cum să-i investești. (Q497-2)

Întrebare (1912)—2—Cunoscând faptul că în viitorul apropiat băncile trebuie să cadă, de asemenea înțelegând responsabilitatea noastră de a ne îngriji decent de noi înșine și de cei care depind de noi, ce ai considera tu a fi un curs înțelept cu privire la banii investiți care n-ar putea fi scoși, să zicem în trei luni, și poți să ne dai vreo idee despre cum să folosim acești bani așa încât să putem fi buni administratori a ceea ce avem în posesie?

Răspuns—Dacă pot eu să-ți spun cum să folosești toți banii pe care-i ai? Aceasta este întrebarea? Aș putea să-ți spun ce să faci cu mai mult decât toți banii pe care-i ai sau îi vei avea vreodată dar nu-ți voi spune. Totuși există un punct bun în această întrebare. Să presupunem că tatăl sau mama familiei nu sunt în Adevăr, care trebuie să fie obligațiile și cursul său cu privire la aceste obligații pentru familie? Aș sfătui pe oricine care nu prea au bani să țină beciul plin cu cărbuni acum și de acum încolo. Ați putea întreba dacă aceasta nu este dovada unei credințe slabe dar aș spune că nu, pentru că noi trebuie să ne facem partea. În condițiile prezente n-ar fi greșit să faci o rezervă rezonabilă de anumite sortimente de alimente, de acelea care nu se strică. Aș sugera o rezervă de conserve de carne, conserve de fructe și altele de genul acesta. Putem de asemenea pune deoparte ceva fasole. Orice sunteți înclinați să faceți, mai întâi vedeți să aveți pus deoparte un surplus. Această punere deoparte a unei provizii rezonabile nu vine în nici un fel din îndoiala sau teama că Dumnezeu va uita de noi cândva. Cu privire la bani și proprietate aș spune că dacă eu aș avea o casă mică într-o zonă favorabilă aș ține acea casă pentru soția și familia care nu sunt în Adevăr, așa încât să pot arăta celor care vor rămâne după moartea mea că intențiile mele au fost bune. Să ai mai bine o casă mică decât una mare, care ar putea fi jefuită când vine Timpul de Strâmtorare. Am dat aceasta numai ca o idee pentru îndrumarea voastră, dacă vă interesează.

BĂTRÂN—Lucrul bătrânului coordonator. (Q234-1)

Întrebare (1913)—3—Care este lucrul bătrânului coordonator?

Răspuns—Lucrul bătrânului coordonator nu este definit în Biblie. Nici un astfel de lucru precum bătrân coordonator nu se menționează în Scripturi.

BĂTRÂNI—Referitor la autoritate în Biserică. (Q232-3)

Întrebare (1909)—4—Un bătrân este ales să facă numai ce spune Eclesia și să acționeze ca un moderator la întruniri, sau are responsabilitate mai mare?

Răspuns—Autoritatea nu poate fi mai mare decât cel ce dă autoritatea. Cu alte cuvinte, dacă Biserica dă unui bătrân responsabilitatea sa prin faptul că îl alege, înseamnă că Biserica a avut mai întâi responsabilitatea altfel nu-i putea da bătrânului această responsabilitate și de aceea bătrânul trebuie să-și asume acea autoritate pe care adunarea i-o permite. Dacă conștiința nu i-ar permite să facă anumite lucruri atunci ar fi potrivit să spună adunării ce gândește și să spună că, dacă ei vor, pot cere retragerea lui și că el ar face-o bucuros. Bătrânul nu trebuie să-și violeze conștiința pentru a servi adunarea, iar adunarea nu trebuie să-și violeze conștiința cerând bătrânului s-o servească. Bătrânul trebuie să servească Biserica după dorințele ei, până la punctul unde conștiința lui va obiecta.

Pot spune mai departe că Scripturile spun că Spiritul sfânt îl face pe bătrân supraveghetor prin ridicarea mâinilor; astfel aceasta se aplică la Eclesie și operează mai întâi prin ea.

BĂTRÂNI—Să se adune pentru a discuta interesele adunării? (Q233-1)

Întrebare (1910)—1—Favorizează Scripturile și crezi tu că ar fi înțelept ca bătrânii fiecărei adunări, sau din diferite adunări, să se întâlnească împreună pentru discuții cu privire la interesele adunărilor pe care ei le reprezintă?

Răspuns—Cred că Scripturile favorizează aceasta, și cred că este recomandabil. Acesta este tocmai cazul pe care-l avem înaintea noastră în această seară, când apostolul Pavel a chemat pe bătrânii Bisericii din Efes. El i-a chemat împreună ca o grupă de bătrâni să discute cu privire la interesele Bisericii. El, ca bătrân, sau ca pastor, a avut răspunderea și a discutat cu ei privitor la interesele Bisericii. După gândirea mea, dacă era greșit ca bătrânii să se întâlnească pentru acest lucru, ar fi fost greșit ca apostolul Pavel să țină o astfel de adunare; și cred că facem bine să considerăm acest lucru ca un criteriu sigur de urmat și că ar fi bine ca bătrânii să se întâlnească cu scopul de a se preocupa de interesele Bisericii. Dar vreau să vă atrag atenția asupra unui punct. Cred că ar fi vătămător dacă bătrânii s-ar întruni împreună în sensul de a hotărî sau a propune să domine Biserica. Acesta este alt lucru. Să se întâlnească pentru a se gândi la interesele Bisericii etc., și să-și ia răspunderea pentru dominarea Bisericii, sunt două lucruri diferite. Să presupunem că Bătrânii s-ar întâlni și s-ar gândi la ceva ce ar fi bine pentru Biserică după judecata lor. Eu cred că dacă acest lucru n-a fost special încredințat lor prin votul adunării și pe deplin înțeles — dacă ar fi o propunere nouă despre care poate fi vreo îndoială sau întrebare, cursul corect și potrivit ar fi ca acești bătrâni să supună chestiunea adunării cu o recomandare, zicând: Noi, având în vedere interesele adunării, avem acest gând în minte și acum vi-l supunem vouă și am cere să votați. Acesta este procedeul sigur. Am aflat că unii din cei mai buni frați, cu cele mai bune intenții și cu foarte bune sugestii, încercând să le pună în aplicare fără discutarea lor cu adunarea, au mângâiat părul în sens opus, ca să zicem așa — exact cum ai încerca să mângâi un câine în sens opus creșterii părului său și părul se zburlește, i-ar câinelui nu-i place. Așa că nici adunării nu-i place pentru că i se pare că este stăpânită și că bătrânii fac ceva ce n-au fost special autorizați să facă. Gândul meu este că întotdeauna este înțelept, dacă vrei să mângâi un câine, să-l mângâi în direcția în care crește părul. Și așa că dacă ai de-a face cu o adunare, amintește-ți că natura umană merge într-o anumită direcție și încearcă să te menții în acea direcție și să nu o zburlești mai mult decât este necesar. Fiecare membru al Bisericii are natură umană; are un trup muritor și are mai multă sau mai puțină combativitate, mai multă sau mai puțină dorință de a nu fi stăpânit; veți afla că toți cei care sunt în adevăr sunt în mare măsură așa. Ei trebuie să aibă forță de caracter, altfel niciodată n-ar putea fi învingători. Și tocmai această calitate care-i face ceea ce sunt și care i-a ajutat să iasă din Babilon este calitatea care va vrea să aibă puțină ceartă și uneori o mică luptă, dar dacă spunem, Aceasta este ceva nou, pentru aceasta nu s-a votat, și suntem siguri că toți vor vrea acel lucru, dar să supunem chestiunea adunării cu recomandarea noastră — atunci veți avea adunarea alături de voi.

BĂTRÂNI—Nealeși; referitor la descalificare în alte părți. (Q234-2)

Întrebare (1914)—1—În caz că un frate care a fost bătrân acceptabil pentru adunare timp de mai mulți ani dar din cauza unei dificultăți în adunare la următoarea alegere n-a fost ales — l-ar face aceasta nepotrivit pentru a ține lecții în adunările învecinate unde este cunoscut — dacă aceste adunări vreau să-l invite, spunând că lecțiile lui sunt de ajutor? Ar fi el nepotrivit pentru activitatea extinsă? Ar fi îndreptățiți anumiți membri din adunarea lui să-și folosească influența pentru a împiedica un astfel de serviciu, cu condiția ca el să nu fi fost dovedit nesănătos în doctrină?

Răspuns—Bătrânul care n-a fost ales în adunarea în care a servit n-ar fi descalificat pentru serviciu în alte locuri dacă prietenii de acolo, folosindu-și cea mai bună judecată, ar crede că el ar fi o persoană potrivită să le servească ca bătrân. Fiecare este îndreptățit să-și folosească judecata. Să presupunem că adunarea care l-a respins pe acest frate a făcut-o din cauza unui lucru greșit în caracterul lui moral sau în învățătură. Atunci cred că ar fi privilegiul și datoria frățească a acestei adunări să atragă atenția asupra acestui lucru celeilalte adunări care l-a ales. Dacă ei l-au ales, prima adunare poate trimite vorbă: „Noi vrem să vă sfătuim ca pe frați că există un astfel de lucru împotriva lui și ne-am gândit că este datoria noastră să vă informăm despre aceasta".

Cât despre activitatea extinsă, ar fi nepotrivit ca cineva să servească adunarea în activitatea extinsă dacă nu este bătrân, deoarece adunarea trimite în cooperare cu Societatea numai pe aceia care sunt bătrâni. Dacă nu, Societatea nu dorește să coopereze la trimiterea lor. Totuși, dacă el s-a dus la altă adunare și ei l-au ales ca bătrân și au vrut să-l trimită în activitatea extinsă, aceasta este treaba lor și a lui. Sau dacă el alege să meargă fără responsabilitate față de adunare sau față de societate, aceasta este treaba lui. El operează pe propria lui răspundere. Dumnezeu ne-a dat acest drept. Și dacă are talantul mijloacelor și al vorbirii și dorește să le folosească noi credem că are dreptul să facă astfel. El ar fi chemat la aceasta dacă a fost conceput de Spiritul sfânt. „Duceți-vă în toată lumea și predicați Evanghelia la orice făptură" (Marcu 16:15).

BĂTRÂNI—De ce trebuie ca bătrânii să fie aleși cu grijă? (Q235-1)

Întrebare (1916-Z)—2—De ce trebuie ca bătrânii să fie aleși cu grijă?

Răspuns—Pentru că spiritul de serviciu trebuie să fie spiritul, nu numai al Peregrinilor sau al Bătrânilor Bisericii lui Cristos, ci spiritul fiecărui membru al ei; pentru că într-un sens mai larg, fiecare dintre noi este privilegiat a fi un serv în scrierea Mesajului harului lui Dumnezeu în inimile altora.

Dar să nu uităm că nu vom ști cum să scriem în inimile altora ceea ce noi n-avem deja scris în inimile noastre. De aici necesitatea unei mari griji în alegerea Bătrânilor — pentru a-i găsi pe aceia care deja au scrisul Domnului în inimile lor și care, de aceea, vor fi competenți să ajute, sub îndrumarea Spiritului sfânt, la scrierea asemănării de caracter cu Domnul în inimile fraților mai tineri.

Și care este Mesajul, care este Epistola scrisă în inimile noastre de către Spiritul sfânt prin diferite mijloace? Este cunoașterea cronologiei? Este dezlegarea tipurilor și umbrelor? Este spargerea nucilor teologice tari cu privire la înțelegerea diferită a pasajelor din Scriptură? Este cunoașterea istoriei evreilor, a istoriei lumii, a istoriei Bisericii? Este înțelegerea și aprecierea diferitelor Legăminte, trecute, prezente și viitoare? Nu, nu este nici una dintre acestea. Și astfel, cu aceste caracteristici ale Învățătorului adânc gravate în inimile noastre, ni se va da din belșug intrare „în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos" — 2 Petru 1:8, 11.

Toate aceste subiecte au mai multă sau mai puțină valoare și sunt mai mult sau mai puțin folosite de Domnul în legătură cu această scriere care trebuie să se facă în inimile poporului Său. Dar scrierea Epistolei lui Cristos este diferită — este scrierea, copierea asemănării de caracter a Învățătorului în inimile poporului Său — umilința Lui, bunătatea Lui, răbdarea Lui, îndelunga Lui răbdare, amabilitatea frățească a Lui, iubirea Lui, bucuria Lui, pacea Lui.

Noi am putea avea toată cunoștința cu privire la cronologie și istorie, am putea fi în stare să cităm fiecare text din Biblie și să-l rostim, și totuși să n-avem Epistola lui Cristos scrisă în inimile noastre. Aceasta este Epistola despre care Apostolul Petru spune: „Căci, dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși (inactivi), nici neroditori în ce privește deplina cunoștință a Domnului nostru Isus Cristos" (2 Pet. 1:8); deoarece cunoștința își va avea locul ei.

BERBEC—Junghiat în locul lui Isaac — antitipul lui. (Q557-1)

Întrebare (1911)—1—Dacă Avraam este un tip al lui Iehova și dacă Isaac este un tip al lui Cristos, ce simbolizează berbecul junghiat în locul lui Isaac?

Răspuns—Cred că berbecul junghiat în locul lui Isaac a simbolizat pe Isaac — în locul său, reprezentantul său, și în acest sens, bineînțeles, a simbolizat pe Cristos. Dacă Isaac simbolizează pe Cristos atunci berbecul simbolizează pe Cristos.

BIBLIE—În Veacul Milenar. (Q43-1)

Întrebare (1908)—2—Va avea nevoie omenirea de Biblie în Veacul Milenar?

Răspuns—”Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea" (Psa. 119:105). Și motivul pentru care avem nevoie acum de Biblie ca o candelă și o lumină este că noi suntem într-un timp întunecos, până când ziua se ivește și steaua zilei răsare. După ce răsare steaua zilei nu veți mai avea nevoie de candelă. Lumea va avea ceva mai bun decât o candelă. Dar cred că Biblia va fi întotdeauna cu lumea întocmai cum aveți o istorie a Franței. Aveți nevoie de istoria Franței? Nu aveți de gând să trăiți cu o sută de ani în trecut dar este interesant să citiți istoria Franței. Aveți nevoie de istoria evreilor? Nu aveți de gând să deveniți evrei, nu-i așa? Nu, dar este interesant să știți istoria procedurilor lui Dumnezeu cu evreii și providențele Sale și cum se realizează aceste lucruri. Deci cred că lumea va primi o mare binecuvântare din Biblie când vor vedea cum profețiile au fost scrise demult și cum au fost ele împlinite. Cred că va fi un mare manual de învățătură pentru ei, dar nu vor fi dependenți de Biblie; nu ea va fi instructorul lor așa cum este acum. Ea va fi un fel de lumină laterală sau ca o ilustrație a timpurilor trecute, care-i va ajuta să aibă mai mare respect pentru Domnul și pentru promisiunile Sale și pentru toate procedurile Sale din trecut.

BIBLIE—În ceruri. (Q43-2)

Întrebare (1908)—1—Crezi că Biblia va fi folosită și de altcineva în afară de lume? Crezi că Biserica va folosi Biblia după trecerea dincolo de văl?

Răspuns—Nu, când noi vom merge în ceruri nu vom avea Biblii spirituale.

BIBLIE—Folosită de cine în Mileniu? (Q43-3)

Întrebare (1908)—2—Va fi folosită Biblia și de altcineva în afară de lume?

Răspuns—Nu va fi nimeni altcineva să o folosească; toți vor fi parte din lume, în afară de Vrednicii din Vechime. Se poate că se vor referi la ea ocazional, și de asemenea la STUDII ÎN SCRIPTURI, dar nu vor fi ghidul lor pentru că Vrednicii din Vechime vor fi sub directa supraveghere a Bisericii Spirituale; toate instrucțiunile Vrednicilor din Vechime vor veni direct de la Biserică, și de la Vrednicii din Vechime către toți oamenii și ei nu vor fi dependenți de Biblie. Dar puteți presupune că lui Avraam, de exemplu, îi va face plăcere să citească relatarea din Geneza și profețiile, precum și în Noul Testament unde Isus a spus că El a fost înainte de Avraam. Avraam se va uita la acestea și va spune: Isus a spus aceasta; cât de adevărat este; și cât de puțin m-am așteptat la așa ceva! Și poate, după câte știu eu, va fi interesat să CITEASCă STUDIILE ÎN SCRIPTURI PRECUM șI O MULțIME DE ALTE CăRțI — POATE istoria Franței, să vadă cum gândeau oamenii că era un lucru glorios să se măcelărească unul pe altul; și poate va mearge să vadă unele statui și monumente de război și să spună:

De ce au făcut această statuie?

Acesta a fost un om mare.

Ce a făcut el?

O, el a condus o companie de oameni care aveau arme, praf de pușcă și gloanțe și au omorât o mulțime de oameni.

Acesta este motivul pentru care l-au numit om mare?

Da.

Deci, în viitor ei vor privi înapoi la aceste istorii ale războaielor cu un interes foarte deosebit ca să vadă ce fel de nebunie a putut intra în familia umană, cât de nebuni au putut fi oamenii încât să se omoare unul pe altul pentru unele lucruri neînsemnate — dacă ar trebui să fie democrați sau republicani; sau dacă ar trebui să fie metodiști sau presbiterieni. Noi doar începem să primim spiritul unei minți sănătoase; noi încă nu avem o minte sănătoasă, noi primim spiritul minții sănătoase, dispoziția ei, și primim tot mai mult în fiecare zi. Mulțumită fie lui Dumnezeu pentru aceasta!

BIBLIE—Adresată unei doamne sau Miresei lui Cristos. (Q41-1)

Întrebare (1909)—1—Să înțelegem a doua epistolă a lui Ioan ca o scrisoare de la Ioan către o persoană particulară, sau ca o scrisoare de la Cristos către Fecioara Sa logodită?

Răspuns—Eu înțeleg că este de la Ioan către o persoană particulară. Totuși, ceea ce este adevărat despre o persoană ar fi adevărat și despre un număr de indivizi din Biserica lui Cristos, deoarece noi suntem membri ai aceluiași corp. Epistola către Corinteni n-a fost scrisă pentru Biserica din Saratoga Springs, dar deoarece Biserica din Corint și Biserica din Saratoga Springs sunt sub aceleași legi și reguli, epistola este aplicabilă la amândouă. La fel și a doua epistolă a lui Ioan.

BIBLIE—Referitor la crearea Pământului. (Q41-2)

Întrebare (1911)—2—Biblia vorbește despre creare. Din ce a fost creat Pământul?

Răspuns—Biblia nu ne spune despre crearea materialului Pămân­tului. Ea începe spunând: „Pământul era...". El deja era, dar era fără formă și gol și pe fața adâncului era întuneric; și crearea menționată în cele șase zile nu este crearea materiei, ci punerea ei în ordine.

BIBLIE—Referitor la inspirația ei. (Q41-3)

Întrebare (1911)—3—Crezi că Biblia este inspirată?

Răspuns—Cred că Biblia este inspirată.

BIBLIE—Infailibilitate. (Q41-4)

Întrebare (1911)—4—Crezi că Biblia este infailibilă?

Răspuns—Cred că Biblia, așa cum a dat-o Dumnezeu, este fără eroare. Nu ar fi corect gramatical să spun că Biblia este infailibilă. Voi spune că Biblia este fără greșeală. Numai o persoană poate fi infailibilă, voi știți, și voi spune aici că sunt pasaje în versiunea obișnuită a Bibliei care nu sunt în manuscrisele vechi ale Bibliei, și unele din aceste pasaje au cauzat confuzie.

BIBLIE—Referitor la Biblie că este fără eroare. (Q42-1)

Întrebare (1911)—5—Crezi că Biblia este absolut fără eroare?

Răspuns—Sunt anumite părți din Biblie care sunt pur istorice. Cartea Regilor și a Cronicilor, și cărțile lui Matei, Marcu, Luca și Ioan sunt pur istorice și nu există o nevoie deosebită de inspirație în privința acestora, în afară de cazul că providența divină i-a condus așa încât să nu lase afară ceea ce trebuia să fie înregistrat. Dar unde se scrie o istorie, nu este necesar ca ea să fie inspirată, pentru că orice adevăr este bun. Dacă Sf. Matei, de exemplu, a scris că Isus a spus așa și așa, el doar ne spune ce a auzit, ce a știut că s-a întâmplat. El nu trebuia să fie inspirat ca să spună adevărul cum nici tu nu trebuie să fii inspirat ca să mergi afară și să spui ce am spus eu: tu trebuie să spui drept; așa că nu este nevoie de inspirație în privința aceasta. Acum, aș spune că sunt pasaje în Regi și Cronici unde, evident, a fost făcută o greșeală. Acestea sunt cărți istorice și sunt mici scăpări în unele locuri în felul în care chestiunea a fost relatată. Amândouă cărțile acoperă aceeași perioadă de timp, dar una o redă puțin diferit de cealaltă. Este posibil ca într-o zi să vedem cum pot fi armonizate, dar nu acum.

BIBLIE—Cea mai mare problemă a unui predicator. (Q42-2)

Întrebare (1912-Z)—1—Dacă Biblia a fost greșit interpretată în multe puncte vitale, cum să înțelegem Biblia, dacă nu suntem destul de educați ca să știm aceste lucruri?

Răspuns—Predicatorii sunt mai puțin în stare să interpreteze Biblia decât oricare altă clasă de oameni din lume. Seminariile teologice nu învață interpretarea Bibliei ci instruiesc studentul cum să apere diferitele crezuri și cum să înăbușe investigația și să-l facă pe cercetător să se simtă prost. Nimic nu-l deranjează mai mult pe un predicator decât întrebările Biblice.

Sfatul nostru pentru cei care vreau să cunoască Adevărul este să cerceteze Scripturile și să folosească Concordanțele și orice ajutor biblic care-l va ajuta în înțelegerea potrivită și rațională a scripturilor. Dar asigurați-vă că subiectul este abordat onest și cu rugăciune, cu o dorință de a cunoaște Adevărul și fără prejudecăți sectare. Amintiți-vă cuvintele Învățătorului: „Sfințește-i prin Adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul" (Ioan 17:17).

BIRUINȚĂ—Cât mai este până la răsplată? (Q522-1)

Întrebare (1909)—2—În Apocalipsa 3:5 citim: „Cel ce va birui va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Săi". Cât de repede după ce ultimul membru va fi fost trecut dincolo de văl va avea loc aceasta?

Răspuns—Nu am informații speciale, dragi prieteni. Cred că Domnul se referă aici la timpul prezent, pentru că dacă nu ai în timpul prezent haina albă, înainte de a trece dincolo de văl, și dacă numele tău nu-i scris în ceruri și dacă nu rămâne neșters, nu vei trece niciodată în Sfânta Sfintelor ca un membru al Cristosului. Așa că aceasta, după înțelegerea mea, se referă la această parte de văl. „Voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Săi". Presupun că Tatăl știe dacă numele vostru și numele meu este acolo și cred că îngerii au un mod de a ști, dar dacă noi nu reușim să biruim atunci numele noastre nu vor fi mărturisite, ci vor fi șterse.

BIRUITORI—Cine sunt mai mult decât biruitori? (Q521-3)

Întrebare (1912)—3—Este vreun loc în scrierile tale unde folosești această declarație: „Mai mult decât biruitori"? Este potrivit să vorbim despre Turma Mică ca fiind mai mult decât biruitori?

Răspuns—Da, o astfel de declarație este potrivită pentru că Biblia vorbește în acest fel. Biblia spune, „noi suntem mai mult decât biruitori" (Rom. 8:37). Marea Mulțime vor fi biruitori în sensul că ei în final vor birui. Altfel ei n-ar ajunge la viață veșnică deloc. În Apocalipsa cap. 7 ei sunt ilustrați ca venind dintr-o mare strâmtorare etc. Nu vor fi ei victorioși? Ba da. Nu vor fi ei biruitori? Ba da.

