RAI—Promisiunea făcută tâlharului de pe cruce. (Q523-1)

Întrebare (1909)—1—Te rog explică promisiunea lui Cristos către hoțul pocăit de pe cruce. Apoi, va fi pământul rai?

Răspuns—Vă amintiți că tâlharul i-a cerut Domnului ceva special, spunând: Doamne adu-Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta. Domnul nostru încă n-a venit în Împărăția Sa și de aceea timpul în care acel tâlhar a vrut ca Domnul să-și amintească de el n-a venit. Noi încă ne rugăm „Vie Împărăția Ta etc". Dacă Cristos ar avea Împărăția Sa noi nu ne-am ruga așa. Domnul a răspuns cerinței tâlharului exact așa cum a cerut el. Cuvântul tradus „adevărat" înseamnă același lucru ca și „amin", așa să fie. Îmi voi aminti de tine când voi veni în Împărăția Mea.

Atunci cum de am ajuns să înțelegem greșit? Aceasta s-a întâmplat pentru că n-am fost pe deplin informați în Cuvântul lui Dumnezeu. Când Domnul nostru a murit, El n-a mers în paradis, ci a mers în mormânt. Citim că Dumnezeu L-a înviat pe Cristos dintre morți; El a fost mort și a înviat dintre morți în a treia zi, și n-a venit înapoi din paradis. Vă amintiți că atunci când a înviat, una dintre Marii s-a prins de picioarele Lui, dar El a spus: Nu mă ține, pentru că încă nu M-am suit la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru. Dificultatea constă în faptul că „virgula" este pusă greșit. Când Biblia a fost scrisă inițial n-au existat semne de punctuație; acestea sunt înlesniri moderne. Ceea ce a spus Domnul nostru a fost: Astăzi îți spun, deși sunt atârnat pe cruce și par ca și cum aș fi un înșelător etc., totuși îți spun ție astăzi, în această zi întunecoasă, vei fi cu Mine în rai.

RĂNI—Rănit în casa prietenilor. (Q740-1)

Întrebare (1910)—2—În Zaharia 13:6, citim, „Și, dacă-l va întreba cineva: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?”, el va răspunde: „În casa celor ce mă iubeau le-am primit”". Textul de mai sus a fost oferit ca o dovada că Domnul nostru, la a doua Sa venire, va avea un corp de carne. Te rog aruncă puțină lumină asupra acestui lucru.

Răspuns—Ei bine, nu știu dacă pot arunca vreo lumină specială asupra acestui lucru, decât că noi știm că sânge și carne nu pot moșteni împărăția cerului. El va fi Împăratul și de aceea nu poate fi carne și sânge. De aceea, pentru mintea mea, aceasta clarifică chestiunea. Presupun că acesta este modul în care Dumnezeu a binevoit să afirme chestiunea prin profet, așa încât să atragă atenția că Domnul nostru va fi rănit la mâini în casa prietenilor Săi. După cum citim, „A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit" (Ioan 1:11), ci L-au rănit, răstignindu-L.

RĂSCUMPĂRARE—Deosebirea dintre răscumpărare și jertfa pentru păcat.

(Q557-2)

Întrebare (1908)—1—Care este deosebirea dintre răscumpărare și jertfa pentru păcat din Ziua Ispășirii?

Răspuns—Putem răspunde zicând: Care este deosebirea dintre pilda celor zece fecioare și pilda grâului și neghinei? Este o mare diferență. Ele sunt privite în întregime din alt punct de vedere, și fiecare pildă trebuie privită din propriul ei punct de vedere. La fel este și cu diferitele declarații referitoare la Domnul nostru și la lucrarea pe care El a făcut-o. Unele Îl privesc dintr-un punct de vedere și altele din altul. Din punctul de vedere al răscumpărării, Domnul nostru este privit ca fiind cel care a corespuns cu Tatăl Adam. După cum prin neascultarea unui om a intrat păcatul în lume, tot așa prin neprihănirea unuia a venit harul liber. Cu alte cuvinte, ceea ce Adam a adus peste rasa noastră de păcat, degradare și pedeapsa cu moartea, Domnul nostru le-a înlăturat plătind pedeapsa pentru noi. Acesta este punctul de vedere concret despre acest subiect, s-ar putea spune unul condensat.