Aceia care ajung pe Tron vor fi „mai mult decât biruitori". A fi biruitori ar însemna să fim credincioși, să nu negăm numele Său, să nu respingem pe Cristos. Oricine face aceasta este un biruitor și sunt bucuros că aceasta va fi adevărat și despre clasa Marii Mulțimi. Dar, pentru a fi mai mult decât biruitori trebuie să căutăm ocazii de a servi și să ne prezentăm corpurile continuu și să ne jertfim viața în întregime. Un biruitor este un om care nu fuge când este atacat. Dar omul care conduce un atac este un Erou — mai mult decât biruitor.

BIRUITORI—Mai mult decât biruitori. (Q138-1)

Întrebare (1916)—1—Te rog explică textul: „Noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit" (Rom. 8:37).

Răspuns—Un biruitor este unul care în final triumfă. Clasa Marii Mulțimi vor fi toți biruitori și în Veacul Milenar toată lumea va fi biruitoare, cu excepția celor care vor muri în moartea a doua. Nimeni nu va primi binecuvântarea vieții veșnice de la Domnul dacă nu devine biruitor, învingător. A fi mai mult decât biruitor înseamnă a face ceva mai mult, ceva mai mare decât a intra în viața eternă cu chiu cu vai. Unul mai mult decât biruitor face ceva special. De exemplu, Domnul Isus nu numai că a ținut legea, dar în plus El și-a dat viața ca jertfă. Deci El a fost mai mult decât doar biruitor. Tot așa va fi cu toți cei care vor fi urmașii Domnului Isus. Dacă vom fi credincioși până la moarte în sensul sacrificării drepturilor timpului prezent, cedând preferințele noastre umane și toate lucrurile de acest gen, noi, ca și Învățătorul nostru, suntem mai mult decât biruitori. Acest curs al negării de sine și al jertfirii de sine în armonie cu exemplul Învățătorului este mult mai mult decât doar reținerea de la lucrurile păcătoase. Toți aceștia vor împărtăși gloria cu El, ca membri ai Corpului Său.

„Iar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult" (Romani 5:20). Este harul lui Dumnezeu, meritul Domnului nostru Isus, atribuit proporțional, sau este răbdarea, iertarea, instrucțiunile, încercările și disciplinările lui Dumnezeu? Se cere întregul merit sau numai o parte proporțională din merit pentru îndreptățirea de probă a unei persoane care vine la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus?

Noi adesea complicăm subiectele în mintea noastră prin multă gândire. Cu cât putem menține procesele mintale mai simple cu atât mai bine. Păcatul abundă peste tot, într-un sens al cuvântului, în întreaga familie umană. Dar gândul apostolului pare să fie că în timp ce păcatul abundă în fiecare membru al rasei, acesta abundă mai mult în unii membri ai familiei umane decât în alții. Atribuind meritul îndreptățitor Bisericii, dacă Dumnezeu ar fi să dea aceeași măsură de har fiecărei persoane unii ar avea mai mult decât le este necesar în timp ce alții n-ar avea suficient. Astfel avem declarația: „Iar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult" (Rom. 5:20), implicând că Dumnezeu dă harul Său în Cristos fiecărui nevoiaș pocăit proporțional cu nevoile sale.

Dacă a fost mai mult păcat, atunci a fost de asemenea mai mult har; dacă a fost mai multă depravare, a fost la fel mai mult har ca s-o acopere. Cu alte cuvinte, harul lui Dumnezeu prin Cristos nu este distribuit egal în sensul de a da o anume cantitate pentru fiecare persoană, ci este atribuit fiecăruia după necesități.

Acum a doua întrebare: „Se cere întregul merit al lui Cristos sau numai o parte proporțională pentru a îndreptăți de probă o persoană care vine la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus?" Meritul lui Cristos nu îndreptățește de probă deloc. Ceea ce noi numim îndreptățire de probă este acea măsură de favoare divină care ajunge la om prin aranjamentul lui Dumnezeu înainte ca el să vină în vreo legătură cu harul Domnului Isus. Când începe să vadă că este păcătos și începe să se întoarcă de la păcat, să caute pe Dumnezeu și să caute dreptatea, el pornește pe o cale pe care noi o putem numi a îndreptățirii de probă. El se apropie de starea pe care Dumnezeu a aranjat-o ca să fie a lui pentru a se bucura de ea. Dar încă n-a atins-o. El nu are alte binecuvântări decât acelea care-i vin pentru că a apucat pe calea cea bună prin întoarcerea către ceea ce aprobă Dumnezeu. El este mai plăcut lui Dumnezeu pentru că s-a îndreptat către dreptate. Când crede în Dumnezeu și caută să-I fie plăcut are o măsură de pace ca rezultat. Dar n-a intrat în familia lui Dumnezeu și păcatele lui nu sunt iertate. Binecuvântarea de care se bucură a venit la el din cauză că a apucat pe calea credinței și ascultării de Legea dreptății — mai mult sau mai puțin.

Acest lucru este ilustrat în Cortul Întâlnirii. Persoana care vine în Curte nu este îndreptățită, dar se apropie de starea îndreptățită. El vede altarul și are o binecuvântare din înțelegerea că Cristos a murit pentru păcatele noastre. Încă nu este îndreptățit ci doar vede pregătirea divină. El spune: „Cred aceasta", și are o binecuvântare corespunzătoare. Pasul următor este cel de curățire prin spălare la lighean. Aceasta semnifică îndepărtarea murdăriei cărnii, sau străduința de a face astfel. Aceasta nu înseamnă că acum este îndreptățit. Dacă o persoană a trăit o viață imorală și încearcă să pună deoparte aceste păcate și să trăiască potrivit, ea se apropie de Dumnezeu și va avea mai multă pace în minte. Dacă are dispoziția potrivită va continua, altfel se va întoarce înapoi. Dar dacă va merge mai departe, va ajunge la ușa Cortului Întâlnirii. De aici nu poate merge mai departe cu propria lui putere. Aici este reprezentat prin țapul Domnului priponit sau legat la ușa Cortului Întâlnirii. S-a apropiat ca un credincios; s-a curățit de păcatele exterioare și acum când vede privilegiul de sacrificiu, se leagă la ușă. Aceasta înseamnă că se dedică sau se consacră Domnului. El își predă propria voință. Dar încă nu este îndreptățit. Doar caută îndreptățirea. Oricum, a apucat pe calea bună, pe care noi o numim „îndreptățire de probă", deoarece este pe cale și obține mai mult din experiențele necesare care să-l aducă la o îndreptățire reală. El nu se poate îndreptăți pe sine. Se poate doar lega pe sine la ușă. Ce îl va îndreptăți? Aici preotul îl acceptă, dar nici chiar aceasta nu-l îndreptățește. „Dumnezeu este Acela care îndreptățește" (Rom. 8:33). Marele preot vine și-i atribuie meritul său, iar apoi se arată acceptarea divină prin conceperea cu Spiritul sfânt. Preotul acceptă sacrificiul cu scopul de a duce la îndeplinire sacrificiul la care țapul s-a învoit legându-se la ușă; și anume, predarea vieții prezente în schimbul celei mai înalte — cea spirituală.

Când în tip marele preot junghia țapul, acel lucru reprezenta acceptarea sacrificiului. Reprezenta faptul că marele preot îi atribuia meritul său țapului și că acesta era, de aceea, îndreptățit, sfințit și deplin acceptat de Dumnezeu.

Acum ultima parte a întrebării: „Se cere întreg meritul lui Cristos sau numai o parte proporțională pentru îndreptățire?" Se cere întreg meritul lui Cristos pentru a îndreptăți o singură ființă umană. Isus nu Și-a putut împărți viața la douăzeci de miliarde de oameni dându-i fiecăruia o bucățică din meritul jertfei Sale. Ideea este că Isus are suficient merit în jertfa Sa ca să îndreptățească pe acel om care a păcătuit, Adam, și din moment ce întreaga rasă a devenit păcătoasă prin acel om, predarea vieții de către Domnul Isus a asigurat merit suficient să îndreptățească pe păcătosul originar și pe toți cei născuți în păcat și condamnare prin neascultarea lui Adam. Totul este un singur transfer. Acel transfer încă nu s-a completat, dar va fi complet la sfârșitul acestui veac. Imediat ce va fi făcut acest lucru, întreaga lume va fi predată lui Isus și El va deveni Domnul domnilor. Până în prezent El doar și-a jertfit viața; doar a pus-o în mâinile Tatălui Său. Nu este nevoie de nimic mai mult. Este suficientă pentru acel păcătos și pentru toată rasa care moare datorită păcatului lui. Meritul care este deja în mâinile Dreptății încă n-a fost alocat în mod legal. El va fi aplicat în mod legal la pecetluirea noului legământ, cu deplina lui asigurare prin care toți oamenii pot fi scăpați de păcatul și moartea adamică.

Ce înțelegem prin atribuirea meritului lui Cristos? Biserica nu are nevoie de restabilire, deoarece venind la Domnul noi am fost de acord să predăm drepturile pământești ca să putem avea o parte cu Isus în binecuvântările spirituale pe care Dumnezeu le-a făcut posibile pentru noi prin Fiul Său. Dacă avem spiritul Său, dacă ne devotăm spre a face voia Tatălui chiar cu prețul vieții noastre după cum s-a devotat El însuși, atunci Tatălui îi va plăcea să ne dea natura divină întocmai cum I-a dat-o lui Isus (2 Pet. 1:4).

Pentru că prin natură noi suntem păcătoși, suntem inacceptabili, dar dorim să umblăm în urmele Răscumpărătorului nostru și să ne sacrificăm interesele pământești pentru a face voia Tatălui. Numai ceva perfect poate veni la altarul lui Dumnezeu. Tatăl, în mod drept, n-ar putea să lucreze cu noi cum a lucrat cu Isus pentru că noi suntem păcătoși sub sentința morții. Ce aranjament a făcut Dumnezeu pentru noi? Fiecare avem mai multă sau mai puțină putere fizică, mai multă sau mai puțină viață fizică, mai mult sau mai puțin talent sau abilitate, mai mulți sau mai puțini bani și poate și alte lucruri. Acestea sunt tot ce-i al nostru — tot ce avem de consacrat sau de oferit Domnului. Noi nu avem dreptul la viață veșnică — doar o mică fărâmă de viață neexpirată primită de la tatăl Adam. Noi Îi oferim lui Dumnezeu mica noastră fărâmă de viață și talent pentru că suntem informați că Dumnezeu S-a îngrijit de acceptarea noastră prin sacrificiul lui Isus. Isus Cristos cel Drept se oferă ca avocatul nostru. El a fost cel care a avut dreptul la viață dar a jertfit-o pentru omenire. Prin acel sacrificiu El va fi împuternicit să dea în curând viață veșnică lumii. Dar dacă renunțăm la interesul nostru în restabilirea pregătită lumii, ce va face El pentru noi? Ne va face în stare să ne prezentăm trupurile ca jertfe vii, sfinte și acceptabile Tatălui (Rom. 12:1).

Fie că înțelegem sau nu, putem accepta acest lucru. Privilegiul nostru este ca acum să înțelegem mai bine filosofia acestui fapt decât unii dintre străbunii noștri pentru că acesta este timpul cuvenit al lui Dumnezeu ca „cei înțelepți să înțeleagă".

Biblia ne spune că din moment ce dorim ca trupurile noastre să fie consacrate până la moarte, noi ne dăm doar consimțământul ca ceea ce avem să fie jertfit. Isus, Cel care ne-ar fi dat viață în veacul viitor, odată cu toată lumea, zice: „Dacă voiți să dați ceea ce aveți, Eu vă voi aloca ceea ce v-aș fi dat în timpurile restabilirii, făcând astfel sacrificiul vostru acceptabil Tatălui". Isus ne atribuie acum ceea ce altfel ne-ar fi dat în curând.

El nu ne atribuie aceeași cantitate de dreptate fiecăruia pentru că unii au nevoie de mai multă în timp ce alții de mai puțină. Măsura care ne lipsește până la perfecțiune este ceea ce El ne atribue nouă acum, în loc să ne-o dea în curând în timpurile restabilirii. Nu este o atribuire de felul implicat în întrebare, puțin azi, puțin mâine, și tot așa. Atribuirea s-a făcut toată odată, înainte ca noi să fi putut fi acceptați de Tatăl.

Cineva întreabă: „N-ar trebui să avem nevoie de tot mai puțin din meritul Mântuitorului care ni se atribuie cu cât creștem în har zi de zi?" Nu! O astfel de întrebare arată o concepție greșită despre subiect. Nu mai există altă atribuire după prima care ne face sacrificii acceptabile. Noua creatură nu are nevoie de nici o atribuire a meritului; pentru că noua creatură este fără păcat. Vechea creatură a avut nevoie de atribuire, pentru ca Dumnezeu să poată accepta sacrificiul și să ne conceapă ca noi creaturi. Din momentul când am devenit noi creaturi lucrurile vechi au trecut și toate lucrurile s-au făcut noi. Vechea creatură a fost socotită moartă din acel moment și nu trebuie s-o mai recunoaștem; nici Tatăl nu o recunoaște. Noi nu existăm ca și creaturi vechi. Noua creatură nu are nevoie de îndreptățire pentru că ea nu păcătuiește.

Este noua creatură perfectă atunci când este concepută de spirit? Nu! Nu va fi perfectă decât după „schimbarea" învierii. Dar deși imperfectă, este sfântă. A păcătui este a face ceva rău intenționat, cu voia. Ignoranța nu este păcat. Slăbiciunea cărnii noastre consacrate nu este păcat din partea noii creaturi. „Oricine este conceput de Dumnezeu nu păcătuiește ..." (1 Ioan 5:18 — Diaglott, n.t.). Noua creatură este tânără și nedezvoltată, dar concepută de Spiritul sfânt ea va vrea să crească în har și cunoștință și în toate roadele Spiritului sfânt; ea va vrea să urmeze învățăturile și exemplul marelui Domn și Cap și să devină tot mai asemănătoare Tatălui ceresc. Dumnezeu a aranjat ca toate lucrurile să lucreze spre binele tuturor celor pe care El îi concepe ca noi creaturi. Dumnezeu va binecuvânta fiecare încercare și experiență a lor. Chiar și alunecările pe care le-ar putea avea, prin orbire, slăbiciune sau altceva din carnea lor sacrificată, El vrea să le binecuvânteze așa încât să poată învăța lecții din acestea și să devină mai puternici prin ele.

Dacă noua creatură este prinsă în cursă sau ademenită prin slăbiciunea cărnii, trebuie să meargă îndată la tronul harului ceresc și să se îndrepte înaintea lui Dumnezeu. Astfel va arăta că iubește dreptatea și că nu iubește păcatul. El va căuta să profite din experiență și se va strădui, pe cât posibil, ca pe viitor să nu mai cadă în mod similar. Nimic mai puțin nu va fi în armonie cu legământul pe care l-am făcut.

Va ierta Domnul pe cel care se căiește de greșeală sau păcat, și pe ce baze? Răspunsul nostru este că atâta timp cât păcatul ar fi numai slăbiciunea cărnii sau un lucru în care noua creatură a fost neputincioasă, Dumnezeu îl va considera ca datorat cărnii și nu-l va ține împotriva noii creaturi pocăite. El așteaptă să înveți lecția cuvenită din aceasta, dar nu vei fi acuzat ca nouă creatură. Ar fi necesar să mergi la Tatăl și la Domnul Isus și să-ți ceri iertare pentru slăbiciunea cărnii. Trebuie să cauți har pentru a evita o repetare a greșelii. Iertarea va fi dată pe baza atribuirii inițiale. Aceea îți acoperă păcatele cât timp ești în trup. Totuși cărnii tale îi pot fi date „lovituri" pentru corectarea ei în dreptate.

Dar dacă ar exista o anumită măsură de voință în păcatele noastre? În măsura în care ar exista un amestec de voință acesta ar fi păcat. Nu are importanță cât de mic ar fi gradul consimțământului la păcat, în acea măsură am fi în armonie cu dușmanul. Noi ne-am înscris de partea Domnului și dacă arătăm vreo simpatie pentru nedreptate sau păcat aceasta implică o stare greșită. Domnul ar fi ofensat de către acea nouă creatură. A păcătuit ea? Nu, nu în sensul scriptural de a comite păcat deplin, cu voia — ea a greșit. Dacă păcătuim cu voia aceasta ar însemna moartea noii minți — noua creatură n-ar mai exista. Vechea creatură, venind la viață, ar fi supusă morții a doua. Dacă noua creatură îi arată Domnului că ea nu este în simpatie cu păcatul atunci este prevăzută iertarea. Domnul îi acceptă intențiile și nu-i va lua Spiritul Său sfânt. Totuși va primi disciplinări în trup.

Ar fi meritul lui Isus implicat în iertarea greșelii noii creaturi? Nu! Isus nu are nimic de-a face cu ispășirea pentru păcatul noilor creaturi. Sacrificiul Său ispășitor a fost pentru păcatul lui Adam și al rasei sale și nu pentru noile creaturi. Dacă noua creatură nu reușește să fie credincioasă Domnului ea trebuie să primească disciplinări în trup ca să poată fi ajutată să croiască cărări drepte pentru picioarele sale. Nu există ispășire pentru noile creaturi.

BISERICĂ—Referitor la nevoia unui Mijlocitor. (Q99-1)

Întrebare (1907)—1—Avem noi ca persoane nevoie de Cristos ca mijlocitorul nostru înainte de a deveni membri ai Corpului Său?

Răspuns—Răspunsul meu este că dacă am fi avut nevoie de Cristos ca Mijlocitor atunci Dumnezeu L-ar fi pregătit ca un Mijlocitor, iar faptul că Dumnezeu nu L-a pregătit ca Mijlocitorul nostru dovedește că noi nu avem nevoie de El în această calitate. Scripturile niciodată nu vorbesc despre un mijlocitor decât din punct de vedere al unui legământ. Scripturile ori de câte ori vorbesc despre un mijlocitor, ele vorbesc întotdeauna despre acesta în legătură cu un legământ. Ca de exemplu, Moise, mijlocitorul legământului Legii, și Cristos mijlocitorul noului legământ. Avraam nu a avut mijlocitor. De ce? Apostolul Pavel explică faptul că primul legământ a fost cu totul al lui Dumnezeu, și Dumnezeu este Unul, și unde există doar o parte nu este nevoie de un mijlocitor. Ce a vrut să spună El? Ei bine, în legământul originar pe care L-a făcut cu tatăl Avraam nu erau specificate nici un fel de condiții. Dumnezeu spune: Voi face asta și asta. El nu spune: Voi face asta și asta dacă tu faci asta și asta. Unde este doar o promisiune necondiționată nu este nevoie de un mijlocitor să se îngrijescă de îndeplinirea planurilor, și să vadă dacă cele două părți procedează drept una cu alta. Nu sunt două părți aici. Dumnezeu este singura parte în acel legământ. Legământul Legii a fost făcut cu națiunea lui Israel. Suntem noi sub noul legământ? Nu, pentru că noul legământ încă n-a venit. Noul legământ aparține viitorului. După cum citim: „„Iată, vin zile,”, zice Domnul, „când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou”" (Ier. 31:31). Aparțineți voi casei lui Israel sau casei lui Iuda? Nu. Atunci noul legământ nu este pentru voi. Dacă suntem credincioși vom fi membri ai clasei mijlocitoare a acelui nou legământ. Cu alte cuvinte, voi și cu mine suntem invitați să devenim membri ai mijlocitorului noului Legământ. Cristos este mijlocitorul, dar El va avea o mireasă. Cineva ar putea spune: Unde intrăm noi? Sub ce legământ suntem noi? Noi suntem sub legământul originar, care n-a avut nevoie de mijlocitor. Biserica nu are nevoie de un mijlocitor. De ce are ea nevoie? Pot ei să vină direct la Tatăl? Nu. Ei bine, de ce au ei nevoie? Ei au nevoie tocmai de ceea ce ne spun Scripturile că avem — un avocat la Tatăl.

BISERICĂ—Îndemnul să se facă angajamentul, referitor la înăbușirea

conștiinței. (Q100-1)

Întrebare (1909)—1—Nu este îndemnul să se facă angajamentul în această direcție?

Răspuns—Nu înțeleg clar ce înseamnă aceasta. A îndemna nepotrivit la angajament ar putea fi în această direcție. Ar fi nepotrivit să îndemni pe cineva să facă orice angajament împotriva conștiinței sale — dar ar fi potrivit să-l îndemni la ceea ce el gândește că ar fi spre binele lui. Ar fi potrivit ca el să facă cunoscut ce s-a gândit că ar fi avantajele acestui lucru. Acesta n-ar fi un îndemn decât în sens scriptural. După cum a spus apostolul Pavel: „Vă îndemn dar, fraților" — dar voi spuneți, „Pavele, tu îndemni prea mult". Nu. Dacă aceasta este împotriva conștiinței voastre atunci nu vă prezentați trupurile ca jertfe vii. Unde se spune în Biblie că trebuie să vă aduceți ca jertfă vie? Nu spune aceasta nicăieri. Ceea ce trebuie să faceți este o poruncă. Domnul ne spune că Îi face plăcere să fim ai Lui dacă ne prezentăm trupurile ca jertfe vii. El ne spune: „Acum este timpul acceptabil". Voi și cu mine știm care sunt privilegiile și care sunt răsplățile — așa și apostolul Pavel, a înțeles ce răsplată urma să vină pentru aceia care s-ar supune, și a zis: „Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înțeleaptă" (Rom. 12:1). Așa este și cu angajamentul. Nu există nici o poruncă în Scriptură că trebuie să faceți acel angajament sau alt angajament, dar Scriptura arată că cei care sunt poporul Domnului vor face angajamente care reprezintă hotărârea lor. Un angajament este un act voluntar din partea voastră. Dar veți întreba: „Ai făcut vreodată un angajament, frate?" Da, domnule; Am făcut mai multe. „Au fost ele un lucru bun pentru tine?" Da; constat că sunt foarte bune. Am făcut un angajament de consacrare Domnului — că toate faptele și cuvintele mele vor fi plăcute Lui. Veți spune: „Acesta este un angajament destul de cuprinzător. Ești un rob față de acest angajament". Da, domnule; fiind scăpat de legea păcatului și a morții noi devenim servi ai legii dreptății — noi devenim robi ai Domnului Isus Cristos. Eu nu am libertate deloc. Sunt obligat să fac ce cred că e voința Domnului. Sunt bucuros să fiu robul Celui Drept. Nu aș vrea să fiu robul vostru sau al unui guvernământ sau sistem. Nu am fost niciodată membru decât într-o singură biserică — aceea a fost o biserică Congregațională și am ieșit din ea. Acum nu sunt în robia nici unei persoane sau lucru din lume — ci numai în a Domnului. Dacă veți înțelege corect orice scriu atunci veți înțelege că niciodată nu vă cer să veniți în robia vreunui om sau lucru — ci doar în a Domnului. Există un angajament pe care-l puteți face în mod cuvenit. Acela este angajamentul de căsătorie între soț și soție. Dar toate celelalte angajamente vreau să le fac Domnului și vreau ca ele să fie astfel încât să mă aducă mai mult în supunere față de voința Sa. Când eram copil niciodată n-am semnat un angajament de abstinență pentru că am simțit ca și cum aceasta m-ar lega de cineva. Dacă ajung vreodată să înțeleg că trebuie să fac aceasta către Domnul o voi face, ca o respon­sabilitate pe care o recunosc față de Domnul. Aluzia ar fi că acela care a scris această întrebare a gândit că am îndemnat pe cineva să facă angajamentul în sensul de a-i înăbuși judecata. Nu. Eu doar sugerez ca ei să privească acest lucru cu grijă, în rugăciune, și să vadă dacă ar fi ceva spre avantajul sau dezavantajul lor. Dacă vedeți ceva spre avan­tajul vostru faceți-l. Dacă nu, nu-l faceți. Mă gândesc la un angajament pe care l-am făcut cu câțiva ani în urmă. A fost după ce câteva prezentări de imagini rotative pe care le au în fiecare oraș — filme — au ajuns în fața publicului. M-am uitat la mai multe din acestea și după ce am plecat m-am gândit la acest lucru și am zis: Nu cred că este în avantajul meu să mă uit la ele. Am făcut un angajament că nu mă voi mai uita la nici unul. Veți întreba: A fost ceva păcat a te uita? Nu, deloc. Dar pentru mine ar fi un păcat dacă acum aș face asta.

BISERICĂ—Înăbușirea conștiinței, referitor la supunere. (Q101-1)

Întrebare (1909)—1—Cât putem să ne înăbușim judecata în legătură cu principiul supunerii?

Răspuns—Înăbușirea judecății noastre este un lucru și înăbușirea conștiinței este altul. Dacă este o chestiune de a ne înăbuși conștiința sau judecata, aș spune că ar fi mai bine să ne înăbușim judecata, pentru că noi nu trebuie să ne înăbușim conștiința. Dacă este doar o chestiune de judecată și responsabilitatea de a judeca nu ne revine nouă lăsați aceasta pentru adunare. Supune-ți judecata ta celorlalți — supune-ți gândul tău deciziei altora. Dacă judecata ta este mai bună decât a celorlalți ești dator să le spui celorlalți — și apoi fii liniștit. Altfel ai putea fi ca acel jurat* care le-a spus celorlalți unsprezece că nu judecă bine deloc pentru că ei nu văd chestiunea cum o vede el.

BISERICĂ—Supunere la bătrâni. (Q102-1)

Întrebare (1909)—1—Principiul supunerii trebuie să ne conducă spre a accepta, de exemplu, forma de rugăciune, dacă e sugerată de un bătrân?

Răspuns—În ordinea Bisericii ar fi foarte potrivit ca noi să ne supunem aranjamentelor adunării în timp ce aducem laudă împreună. Dacă suntem din poporul consacrat al Domnului este datoria noastră să hotărâm care să fie ordinea întrunirii și ar fi potrivit ca aceia care se închină împreună să spună care să fie ordinea în absența unui astfel de bătrân. De asemenea ar fi potrivit ca un bătrân să spună cine să conducă întrunirea dacă el va absenta; și ar fi potrivit ca acela numit de către bătrân să respecte sugestiile lui cu bunăvoință, pe cât este posibil, după cum spune apostolul: „Fiți supuși ... unii față de alții" (1 Pet. 5:5). De exemplu, dacă fratele Sherman a deschis această întrunire și el alege să spună: „Putem să ne ridicăm să cântăm o strofă?", noi trebuie să ne ridicăm, dacă nu ne împiedică unele slăbiciuni fizice, și să nu zicem: „Cine ți-a dat libertatea să sugerezi să ne ridicăm?" Sau, ca o ilustrare, să presupunem că cineva ar spune: „Putem să ne plecăm capul în rugăciune?" și altcineva să spună, „Ei bine, eu sunt obișnuit să stau în picioare când mă rog. Mă voi scula." A avea o anumită măsură de bunăvoință ca să fii de acord cu orice chestiune care nu este o problemă de conștiință este un lucru bun. Poporul Domnului are multă combativitate și dacă nu avem această calitate nu vom fi învingători. Dar dacă nu este adusă sub control ne va face arțăgoși, va fi greu pentru alții să trăiască în armonie cu noi, le va fi greu de trăit cu noi. Noi trebuie să ne supunem pe cât posibil fiecărei reguli rezonabile. Dacă fiecare și-ar urma dreptul și voința sa proprie atunci va fi confuzie tot timpul. Este un lucru bun să trebuiască să ne supunem unii altora; este un lucru bun să învățăm să ne supunem — dar când este o pro­blemă de conștiință trebuie să avem suficient curaj și bărbăție să stăm lângă acea conștiință așa încât să n-o încălcăm. Există o mulțime de lucruri în lume care nu implică deloc conștiința.

BISERICĂ—Pentru că ai părăsit dragostea dintâi. (Q102-2)

Întrebare (1909)—2—Care este înțelesul acestor cuvinte, „ți-ai părăsit dra­gostea dintâi"? (Apoc. 2:4).

Răspuns—Acele cuvinte, vă amintiți, s-au aplicat primei perioade a Bisericii și gândul nostru este că ele vreau să spună că în zilele lui Isus și ale apostolilor s-a manifestat o iubire pentru Isus, pentru Dumnezeu și pentru marele Plan de Mântuire, o perioadă scurtă în primul secol, și că treptat acea iubire și acel zel s-au împuținat și și-au părăsit dragostea dintâi. Putem aplica aceasta în sens general la oricine. Am întâlnit pe unii care la început au gândit că adevărul lui Dumnezeu era foarte prețios și dulce dar în final s-au ivit persecuții și opoziții și au aflat cât de mult i-ar costa și nu și-au dat seama de privilegiile lor, că acestea erau necesare să dovedească dacă ei erau vrednici, și unii din ei și-au pierdut iubirea dintâi și au devenit căldicei în atitudinea lor față de adevăr. Să nu deveniți căldicei ci fiți foarte zeloși. Alergarea cerească cere tot zelul și energia pe care voi și cu mine le putem pune. Cu cât putem vedea mai mult frumusețea planului divin, privilegiul de a domni cu Răscumpărătorul nostru și faptul că avem puțin de oferit în sacrificiu, cu atât trebuie să apreciem mai mult privilegiul de a face cu toată puterea ce găsesc mâinile noastre de făcut.

BISERICĂ—Dumnezeu rânduiește membri. (Q103-1)

Întrebare (1909)—1—În 1 Cor. 12:28 citim: „Și Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învățători; ... pe cei ce au darul ajutorărilor, cârmuirilor" (Cornilescu). Cine sunt cârmuitorii și în ce măsură cârmuiesc ei?

Răspuns—Nu spune cârmuitori, ci cârmuire guvernamentală, ordine sau lege. Întreaga adunare, prin îndrumarea Cuvântului lui Dumnezeu, recunoaște anumite reguli ca potrivite, felul ordonat de conducere a întrunirilor. Fiecare copil al lui Dumnezeu care face progres pe calea Domnului, se cuvine să ajungă la locul unde poate vedea înțelepciunea unor anumite reguli în Biserica lui Cristos. Oricine nu vrea să recunoască regulile și regulamentele făcute pentru Biserică este în acea măsură un anarhist. Noi credem în legea țării sau a acestui oraș. Este mai bine să avem unele reguli sau legi, chiar dacă ele sunt imperfecte, decât să fim fără ele. Admitem că ar putea fi prea multe legi, reguli și restricții, dar Biserica Domnului trebuie să caute să cunoască, să aprecieze și să folosească libertatea pe care o dă Dumnezeu — totul trebuie făcut decent și în ordine. Scopul fiecărei adunări trebuie să fie a avea atâta libertate cât ar fi bine pentru ei. Așa că Dumnezeu este Cel pe care trebuie să-l recunoaștem, Cel care a stabilit ordinea în Biserică.

BISERICĂ—Tulburări în adunare. (Q103-2)

Întrebare (1910)—2—În cazul în care apare puțină amărăciune între doi frați în Biserică, refuzând să-și vorbească unul altuia, și este evident pentru întreaga adunare că nu sunt în relații bune, care trebuie să fie atitudinea bătrânilor în acest caz? Trebuie să facă public acest fapt sau trebuie lăsat în voia soartei, în special dacă acest fapt nu are tangență cu biserica în general?

Răspuns—Gândul meu ar fi, frate, că pot exista anumite lucruri personale și că Biserica face mai bine să nu le dea atenție, ci să facă în felul în care zice Biblia că a făcut Dumnezeu cu unele lucruri. Noi citim că Dumnezeu a trecut cu vederea anumite lucruri. Și așa trebuie și Biserica să treacă cu vederea anumite lucruri — adică, să nu le dea atenție. Acum, unde apare o mică diferență între două persoane, dacă Biserica încearcă să se amestece, este posibil să fie ocupată cu aceasta tot timpul. Dar fiecare trebuie să-și amintească faptul că ar fi potrivit să se aducă acest lucru în atenția lor, și dacă una din părți sau amândouă au cauzat dezbinare, trebuie să fie atenționați de ceilalți și să nu fie tratați la fel de călduros — nu disprețuiți ca frați, dar nu puși în nici o funcție sau serviciu al adunării, și doar tratați puțin mai rece pentru că după câte se pare nu umblă precaut ci cauzează unele divizări. Apoi ar fi de asemenea potrivit pentru oricare dintre bătrâni, dacă ar vedea o ocazie bună, să aibă o mică discuție particulară cu fiecare dintre acei frați și să spună: „Frate, există ceva în treburile tale cu care te pot ajuta? Am remarcat că tu și fratele Brown nu vă aveți tare bine; vreau să-ți spun, în calitate de bătrân al Bisericii, să nu uiți Mat. 18:15; dacă fratele Brown ți-a făcut vreun rău nu uita acea scriptură și dacă pot să-ți fiu de folos, oricând voi fi gata".

„Ei bine, vreau să-ți povestesc despre aceasta —

„Nu, frate, nu vreau să-mi povestești; cred că ar fi incorect să te ascult; ar trebui să ajungă la mine pe cale scripturală. Dacă există o diferență între tine și fratele Brown eu nu vreau s-o aud, ar fi incorect pentru mine să te încurajez să-mi spui despre ea. Dumnezeu a pregătit o cale, cum a spus Isus în Mat. 18:15-17. El ne spune cum să facem — du-te mai întâi la el, încearcă să rezolvi cu fratele Brown; dacă nu reușești, și el îți face ceva neplăceri și te face să simți că nu poți fi amabil cu el, atunci vino și ia doi frați să meargă cu tine. Dacă vrei să mă duc eu cu tine voi fi bucuros să te servesc și să fac tot ce pot ca să aduc pace și armonie. Dar nu vreau să aud nimic înainte; n-ar fi drept; n-aș fi eu cel potrivit dacă ar fi să ascult ce ai de spus. Dacă fratele Brown ți-a făcut rău, du-te la el, și dacă n-ai avut succes, dacă este încă destul de important în mintea ta să faci o ruptură între el și tine, atunci ia, cum spun Scripturile, unul sau doi ca să aveți o discuție, și dacă este tot fără efect și dacă nici tu și nici el nu puteți vedea chestiunea armonios, atunci poate fi adusă în fața Bisericii dacă vrei, dar nu mai curând decât atunci."

BISERICĂ—Opoziție în Biserică. (Q104-1)

Întrebare (1910)—1—Cei tari în Biserica noastră se opun adevărului prezent, iar cei care sunt cei mai credincioși nu sunt învățători și sunt mai tineri în adevăr. Împotrivitorii se țin de întruniri, ei fiind în principal bătrâni acum. Ce trebuie să facă majoritatea celor credincioși, slabi?

Răspuns—Ei bine, nu am nici o idee de la cine vine întrebarea, deci pot să răspund cu mai mare libertate. Pot să văd că sunt anumite principii implicate în tot ceea ce Domnul a lăsat cu privire la poporul Său, și că trebuie să aleagă dintre ei bătrâni, sau frați bătrâni, pe aceia care sunt cei mai calificați să reprezinte pe Învățătorul în adunare. Dacă unii dintre cei care sunt de mult în adevăr și care au abilitate naturală devin așa cum acest frate crede că au devenit unii, atunci ei trebuie să fie considerați mândri din punctul de vedere al apostolului, și ar fi potrivit ca adunarea să urmeze ceea ce cred ei că este voința Domnului cu privire la alegerea sau nealegerea lor data viitoare. Gândul meu este că ar fi vătămător pentru orice frate care este într-adevăr în această stare să fie ales în vreo poziție proeminentă. Ar fi pentru binele lor, și de cel mai bun ajutor pentru ei dacă ar fi lăsați pentru un timp în afara oricărui serviciu de a învăța, chiar dacă prosperitatea aparentă a întrunirilor ar părea că este afectată. Probabil n-ar fi afectată pentru că oricine este într-o astfel de atitudine greșită a minții, după cum sugerează această întrebare, desigur că este posibil să facă mai mult rău decât bine cu fiecare zi și cu fiecare întrunire, și și-ar face mai mult rău decât bine lor înșiși. Dar, nu înseamnă că fratele care a scris această întrebare are vederea corectă asupra situației. Poate că are o impresie greșită; eu nu sunt competent să judec; nu știu nimic despre caz, nimic despre bătrâni, nimic despre cel care a scris întrebarea. Dar ar fi datoria sa să încerce să privească cu calm, răbdare și bunăvoință la bătrânii care servesc, în măsura în care poate el, și întreaga adunare să privească așa situația. Și poate n-ar fi neînțelept ca fratele să-i solicite pe fiecare din bătrânii despre care crede că nu sunt tocmai în regulă, pe rând, și amabil să le spună care este teama lui, și să sugereze că el nu vrea să judece dar că vede anumite lucruri, și să le ceară să aibă în vedere aceste lucruri — dacă nu cumva adversarul câștigă un avantaj asupra lor, și să aibă o discuție frățească frumoasă. În general este un plan bun, iar dacă ei se supără, tu fiind amabil în felul în care ai prezentat situația, aceasta arată că există ceva rău. Se poate ca ei să nu fie de acord; ei ar putea spune: Frate, m-ai înțeles greșit. Eu n-am vrut să spun aceasta, deloc; ai privit prea critic; ceea ce eu am vrut să spun este așa și așa. Oricum, ar trebui să fie o cale de ajutor pentru cei care ar fi în această presupusă stare greșită. Înainte de a face ceva de felul acesta, aș sfătui ca oricine vrea să facă ceva în privința corectării unui frate sau a unei surori, sau chiar să dea o sugestie cuiva, trebuie mai întâi să facă din aceasta un obiect de rugăciune, să fie siguri că mintea și inima lor proprie sunt în regulă, că nu au nici o amărăciune, și că văd lucrurile cât se poate de generos. Să ne îndreptăm mai întâi pe noi înșine — după cum arată Domnul, mai întâi scoate orice fir de pai sau bârnă, după caz, din propriul tău ochi, și apoi, având astfel vederea clară, vei putea fi o binecuvântare pentru unii frați care au un pai sau o bârnă în ochiul lor.

BISERICĂ—Membri ai Corpului lui Cristos. (Q105-1)

Întrebare (1910)—1—Este corect să spunem că noi suntem membri ai Corpului lui Cristos atât ca ființe umane îndreptățite cât și ca Noi Creaturi? Pun această întrebare îndemnat de faptul că în ultimul Turn spui că suntem membri ai Lui ca și Noi Creaturi, membri ai lui Cristos spiritual, și nu ai omului Isus Cristos. În alt loc, în Volumul 6, explici că Turma Mică în timpul Veacului Evanghelic a fost Cristos în trup.

Răspuns—Nu sunt sigur dacă am prins gândul celui care întreabă, dar în mintea mea nu este nici o contradicție între afirmațiile din Turn și Volum. De aceea voi arăta din nou gândul meu cu privire la acest subiect și poate îl voi face mai clar pentru cel care întreabă.

Gândul meu este că nu suntem membri ai Corpului lui Cristos deloc, în nici un sens al cuvântului, până când n-am făcut consacrarea și până când El nu ne-a alocat meritul Său ca să completeze lipsa noastră și până când Tatăl nu ne-a acceptat și nu ne-a conceput cu Spiritul Său sfânt. Atunci noi suntem Creaturi Noi și astfel membri în devenire ai Corpului lui Cristos. Suntem numiți Corpul lui Cristos, Preoțime Regală din momentul când facem consacrarea, iar dacă dăm greș, atunci nu mai suntem membri ai Corpului Marelui Preot și devenim doar membri ai casei credinței sau membri clasei Marii Mulțimi, sau membri ai clasei fecioarelor nechibzuite, dar nu devenim membri ai Corpului Său până nu am făcut consacrarea. Nici unul nu este competent să spună despre altul că el a încetat să-și îndeplinească consacrarea. Nu ne este dat nouă să determinăm care sunt și care nu sunt. Aceasta este munca personală a Domnului și trebuie ca El să stabilească cine este în Corp și cine rămâne afară. „Pe orice mlădiță care n-aduce roadă (de iubire, roadele spiritului) ÎN MINE, El o taie; și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curățește, ca să aducă și mai multă roadă. În aceasta Tatăl Meu este preamărit, să aduceți roadă multă" (Ioan 15:2, 8).

BISERICĂ—Când este prezentată Tatălui. (Q106-1)

Întrebare (1910)—1—”Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere și să vă așeze fără vină și plini de bucurie înaintea slavei Sale" (Iuda 24). Va fi prezentată Biserica în prezența Tatălui la începutul sau la sfârșitul domniei Milenare?

Răspuns—Fără îndoială că la începutul domniei Milenare. Aceasta este opinia mea. Noi suntem deja copiii lui Dumnezeu și ospățul la care se referă Scripturile este nunta Mielului și după înțelegerea mea acesta ilustrează sau reprezintă simbolic unirea noastră cu Domnul pe planul gloriei și că El ne va prezenta Tatălui fără vină. De ce să fie o întârziere de o mie de ani? Nu pot să mă gândesc la nici un motiv. Aștept să-L văd pe Tatăl imediat după ce voi fi schimbat. Totuși, înțeleg că va fi o mică întârziere pentru că se pare că Biserica va fi schimbată prima, și apoi se pare că va fi puțină întârziere în așteptarea Marii Mulțimi; pentru că, vă amintiți, în Apocalipsa, după descrierea căderii Babilonului în cap. 18 și a acelora care nu au ieșit din Babilon, clasa Marii Mulțimi, citim apoi în cap. 19 că Babilonul a căzut, nunta Mielului a sosit și soția Lui s-a pregătit. Cei care vorbesc nu sunt din acea clasă fericită, dar ei spun, Să ne bucurăm că s-a întâmplat; noi suntem bucuroși că clasa Miresă a intrat. Nunta este un lucru și ospățul alt lucru. Așa că vine un mesaj la această mare mulțime, spunând: Binecuvântat este cel care este invitat la ospățul nunții Mielului. Eu înțeleg că clasa Marii Mulțimi va avea privilegiul glorios de a intra cu Biserica la această mare festivitate. Mai întâi aceasta este pentru Biserică, dar Marea Mulțime va avea o parte în ea.

Așa sunt ilustrate acestea în Psalmul 45, cum Mireasa care este plină de strălucire va fi adusă înaintea Împăratului purtând o haină țesută la gherghef și cu fir de aur, și fecioarele, însoțitoarele ei, o vor urma, și ele de asemenea vor fi duse înaintea Împăratului. Aceasta reprezintă pe cele două clase, Turma Mică și Marea Mulțime.

BISERICĂ—Referitor la cei îndreptățiți înainte de 1910. (Q106-2)

Întrebare (1910)—1—Sunt toți cei îndreptățiți acceptați înainte de sfârșitul lui octombrie 1910, lăsând anii rămași pentru strângerea Marii Mulțimi?

Răspuns—Eu înțeleg că Marea Mulțime există deja și ei nu vor fi strânși special, ci vor fi descoperiți. Babilonul va cădea și aceasta îi va face liberi, pentru că n-au avut suficient curaj să iasă singuri, și când zidurile vor cădea ei vor fi liberi dar va fi prea târziu să obțină vreo răsplată specială. Gândul meu este că Biserica ar putea fi aici până în octombrie 1914 și Marea Mulțime de asemenea, iar Babilonul va cădea până atunci, fapt care va rupe toate barierele etc. și va lăsa Marea Mulțime liberă. Până atunci noi ne așteptăm ca Turma Mică să fie toată schimbată.

BISERICĂ—Copii ai cărui legământ. (Q107-1)

Întrebare (1910)—2—Când Petru a spus evreilor: „Voi sunteți fiii prorocilor și ai legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinții noștri, zicând lui Avraam: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta”" (Fapt. 3:25), despre care legământ a vorbit el — legământul Sara, sau Noul Legământ al Veacului Milenar?

Răspuns—Ei bine, legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu părinții noștri se referă în special la legământul făcut cu Avraam, Isaac și Iacov. Ei au fost părinții; părintele Avraam, părintele Isaac, părintele Iacov. Dumnezeu l-a încheiat pe primul direct cu Avraam, l-a reînoit cu Isaac și apoi cu Iacov, așa că acela a fost legământul. Apoi israeliții au fost în ordine naturală să primească mai întâi binecuvântările, dar, deși ca națiune l-au respins pe Dumnezeu și l-au răstignit pe Mesia, totuși acest lucru nu va fi ținut împotriva lor pentru că n-au fost înlăturați ca indivizi, deși ca națiune au fost înlăturați — erau încă în favoare specială. Vă amintiți vorbirea minunată a lui Petru din ziua Cincizecimii, spunând cum poporul evreu prin bătrânii lor au luat pe Isus și prin oameni răi au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Ei au fost străpunși în inimă zicând: Ce să facem? Au văzut că va fi pusă o mare condamnare pentru omorârea Fiului lui Dumnezeu, Mesia lor. Ce trebuie să facem? Și cuvintele apostolului au fost acestea: Pocăiți-vă și Dumnezeu va avea milă de voi, fiii lui Avraam, și cei care urmați pe profeți. Veniți în armo­nie cu Dumnezeu și faceți străduințe de pocăință. Voi parafraza subiectul. Isus a spus cu cinci zile înainte de răstignire, Vi se lasă casa pustie. Nu mă veți mai vedea până în ziua aceea, ziua Milenară, când veți spune: Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului. Dar Petru vrea să sublinieze că ei nu au fost încă lepădați. În timp ce națiunea a fost lepădată, indivizii nu au fost lepădați. Șaptezeci de săptămâni de ani i-au fost date acelei națiuni într-un mod special. Pentru că în a 69-a săptămână, la sfârșitul ei, prințul Mesia va veni, și acela a fost timpul stabilit pentru Isus să fie botezat, la sfârșitul celei de-a 69-a săptămâni. Apoi acea săptămână, a șaptezecea, de șapte ani, a rămas, și Isus, în timpul primei jumătăți, timp de trei ani și jumătate Și-a făcut tot serviciul și a murit la mijlocul acelei săptămâni, după cum a prezis profetul: El „va fi stârpit și nu va avea nimic ... la jumătatea săptămânii" (Dan. 9:26-27). Dar, vedeți, după ce Isus a murit au mai rămas încă trei ani și jumătate de favoare din cei 70 de ani. Jumătate din ultima săptămână a fost încă potrivită pentru ei în acord cu legământul sau promisiunea lui Dumnezeu, că El le va da 70 de săptămâni întregi. În această ultimă jumătate a săptămânii a 70-a, trei ani și jumătate după cruce, a fost făcută marea lucrare între evrei. Așa că Domnul a spus că va scurta lucrarea cu dreptate, că va face o lucrare scurtă. Cum a scurtat-o? Prin aceea că a respins națiunea când a murit. A avut El dreptul să o scurteze? Da. El o va scurta cu dreptate. A fost drept în sensul că Dumnezeu nu le-a făcut nici o nedreptate, ci o mare favoare prin respingerea națiunii și completarea serviciului la mijlocul săptămânii. Aceasta I-a permis să Se înalțe la cer și să Se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu, să stropească sângele ispășirii pe capacul ispășirii și apoi binecuvântarea lui Dumnezeu să vină peste biserica în așteptare în odaia de sus la Cincizecime. Așa că în ultima jumătate a săptămânii, trei ani și jumătate, ei au fost sub conducerea Spiritului în locul simplei învățări și auziri, etc. Înainte de a muri El a spus: Am multe lucruri să vă spun dar nu le puteți purta acum. Dar când a fost turnat Spiritul sfânt ei au fost mult binecuvântați. Atunci, faptul că Domnul nostru a murit la mijlocul celei de-a 70-a săptămâni, sau cu trei ani și jumătate înainte ca favoarea lor să se sfârșească, a fost spre avantajul lor. Aceasta a fost în dreptate, în favoarea lor. Deci, ei încă aparțineau promisiunii, nu erau înlăturați. Apostolul Pavel vorbește la o dată mai târzie când spune că unele din aceste ramuri au fost tăiate, dar Petru a vorbit înainte ca vreuna să fie tăiată. Isus a spus înainte de răstignire: Vi se lasă casa pustie. Individual ei în mod sigur erau favoriții lui Dumnezeu, așa că Petru a avut dreptate când a spus: Voi sunteți încă fii ai promisiunii, voi sunteți încă din pomul inițial, nu ați fost tăiați; deci, pocăiți-vă și întoarceți-vă la armonie cu Dumnezeu.