Jertfa pentru păcat din Ziua Ispășirii este o vedere cu totul diferită — nu contradictorie ci în deplină armonie, dar o vedere diferită totuși. Aceasta ilustrează felul cum Domnul nostru acceptă ispășirea lui Cristos pentru noi. Faptul că Cristos plătește întreaga pedeapsă este un lucru, și faptul că Dumnezeu acceptă această plată în anumite moduri este alt lucru. Jertfa pentru păcat ne arată cum alocă Dumnezeu acest sacrificiu al lui Cristos. Mai întâi, sacrificiul lui Cristos este alocat casei credinței, incluzând pe membrii corpului lui Cristos. Aceasta se arată în tip; prima jertfă pentru păcat din Ziua Ispășirii, vițelul, reprezentându-L pe Domnul nostru Isus, a fost alocată casei credinței și membrilor corpului Său, și n-a fost alocată altcuiva. Și această lucrare a fost făcută înainte de a fi făcută oricare alta, și este arătat în tip ca un sacrificiu distinct și separat și o aplicare separată și distinctă a sacrificiului. Apoi urma a doua jertfă pentru păcat a Zilei Ispășirii, și anume, țapul Domnului, reprezentând, după cum înțelegem noi, Biserica, Corpul Său — membrii Corpului Său. Aceasta arată o lucrare separată și distinctă făcută de Biserică — nu de către Biserică în calitate de indivizi, ci de către Biserică în calitate de membri ai Corpului Său, nedându-i-se valoare individului, pentru că individul în acel moment este pierdut din vedere. Membrul Corpului lui Cristos este cel sacrificat.

Vedeți diferența, dragi prieteni. Voi și cu mine ne prezentăm corpurile ca jertfe vii. Aceasta este tot ce putem face. Acest sacrificiu pe care-l prezentăm Domnului este prezentat la începutul consacrării noastre, și când El îl acceptă, noi ne-am făcut partea. Când El a acceptat sacrificiul nostru, ne socotește de atunci încolo ca noi creaturi și ca membri ai Corpului lui Cristos, și de atunci încolo, ca membri ai Corpului Marelui Preot, ne punem la moarte natura veche. Deci vedeți diferența dintre starea noastră ca indivizi și starea noastră ca membri ai Corpului lui Cristos. Starea noastră ca indivizi încetează total când ne-am prezentat corpurile; suntem socotiți morți, și de aceea, noi care suntem morți nu suferim nimic. Noua creatură este cea care face sacrificiul, iar noua creatură este un membru al Corpului lui Cristos, și de aceea, Marele Preot ai cărui membri suntem, este cel care oferă această a doua jertfă pentru păcat, reprezentată în tip prin țap. Și această jertfire a țapului ca jertfă pentru păcat continuă de-a lungul unei perioade de timp, iar la completarea ei, lucrarea făcută de ea este aceea a unei ispășiri pentru păcatele întregului popor. Întregul popor, în tip, a însemnat toate celelalte seminții în afară de seminția lui Levi, și toți ceilalți oameni din lume în afară de leviți. Credincioșii sunt reprezentați prin seminția lui Levi, iar preoții acelei seminții reprezintă Preoțimea Împărătească. Toți ceilalți oameni sunt reprezentați în celelalte unsprezece seminții — toți ceilalți oameni care vor veni vreodată în armonie cu Dumnezeu, în veacul acesta sau în veacul următor. Toți sunt reprezentați prin acest tip, și ispășirea se face pentru toți cu scopul de a-i aduce pe toți în relație cu Dumnezeu. Așa că, această lucrare va fi terminată odată cu sfârșitul veacului Evanghelic, iar voi și cu mine ca membri ai Corpului lui Cristos participăm la ea; El ne dă la moarte; El ne dă carnea la moarte; El este cel care oferă sacrificiul; El face tot lucrul și tot meritul este al Lui, iar noi nu avem nici un merit.