BISERICĂ—Referitor la primirea sângelui înainte de jertfire. (Q108-1)

Întrebare (1910)—1—Biserica primește sângele lui Isus înainte să fie sacrificată. Nu ar fi rezonabil ca țapul să fi primit sângele vițelului înainte să fie sacrificat?

Răspuns—Nu. Când oamenii nu pot vedea un lucru n-are nici un rost să vorbești despre el, când este vorba despre tipuri. Un tip trebuie văzut cu mintea. Dacă tipul ar fi explicat în câteva cuvinte ar fi altceva. Dacă o persoană nu poate vedea acest lucru, n-are rost să discutăm despre el; este o problemă de orbire. Tu spui: Nu pot vedea ceasul. Îmi pare rău, dar eu pot să văd ceasul.

BISERICĂ—Referitor la Mijlocitor. (Q108-2)

Întrebare (1910)—2—Mai susții încă faptul că biserica n-a avut niciodată nevoie de un Mijlocitor să-i prezinte sau să-i împace cu Tatăl?

Răspuns—Da, așa înțeleg eu. (Bine zis.) Părintele Avraam s-a prezentat Tatălui, sau Tatăl S-a prezentat părintelui Avraam și a făcut un legământ cu el și n-a fost nici un mijlocitor despre care să fi auzit, și la fel cu Enoh care a umblat cu Dumnezeu și Dumnezeu l-a luat. N-a existat mijlocitor în acea situație. Dumnezeu nu le-a putut da acelor oameni restabilire deplină în favoarea Sa în sensul de a le da viață veșnică. Înțelesul mijlocitorului este „unul care stă între", să țină separat două părți aflate în contradicție și să o împace pe una cu cealaltă. Dar un avocat este unul care stă de partea cuiva, pentru a fi purtătorul de cuvânt, să poată ajuta într-un lucru, și astfel apostolul nu spune: Noi avem un Mijlocitor, ci el spune că avem un Avocat la Tatăl. Biserica are Avocat. De ce atunci, există această diferență, unii având un Avocat și unii un Mijlocitor? Pentru că lumea este acea parte din omenire neîmpăcată încă și are nevoie de un Mijlocitor să-i instruiască și să-i ridice, în timp ce clasa pe care Dumnezeu o acceptă în timpul prezent trebuie să fie într-o astfel de atitudine de minte ca Avraam, Isaac, Iacov sau Enoh; oricum au fost din punct de vedere natural, ei trebuiau să vină la Domnul în sensul de a dori să fie ai Lui, predându-și voința, altfel El nu-i putea primi. Pentru aceștia n-a existat un Avocat înainte să vină Isus, și în consecință ei n-au putut obține viață veșnică. Tot ce au putut ei obține a fost prietenie cu Dumnezeu — ei n-au putut fi prezentați Tatălui în sensul de a veni în comuniune divină, dar noi putem, prin întoarcere mai întâi de la păcat; al doilea, apropiindu-ne, și atunci El se apropie de noi, apoi ne arată pe Mântuitorul și apoi suntem prezentați Mântuitorului și El devine purtătorul nostru de cuvânt, Avocatul nostru, și El a promis să ne aloce din meritul Său pentru a ne acoperi imperfecțiunea așa încât să ne completeze ceea ce ne lipsește fizic și în orice mod, ca să putem oferi un sacrificiu acceptabil pe care Dumnezeu să-l poată accepta. El mi-a completat mie ceea ce mi-a lipsit, dar El n-a stat între noi pentru că Dumnezeu deja m-a atras și tot El v-a atras și pe voi; după cum spun Scripturile: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine, și iarăși, Nimeni nu poate veni la mine dacă Tatăl care M-a trimis nu l-a atras. Aceasta este în prezent. În viitor nu va fi așa. Nu Tatăl va fi cel care atrage în Veacul Milenar, pentru că la începutul Veacului Milenar Tatăl va da întreaga lume în mâinile Răscumpărătorului, care cumpără sau aplică meritul Său pentru lume în masă. În timpul Veacului Milenar marele Mijlocitor îi va ridica sus, sus, și le va da pedepsele și încurajările necesare pentru a-i ridica dacă vor vrea. Dar dacă nu vor vrea, vor fi distruși în Moartea a Doua. După ridicarea lor, la sfârșitul Veacului Milenar, El va prezenta întreaga lume Tatălui, în mâinile Tatălui, perfectă.

BISERICĂ—Acceptare; referitor la 1914. (Q109-1)

Întrebare (1910)—1—Noi, Biserica, vom fi acceptați înainte de sfârșitul lui 1914?

Răspuns—Am încrederea că noi, ca Biserică, suntem acceptați acum. Apostolul spune: „Noi suntem acceptați în Cel Preaiubit". Presupun că cel care întreabă a vrut să spună: Vom fi schimbați înainte de acel timp? Nu cunosc nici o scriptură care să spună aceasta și nu este nimic în legătură cu aceasta în Volume. Chestiunea a început în legătură cu descrierea Marii Piramide. O măsurătoare acolo pare să implice că s-ar putea aștepta ceva în 1910; adică, dacă acea măsurătoare a fost intenționată, dar este o presupusă măsurătoare a acelei trepte din vârful marii galerii, și noi nu știm dacă aceasta este special intenționată să arate acest lucru; dar dacă se ia semnul acelei trepte, treapta însăși ar părea să implice un impediment, sau pas. Ce putem aștepta nu este schimbarea noastră, ci o probă mare, pentru că întreaga treaptă vorbește despre o probă; este greu de trecut. Întregul pasaj este dificil dar în special treapta aceea. Noi suntem acum în anul 1910, și mi se pare că o probă considerabilă este peste Biserică și poate că așa putem interpreta că înseamnă acel lucru. Sunt bucuros că prin harul lui Dumnezeu suntem încă în picioare, și după cum spune apostolul, să fim umiliți ca să putem încă rămâne în picioare pentru că numai aceia vor putea sta. După Scripturi, prima calitate este blândețea, bunătatea, răbdarea etc., așa că această blândețe sau umilință va fi o probă de caracter de-a lungul întregii căi. Asigurați-vă să obțineți adevărul și să-l păstrați și Domnul nu-l va lua de la nimeni decât de la aceia care nu sunt blânzi. Apostolul spune: Umiliți-vă sub mâna puternică a lui Dumnezeu ca să vă poată înălța la timpul potrivit.

BISERICĂ—Biserica întâilor-născuți în contrast cu Biserica Corpului Său.

(Q110-1)

Întrebare (1910)—1—Există vreo diferență între Biserica-Întâilor născuți și Biserica care este Corpul Său?

Răspuns—Răspunsul meu este că da. După înțelegerea mea Biserica Întâilor-născuți cuprinde atât Marea Mulțime cât și Turma Mică, în timp ce cealaltă expresie, Biserica, Corpul Său, nu include Marea Mulțime ci o exclude. Biserica care este Corpul Său este clasa Preoțimii Regale, pentru care El este marele preot și cap, și noi suntem membri fiecare în parte ai Corpului lui Cristos, care este Biserica.

BISERICĂ—O preoțime împărătească acum? (Q110-2)

Întrebare (1910-Z)—2—Este Biserica în trup o preoțime împărătească?

Răspuns—Noi recunoaștem că nu suntem încă o preoțime împărătească în sensul deplin al cuvântului, pentru că încă nu suntem siguri că vom fi în preoțime în final. Trebuie mai întâi să ne întărim chemarea și alegerea.

Va trebui să se stabilească dacă vom fi în „Turma Mică" sau în „Marea Mulțime" — Preoți sau Leviți — sau dacă vom fi cel puțin vrednici de viață. Din moment ce acest lucru este în proces de determinare și nu va fi deplin stabilit decât la moartea noastră, rezultă că noi nu suntem în funcția de preoți în deplinul sens al cuvântului, ci candidați pentru această preoțime, și temporar recunoscuți ca preoți și socotiți ca preoți — la fel cum uneori se poate să fi întâlnit un domn care a fost nominalizat pentru postul de Guvernator. Ca un compliment, i-ați putea spune: „Bună dimineața, D-le Guvernator". El nu este încă în mod real guvernator. Acest lucru va fi determinat de alegeri, dar înainte de a fi ales ar putea fi potrivit sau politicos să-l numiți Guvernator. Așa este și cu noi. Sperăm să ne facem chemarea și alegerea sigură; ca să fim din acea preoțime împărătească în sensul deplin al cuvântului și într-un sens noi suntem acum membri în Corp prin aceea că deja am primit conceperea de Spirit, fiind recunoscuți de Domnul ca ambasadori ai lui Dumnezeu. Aceasta este o recunoaștere, într-un sens al cuvântului, a funcției noastre preoțești, pentru că acești preoți sunt „ambasadori", și în măsura în care ne purtăm ca ambasadori ai lui Dumnezeu, în acea măsură suntem preoți ai lui Dumnezeu — de probă, și nu deplin după felul lui Melhisedec, cum vom fi când va veni schimbarea noastră și vom fi asemenea Domnului nostru.

BISERICĂ—Referitor la partea ei cu Cristos. (Q111-1)

Întrebare (1910-Z)—1—Are Biserica parte împreună cu Cristos?

Răspuns—Pe scurt, Biserica este chemată printr-o invitație specială la o „chemare de sus"; o poziție înaltă — acum să sufere cu Cristos, ca să poată la timpul potrivit domni cu El. Această suferință cu Cristos nu este suferința pentru păcatul pe care noi l-am face, pentru că El niciodată n-a suferit în acest sens. Dacă suferim cu El, suferința noastră trebuie să fie în privința faptului că suferim nedreptate și ne punem viața în serviciul dreptății. Suferințele Sale au fost suferințe jertfitoare, de aceea, dacă luăm parte la suferințele Sale, suferințele noastre trebuie să fie jertfitoare.

Noi suntem părtași cu El în conceperea de Spirit sfânt și părtași în învierea Sa, dacă, după cum spune apostolul, suntem credincioși în suferința cu El, credincioși în participarea la moartea Sa; pentru că „dacă am murit împreună cu El, vom și trăi împreună cu El; dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El" (2 Tim. 2:11, 12).

Privind acest lucru din punctul de vedere al Scripturilor vom vedea că ele vorbesc uneori despre Cristos și Biserică sub ilustrația unui mare Preot, Isus Capul și Biserica, Corpul Său, membrii Săi consacrați, jertfitori de sine, și „Marea Mulțime", casa lui Levi antitipică, servitorii Preotului. Uneori Scripturile vorbesc despre noi ca preoțime subordonată, și despre Cristos Isus ca reprezentând Capul acestei preoțimi. În toate aceste ilustrații gândul este că într-un sens noi luăm parte cu Domnul nostru în lucrarea Sa. După cum apostolul exprimă aceasta, „noi suntem o singură pâine", toți membri sau participanți în acea singură pâine. Frângerea acestei pâini, care a fost realizată mai întâi în Domnul nostru Isus, continuă în aceia care sunt acceptați ca membri ai Lui, continuând în cei care-și țin inima cu toată sârguința.

Cu privire la ispășirea păcatului, „noi eram din fire copii ai mâniei ca și ceilalți", și de aceea n-am avut nimic cu care să ne putem asigura răscumpărarea, nici a noastră și nici a altora. De aceea noi am fost dependenți în totalitate de pregătirea lui Dumnezeu în Cristos Isus Domnul nostru, „care S-a dat pe Sine ca preț de răscumpărare pentru toți" — un preț de răscumpărare. De aceea, noi n-avem nimic din acest merit de răscumpărare în noi; dar când El ne dă o parte din acesta, sau ni-l atribuie, și apoi, în virtutea consacrării noastre și a faptului că El devine Avocatul nostru, Tatăl ne primește ca membri ai Corpului Său, astfel noi devenim membri ai Răscumpărătorului, pentru că opera Sa de răscumpărare nu este completă. El într-adevăr a dat prețul de răscumpărare, dar încă nu l-a aplicat pentru toți. Noi n-am avut nimic de-a face cu acest lucru atunci când prețul a fost depus, dar ne identificăm cu El înainte ca acel preț să fie aplicat lumii. De aceea noi avem această parte în opera de răscumpărare, deoarece cuvântul „răscumpărare" cuprinde gândul nu numai al operei pe care a făcut-o Isus în trecut, ci și despre întreaga procedură până la sfârșitul Veacului Milenar. A răscumpăra înseamnă nu numai a cumpăra, ci și a primi sau a recupera lucrul care este cumpărat. Noi nu avem nimic de-a face cu plătirea prețului care garantează răscumpărarea, dar avem ceva de făcut — și suntem socotiți împreună cu El — în lucrarea de recuperare a ceea ce a fost cumpărat cu meritul Său.

Va fi necesar întregul Veac Milenar ca omenirea să fie recuperată în sensul deplin al cuvântului, să-i răscumpere sau să-i aducă înapoi; după cum citim: „Îi voi răscumpăra din puterea Șeolului" (Osea 13:14). Prețul de răscumpărare pentru acel scop a fost plătit cu aproape 1900 de ani în urmă, dar oamenii încă nu sunt răscumpărați din groapă și nici nu vor fi până la timpul trezirii, în Mileniu. Apoi, pe măsură ce ies treptat din starea de păcat și moarte, întreaga intenție și întregul scop al răscumpărării va fi în proces de îndeplinire, și deoarece Biserica va fi asociată cu Cristos în toată lucrarea Împărăției Milenare, ea, Biserica, în acest sens al cuvântului, va fi identificată cu lucrarea de răscumpărare, sau lucrarea de eliberare.

După cum este reprezentat în „jertfa pentru păcat", inițial meritul a venit de la Marele Preot, care este Isus, și acel merit este conferit Bisericii, Corpul Său, nu separat de El, ci ca membri ai Lui. El nu ne tratează separat de Sine. El pur și simplu își adaugă acești membri, și de îndată ce devenim îndreptățiți prin meritul Său și acceptați de Tatăl ca membri ai Corpului Său, suntem membri ai Marelui Preot, care are o mare lucrare de înfăptuit; și când meritul, care ne-a fost atribuit nouă și fiecărui membru conceput de spirit al casei credinței, va fi disponibil pentru acordare a doua oară, toți membrii Corpului Său vor participa în aplicarea sacrificiului Său, în stropirea Noului Legământ.

Invitația prezentă a Domnului nostru este să bem cu El „paharul" Său, să ne împărtășim din el. Acesta este sângele Noului Legământ, sângele Său, „vărsat pentru mulți pentru iertarea păcatelor", din care noi toți trebuie să bem, și e nevoie de întregul Veac Evanghelic pentru a găsi numărul potrivit al acelora care sunt astfel invitați în armonie cu planul Tatălui, și care voiesc să bea din acest pahar, să fie botezați în moartea Sa.

BISERICĂ—Nominală, lucrători neacceptați de Isus. (Q112-1)

Întrebare (1910-Z)—1—Domnul nostru a spus că mulți vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?" Și El declară mai departe că le va spune acestora: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege" (Mat. 7:22, 23). Cum să înțelegem aceasta în armonie cu declarația de mai sus a Domnului nostru că ucenicii Săi nu trebuie să oprească pe acela care nu urmează cu ei, dar scoate draci în numele Său?

Răspuns—Noi am înțelege că Dumnezeu poate permite oamenilor să facă anumite fapte bune, ei nefiind potriviți pentru clasa Împărăției, nefiind deplin supuși Domnului Isus și Conducerii Sale, nefiind deplin învățați și folosiți de El. Ei ar putea exercita o anumită măsură de credință și Domnul poate să-i recunoască în acea măsură, dar El nu garantează că oricine are puterea să facă miracole și să predice în public va primi un loc în Împărăție. De aceea nu avem libertatea să spunem că fiecare angajat în lucrarea misionară sau în ajutorarea săracilor va fi în Împărăție. Acela poate că face un lucru bun; dar poate să nu fie din acea clasă specială pe care o caută Domnul acum. Noi nu trebuie să obiectăm la lucrarea cuiva, dacă este o lucrare bună. Nu este pentru noi să intervenim în ceea ce face el, pentru că Domnul poate singur să se îngrijească de lucrarea Sa. Lucrarea noastră este să ne îngrijim de noi înșine, deși nu trebuie să-i recunoaștem sau să cooperăm cu acei care credem că asociază eroarea chiar cu fapte bune. Noi nu trebuie în nici un sens să ne folosim influența în ajutorul răului.

Noi trebuie să ne situăm pe poziția de a lăsa Domnului conducerea propriilor Lui treburi, interesele cauzei Sale în general. El este pe deplin capabil să Se îngrijească de toate. Noi trebuie să vedem ca inimile noastre să fie supuse în totalitate, și ca mințile noastre, voințele noastre, să fie sub Conducerea Domnului; ca voia Lui să se facă în noi și ca sacrificiile noastre să nu fie făcute pentru a fi văzute de oameni, ci să fie făcute pentru Dumnezeu; astfel vom avea aprobarea Sa în ziua aceea. Pe aceștia El spune că va fi bucuros să-i recunoască și să-i mărturisească înaintea Tatălui și a îngerilor Săi sfinți.

BISERICĂ—Mijlocitor în contrast cu Avocat. (Q113-1)

Întrebare (1911)—1—Dacă noi nu avem nevoie de un mijlocitor, de ce avem nevoie de un avocat? Cu alte cuvinte, dacă nu avem nici un caz în instanță, de ce să avem un avocat?

Răspuns—Ei bine, fratele care scrie această întrebare nu înțelege ce vrem să spunem. Ar trebui să citească de douăsprezece ori mai mult ceea ce am scris despre ce este un avocat și ce este un mijlocitor. Am scris despre subiectul acesta doar de aproximativ patruzeci de ori. Dacă citești toate acestea de douăsprezece ori vei înțelege bine. Vedeți, dificultatea este că uneori avem aceste lucruri amestecate rău în minte. Încearcă să înțelegi bine de data aceasta. Un mijlocitor este unul care stă între două părți. Un avocat este unul care stă de partea cuiva — gânduri total diferite. Cristos va fi mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, între Dumnezeu și lume, timp de o mie de ani, când va sta între Dumnezeu și oameni. Dumnezeu nu va avea nimic de-a face cu lumea și lumea nu va avea nimic de-a face cu Dumnezeu. Cristos va fi Cel care va sta între ei — mijlocitorul stând între ei, tăind complet orice relație, și lumea nu va avea nimic de-a face cu Tatăl până la sfârșitul celor o mie de ani când mijlocitorul va ieși dintre ei și va spune: „Acum, Tată, Îți predau lumea". Între timp, sub mijlocirea lui Cristos, lumea va fi învățată, disciplinată și ajutată, tot ce se va putea face pentru ei va fi făcut, pentru a-i aduce la perfecțiune, și când vor fi la nivelul perfecțiunii, atunci vor fi predați Tatălui la încheierea domniei lui Cristos. Nu aceasta face Cristos acum pentru voi și pentru mine. El nu stă între voi și Tatăl. Din contră, El ne aduce mai aproape de Dumnezeu — „Voi ați fost aduși mai aproape" — nu ținuți la distanță. Aceasta este tocmai contrariul. Există două moduri de a proceda cu păcătoșii. Noi eram păcătoși și ei sunt păcătoși, dar în procedura cu acei păcătoși, ei nu vor fi într-o situație de a veni în același fel cum venim noi. Noi venim la Dumnezeu pentru că dorim să venim. Restul lumii nu dorește să vină; ei vor avea nevoie de o împărăție stabilită care îi va bate bine. Ei vor avea nevoie mai întâi de o bătaie bună și de foarte multe lovituri pe toată calea de-a lungul miei de ani, după caz, până vor învăța dreptatea. Dar Biserica pe care o cheamă Dumnezeu, iubește mai întâi dreptatea și urăște nelegiuirea; și se străduiește către acest standard; ei pot avea slăbiciuni ale cărnii și poate că nu întotdeauna fac ceea ce vor, după cum spune Sf. Pavel, dar totuși dorințele inimii lor sunt pentru Dumnezeu și pentru dreptate; și astfel Dumnezeu atrage această clasă și îi atrage la Sine. Și atrăgându-i la Sine, nu vrea să-i primească în starea lor imperfectă, de aceea le arată, cu cât se apropie mai mult, pe Isus, al cărui sacrificiu meritoriu este baza întregii împăcări, atât pentru biserică acum cât și pentru lume în curând. Și când vin la Isus, El acționează ca avocat al lor, ca unul care pledează cauza lor, ca unul care spune: „Tată Ceresc, îi voi sprijini pe aceștia care doresc să se întoarcă la armonie cu Tine". Tatăl a făcut acest aranjament și este foarte mulțumit să-i primească.

Așa că avocatul aduce pe aceștia aproape de Dumnezeu și noi devenim fii ai lui Dumnezeu, iar Dumnezeu procedează cu noi ca și cu fiii și ne numește moștenitorii Săi, pentru că dacă suntem copiii lui Dumnezeu suntem moștenitorii lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Isus Cristos, Domnul nostru, care este avocatul nostru. Dar cu lumea în veacul următor va fi total diferit. Mijlocitorul va sta între ei și va avea împărăția Sa pentru a lucra cu ei. Va fi o împărăție mijlocitoare care îi va separa de Dumnezeu și îi va ține separat pentru binele lor. Ar fi dezavantajos ca lumea să fie adusă aproape de Dumnezeu în același fel cum este adusă Biserica.

În orice caz dragi prieteni, cred că sunt unii oameni care niciodată nu vor pricepe înțelesul anumitor cuvinte. Adică, mă gândesc că sunt oameni care nu au acel discernământ ascuțit al minții prin care să poată face o diferență în privința cuvintelor, și ceea ce le-aș spune acestor oameni este aceasta: Dacă nu puteți înțelege, n-are importanță. Credeți că moartea lui Isus într-un fel este baza sau condiția pe care Tatăl vrea să vă primească? Da. Foarte bine, veniți pe acele condiții. În acest fel a venit Biserica în secolele trecute și n-au înțeles deloc diferența dintre mijlocitor și avocat; și poate că acum nu este mai necesar ca toți să înțeleagă diferența dintre mijlocitor și avocat decât a fost cu un secol în urmă. Punctul de amintit este că Cristos este Mântuitorul nostru și că fără El nu putem sta înaintea Tatălui Ceresc. Să fiți în clar cu acest punct, n-are importanță dacă în altceva sunteți în clar sau nu. Dacă puteți înțelege filosofia problemei atunci este bine; ați obținut mai multă binecuvântare; dar dacă nu puteți, nu vă faceți griji pentru aceasta. Este ca și cu cronologia. Presupun că jumătate dintre prieteni nu au calitatea minții care să-i facă în stare să înțeleagă o propoziție despre cronologie. Și unii ar putea simți că din cauză că nu pot înțelege tot ce a fost scris în Volumul II al Studiilor în Scripturi despre cronologie nu pot fi sfinți. Nu-i adevărat deloc, dragi prieteni. Cei care pot înțelege chestiunile cronologice, lăsați-i să aibă această plăcere. Cei care nu pot înțelege să nu se îngrijoreze în legătură cu aceasta.

BISERICĂ—Natura la care este înviată. (Q114-1)

Întrebare (1911)—1—Va fi biserica trezită la natură divină sau pe plan spiritual corespunzător îngerilor, cum a fost Domnul nostru, și apoi, la ospățul nunții să-și primească răsplata, natura divină?

Răspuns—Persoana care a pus această întrebare, se pare că știe mai mult despre aceasta decât știu eu. Cum știe el că Domnul nostru a fost înviat pe plan spiritual fără natură divină? Eu nu știu nimic de felul acesta. Cred că Domnul nostru a fost înviat din moarte la natură divină — omorât în trup și înviat în spirit, și ca ființă spirituală El a fost de natură divină. Să nu mă înțelegeți că vreau să spun că El a fost Tatăl. Pare ca și cum am avea mințile așa de distorsionate și limbajul așa de mult în pericol de a fi distorsionat în bietele noastre capete încât cu greu putem spune aceste lucruri destul de simplu. Să mă înțelegeți că eu cred și învăț că Domnul nostru Isus n-a fost niciodată Tatăl ceresc și nici nu va fi vreodată. Să mă înțelegeți că spun, după Biblie, că după cum capul femeii este bărbatul, tot așa capul Bisericii este Cristos și capul lui Cristos este Dumnezeu. Aceasta este ordinea scripturală. Dar această doctrină a sfintei treimi care a intrat în mințile oamenilor încurcă și orbește toate puterile lor de gândire. Așa că Domnul nostru a fost înviat din moarte la gloria Tatălui — nu să fie o parte din Tatăl, ci să aibă parte de gloria Tatălui — gloria, onoarea și nemurirea au fost marea răsplată — și aceasta este confirmată de declarația apostolului cu privire la învierea bisericii (1 Cor. 15), „Semănat în necinste și înviază în slavă; este semănat în slăbiciune și înviază în putere; este semănat trup natural și înviază trup duhovnicesc"; și continuă spunând: „trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire ... în nemurire"; și evident, din structura propoziției, ne spune că momentul învierii este momentul nemuririi, natura divină.

BISERICĂ—Care-i temelia? (Q115-1)

Întrebare (1911)—2—Sf. Pavel spune: „Fiind zidiți pe temelia apostolilor și a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos Însuși" (Efes. 2:20). Cuvântul „proroci" nu se referă aici la prorocii vechi ai Bibliei și nu la prorocii Noului Testament?

Răspuns—Aș crede că apostolul se referă aici la profeții Vechiului Testament, aceasta este temelia pentru credința care a fost arătată în profețiile lor. Există și alți profeți menționați în Scripturi, ca de exemplu, apostolul spune că atunci când Isus S-a înălțat la cer, a dat daruri oamenilor, și el continuă și ne spune care au fost acele daruri; El a dat pe unii apostoli, pe unii profeți, pe unii învățători și pe unii evangheliști. El nu vorbește aici de profeții din vechime. În acest text el vorbește despre oratori, pentru că acest cuvânt profet, după cum este folosit în limba greacă, înseamnă unul care expune public, declară pu­blic, face vestire publică — adică, un profet, sau literal, un vorbitor.

BISERICĂ—Schimbarea ei; referitor la Timpul de Strâmtorare. (Q115-2)

Întrebare (1911)—1—”Înainte de a simți dureri ... a dat naștere unui fiu" (Isa. 66:7). Aceasta implică faptul că Biserica este completă, schimbată la natură divină, înainte de timpul de strâmtorare?

Răspuns—Da, și acest lucru este ilustrat în cei doi fii ai Rahelei, Rahela fiind un tip al Sionului, am putea spune, primul ei născut a fost Iosif, care a ajuns la tron, și al doilea născut a fost Beniamin, și numele Beniamin înseamnă, „Fiul durerii mele", ea murind când l-a născut pe Beniamin. Noi înțelegem că acesta este un tip. Dumnezeu a intenționat ca acest fapt să fie un tip a două clase care vor fi eliberate — două clase pe plan spiritual, turma mică fiind clasa mireasă și apoi, urmând-o, va fi marea mulțime după cum e numită în Scripturi, sau clasa fecioarelor nechibzuite din alt punct de vedere. Ele vor fi toate fecioare dar o clasă vor fi fecioare înțelepte care își întăresc chemarea și alegerea urmând îndrumările, și celelalte vor fi fecioarele nechibzuite care nu vor reuși să-și întărească chemarea și alegerea și care vor trebui să treacă printr-un mare timp de strâmtorare, și aceste două clase sunt reprezentate în cei doi fii ai Rahelei. Primul fiu, Iosif, a fost cel care a ajuns la tron. Iosif a devenit, printr-o mare încercare de un anume fel, conducătorul Egiptului și a fost cumpărătorul întregului pământ, fiind un tip al lui Mesia și al împărăției Sale glorioase, iar Beniamin a devenit un tip al clasei marii mulțimi, care nu ajunge la tron.

BISERICĂ—Corpul lui Cristos. (Q116-1)

Întrebare (1911-Z)—2—Când devine Biserica Corpul lui Cristos?

Răspuns—Biserica poate fi privită scriptural din două puncte de vedere:

(1) Biserica în glorie va fi constituită exclusiv din Răscumpărătorul și clasa Mireasă, comoștenitorii Săi, sau sub o altă ilustrație, „Isus, Capul, și Biserica, Corpul Său"—”membrii fiecare în parte ai Corpului lui Cristos". Numai aceștia vor avea parte de „întâia înviere"; numai aceștia vor domni cu Cristos o mie de ani.

(2) În timpul prezent despre Biserică se vorbește ca de Mireasa lui Cristos, într-o stare de formare sau de dezvoltare, logodnica Sa. Fiecare persoană care face o deplină consacrare Domnului încrezându-se în meritul lui Isus, când este conceput de Spiritul sfânt este socotit un membru al Corpului lui Cristos. Ca membru el trebuie să crească în har, cunoștință și iubire, dezbrăcându-se de lucrurile de dinainte ale cărnii și îmbrăcându-se cu roadele și darurile Spiritului sfânt. Aceștia se dezvoltă în trei clase diferite:

(a) O „turmă mică", o Preoțime Regală, care vor deveni exclusiv Corpul lui Cristos prin participarea la „întâia înviere".

(b) O clasă a „marii mulțimi", loiali lui Dumnezeu și în sfârșit credincioși, dar nu suficient de zeloși să fie considerați preoți jertfitori, de aceea nevrednici să fie socotiți în Corpul celor „mai mult decât învingători". Aceștia vor ieși ultimamente învingători și vor atinge planul ființei spirituale la care au fost concepuți când s-au consacrat. Aceștia vor fi „fecioarele însoțitoare" ale Miresei, servind în Templu.

(c) O a treia clasă, descrisă de Sf. Pavel, care leapădă credința și socotesc sângele Legământului cu care au fost sfințiți un lucru ordinar și disprețuiesc marea favoare și privilegiu de sfințire prin îndreptățire. Aceștia sunt descriși și de Sf. Petru ca „scroafa care s-a întors să se tăvălească din nou în mocirlă"—întorcându-se de la speranțele și promisiunile spirituale la cele pământești. Aceștia odată socotiți membri ai Corpului lui Cristos, vor muri în Moartea a Doua ca niște animale.

BISERICĂ—Având încă aceeași vedere scripturală, referitor la schimbarea ei.

(Q116-2)

Întrebare (1911-Z)—1—Trebuie să înțelegem din remarcile tale din Turnul de Veghere din 1 aprilie 1911, pag. 102, col. 2, paragrafele 2 și 3, că opinia ta privitor la „schimbarea" Bisericii s-a schimbat?

Răspuns—Nu; noi nu avem gânduri diferite față de cele prezentate până aici. Noi încă credem că de la 1878 suntem în timpul indicat prin afirmația „„Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!” „Da”, zice Duhul, „ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează”" — Apoc. 14:13.

Toți trebuie să murim, dar nu toți „vom adormi". În cazul acelora care rămân în viață la timpul prezenței a doua a Domnului nostru nu va mai fi nevoie ca ei să doarmă — momentul morții va fi momentul schimbării în înviere — Psa. 82:7; 1 Cor. 15:51, 52.

BISERICĂ—Când va fi prezentată Tatălui? (Q117-1)

Întrebare (1912)—2—În 15 martie 1902, în Turnul special despre Parousia ai declarat că nu trebuie să înțelegem că Domnul va lua Biserica la cer și va veni din nou să-și facă „Epifania" sau „Apocalupsis", pentru că aceasta ar fi a Treia Venire, la care nu se face nici o aluzie în Scriptură. Ai putea te rog să armonizezi aceasta cu declarația din Raportul de la Convenția din 1911 că Biserica la începutul Mileniului va fi prezentată Tatălui.

Răspuns—Când Biserica va fi completă și va fi trecut dincolo de Văl, nu știu câte zile sau chiar luni vor trece, dar va fi puțin timp, și apoi Biserica va fi prezentată Tatălui, și atunci se spune despre Marea Mulțime că Îl vor urma ca să fie prezentată înaintea Împăratului. Nu va fi o venire și o plecare spre și din cer. Domnul este la dreapta Tatălui Său în ceruri și eu înțeleg că Domnul Isus Cristos va fi întotdeauna în acea poziție. El nu-Și lasă locul liber nici un moment. Biserica, în calitate de Mireasă a Sa, va avea același privilegiu ca și El. Aceasta nu este o plecare și o venire din nou. Noi vom fi acolo și vom sta veșnic cu Domnul, având toate libertățile oștirilor îngerești și chiar mai mari puteri și libertăți.

BISERICĂ—A domni acum nu este scriptural. (Q117-2)

Întrebare (1912-Z)—3—Este scriptural să spunem că membrii glorificați ai Bisericii au domnit cândva până în prezent?

Răspuns—Nu! Ei n-au domnit nicicând. Cel puțin, dacă au domnit, noi nu am aflat acest lucru, domnia lor fiind tare slabă. Toată domnia văzută în lume până acum a fost mai curând slabă. Am spune totuși că regii pământului fac tot ce pot, fac cât știu de înțelept în aceste condiții și circumstanțe. Noi nu-i învinuim pe ei în mod special.

Luați pe țarul Rusiei, de exemplu: bietul om nu știe cum să facă mai bine decât face. Probabil același lucru este adevărat și despre împăratul Austriei, președintele Franței, regele George al Marii Britanii, împăratul William al Germaniei etc. Toți aceștia ar vrea să vadă popoarele lor fericite; dar sunt oameni imperfecți cu supuși imperfecți și sunt înconjurați de asemenea condiții care sunt aproape imposibil de depășit. De aceea nu trebuie să-i învinuim că domnia lor nu este perfectă. Dacă ar fi avut supuși perfecți, fără îndoială starea lumii ar fi cu mult mai bună.

Domnia lui Cristos n-a început în nici un sens în trecut. Prietenii noștri catolici pretind că Cristos Și-a început domnia cu câtva timp în urmă; și de mai bine de o mie de ani papa a fost reprezentantul lui Cristos ca Rege al Pământului; că nu trebuie să domnească Cristos Însuși, ci locțiitorul Lui, un titlu pe care îl dau papei, însemnând cel care domnește în locul lui Cristos.

ÎMPĂRĂȚIA LUI CRISTOS ESTE ÎNCĂ ÎN VIITOR

Noi credem că prietenii noștri catolici lucrează sub o neînțelegere. Ei nu au ideea corectă. Vă amintiți că apostolul spune despre unii: ați domnit ca regi pe pământ; sunteți foarte prosperi; nu ați avut deloc probleme sau persecuții. Apoi, după ce face glume pe seama lor, el spune: Și măcar de ați împărăți, ca să putem împărăți și noi împreună cu voi — 1 Cor. 4:8.

Noi susținem că aceasta este încă adevărat. Când începe domnia lui Cristos, veți vedea că este o domnie atât de completă încât toți membrii Corpului Său vor avea o parte în ea. Deci noi presupunem că atunci când Împărăția Domnului nostru va începe, condițiile lumii întregi vor fi foarte schimbate. Dacă domnia lui Cristos ar începe azi, sfinții ar fi cu El; pentru că El va fi marele Judecător și sfinții, judecători subordonați; El va fi marele Rege, sfinții, regi subordonați; El va fi marele Preot, sfinții, preoți subordonați — „O Preoție Împărătească", „Regi și Preoți ai lui Dumnezeu", care „vor domni cu Cristos o mie de ani".

Cu domnia Sa va începe domnia dreptății, pentru că Scripturile sugerează că păcatul va fi oprit prompt. Nu se va face nici un rău și nici o pagubă în toată Împărăția sfântă a lui Dumnezeu. (Isa. 11:9) Nimănui nu-i va fi permis să facă pagubă. Marele Judecător va ști cum să aplice astfel de pedepse și atât de prompt încât să împiedice domnia răului; și atunci locuitorii lumii vor învăța dreptatea; de exemplu, dacă cineva ar dori să vorbească rău de vecinul său, ar veni peste el o pedeapsă cum ar fi paralizia limbii, doar pentru intenție, înainte să vorbească răul, nu credeți că ar învăța lecția că nu trebuie nici să gândească rău? El n-ar vorbi răul, pentru că limba lui ar fi paralizată chiar înainte să scoată un cuvânt. Biblia spune că acela va învăța lecția. „Când se împlinesc judecățile Tale pe pământ, locuitorii lumii învață dreptatea" (Isa. 26:9). Nu le va trebui mult timp să învețe. Nu va fi nevoie să vină multe nenorociri peste ei înainte să învețe că ar fi mai bine să nu facă rău.

Aceasta, bineînțeles, nu va afecta inima; dar îi va face în stare să învețe să facă bine, să vadă efectul dreptății în lume. Astfel ei vor avea ocazia fie să iubească fie să urască acea stare. Dacă vor învăța să iubească acea stare vor ajunge în atitudinea corectă a inimii, plăcută și acceptabilă lui Dumnezeu; și astfel la sfârșitul domniei milenare a lui Cristos vor fi gata să aibă deplina binecuvântare de viață veșnică; dar, chiar nefiind permis a se face răul, dacă în inimă vor iubi totuși nelegiuirea, cu toată cunoștința înaintea lor și experiența trecută, dacă nu vor învăța să iubească dreptatea și să urască nelegiuirea, vor fi dintre aceia vrednici să fie tăiați de la viață în Moartea a Doua, din care nu va mai exista restabilire.

BISERICĂ—Punerea membrilor în corp. (Q119-1)

Întrebare (1913-Z)—1—Ce înseamnă „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare așa cum I-a plăcut"? — 1 Corinteni 12:18.

Răspuns—În timpul prezent există o Biserică a lui Cristos pe probă. Noi uneori spunem că suntem membri ai Bisericii Militante; dar a fi un membru al Bisericii Militante nu dovedește că vom fi în Biserica Triumfătoare. Numai cei care sunt „credincioși până la moarte" vor fi în Biserica Triumfătoare. Sf. Pavel, pe care Dumnezeu l-a pus într-o poziție foarte înaltă în Biserică, s-a temut că ar putea fi dezaprobat. El a spus: „Mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat" (1 Cor. 9:27). În timp ce suntem în trup ne sunt date diferite privilegii și ocazii, și acceptarea noastră la sfârșit și participarea noastră în gloria de dincolo va depinde de credincioșia noastră aici.

Apostolul spune că diferitele membre „bine închegate, cresc ca să fie un Templu sfânt în Domnul" (Efes. 2:21 — Cornilescu). Noi nu putem lua această ilustrație prea literal căci am intra în confuzie. Pietrele din Templu diferă într-o anumită măsură una de alta. În ceea ce se numește „o construcție obișnuită" există locuri pentru pietre mici și locuri pentru pietre mai mari. Aceasta ne poate reprezenta în unele privințe pe noi, ca fiind pietre mai mari sau mai mici în Templu — reprezentând privilegiile sau onoarea pe care am putea-o avea dincolo de văl.

Sf. Pavel de asemenea spune că el încerca să facă mult mai mult, că el încerca să aibă o parte mai mare în încercări și în negarea de sine pentru ca să poată avea o parte mai mare în lucrarea de dincolo. Aceasta n-a însemnat că el a dorit preamărire sau că a fost mândru sau egoist. Nici noi nu vom fi așa dacă vom atinge ceea ce Dumnezeu vrea să atingem — glorioasa asemănarea de caracter cu Învățătorul nostru.

BISERICĂ—Baza potrivită de onoare în biserică. (Q119-2)

Întrebare (1915-Z)—2—În Matei 20:27 citim: „Și oricare va voi să fie cel dintâi între voi, să fie robul vostru”. Este o dorință potrivită să fii cel dintâi printre poporul Domnului, și să înțelegem că pozițiile în Împărăția Cerurilor vor fi stabilite în întregime în funcție de cât serviciu facem aici?

Răspuns—Domnul le-a arătat ucenicilor Săi o anumită slăbiciune a lor — o dorință de a fi cel mai mare — o dorință care este generală în familia umană — un spirit ambițios. Contextul spune că între neamuri sunt unii care domnesc și au pe alții care să-i servească, dar că nu acesta trebuia să fie cazul între ucenicii lui Isus. Ei trebuiau să fie însuflețiți de un spirit diferit. La urmașii lui Cristos nu trebuie să fie un spirit de dominare, de a conduce pe alții, ci un spirit de iubire care caută să servească pe alții, să facă ceva pentru alții, un spirit care voiește să sa-crifice interesele personale în serviciul altora.

Pe această bază luăm în considerare mai departe cuvintele acestui text. Vor exista unii în poporul Domnului care vor fi cei dintâi. Este necesar să fie așa în fiecare companie, adunare sau asociație unde oamenii nu sunt toți egali în talente — unde unii s-au născut cu mai multe talente și alții cu mai puține. Cineva trebuie să fie cel dintâi. O egalitate absolută nu este posibilă.

Este recomandabil, de asemenea, să fie unii între sfinții lui Dumnezeu care să călăuzească Biserica. Atunci care trebuie să fie standardul referitor la cine să fie cel mare? Să fie unul care să înfrunte pe alții? Nu; nu acesta este standardul. Să fie unul care să aibă o influență stăpânitoare și cuvinte plăcute, care să domine numai pentru că are vreun talent, sau datorită educației superioare sau bogăției — ceva de felul acesta? Nu; nu poate fi acesta standardul. Care să fie atunci standardul pentru aceia care să fie recunoscuți ca cei dintâi în Biserică?

SĂ NU AIBĂ AMBIȚIE DUPĂ GLORIE PERSONALĂ

Răspunsul nostru este: trebuie să căutăm pe aceia care au cel mai mult din spiritul de serviciu. Cel care face cel mai mult serviciu și aduce cea mai mare binecuvântare spirituală adunării — cel care încearcă într-adevăr să servească cel mai mult considerați-l cel dintâi între voi. În timp ce cuvintele Domnului nostru au fost adresate tuturor apostolilor, și nu numai unei persoane, ele sunt de asemenea aplicabile și individual. Gândul care să-și găsească loc în inima fiecăruia trebuie să fie că, dacă vreunul din noi avem ambiție pentru serviciu în vreo calitate deosebită, nu trebuie să facem ca și oamenii lumești. Trebuie să facem invers și să lăsăm orice onoare a oamenilor complet în afara problemei. Trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să Se îngrijească de acest lucru după cum I se va părea Lui mai bine și să fim mulțumiți să fim doar un serv al fraților. Să vadă Domnul cât de mult vrei să servești în oricare fel.

Persoana fără nici o ambiție nu ajunge niciodată la nimic. Trebuie să avem ambiție, fie că semănăm, fie că arăm, sau orice am face — avem nevoie de ambiție care să ne îndemne să facem ceea ce facem într-un mod satisfăcător. Și astfel, dacă avem ocazia de a servi Adevărul, trebuie să căutăm a-l servi în cel mai bun mod posibil. Altfel nu vom fi servi buni pentru Domnul.

Dar trebuie să lăsăm deoparte orice dorință de a fi cel dintâi în ceea ce privește ambiția după glorie personală. Trebuie să căutăm să servim pe Domnul cât putem mai bine. Dacă voi puteți să-L serviți pe Domnul în unele privințe mai bine decât mine și eu pot învăța ceva de la voi, foarte bine. Și dacă după aceea voi puteți învăța ceva de la mine, așa să fie. Este adevărat, trebuie să fim modelați după ceea ce este în mod special vrednic de laudă și să facem tot ce putem pentru promovarea Cauzei Domnului. Și acest serviciu trebuie determinat de iubire. Orice serviciu care nu este determinat de iubire nu este acceptabil în ochii Domnului.

UMILINȚA, O PRIMĂ CERINȚĂ

Apostolul Pavel spune că acei care doresc funcția de episcop doresc un lucru bun. Este un serviciu nobil. Funcția în zilele apostolilor nu era poziția oficială înaltă cum se înțelege azi în sistemele bisericii nominale. Un episcop era atunci un serv umil al Bisericii, fără titlu, îngrijindu-se de interesele oilor. Fiecare servitor al Bisericii trebuie să caute să fie eficient, să-i placă a fi, pe cât este în stare, un îngrijitor peste turma lui Dumnezeu. Printre acești frați Bătrâni, pastori ai adunării, vor fi unii cu diferite abilități naturale. Fiecare trebuie să caute să-și folosească talentele sale, ocaziile sale, în serviciul Domnului, al fraților și al Adevărului.

E păcat ca vreunul din poporul Domnului de astăzi să uite standardul pe care ni-l pune aici Învățătorul. Aceștia par să creadă că funcția de Bătrân le revine lor de drept, în loc să înțeleagă că numirea în această funcție este prin votul Eclesiei, turma poporului Domnului, și trebuie să fie glasul Bisericii. Credem că atitudinea fiecăruia trebuie să fie să vrea să accepte vocea Eclesiei, a Bisericii, fără rezerve. Dacă el devine un membru al adunării, unindu-și soarta cu ceilalți, devine astfel supus regulilor care reprezintă controlul majorității, fie că această majoritate va fi de unul sau mai mare. Făcând aceasta, el trebuie să caute a continua în această atitudine, fie că este ales el de Bătrân, fie, că este ales altul.

Foarte frecvent o adunare face greșeala de a alege de Bătrân un frate care nu are calitățile potrivite. Aceasta înseamnă uneori nemulțumire din partea unora din adunare și conduce la separarea unora pentru a forma altă adunare. Credem că nu aceasta este calea înțeleaptă. Credem că dacă adunarea a făcut o greșeală, Domnul este în stare s-o conducă spre bine; și că prin urmare cei care se retrag pierd unele experiențe care ar fi valoroase pentru ei.