Așadar, vedeți că acest tip este în acord perfect cu doctrina răscumpărării, pentru că tot meritul pe care îl aveți voi în sacrificiul vostru și tot meritul pe care îl am eu în sacrificiul meu ne-a venit prin Cristos și prin relația noastră cu El. De aceea Cristosul este cel care face toată lucrarea, deși o face treptat. Am putea la fel de bine să spunem că Isus nu putea fi răscumpărătorul lui Adam, decât dacă murea într-o clipă, decât dacă Și-ar fi dat viața chiar atunci, pentru că, vă amintiți, El Și-a consacrat viața la moarte la Iordan, când S-a oferit pe Sine, cum ne spune apostolul. Acolo Și-a dat El viața, acolo Și-a predat-o; dar au trebuit trei ani și jumătate până când acea viață a fost pe deplin consumată. Adică, cei trei ani și jumătate de la botezul Său la Iordan până când a fost pe cruce, când a zis, „S-a sfârșit". Tot așa, noi putem vedea o împlinire mai largă, pentru că, deși ea a început la botezul Său și deși într-un sens ea s-a completat pe cruce, în alt sens încă nu este completă, pentru că El încă jertfește, Marele Preot încă Își desfășoară această mare lucrare de ispășire pentru păcat, și în tot timpul acestui veac El lucrează în voi și în mine, și în toți cei care sunt acceptați ca membri ai corpului, ca să ne poată prezenta la sfârșit ca membri ai glorioasei Sale mirese.

RĂSCUMPĂRARE—Referitor la suferințele lui Isus. (Q559-1)

Întrebare (1910-Z)—1—Au fost suferințele fizice ale Domnului nostru Isus cerute pentru răscumpărarea umanității?

Răspuns—Răscumpărarea, sau prețul corespunzător pe care l-a dat Domnul nostru Isus, a constat în faptul că El a fost Omul Perfect cu toate drepturile lui Adam și că pe acestea le-a predat în moarte indiferent că moartea Lui era ușoară sau dureroasă. Scripturile spun că „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească" (Isa. 53:10), neindicând prin aceasta că Tatălui nostru Ceresc I-au făcut plăcere suferințele Fiului Său, ci, că aceasta a fost plăcerea Lui în ceea ce privește Planul Său de Mântuire etc. El a pus încercări severe asupra Celui care va fi Răscumpărătorul omenirii, nu numai ca să-L dezvolte ca începutul unei noi creații (Evr. 2:10) și să-I verifice caracterul, ci și să ne arate nouă și îngerilor și tuturor cre­aturilor, minunata ascultare a Domnului Isus și vrednicia Sa de marea înălțare la natură divină și la toate funcțiile glorioase care urmau să-I fie acordate. De aceea Tatăl a pregătit ca El să fie „dus ca un miel la tăiere", și El a pregătit, în Legea evreiască, de asemenea ca pedeapsa extremă a acelei Legi să fie moartea pe lemn. „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn" (Gal. 3:13).

Aceste pregătiri, noi înțelegem că n-au fost din necesitate divină, ci din înțelepciune și utilitate divină. A fost necesar ca Cristos să sufere pentru a putea intra în gloria Sa — înainte de a putea fi calificat ca Mare Preot și în cele din urmă de a îndeplini lucrarea de Mijlocitor între Dumnezeu și omenire; de aceea suferințele au fost permise pentru încercarea, pentru dovedirea Lui. Și tot așa este și cu suferințele care vin asupra Corpului lui Cristos, Biserica. Ele sunt pentru propria noastră dezvoltare. Tatăl procedează cu noi ca și cu fii. El cu iubire ne disciplinează și ne corectează ca să ne poată potrivi, și pregăti și să ne poată demonstra vrednicia pentru răsplata glorioasă pe care a pregătit-o pentru noi împreună cu Domnul nostru, și subordonați Lui.