Totuși, noi nu suntem totdeauna siguri că adunarea a făcut o greșeală. Cum putem ști că Domnul are o lecție în acest lucru? Dacă am cerut binecuvântarea Domnului asupra celor care ar fi aleși, trebuie să rămânem cu acea alegere. Dacă cel neales are abilitate pentru a prezenta potrivit Adevărul și știe anumite locuri unde poate fi folosit și folositor, noi credem că fratele trebuie să profite de orice ocazii i s-ar ivi. Totuși, nu e nevoie să părăsească adunarea. Ar putea îndeplini orice serviciu i-ar veni la mână. Probabil și-ar putea folosi timpul și talentul în activitatea extinsă a adunării — nesimțindu-se împiedicat în această direcție din cauză că n-a fost ales ca Bătrân. Ar putea merge să găsească ocazii de a servi. Așa că schimbarea Bătrânilor poate însemna pentru fratele neales sau nereales, că Domnul i-a indicat un alt teren de a fi folosit. Providența Domnului ar putea să-l conducă în afară pentru o mai largă influență și folosință a lui.

Noi nu trebuie să fim influențați de ceea ce vor spune sau vor gândi despre noi oamenii din lume. Aceasta este fără însemnătate; și este fără importanță ce va gândi Biserica. Noi trebuie să căutăm să-i plăcem Domnului. Nu trebuie să ne estimăm prea înalt, ci mai curând în estimarea noastră să dăm altora preferința. Pozițiile în Împărăția Cerurilor, înțelegem noi, vor fi acordate după gradul de dezvoltare a roadelor Spiritului sfânt; și aceasta înseamnă o iubire care ne va conduce la zel în serviciul Domnului.

BISERICĂ—Când este ungerea? (Q121-1)

Întrebare (1915)—1—Noi, Biserica, primim partea deplină în ungere instantaneu sau treptat?

Răspuns—Expresia, „ungere cu Spirit" este ușor diferită de expresia „concepere de Spirit". Ideea legată de cuvântul „concepere" este aceea a unei lucrări instantanee, în timp ce ideea legată de cuvântul „ungere" este mai mult o lucrare treptată. Noi ne aflăm sub procesul ungerii de când intrăm în familia Domnului, de când suntem recunoscuți ca membri ai familiei lui Cristos și primim un loc în compania glorioasă a Preoților Împărătești. Știm că unii nu reușesc să obțină o ungere deplină. Unii dintre aceia care au fost primiți potrivit și concepuți de Spiritul sfânt nu vor reuși să fie unși pe deplin, și de aceea nu vor reuși să fie din Clasa Preoțimii Împărătești. În schimb ei vor fi din Clasa Marii Mulțimi. De aceea noi credem că expresia „ungerea cu Spirit", trebuie să includă acea dezvoltare ce înmoaie și maturizează, care vine cu cât creștem în har și cunoștință și nu numai atunci când am fost unși (concepuți) să venim în familia lui Dumnezeu.

BISERICĂ—Schimbarea membrelor picioare unul câte unul. (Q122-1)

Întrebare (1915)—2—Există vreo scriptură care arată că membrii picioare ai lui Cristos vor fi schimbați toți deodată?

Răspuns—Noi credem contrariul — că în loc ca toți membrii picioare să fie schimbați deodată, aceasta se va desfășura treptat. Unul poate fi schimbat în această noapte, altul mâine etc.; și totuși schimbarea lor se poate spune că este a tuturor deodată în sensul că totul este în timpul Secerișului, toți la sfârșitul Veacului. Schimbarea unora va fi la sfârșitul perioadei de Seceriș. Din punct de vedere individual, va fi o persoană după alta. Apostolul spune, „Nu toți vom adormi, dar toți vom fi schimbați" (1 Cor. 15:51); deoarece „carne și sânge nu poate moșteni Împărăția lui Dumnezeu". Schimbarea noastră va fi „într-un moment, într-o clipeală de ochi". Nu va fi o schimbare treptată pentru persoană, ci una instantanee. În loc să dormim cum au făcut sfinții din trecut, când ne va veni timpul să murim schimbarea noastră va fi instantanee. Psalmistul profețind spune: „Eu am zis: „Sunteți dumnezei, toți sunteți fii ai Celui-Prea-Înalt. Dar veți muri ca un om”" (Psa. 82:6-7); și această scriptură, noi înțelegem că se referă la procesul morții care vine peste toată Biserica, la fel ca și peste lume în general. Noi suntem Creaturi Noi și de aceea este expresia că vom „muri ca niște oameni". După cum mor oamenii, așa vom muri și noi. Oamenii în general nu mor în cete; așa și noi, credem că ar fi ciudat dacă mulți dintre noi ar muri odată. Lumea nu va discerne nici o diferență între moartea noastră și moartea altor oameni.

BISERICĂ—Jertfa pentru păcat făcută de Marele Preot. (Q122-2)

Întrebare (1915)—1—Pentru ce păcate suferă Biserica?

Răspuns—Membrii Bisericii suferă pentru orice păcate ale cărnii de care nu se pocăiesc în mod cuvenit și nu le îndreaptă în mod cuvenit. Apostolul spune că dacă ne-am judeca pe noi înșine, dacă ne-am pedepsi, ne-am corecta, n-am fi judecați de Domnul. Dacă am fi deplin atenți la aceste lucruri n-ar trebui să fim pedepsiți de Domnul. El găsește necesar să lucreze cu noi ca să nu fim condamnați împreună cu lumea.

Întreaga lume este într-o stare condamnată. Dumnezeu alege pe unii care vor fi îndreptățiți la viață veșnică pe plan spiritual. Dacă suntem credincioși nu va fi necesar ca Domnul să ne pedepsească ci mai curând să ne încurajeze și să ne ajute. Aceasta nu va însemna că nu vom avea încercări și dificultăți, ci înseamnă că dacă noi înșine ne pedepsim nu vom fi pedepsiți de Domnul pentru păcatele noastre, pentru slăbiciunile cărnii noastre pe care le-am fi putut evita și pentru care suntem responsabili într-o anumită măsură.

Nu trebuie să presupunem că o Nouă Creatură ar păcătui cu voia. Dacă ar păcătui astfel, n-ar mai fi Nouă Creatură. S-ar întoarce, ca și scroafa care a fost spălată, să se tăvălească în mocirlă. Păcatele pentru care Noua Creatură ar suferi, ar fi acele păcate ale cărnii pe care le-ar fi putut evita și pe care nu le-a îndreptat. Aceste suferințe i-ar da o apreciere mai bună a datoriilor sale; ele l-ar disciplina pentru binele lui.

Dar poate nu acesta este gândul celui care întreabă. El poate vrea să spună: „Ce are Biserica de-a face cu Jertfa pentru păcat?" Biserica nu are nimic de-a face cu Jertfa pentru păcat, ca Biserică. Domnul Isus este Cel responsabil pentru toată problema. În tip nu preoții subordonați au făcut jertfa, ci marele preot. Așa că Domnul Isus a fost Cel care S-a jertfit pe Sine. El ne jertfește pe noi ca membri ai Săi, dar nu face aceasta contrar voinței noastre. Noi dorim să ne jertfească ca părți din El ca astfel să putem avea o parte în „suferințele lui Cristos și în gloria care va urma". Doar meritul Său este cel care dă virtute sacrificiului nostru.

De aceea, întreaga responsabilitate este în mâinile Marelui Preot, Domnul nostru. Noi avem parte cu El în Jertfa pentru păcatul lumii, ca membri ai Săi. Noi participăm în suferințele care sunt socotite ca suferințe ale Sale. Voi și cu mine nu putem fi ispășire pentru păcate prin suferințele noastre — nici pentru propriile noastre păcate, nici pentru ale altora. Acestea toate sunt în mâinele Domnului.

BISERICĂ—Cristos, totul în toate pentru noi. (Q123-1)

Întrebare (1915)—2—”Și voi, prin El, sunteți în Cristos Isus, care ne-a fost făcut înțelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfințire și răscumpărare" (1 Corinteni 1:30). Cum este Cristos făcut pentru noi Înțelepciune, Dreptate, Sfințire și Răscumpărare?

Răspuns—Dumnezeu L-a făcut pe Isus să fie toate aceste lucruri pentru Biserică. Adică, Biserica trebuie să ajungă la toate aceste diferite lucruri prin Isus. Voi de la voi înșivă nu puteți ajunge la nici un lucru din acestea. Eu de la mine însumi nu pot ajunge la ele. Într-adevăr, nimeni nu poate. De aceea alegerea lui Dumnezeu este ca toate aceste calități și binecuvântări să vină la noi prin Domnul Isus.

Mai întâi de toate, Isus este făcut pentru noi Înțelepciune. El ne dă cunoștința necesară să venim la Dumnezeu. Acesta este primul pas. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (Ioan 14:6). Încă n-ai devenit un copil al lui Dumnezeu, dar ai nevoie de o anumită măsură de înțelepciune pentru a putea veni la Tatăl. Așa că Isus devine pentru noi Înțelepciune; și El continuă să fie Înțelepciunea noastră pe toată calea.

Apoi Cristos „este făcut pentru noi Dreptate" — îndreptățire. Când a fost făcut mai întâi Înțelepciune noi n-am fost pe deplin îndreptățiți. Dar am fost îndreptățiți când am acceptat termenii arătați de acea Înțelepciune și ne-am consacrat în acord cu acești termeni. Atunci Cristos a devenit îndreptățirea noastră. Cum? Atribuindu-ne meritul sacrificiului Său. Acesta ne-a îndreptățit legal. De cât merit avem nevoie? Fiecare are nevoie de cât îi lipsește până la perfecțiune. Tuturor ne lipsește câte ceva până la perfecțiune. Unora le lipsește mai mult și altora mai puțin. Nu există nici unul drept — perfect.

Am putea pune standardul perfect la 100. Putem spune că unii ar atinge 50 la sută (jumătate de bărbat sau femeie în calitatea morală). Poate că unii ar avea doar 25 la sută (un sfert de bărbat sau femeie). Ce vrei să spui prin un sfert de bărbat sau femeie? Vreau să spun că sunt depravați, decăzuți, în măsură de trei sferturi. O astfel de persoană ar avea doar un sfert din ce s-ar cere pentru a fi un om perfect. Cred că o persoană medie nu atinge mai mult decât nivelul de 25 la sută, sau este un sfert dintr-un om adevărat. Cred că aceasta este proporția. Nu trebuie să judec în nici un caz individual. Judecați-vă singuri după propria voastră estimare a acestui lucru.

Atunci, persoanei care este un sfert dintr-un om perfect îi lipsesc trei sferturi, și ca Isus să-l îndreptățească ar însemna să-i atribuie trei sferturi; pentru că înțelesul cuvântului îndreptățire este a face drept, a face perfect. Dacă de exemplu, ai nevoie de un dolar și ai doar 25 de cenți, cineva ar trebui să completeze 75 de cenți. Este la fel și cu greutatea. Dacă ai doar 250g și trebuie să ai un kilogram, cineva ar trebui să completeze celelalte 750g. Așa și cu îndreptățirea, 100 fiind standardul. Dacă ai doar 25 la sută din sănătatea fizică și a caracterului, ai nevoie tocmai de 75 la sută să ți se atribuie. Dacă ai 50 la sută, Domnul va completa celelalte 50 la sută. Pentru persoana care are doar 10 la sută din caracter, Domnul propune să completeze celelalte 90 la sută. Deci cu cât ești mai bun natural, cu atât mai puțin va face Domnul pentru tine. Oricât de ciudată ar părea această propoziție, totuși acesta este cazul. Cu atât mai puțin va fi nevoie să facă pentru tine. Aceasta este chestiunea cu îndreptățirea, a te face drept. Nimeni nu e nevoie să fie mai mult decât drept, doar drept.

Apoi Isus devine Sfințirea noastră în sensul că El este Învățătorul nostru. Noi intrăm în Școala lui Cristos ca elevi și avem nevoie de sfințire. El ne sfințește nu numai în sensul că ne aduce în relație de legământ cu Tatăl nostru ceresc fiind puși deoparte în calitate de copii ai lui Dumnezeu prin darea Spiritului sfânt, ci El continuă să fie Sfințitorul nostru, Instructorul nostru, chiar până la sfârșit, instruindu-ne în Adevăr, făcându-ne tot mai mult puși deoparte, după cum S-a rugat pentru Biserică — „Sfințește-i prin Adevărul Tău, Cuvântul Tău este Adevărul" (Ioan 17:17). Domnul nostru Isus este Cel care aplică Adevărul la Biserică, care este Corpul Său. Și această aplicare a Adevărului — învățându-ne și conducându-ne pe calea dreaptă — este calea Lui de sfințire.

Se poate spune că Tatăl este Cel care sfințește. Așa este; și la fel se poate spune că Tatăl este Cel care îndreptățește, face drept înaintea legii; dar El face toate acestea prin Fiul. Este de asemenea adevărat că Tatăl dă înțelepciunea, dar prin Fiul. Dumnezeu a onorat pe Fiul prin numirea lui ca moștenitor al tuturor lucrurilor.

Așa este și cu Eliberarea. Aceasta ne va fi adusă prin marea „schimbare" a învierii și Isus va fi Eliberatorul nostru. El este Cel care cheamă pe toți sfinții din somnul morții, după cum declară, vă amintiți: „Toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși din ele" (Ioan 5:28, 29). Și noi care suntem în viață și rămânem la venirea Sa, vom fi schimbați de El. El va fi Eliberatorul întregii Sale Biserici. Deși Biblia spune că Tatăl este Marele Eliberator, și Tatăl a fost Cel care L-a înviat pe Domnul nostru Isus și care „ne va învia și pe noi" din mormânt, totuși aceasta va fi prin Isus. Toate lucrurile sunt de la Tatăl și prin Fiul.

BISERICĂ—Unii lucrând independent. (Q125-1)

Întrebare (1916)—1—Este bine ca un grup de studenți ai Bibliei să lucreze independent de eclesia din acea localitate, ei fiind membri ai acelei eclesii?

Răspuns—Există, bineînțeles, o anumită măsură de libertate creștinească pe care noi credem că Domnului i-ar place ca oamenii s-o exercite întotdeauna. De exemplu, să presupunem că un frate merge acasă la alt frate și doi sau trei vecini au venit la el să-și petreacă seara. Apoi să presupunem că unul ar spune: „Să facem o partidă de șah" iar altul ar spune: „Nu, să facem un studiu Biblic". Noi nu credem că ar fi voia Domnului să se spună: „Nu, nu putem face un studiu Biblic, pentru că nu este autorizat de adunarea noastră, așa că vom juca șah". Putem gândi în mod potrivit că din moment ce nu s-a aranjat nici o adunare de către eclesie, nu poate exista nici o obiecție de a avea un studiu Biblic sau de a discuta din Biblie. Gazda poate spune: „Vom invita mai mulți vecini pentru o altă întrunire săptămâna viitoare. Am încercat să le spun despre aceste lucruri și voi fi bucuros să le audă de la tine". Nu pot vedea să fie ceva rău procedând astfel. Dacă participanții ar dori o întrunire regulată, trebuie informată adunarea locală a A. I. S. B. care va asigura conducători.

Dar acum să presupunem că unii dintr-o adunare spun: „Noi vom începe altă întrunire regulată"; acesta ar fi un caz total diferit. Ei au dreptul să formeze o nouă eclesie, dar făcând așa s-ar rupe de eclesia inițială. Atunci ei nu pot în mod cuvenit să meargă înapoi la cealaltă adunare și să spună: „Vom vota aici". Trebuie să fie consistență în ceea ce facem. Toți cei care devin membri ai unei eclesii își predau, mai mult sau mai puțin, libertățile personale, ca să poată avea avantajele cooperării. Dar aceasta nu ar însemna o astfel de îngrădire încât să nu putem avea un studiu Biblic ci să trebuiască să ne petrecem seara jucând jocuri.

BISERICĂ—Partea ei în legarea regilor. (Q125-2)

Întrebare (1916)—1—Ce parte va avea Biserica în legarea regilor?

Răspuns—Se pare, dragi prieteni, că Biserica nu are acum nici o parte în legarea regilor. Cel puțin încă nu vedem cum voi și cu mine avem vreo parte în acea lucrare; noi nu vedem că regii sunt legați. Ce parte poate avea Biserica mai târziu în această lucrare nu știm. Biblia arată că ei vor avea o parte importantă, dar cum își vor exercita acest privilegiu când va veni timpul, rămâne de văzut. Dumnezeu n-a arătat întocmai cum va fi îndeplinit planul Său. Noi trebuie să fim în poziția de a ne face partea când vine timpul, dar trebuie să fim mulțumiți să lăsăm problema în mâinile Domnului. În armatele lumii oamenii de pe front nu știu când va fi un atac decât când se dă ordinul de a înainta. La timpul potrivit voi și cu mine ne vom primi ordinele. Între timp trebuie să păstrăm armura pe noi; să o ținem curată și strălucitoare; nu trebuie să fim somnoroși sau să obosim în facere de bine ci să creștem tari în Domnul și în puterea tăriei Lui.

BISERICĂ—Cei glorificați vor avea putere de a da viață? (Q125-3)

Întrebare (1916-Z)—2—Isus singur va fi Dătătorul de viață în Mileniu, sau va fi și Biserica asociată cu El ca membri ai Dătătorului de viață și să aibă putere să trezească morții?

Răspuns—Subiectul acordării vieții poate fi privit din puncte de vedere diferite. Într-un anumit sens, și mama și tata sunt dătătorii de viață unui copil — în sensul că acesta n-ar fi putut ajunge la existență individuală fără mama. Și totuși, strict vorbind, numai tata este dătătorul de viață deoarece agentul vieții vine de la el.

Astfel Biblia folosește ilustrația naturală a unui tată sau dătător de viață pământesc pentru a ilustra un mare adevăr spiritual. Lumea este moartă în Adam — sub sentința morții. Isus a depus prețul de Răscumpărare care va anula acea sentință. În virtutea acestui fapt, imediat ce meritul jertfei Sale va fi aplicat pentru lume, El va avea dreptul să devină Dătătorul de viață al lui Adam și al rasei sale. Drepturile de viață umană pe care le va da vor fi acelea pe care El Însuși le-a depus în moarte.

Dar, deoarece prin voia lui Dumnezeu Isus Și-a asociat cu Sine Biserica, atât în suferințele din prezent, cât și în gloria care va urma, ea va avea de-a face cu acordarea vieții pentru lume. Lucrarea ei este ilustrată în mama Eva și în femei în general. Lucrarea Bisericii va fi să hrănescă lumea — să hrănescă scânteia de viață pe care o vor primi de la Răscumpărătorul. Sub această hrănire și grijă, toți aceia din lume care vor coopera, se vor ridica din starea de păcat și moarte la perfecțiune.

Astfel Mireasa lui Cristos va avea de-a face cu acordarea vieții, dar numai ca asociați ai marelui Dătător de viață. Răscumpărătorul, Isus, este singurul care poate da propriile Sale drepturi de viață. Iar Isus a spus El Însuși: „cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu ... și vor ieși din ele" (Ioan 5:25, 29). Orice lucrare pe care Biserica glorificată o va putea face în legătură cu restabilirea lumii va fi ca ajutoare ale Lui.

BISERICĂ—Ce cumpără Biserica. (Q126-1)

Întrebare (1916)—1—Biserica, cei aleși, cumpără lumea în timpul acestui Veac Evanghelic? Paragraful 3, pagina 99 din Umbrele Cortului Întâlnirii ar părea să indice aceasta.

Răspuns—N-a fost intenția nici unui paragraf din Umbrele Cortului Întâlnirii să indice ceva de felul acesta. Aș vrea să repet aceasta de zece mii de ori: Numai o singură persoană a putut cumpăra lumea pentru că a fost numai un singur om care a păcătuit, și astfel numai un singur om a fost de răscumpărat. Răscumpărarea este un preț corespunzător. El S-a dat pe Sine ca o răscumpărare, nu cu Biserica, ca și cum este ceva care continuă să o facă prin ei. El a terminat-o la Calvar. El încă nu a aplicat-o în mod real, dar asigurarea prețului de răscumpărare a fost făcută înainte de a intra noi în planul lui Dumnezeu. Noi nu am intrat în acest plan până când Isus și-a terminat lucrarea la Calvar. Apoi a venit alegerea Bisericii. Mai întâi El trebuia să fie Căpetenia mântuirii noastre și apoi a putut avea un corp de soldați sub El. El trebuia să fie Capul peste urmașii Săi. Alegerea acestor camarazi a început după completarea sacrificiului Său. Numai Isus a murit, S-a înălțat la cer și a făcut mulțumire și atribuire, (Dumnezeu n-a recunoscut pe nimeni din Biserică), și apoi, când aceasta s-a făcut — Biserica nefiind în aceasta deloc — Dumnezeu prin Isus a vărsat Spiritul sfânt. Noi nu avem nimic de-a face cu plătirea acelui preț. Acela este în totalitate opera lui Isus.

BISERICĂ—Privitor la meritul ei. (Q127-1)

Întrebare (1916)—2—Are Biserica, individual sau colectiv, vreun merit al ei personal, în vreun sens?

Răspuns—Nu știu ce a fost în mintea celui care a pus această întrebare. Biserica nu are merit după trup, dar Biserica nu este în trup. „Voi însă nu mai sunteți pământești, ci duhovnicești" (Rom. 8:9 — Cornilescu). Corpul lui Cristos este noua creație și ea are deja mult merit. Când Dumnezeu ne-a făcut Noi Creaturi noi am avut ceva merit, și sper că vom păstra acel merit pe care Dumnezeu îl dă tuturor acelora care sunt copiii Lui. Fiecare trebuie să aibă ceva merit, altfel Dumnezeu nu l-ar recunoaște deloc. În Efeseni citim că Dumnezeu va face pentru noi mult mai mult decât putem cere sau gândi: trebuie să existe ceva merit. Apoi citim despre faptul de a fi vrednici. Unele binecuvântări vor veni la Biserică pentru că Biserica va fi găsită vrednică.

Are Biserica vreun merit pământesc pe care să-l poată aplica pentru lume? Meritul Noii Creaturi este un lucru, dar noi nu avem merit după carne pe care să-l putem da. Dar avem noi ceva de genul acesta? Da. Biblia arată că dacă suferi pentru dreptate în trup, atunci se îndeplinește un lucru merituos în ceea ce te privește pe tine. Prin aceea tu ai suferit o pierdere a drepturilor tale. Există o anumită măsură de merit aparținând acelor drepturi pe care tu le-ai pierdut și o anumită lipsă pentru aceia care au cauzat această pierdere. Dumnezeu ilustrează aceasta ca un fel de atribuire pentru lume.Vă amintesc de Levitic 16 că anumite păcate ale oamenilor în afara celor obișnuite acoperite în Ziua sacrificiilor de Ispășire trebuiau să fie ispășite în alt mod, și tot așa, în timp ce iertarea de tot păcatul adamic aparține de Isus, totuși ceea ce am suferi noi pentru dreptate, toată această suferință ar putea să meargă ca un fel de credit pentru altcineva și să servească pentru a completa pierderile altora care au făcut rău în afară de ceea ce se poate atribui tatălui Adam. Aceasta va face un echilibru. Totul va fi echilibrat înainte ca noul Veac să vină. Acesta este motivul pentru care vine strâmtorarea, pentru că Dumnezeu va echilibra contul. Biserica va avea ceva în creditul ei conform unei părți a ilustrației din Levitic 16.

BISERICI NOMINALE—Referitor la vizitarea lor. (Q510-1)

Întrebare (1910)—1—Cu privire la faptul că mai mulți frați dragi vin la adevăr, sugestia dintr-un Turn de Veghere recent de a vizita bisericile nominale s-ar aplica și la congregațiile de „Holy Rollers" (sectă creștină a căror întruniri sunt caracterizate prin agitație mentală și emoțională violentă, n.t.), etc.? Aprobi vizitarea unor astfel de întruniri în vreo împrejurare?

Răspuns—Sugestia noastră din Turnul de Veghere este că nu trebuie considerat ca un lucru păcătos vizitarea unor biserici nominale. Am aflat că unii frați și surori dragi par să simtă că chiar și numai să intre într-o biserică nominală ar însemna să comită un păcat. Cred că ei fac o greșeală; și acea greșeală va ieși la suprafață cumva în experiențele lor cu alții și va fi vătămător pentru cauză și pentru ei înșiși. De aceea, acest răspuns în Turnul de Veghere a fost cu scopul că dacă nu sunt alte întruniri la care să putem participa și n-ar fi neglijat un alt serviciu prin participarea noastră la acestea, n-ar fi greșit ca uneori să mergi la întrunirile unei biserici nominale și să iei parte, de exemplu, la o întrunire de mărturisirea experiențelor, folosindu-ne ocazia împreună cu alții pentru a face o mărturie sau a te ruga și a te uni cu ei în cântări. Eu aș putea merge în aproape orice congregație Metodistă sau Presbiteriană și sunt sigur că m-aș simți bine cu ei. Cred că mulți dintre ei sunt bine intenționați. Faptul că ei nu sunt atât de avansați în studiul Bibliei ca și noi și nu văd planul divin atât de clar cum îl vedem noi nu trebuie să ne împiedice a avea legături bune cu ei în măsura în care ei văd planul. Dacă ei iubesc pe Dumnezeu, dacă ei cinstesc numele Domnului Isus Cristos și dacă ei caută să umble onest, sobru și decent, să fim bucuroși să le arătăm recunoașterea noastră în acea măsură. Nu vreau să fiu înțeles că sfătuiesc pe cineva să neglijeze întrunirile, unde pot merge pentru mai mult avantaj spiritual. După cum spune apostolul, Nu părăsiți adunarea voastră laolaltă. Este totuși mai bine dacă te poți întâlni cu aceia care sunt avansați în adevăr și care te pot ajuta, și pentru care tu, ca răspuns, le poți fi de un ajutor special. Desigur acesta trebuie să fie cursul tău și desigur aceasta este ceea ce trebuie să faci.

Apoi cu privire la întâlnirea cu Adventiștii de Ziua a Șaptea, Holy Rollers, Știința Creștină și Spiritiștii — nu știu pe câți a inclus fratele în întrebarea sa, dar v-aș sfătui să stați cât puteți de departe de astfel de persoane; nu pentru că sunt afară din alergarea generală, ci pentru că ei par să fie, după judecata noastră, în mod serios afară de pe cale. Nu-mi pot imagina, de exemplu, că putem ajuta sau obține ceva bun de la o întrunire a adepților Științei Creștine. Sunt sigur că pentru mine ar fi o greșeală și că mi-aș da influența spre ceva ce ar fi în mod real vătămător, dăunător. M-aș simți diferit mergând între Metodiști, Presbiterieni, Baptiști și Episcopali; simt că n-aș face nici un fel de rău grav, și poate aș avea o ocazie de a face ceva bun.

Cât despre Spiritiști, nu m-aș întâlni cu ei cu nici un chip, n-aș participa la o ședință nici dacă mi-ați da o mie de dolari. De ce? Pentru că cred pe deplin că aceasta este de la adversar și cred că m-aș pune pe calea răului, și că foarte probabil mi s-ar întâmpla ceva rău, nu știu cum. Dacă n-aș ști atât de bine acest lucru ar fi total diferit, dar din moment ce știu, sunt responsabil pentru ceea ce cunosc; și, similar, pentru cei care nu prea înțeleg despre Știința Creștină. Fără îndoială că între ei sunt oameni onești și că între ei vin oameni onești. Dar, după înțelegerea mea, și Spiritiștii și adepții Științei Creștine neagă bazele creștinismului.

Acum, despre Holy Rollers. Nu mă îndoiesc că unii dintre ei sunt foarte bine intenționați și sunt înșelați de adversar, și îmi pare rău pentru ei. Dar aceasta n-ar însemna că eu să îi încurajez în vreun fel sau să particip cu ei; conștiința mea nu mi-ar permite. Simt că aș dezonora pe Domnul și că le-aș dăuna prin a fi cu ei și să par a fi de acord într-o anumită măsură. Dar aceste lucruri sunt pentru conștiința fiecăruia și dacă vreunul gândește diferit, Dumnezeu să-l binecuvânteze și să-și urmeze propria lui conștiință.

BLÂNDEȚE—În contrast cu umilința. (Q469-1)

Întrebare (1913)—1—Care este diferența dintre blândețe și umilință?

Răspuns—A fi blând înseamnă a putea fi învățat. A fi smerit înseamnă a nu fi mândru. Un om poate fi un mare învățător, poate fi învățat, poate fi foarte blând; așa că orice persoană ar putea veni la el să-i spună: Iată o problemă, uită-te la ea, și dacă el este suficient de blând va spune: Mi-ar face plăcere să mă uit, iar dacă nu, va spune: Ce idee să vii la mine! Eu sunt profesorul cutare și cutare. Ați întâlnit uneori oameni, caractere nobile, care erau foarte blânde și dispuse să învețe, gata să învețe, întotdeauna căutând adevărul; ei spun: Nu știu totul, și pot învăța și de la un copil. Orice om înțelept poate învăța ceva de la un copil. Dar oricine nu este blând îi este greu să învețe de oriunde. De aceea, binecuvântați sunt cei blânzi; ei vor avea mai mult din binecuvântările lui Dumnezeu; ei nu sunt prea mândri ca să învețe. Acum, a fi smerit înseamnă a-ți lua onoarea, cunoștința, sau orice ar putea fi, și a le purta într-o manieră modestă, nu lăudăros, nu făcând paradă, nu mergând țanțoș ca păunul, arătându-ți toate penele strălucitoare. Un curcan nu este modest; este mândru.

BOALĂ—Referitor la încetarea ei după 1914. (Q647-1)

Întrebare (1909)—1—Cât timp după 1914 crezi că vor continua condițiile prezente de boală, suferință și moarte adamică?

Răspuns—Tocmai am răspuns la aceasta. Cred că fratele vrea să spună 1915. Unele lucruri din Scriptură implică faptul că acestea ar putea dura șapte ani, altele un an, dar nu este nimic clar. Moartea adamică, boala, durerea și suferința vor continua până ce persoana respectivă va accepta pe Cristos — nu există viață fără Cristos. Acest lucru se va face cunoscut fiecărei creaturi, și această cunoștință și binecuvântare și turnare a Spiritului sfânt vor merge la Israel și treptat la întreaga lume, la toate familiile, și ei vor recunoaște pe Mijlocitorul, Legământul și canalul providențelor lui Dumnezeu pentru Israel în trup, și vor vedea împărăția pământească stabilită, și pe măsură ce vor veni în armonie cu ea păcatul și moartea vor fi treptat îndepărtate și ei vor trăi. Cel care are pe Fiul are viață, dar cel care n-are pe Fiul nu va avea viață, va continua să fie în moarte.

BOGATUL ȘI LAZĂR—Pilda. (Q597-2)

Întrebare (1911)—2—Explică pilda cu bogatul și Lazăr.

Răspuns—Mai întâi de toate trebuie să dovedim că este o pildă pentru că atât de mulți prieteni dragi cred că aceasta nu este o pildă ci declararea unei întâmplări literale. Ei spun, „Se spune că a fost un anume om bogat, și nu se spune că aceasta este o pildă". Noi suntem de acord întru totul; de aceea trebuie să dovedim că este o pildă. Și pentru a dovedi că este o pildă, trebuie să arătăm că, dacă este interpretată ca o afirmație literală, este o absurditate, și fiind o absurditate dacă este interpretată literal, suntem nevoiți s-o privim ca pildă și să încercăm să găsim o interpretare. Că ar fi o absurditate dacă ar fi luată literal, remarcați aceasta. Nu se spune că bogatul era un om rău; nu se spune nici că săracul era un om bun; exista un anume om bogat. A fi bogat nu este în mod necesar un lucru rău. Au existat oameni bogați buni. Avraam a fost foarte bogat. Tatăl nostru ceresc este foarte bogat. Nu numai sărăcia produce bunătate, nu-i așa? Și Domnul nostru este bogat și pentru noi s-a făcut sărac. Deci noi nu trebuie să gândim că bogăția înseamnă răutate. Nu citim că acest om bogat era un om rău, sau un hulitor, sau altceva de genul acesta, ci doar că era bogat și trăia în belșug în fiecare zi — lua trei sau patru mese bogate pe zi și purta purpură și in subțire; aceasta a fost vina lui; orice ar fi fost, era cumva legat de acest lucru. A spune că cineva va fi chinuit veșnic pentru că a purtat purpură sau pentru că a purtat in subțire și a avut mâncare din belșug, și pentru că a fost foarte bogat, n-ar fi rațional.

Apoi să-l luăm pe sărac. Nu se spune că el era un om sărac dar deosebit de bun, nici că s-a rugat mult — nici o sugestie că el s-ar fi rugat; el a fost pur și simplu un om sărac și stătea la poarta bogatului, și era plin de bube și câinii îi lingeau bubele, și mânca fărâmiturile care cădeau de la masa omului bogat, și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A lua aceasta literal ar fi de asemenea absurd. Aceasta ar însemna, în primul rând, că singurele persoane care ar merge în sânul lui Avraam ar fi cei care au stat la poarta unui om bogat. Aceasta nu v-ar include pe voi și nici pe mine — cel puțin nu m-ar include pe mine, pentru că mie niciodată nu mi-au lins câinii bubele și niciodată nu am mâncat fărâmituri etc. Deci vedeți că aceasta ar fi o absurditate. Pe lângă aceasta, dacă în sânul lui Avraam ar fi numai doi sau trei oameni mai robuști numiți Lazăr, i s-ar lungi mâinile încercând să-i țină în sânul lui. Dacă este cumva literal, întreaga chestiune este literală, și dacă este cumva simbolic, totul este simbolic. De aceea noi spunem fără nici o îndoială că aceasta este o pildă pentru că a o lua literal ar înseamna a ne implica în afirmații absurde.

Când o luăm ca pildă, este foarte frumoasă, foarte armonioasă cu tot Cuvântul lui Dumnezeu, de la început până la sfârșit.

Acel om bogat care trăia în belșug este poporul evreu; el trăia somptuos pe baza promisiunilor pline de har ale Cuvântului lui Dumnezeu. Toate acele promisiuni prețioase ale Cuvântului lui Dumnezeu în acel timp aparțineau evreilor — nici una din ele nu s-a extins dincolo de limitele lui, la neamuri, decât că toate familiile pământului vor fi binecuvântate prin evrei. Toate promisiunile prețioase aparțineau Israelului. Apoi el avea o haină de purpură. Purpura a fost întotdeauna un simbol al regalității. În ce fel au avut ei regalitate? Ei au avut împărăția sau Teocrația divină stabilită în națiunea lor, și deși coroana a fost luată în zilele lui Zedechia, Dumnezeu a promis că o va da la timpul potrivit Celui a căruia este dreptul și că Mesia va fi din ramura lui David. Deci ei încă aveau purpura. Ei încă pretindeau că sunt împărăția lui Dumnezeu. Și aveau in subțire. Ce simbolizează inul subțire? Simbolizează dreptatea, puritatea. Inul subțire în Scripturi reprezintă dreptatea. De unde au primit ei dreptatea? De unde au primit ei mai multă dreptate decât au avut neamurile? Noi răspundem că prin legământul lui Dumnezeu cu ei, legământul legii, El a făcut un aranjament special prin care, pe baza oferirii anumitor sacrificii an de an, în fiecare an, națiunea era îmbrăcată cu dreptate pentru un an. La sfârșitul anului aveau o nouă Zi de Ispășire și aduceau noi jertfe pentru păcat, și atunci dreptatea lor era înnoită pentru încă un an, în acest mod național. Așa că acest om bogat, națiunea evreiască, când Domnul a folosit aceste cuvinte, a împlinit toate aceste condiții. El a avut mai mult decât și-a putut însuși din promisiunile lui Dumnezeu din Scripturi și din toți sfinții profeți și tipurile și umbrele legii — toate acele lucruri. Și a intervenit o schimbare — a murit; a murit față de toate acele binecuvântări. A murit? Toți sunt de acord cu aceasta? Da. Sunt de acord și evreii? Da. Ei știu că nu se bucură de binecuvântările de care s-au bucurat înainte. Ei știu că din anul 70 când națiunea lor a pierit, ei n-au mai fost într-o stare de favoare divină în care au fost înainte. Unde sunt acum? Ca națiune ei sunt încă morți. Ca națiune ei sunt încă în hades — uitare. Nu puteți găsi pe evrei ca națiune, în sensul potrivit al acestui termen. Națiunea evreiască sau guvernământul a mers în hades, în mormânt. Va fi înviată? O, da, națiunea evreiască va fi înviată, după cum am încercat să arătăm seara trecută. Sionismul este premergătorul învierii națiunii evreiești. Orice merge în hades trebuie să iasă. Acesta este înțelesul lui hades. Înseamnă un loc de oprire temporar din care persoana sau lucrul va ieși. Așa că atunci când despre națiunea evreiască se spune că a mers în hades, aceasta implică faptul că națiunea va avea o înviere, sau va ieși ca națiune din acel hades, sau starea hades-ului. Dar în timp ce națiunea a fost inconștientă, poporul acelei națiuni a fost viu toate aceste sute de ani. Ei sunt un popor foarte viu azi. Nu există în lume popor mai viu decât poporul evreu și ei au unele dintre acele suferințe din partea creștinilor care sunt ilustrate în pildă — sau din partea celor așa-zis creștini. Cei care au fost înșelați crezând că sunt creștini au persecutat pe evrei, și ei au avut parte de strâmtorarea care este ilustrată aici în mod simbolic. Și ei doreau ca neamurile să le răcorească limba. S-a împlinit aceasta? Da. Când și cum? De multe ori. Vă voi da o ilustrație din zilele noastre. Nu demult, pe când președintele Roosevelt era în funcție, evreii din Statele Unite au făcut o cerere extraordinară cerând președintelui Roosevelt, după ce a avut unele convorbiri bune cu națiunea rusă, să folosească autoritatea Statelor Unite și propria lui influență pe lângă guvernul Rusiei pentru a înceta persecuțiile severe împotriva evreilor din Rusia — „Faceți ceva să răcoriți limbile noastre uscate" este ideea. „Dați-ne cel puțin o picătură de apă rece". Președintele Roosevelt n-a putut face aceasta. Exact ca în pildă. Citim că picătura de apă i-a fost refuzată. Președintele Roosevelt a spus că ar vrea foarte mult să facă ceva ca răspuns la această cerere. El personal avea simpatie pentru rasa evreiască, dar a spus că ar fi exclus ca guvernul Statelor Unite să încerce să critice o națiune străină cu care trăim în pace și să le dictăm vreun fel de politică pe care s-o urmeze în propriul lor guvern. Așa că bietul evreu n-a putut obține nici acel mic ajutor. Aceasta este adevărat și în pildă. Pilda nu continuă să ne arate că va veni timpul când evreii vor ieși din acel timp de strâmtorare. Ea îi lasă în strâmtorare.

Pilda vorbește despre cinci frați. Cine ar fi ei? Noi răspundem că deși toate cele 12 seminții au fost reprezentate atunci în Palestina, totuși majoritatea aparțineau seminției lui Iuda și Beniamin. În principal aceștia doi constituie omul bogat. Celelalte seminții au fost în principal risipite în jur, în Grecia, Roma, Asia Mică etc., și întrebarea de aici este pentru a arăta că procedura lui Dumnezeu cu evreii care au fost risipiți printre neamuri va fi aceeași ca și procedura Lui cu poporul din Palestina. Pentru că răspunsul este, „Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei. Dacă nu ascultă de ei atunci trebuie să suporte consecințele". Cine are pe Moise și pe proroci? Păgânii? Nu, păgânii niciodată n-au avut pe Moise și pe proroci. Cine a avut pe Moise și pe proroci ca să poată asculta de ei? Numai această națiune evreiască, numai acest om bogat și frații lui — două seminții, și celelalte zece. Două seminții reprezentate în omul bogat, și celelalte zece seminții reprezentate în cei cinci frați. Vedeți că doi fac pe unul, și proporțional zece ar face cinci.

Am văzut pe omul bogat, acum cum este cu Lazăr? Să vedem când apare el. Lazăr era săracul din pildă care sta la poarta bogatului dorind să se hrănească cu unele fărâmituri care cădeau de la masa bogatului. Ce clasă era aceasta? Erau niște străini? Da. Cine erau ei? Ei erau niște păgâni evlavioși. Vă reamintesc pe unii dintre ei din Scriptură. Vă amintiți în Noul Testament că este menționat un sutaș, și evreii L-au rugat pe Isus să vindece pe robul sutașului; ei au spus, „Este vrednic să-i faci acest bine, căci iubește poporul nostru și el ne-a construit sinagoga" (Luca 7:4-5); și Isus a vindecat pe rob. El a vrut să aibă unele din favorurile lui Dumnezeu. El a știut totuși că aceste favoruri aparțineau națiunii evreiești, că nu erau ale lui; el era străin. Vă reamintesc de Corneliu, despre care citim că a servit pe Dumnezeu zilnic, s-a rugat neîncetat, a dat multă pomană oamenilor și a respectat pe Dumnezeu. Un om destul de bun, nu-i așa? Da. Totuși nici o rugăciune și nici o pomană nu s-a ridicat la Dumnezeu. Dumnezeu n-a acceptat nici una din ele. Este, să spunem așa, ca și tămâia care s-a ridicat până la un loc și mai sus n-a putut să se ridice. De ce nu? Pentru că el era dintre neamuri. De ce a fost acest lucru important? Pentru că toate binecuvântările lui Dumnezeu au aparținut națiunii lui Israel. Când Dumnezeu a spus, „Eu v-am ales numai pe voi, dintre toate familiile pământului" (Amos 3:2), El vorbește aici despre Israel și despre privilegiile și binecuvântările speciale care aparțin lui Israel, dar imediat ce zidul din mijloc al separării dintre evrei și neamuri a fost înlăturat, doar la trei ani și jumătate după cruce, exact când perioada aceea de favoare specială pentru evrei s-a terminat, neamurile au intrat în aceeași favoare ca și evreii — nici mai mult, nici mai puțin. Și atunci Dumnezeu a binecuvântat pe Corneliu și a trimis un înger la Corneliu să-i spună, „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit ca aducere aminte înaintea lui Dumnezeu" (Fapt. 10:4). De ce nu înainte? Ele nu s-au putut ridica mai sus, dar acum favoarea specială pentru Israel fiind sfârșită, milosteniile și rugăciunile tale s-au ridicat înaintea Mea ca o aducere aminte. Trimite acum la Iope la unul numit Petru și când va veni el îți va spune cuvintele care vor fi pentru mântuirea ta și a casei tale; și atunci vei intra în legătură cu Mine. Când a venit Petru, el a predicat lui Corneliu pe Cristos. Și Corneliu a primit mesajul și a fost binecuvântat cu Spiritul sfânt și de atunci încolo a avut toate privilegiile și favorurile pe care le-a primit orice evreu care a auzit și a acceptat Evanghelia — binecuvântările de la Cincizecime au venit și asupra lui.

Acum să ne întoarcem la săracul care sta la poarta bogatului. Aceasta este înainte de schimbare; aceasta este înainte de a fi lăsată pustie casa lui Israel, înainte ca neamurile să fie binecuvântate. Neamurile erau în starea de sărăcie reprezentată de acel sărac, cu bube pe corpul lui care reprezintă păcatul și boala. Presupun, ca studenți ai Bibliei, că toți de aici înțeleg ideea că bubele ar reprezenta păcatul, și câinii care îi ling bubele ar reprezenta neamurile pentru că aceasta era o expresie predominantă printre evrei, că toți ceilalți afară de evrei erau numai câini păgâni. Evreii nu-i socoteau la egalitate cu ei. Dar săracul dorea să se hrănească cu fărâmiturile căzute de la masa bogatului. Adică, aș vrea să am unele binecuvântări pe care Dumnezeu le dă. Vă amintiți femeia siro-feniciană despre care citim că a venit la Isus și a zis, Doamne, fiica mea este stăpânită de un demon; te rog s-o vindeci. Isus nu i-a dat nici o atenție, dar ea a stăruit și a stăruit; în final Isus i-a spus, „Lasă să se sature mai întâi copiii, căci nu este drept să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căței" (Marcu 7:27). Nu știi că ești câine păgân? N-ai știut aceasta până acum? Ea a răspuns, „Da, Doamne, dar și cățeii de sub masă mănâncă din fărâmiturile copilașilor". Ea voia să mărturisească faptul că era câine păgân, că n-avea nici un drept să pretindă vreuna din acele binecuvântări de vindecare pentru fiica ei pentru că nu era din națiunea evreiască — dar Doamne, nu obțin câinii ocazional fărâmituri de la masă? „Lasă-mi această fărâmitură, vindecă-mi fiica". Isus admirându-i credința i-a spus, „Du-te! A ieșit demonul din fiica ta" (vers 29). Așa că a plecat. Fiica i-a fost vindecată. Ea a fost un tip al acestui Lazăr, vedeți, primind o fărâmitură de la masa bogatului.

Apoi Lazăr a murit, adică această clasă Lazăr a murit față de condițiile lor nefavorabile și îngerii l-au dus în sânul lui Avraam. Ce înseamnă aceasta? Ei n-au fost îngropați. Când neamurile au murit față de condițiile lor nefavorabile, îngerii care i-au dus în sânul lui Avraam au fost apostolii. Vedeți cum sfântul Petru l-a dus pe Corneliu chiar în sânul lui Avraam. El i-a explicat că trebuia să fie unul din copiii lui Avraam, nu-i așa? Și aceasta vrea să se spună prin ilustrația de a ajunge în sânul lui Avraam. Dacă ești tată și ai cât de cât iubire pentru familia ta, și copiii se apropie de tine, îi iei la sân; sunt copiii tăi; tu ești tatăl lor. Și aceasta este ilustrația. Acesta este toată chestiunea — Avraam și copiii săi. Evreii erau copiii naturali ai lui Avraam dar ei n-au reușit să ajungă în sânul lui Avraam, iar neamurile care erau respinse, care în starea lor umilită erau mai bine pregătiți să primească harul lui Dumnezeu în felul în care lui Dumnezeu i-a plăcut să-l dea, au devenit copii ai lui Avraam prin credință. Și aceasta este exact ce spune apostolul, „Și dacă sunteți ai lui Cristos, sunteți „sămânța” lui Avraam", copiii lui Avraam (Gal. 3:29). Acum voi sunteți în sânul lui Avraam. Mă bucur că sunt în sânul lui Avraam și că am și unele binecuvântări. Sunt bucuros că favoarea lui Dumnezeu pentru Israel trebuie să apară în curând. Toți vor veni în sânul lui Avraam, nu pe plan spiritual, ci ca sămânță naturală se vor întoarce la ascultarea și credința lui Avraam, și mă bucur de această glorioasă perspectivă.

BOTEZ—În numele Spiritului sfânt. (Q31-1)

Întrebare (1907)—1—Cineva a întrebat de ce noi botezăm în numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului sfânt, dacă Spiritul sfânt nu este o persoană?

Răspuns—Mai întâi, aceasta este formula dată în Scripturi, și al doilea, aceasta este ideea corectă. Noi nu botezăm în numele nostru propriu, sau în numele Bisericii Baptiste sau în numele altor biserici. Dar ce autoritate recunoaștem noi? Recunoaștem noi autoritatea și aprobarea Tatălui de a boteza? Da, desigur. Recunoaștem noi autoritatea și aprobarea Fiului de a boteza? Da, desigur. Recunoaștem că Spiritul aprobă această chestiune a botezului? Da, desigur. Atunci noi facem botezul în numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului sfânt, fiind ceea ce reprezintă voința lui Dumnezeu și în toate sensurile Spiritul voinței și învățăturii Domnului. Ideea este că chestiunea botezului este aprobată de Domnul Isus, de Tatăl ceresc și aprobată de spiritul sfințeniei, spiritul lui Dumnezeu, spiritul adevărului.

BOTEZ—Cuvinte folosite în Serviciu. (Q31-2)

Întrebare (1909)—1—Doctrina sfintei treimi fiind nescripturală, de ce, făcând botezul, noi botezăm în numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului sfânt?

Răspuns—Pentru că Domnul Isus se pare că a dat această formulă când a spus: „În numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului sfânt".

Ce nume?

Ei bine, în autoritatea, nu în asemănarea morții Tatălui, Fiului și Spiritului sfânt, pentru că Tatăl și Spiritul sfânt nu au murit, și noi nu îi botezăm în Tatăl și în Spiritul sfânt. Noi suntem botezați în Cristos, dar în numele Tatălui și al Spiritului sfânt. Nu este numai ceva ce Domnul nostru Isus a instituit și a vrut ca noi să comemorăm, ci El a vrut ca noi să știm că atunci când facem aceasta, facem ceva în armonie cu voința Tatălui și cu voința Spiritului sfânt, precum și în armonie cu propriul Său Spirit.

BOTEZ—Referitor la iertarea păcatelor. (Q31-3)

Întrebare (1909)—2—(Fapt. 2:38, 39) „„Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; și veți primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei care sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru”". Dacă, după porunca lui Petru, toți cei chemați trebuie să fie botezați pentru iertarea păcatelor pentru a primi Spiritul sfânt, cum explici aceasta în legătură cu scriptura că numai evreii au fost botezați pentru iertarea păcatelor?

Răspuns—Răspunsul meu este că Scripturile nu spun ceea ce crezi tu că spun ele aici. Citește de mai multe ori. Cei mai mulți oameni trebuie să citească orice de mai multe ori. Nu trebuie să te simți jignit, pentru că și alții trebuie să facă la fel. Câte texte scripturale ai citit de o sută de ori? Foarte multe.

Petru spune aici că aceia care au fost de față trebuia să fie botezați pentru iertarea păcatelor lor, ca să poată primi darul Spiritului sfânt și mai departe el dovedește că are dreptate în afirmație pentru că făgăduința este pentru voi și pentru copiii voștri și de asemenea pentru aceia care sunt departe, dar el nu spune că aceia de departe au nevoie să fie botezați pentru iertarea păcatelor, pentru că ei erau neamuri. Făgăduințele nu au fost doar pentru voi și pentru copiii voștri. Petru, vorbind sub inspirația Spiritului sfânt, ca purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, a spus, „și pentru toți cei ce sunt departe acum", dar el nu a spus cum pot fi primiți cei de departe, nici ce fel de botez era necesar pentru ei.

BOTEZ—Le-a fost poruncit evreilor să fie botezați. (Q32-1)

Întrebare (din public) (1911)—3—A fost vreo poruncă pentru evrei de la Iehova ca ei să fie botezați?

Răspuns—Tocmai am spus că nu a fost nimic în Lege. Ce a făcut Ioan era ceva special pentru acea ocazie, căci Isus a spus că dacă ei ar fi crezut pe Ioan și ar fi primit ceea ce a spus, ei ar fi fost pregătiți și L-ar fi crezut pe El. Mesajul lui Ioan a fost un mesaj special, botezul lui un botez special pentru un scop special, nu un lucru intenționat să atragă pe cei din afară pentru că el nu a pretins a atrage pe cineva. Când Isus a venit la Ioan, Ioan a știut că El era sfânt, nevinovat, fără pată, deosebit de păcătoși. Ioan a obiectat și a spus, „Nu așa, Domnul meu, căci dacă unul din noi trebuie să fie botezat, dacă unul din noi este păcătos, eu sunt acela, nu Tu, și Tu trebuie să mă botezi pe mine mai curând decât să Te botez eu pe Tine". Dar Isus nu l-a botezat pe Ioan și nici nu i-a explicat deloc această filosofie. El a spus doar: „Ioan, lasă ca aceasta să fie așa acum; nu-ți voi explica de ce". Acum putem ști de ce. Isus nu a avut nici un păcat de spălat, de aceea nu trebuie să fie așa cum prietenul nostru a sugerat, că acesta este un exemplu pentru toți păcătoșii, că ei trebuie să-și spele păcatele, deoarece cum putea Isus, care nu a avut păcate, să fie un exemplu pentru toți păcătoșii să-și spele păcatele? Răspunsul pe care vrem să-l dăm este că ceea ce a făcut Isus este ceva nou, special și deosebit, diferit de ceea ce a făcut Ioan atunci, înainte sau după aceea. El a împlinit ceva ce Ioan nu a înțeles deloc. Isus a pus temelia pentru o nouă ordine de lucruri și prin botezul Său El nu a simbolizat înlăturarea murdăriei cărnii, înlăturarea păcatului, deoarece El nu a avut păcat, ci El a simbolizat deplina consacrare a vieții Sale, chiar până la moarte. Și după cum El Și-a pus viața, în ilustrație, printr-un botez în moarte, nu prin spălarea păcatelor, ci prin botez în moarte, după cum spune Sf. Pavel, tot așa, toți credincioșii ale căror păcate sunt iertate au privilegiul să fie botezați în moarte cu El, pentru că ei nu au păcate care să fie spălate ci ei trebuie să fie botezați în moartea Lui, după cum Sf. Pavel declară în Romani 6, „Toți câți am fost botezați pentru Cristos Isus, (în gloriosul corp al lui Mesia, în care El este capul) — toți câți am fost botezați pentru Cristos Isus, am fost botezați pentru moartea Lui — nu botezați pentru iertarea păcatelor, nu botezați pentru apă, ci botezați pentru moartea Lui" (vers 3). Și deci, toți câți am fost botezați pentru moarte cu Cristos, predându-ne voința pentru a face voința Tatălui chiar până la moarte, cum a făcut El — toți câți iau această poziție, Scripturile ne spun că acest lucru este plăcut în ochii lui Dumnezeu și că noi trebuie să simbolizăm acest lucru, să simbolizăm această consacrare, printr-o scufundare în apă, așa cum Isus Și-a simbolizat consacrarea printr-o scufundare în apă. Deci noi vom urma exemplul Său.

BOTEZ—În numele cui? (Q33-1)

Întrebare (1911)—1—”Botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!". Ar fi corect să spunem că acesta implică trei botezuri într-unul — adică: în numele Tatălui pentru îndreptățirea noastră, în numele Fiului pentru sacrificiul nostru și în numele Spiritului sfânt ca să fim botezați pentru conceperea noastră de Spirit?

Răspuns—Răspunsul nostru este: „Nu". După înțelegerea mea nu acesta ar fi gândul. Noi suntem botezați în numele — adică, prin autoritatea; nu numai că Isus zice, Aceasta este ceva de-al Meu ce vă dau vouă, dar El vrea să ne dea de înțeles că acest botez pe care El l-a poruncit bisericii a fost un botez în numele adică, prin autoritatea, Tatălui, a Fiului și a Spiritului sfânt; exact ca și când ar folosi un nume de firmă, Smith, Jones și Brown, și Smith discutând chestiunea, nu ar spune numai, Du-te și botează în numele meu, ci fă aceasta cu autoritatea întregii firme, Smith, Jones și Brown. Deci Isus spune: „Du-te și botează în numele, prin autoritatea, Tatălui, a Fiului și a Spiritului sfânt".

BOTEZ—Dacă toți apostolii au primit botezul lui Ioan. (Q33-2)

Întrebare (1911)—1—Au primit toți apostolii și Israeliții adevărați o scufundare în apă, fie botezul lui Ioan fie botezul nostru simbolic?

Răspuns—Noi știm despre apostolul Pavel că a primit botezul în apă, dar el nu a fost botezat în același sens în care au fost botezați nea-murile convertite. El era evreu și pentru evrei erau condiții diferite. Evreii, în virtutea legământului legii care s-a aplicat doar la ei și nu la neamuri, erau deja în relație cu Dumnezeu, și de aceea când un evreu credea în Cristos, în mintea lui, Cristos lua locul lui Moise, stătea în locul lui Moise pentru acela care era evreu și credea în Isus. Și dacă el ca evreu era deja în Moise, atunci ca evreu, când a recunoscut pe Cristos ca Moise cel antitipic, el era în Moise cel antitipic, prin credință. De aceea el nu avea nevoie de același fel de botez în Cristos de care ar avea nevoie unul dintre neamuri și nici un evreu n-a avut un astfel de botez pe timpul acela. Botezul pe care l-au făcut evreii a fost o spălare simbolică a murdăriei lor, ca evrei. Adică, a reprezentat doar o curățire a trupului lor, venind înapoi în armonie cu legea divină și înlăturând întinăciunile cărnii.

Ioan n-a propovăduit botezul pe care îl practicăm noi acum. El a propovăduit un botez special pentru evrei, special pentru ei ca păcătoși, zicând, „Pocăiți-vă, reformați-vă și botezați-vă". A spus el, botezați-vă în Cristos? O, nu, ei erau deja botezați în Moise. Ci pocăiți-vă, botezați-vă și spălați-vă păcatele. Ce păcate și-au spălat ei? Toate lucrurile împotriva legământului Mozaic, împotriva legământului legii, toate încălcările exterioare pe care le făcuseră pe care le-ar fi putut evita. Astfel ei trebuiau să arate că s-au întors de la ele, s-au căit de ele și le-au pus înapoia lor. Ei acum trebuiau să umble într-o viață curată, pură, în măsura în care erau capabili. Acest lucru l-au făcut toți evreii care au venit la Ioan pentru botez. Nu avem motiv să credem că vreunul dintre ucenici a participat în acel botez sau că însuși Ioan Botezătorul l-a făcut. De ce nu? Pentru că ei n-au fost din clasa celor numiți păcătoși la acel timp. Ioan Botezătorul n-a fost un păcătos. El căuta să umble după cum putea mai bine în armonie cu Domnul. Nici ucenicii n-au fost păcătoși. Ei toți s-au străduit să umble pe cât au putut ca oameni sfinți, umblând în acord cu cerințele legii; ei n-au păcătuit cu voia împotriva legii. De aceea vedem de ce nu este nici o relatare că vreun Apostol, cu excepția Sf. Pavel, a fost botezat în apă. Nu este nici o relatare că Ioan Botezătorul a fost botezat. Când Isus a venit la Ioan Botezătorul să fie botezat, Ioan a spus: „O nu, nu m-aș gândi să Te botez; Tu nu ești un păcătos, Tu n-ai păcate ca să le speli. Tu n-ai trăit încălcând Legea; eu nu chem pe cei ca Tine. Dacă unul din noi are nevoie să fie botezat atunci desigur că eu aș fi acela mai curând decât Tine. Tu ești sfânt, nevinovat, fără pată și despărțit de păcătoși. Eu nu sunt atât de perfect și totuși nici eu nu am nevoie să fiu botezat".

Deci toți evreii erau într-o stare specială, diferită de a celorlalți. Neamurile însă erau în afară de orice legătură cu Dumnezeu; a fost necesar ca ele să fie aduse în relație cu El. Atâta timp cât ei nu trebuiau să intre în Moise și să fie transferați din Moise în Cristos, ei au fost aduși prin botez, credință și ascultare direct în Cristos, în loc să meargă prin intermediul lui Moise. Nu sunt sigur dacă am explicat destul de clar. Ar trebui cel puțin o oră pentru a discuta botezul. Dacă există vreo întrebare la acest punct o voi discuta, dar dacă toți sunteți în clar, nu este nevoie să intru mai departe în subiect.

BOTEZ—Feluri de păcate iertate de botezul lui Ioan. (Q34-1)

Întrebare (1911)—1—A fost botezul lui Ioan pentru iertarea păcatelor făcute împotriva Legământului Legii care puteau fi evitate sau care nu puteau fi evitate?

Răspuns—A fost pentru iertarea păcatelor ce puteau fi evitate, păcate mari, dar nu s-a intenționat, nu s-a așteptat ca evreii evlavioși să vină la Ioan ca să fie botezați. Acest botez a fost pentru clasa păcătoșilor — pentru toate clasele care și-au dat seama că nu erau în armonie cu Dumnezeu. El a spus: „Veniți acum, dacă vreți să vă pregătiți pentru împărăția lui Mesia, și încercați să țineți Legea cât puteți mai bine și faceți această scufundare în apă acceptând-o ca pe un semn al înlăturării păcatului vostru și a începerii unei vieți noi". Aceasta este tot ce a însemnat botezul pentru evrei. Aceasta n-a fost o instituire obișnuită. A fost un lucru special care a aparținut numai de sfârșitul Veacului, și Ioan a încercat să pregătească în mod special un popor pentru Mesia, prin această propovăduire a sfințeniei și a înlăturării păcatelor; pentru că mărturia spune că dacă ei ar fi crezut pe Ioan, ar fi crezut și pe Isus. Dacă ei n-au crezut pe Ioan și au nesocotit ce a spus el, și n-au avut grijă să se întoarcă la armonie cu Dumnezeu și să devină cât puteau de sfinți, atunci ei nu erau într-o stare pentru a putea primi mesajul pe care Dumnezeu îl avea de dat.

BOTEZ—De ce apa este un tip? (Q34-2)

Întrebare (1912)—2—De ce se vorbește despre acest botez în apă a lui Cristos ca despre un tip? În cazul Lui a fost botezul un simbol ca și în cazul nostru?

Răspuns—Da, exact ca și în cazul nostru — un simbol al consacrării Sale, un simbol al morții Sale și al învierii Sale din moarte. Toate acestea au fost simbolizate în cazul Lui ca și în al nostru.

Deși uneori se vorbește despre el ca despre un tip, strict vorbind, acesta n-a fost un tip. Uneori cuvintele sunt folosite vag. Acesta a fost un simbol, nu un tip. Dacă eu am folosit vreodată cuvântul tip în legătură cu botezul, înseamnă că mi-a scăpat cuvântul corect și mi-a venit cuvântul greșit.

BOTEZ—În cazul lui Isus a fost mai întâi apa sau spiritul? (Q35-1)

Întrebare (1912)—3—A fost Isus botezat în apă înainte ca El să fie botezat cu spirit? Care a fost întâi?

Răspuns—Relatarea pare să implice că Dumnezeu a făcut să se manifeste coborârea Spiritului peste Isus după botezul Său. Isus a fost botezat în moarte înainte ca El să intre în apă, în sensul că Și-a dat voința Lui, în sensul în care apostolul citează din Vechiul Testament, „Iată-Mă, vin; — în sulul cărții este scris despre mine — desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu" (Psa. 40:7). El a venit să facă tot ce este scris în Carte privitor la El. El era deja mort față de voința Sa altfel El n-ar fi venit la Ioan. Dar se pare că Dumnezeu nu Și-a manifestat acceptarea sacrificiului lui Isus până după ce Isus a făcut simbolul. Astfel citim că Spiritul a venit asupra Lui după ce a ieșit din apă, și Dumnezeu a dat acest semn exterior. Acest semn vizibil n-a fost pentru toți, ci pentru Ioan — Ioan a văzut, Ioan a relatat etc.

BOTEZ—Israeliții și botezul lui Ioan. (Q35-2)

Întrebare (1913)—1—În tip, au avut israeliții adevărați nevoie de botezul lui Ioan?

Răspuns—Noi nu înțelegem că israeliții adevărați au avut nevoie de botezul lui Ioan, pentru că Ioan nu a anunțat pe cei sfinți dintre israeliți să vină la botezul său. El a invitat să vină pe aceia care trăiau într-o stare de păcat. Nu este nici o dovadă că Ioan Botezătorul a fost botezat cu propriul botez, iar când a venit Isus, el a obiectat și a spus: Desigur Tu nu ești un păcătos, de ce trebuie să vii la mine? Eu botez pe păcătoși, spunându-le să iasă din neascultare și să se întoarcă la armonie cu Legea Mozaică. Isus nu S-a oprit să discute cu Ioan acest lucru, pentru că Ioan n-ar fi putut înțelege; nu era timpul potrivit pentru ca Ioan să înțeleagă, el nefiind dintre cei concepuți de Spiritul sfânt; nimeni n-a fost conceput de Spiritul sfânt până la Cincizecime. De aceea Isus n-a discutat problema cu el ci doar a spus, Ioan, lasă să fie așa acum; știu Eu ce fac. Isus făcea un tip al unui lucru nou. El nu S-a asociat cu botezul lui Ioan. El nu Și-a spălat păcatele pentru a Se întoarce la armonie cu Legea, pentru că El niciodată nu fusese în dezacord cu Legea.

BOTEZ—Întrebări puse candidaților. (Q35-3)

Întrebare (1913-Z)—2—Care sunt întrebările puse de obicei de fratele Russell când primește candidați pentru botez în apă?

Răspuns—Veți remarca faptul că ele sunt în linii generale — întrebări la care orice creștin, oricare i-ar fi confesiunea, să fie în stare să răspundă afirmativ, fără ezitare, dacă el este potrivit să fie recunoscut ca un membru al Bisericii lui Cristos:

(1) Te-ai pocăit de păcat refăcându-ți viața atât cât poți și te încrezi în meritul sacrificiului lui Cristos pentru iertarea păcatelor tale și ca bază a îndreptățirii tale?

(2) Ai făcut o deplină consacrare cu toate puterile pe care le ai — ta­lent, bani, timp, influență — toate pentru Domnul, ca să fie folosite cu credincioșie în serviciul Său chiar până la moarte?

(3) Pe baza acestor mărturisiri, noi te recunoaștem ca membru al Casei Credinței și ca atare îți întindem mâna în semn de părtășie, nu în numele unei secte, partide sau crez, ci în numele Răscumpărătorului, Domnul nostru glorificat și a urmașilor Săi credincioși.

BOTEZ—Scufundarea în apă, referitor la Domnul nostru și la apostoli. (Q36-1)

Întrebare (1913)—1—Văzând că Domnul nostru Isus Și-a simbolizat consacrarea prin scufundarea în apă, de ce apostolii nu au făcut-o?

Răspuns—Nu știu.

BOTEZ—Al Domnului nostru. (Q36-2)

Întrebare (1913-Z)—2—A fost Domnul nostru botezat în apă înainte de a fi botezat cu Spiritul sfânt?

Răspuns—Relatarea scripturală a botezului Domnului nostru la Iordan pare să implice că Dumnezeu a făcut să se manifeste coborârea Spiritului sfânt peste Isus după botezul Său în apă. El a fost botezat în moarte înainte de a intra în apă, în sensul că El Și-a predat voința Sa proprie; în sensul în care apostolul citează din Vechiul Testament — „Iată-mă, vin; — în sulul cărții este scris despre mine — desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu" (Psa. 40:7, 8; Evrei 10:7). Domnul nostru a venit să facă tot ce era scris în Carte cu privire la El.

Domnul nostru era deja mort față de propria Sa voință; altfel El nu putea merge la Ioan la Iordan. Dar se pare că Dumnezeu nu Și-a manifestat acceptarea sacrificiului lui Isus până după ce Isus a făcut simbolul. Astfel citim că după ce El a ieșit din apă, Spiritul sfânt a coborât în chip de porumbel. Dumnezeu a dat acest semn exterior nu pentru toți, ci pentru Ioan, care „a văzut și a scris" după cum declară Scripturile — Ioan 1:32, 34.

BOTEZ—Nu este un semn sigur al consacrării. (Q36-3)

Întrebare (1916)—3—Să luăm cazul unui frate tânăr care nu este sigur că o consacrare simbolizată cu câtva timp în urmă a fost completă, și nu este sigur dacă el este conceput de spirit sau nu. Care ar fi sfatul tău într-un astfel de caz?

Răspuns—Sfatul meu este să se asigure. Dacă cineva este nesigur în legătură cu un lucru ca acesta cred că lucrul cel mai bun este să se asigure de el. Acesta ar fi sfatul meu în astfel de cazuri. În acest caz, aș face o deplină consacrare a întregului meu suflet, minte și putere pentru Domnul, și L-aș ruga să o primească îndurător prin Cristos și aș crede că El ar primi-o. Dacă nu se lasă nimic afară știu că aceasta este exact ce cere Dumnezeu și prin credință m-aș baza pe acea declarație și aș spune: eu sunt al Domnului și El este Tatăl meu. Cu privire la dovezile de primire a Spiritului sfânt eu le-aș căuta în diferite feluri: într-o dorință crescândă din partea mea să-L cunosc pe Domnul, să fiu familiar cu El, și de aceea, să studiez Cuvântul Său pentru a-l cunoaște; și dorința mea de a-L servi și de a căuta ocazii în care să-L pot servi; toate acestea ar arăta că am același Spirit care a fost în Isus Cristos, același Spirit care L-a îndemnat și L-a mișcat pe El, care L-a condus să facă voia Tatălui. M-aș aștepta ca ochii înțelegerii mele să vadă tot mai clar, așa încât să pot fi în stare să cuprind împreună cu toți sfinții lungimea, lățimea, înălțimea și adâncimea marii iubiri a lui Dumnezeu și a marelui Său plan și aș continua în acest fel și cred că făcând așa aș obține premiul.

BUCURIE—Baza pentru a te bucura totdeauna. (Q579-2)

Întrebare (1913)—1—Cum se manifestă „Bucurați-vă totdeauna în Domnul!" (Fil. 4:4)? Să așteptăm o stare în care nu vom avea perioade de tristețe și mâhnire?

Răspuns—Când ne gândim la lucruri ca acestea, privim în mod potrivit înapoi spre Domnul. Vedem că în timpul celor trei ani și jumătate ai serviciului Său, Lui I-a plăcut într-adevăr să facă voia Tatălui și totuși aflăm că la sfârșitul cursului Său pământesc a avut ceasul întunecat din Ghetsimani. Și dacă Învățătorul a avut un astfel de ceas întunecat de tristețe și nesiguranță pentru un moment, până când a primit asigurarea de la Tatăl, și voi și cu mine vom avea în mod sigur. De aceea n-ar fi bine să spunem că bucuria noastră în Domnul poate fi o astfel de bucurie încât să nu cunoaștem niciodată lacrima, suspinul, tristețea sau teama. Dar noi trebuie să ne bucurăm tot mai mult pe măsură ce avem experiența dovezilor că Dumnezeu este pentru noi și că toate lucrurile lucrează spre binele nostru. „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!". Dacă vine vreun ceas de supărare și apoi îl învingeți, bucurați-vă iarăși.

BUZE CURATE—Ce sunt buzele curate? (Q430-1)

Întrebare (1909)—2—Ce vrea să spună scriptura care zice: „voi da popoarelor buze curate"? (Țefania 3:8, 9)

Răspuns—Noi înțelegem că aceste „buze curate" înseamnă o metodă curată — metoda curată a planului lui Dumnezeu. Lumea nu cunoaște această metodă acum. Numai noi știm care este metoda curată. Ea ne-a adus viață, bucurie și binecuvântare, și promisiunea este că la timpul potrivit El va pune în toți o metodă nouă — nu vor auzi flecăreala care se desfășoară acum. Unul spune: Cred că trebuie să intri în apă — altul spune că este har liber etc., etc. Oamenii nu au o metodă curată. Fiecare are o metodă diferită. După acest mare timp de strâmtorare, când întreaga lume va fi umilită, atunci El va da oamenilor o metodă curată. Ei nu vor servi Metodismul sau vreun alt ism, ci vor servi pe Împăratul împăraților și pe Domnul domnilor.