Obținem o vedere corectă a întregii chestiuni, credem noi, când vedem că moartea lui Isus n-a fost răscumpărarea; că această moarte n-a împlinit lucrarea de răscumpărare, ci pur și simplu a furnizat prețul de răscumpărare; și că răscumpărarea cu acel preț este un fapt care se face în „Sfânta Sfintelor" — în cer. Să explic: El S-a înălțat, având în creditul Său prețul sau valoarea suficientă să răscumpere întreaga lume, dar nu S-a aplicat încă nimic pentru nimeni. El a alocat meritul prețului de răscumpărare Bisericii, atribuindu-le acest merit în timpul acestui Veac Evanghelic ca să acopere păcatele lor adamice și să repare, să compenseze pentru imperfecțiunea trupurilor lor muritoare, făcându-i astfel în stare să aducă jertfe pe care Dumnezeu poate să le accepte și le va accepta prin meritul Avocatului lor.

Dar acel preț de răscumpărare, în ceea ce privește lumea, este încă în păstrare și va fi dat pentru ei, așa cum este reprezentat prin „stropirea sângelui" la sfârșitul Zilei Ispășirii, nu peste mult timp, la începutul Veacului Milenar, pentru a pecetlui Noul Legământ și pentru a pune în aplicare toate pregătirile glorioase pe care le-a făcut Dumnezeu pentru lume.

Noi credem că este un lucru foarte important să separăm în mod clar lucrarea pe care a făcut-o Isus și valoarea acelei lucrări în ochii lui Dumnezeu ca un bun, ceva în creditul Său, în contul ceresc, și ceva ce El aplică acum pentru noi, iar în curând va da pentru totdeauna omenirii ca prețul lor de răscumpărare.

RĂSCUMPĂRARE—Omul Isus Cristos. (Q560-1)

Întrebare (1911-Z)—1—Te rog explică textul următor, în special prima parte: „Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți" — 1 Tim. 2:5, 6.

Răspuns—Domnul nostru S-a dat pe Sine un preț corespunzător pentru toți — o răscumpărare. Aplicarea acestui preț va fi făcută la timpul potrivit. În prezent a fost alocat Bisericii, prin atribuire, datorită întoarcerii lor de la păcat și a umblării lor în urmele lui Isus. Următorul pas în aplicarea lui va fi, nu atribuirea, ci darea în realitate a acestui preț pentru lume, scoțându-i afară din imperfecțiunea lor, în timpul miei de ani a Domniei Mijlocitoare; aducându-i înapoi la acea condiție în care ei vor fi în armonie cu Dumnezeu, întocmai cum a fost Adam în armonie cu El înainte de cădere.

Privitor la expresia, „Omul Isus Cristos", noi am spune că Omul care S-a dat pe Sine pare să fie punctul special. Acel Om care S-a dat pe Sine, unsul Isus, care Și-a terminat dăruirea de Sine la Calvar, este „Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni", între Dumnezeu și lume. În armonie cu Planul Divin, în timpul acestui veac, înainte ca lucrarea Lui de ridicare a omenirii să-și aibă timpul de începere, El face o altă lucrare pe care Tatăl a rânduit-o, și anume, alegerea fraților peste care El este pus ca și „Căpetenie a mântuirii lor". Aceștia sunt socotiți ca membri ai Corpului lui Mesia, El fiind Cap peste ei — „Biserica, Trupul Său".

Deci, Omul Isus Cristos este Răscumpărătorul lumii. Dar între timp — cum am arătat mai sus — înainte ca meritul Său să fie aplicat pentru lume, mărturia este dată câtorva — câți au urechi de auzit și sunt împreună jertfitori cu El. Aceștia vor fi asociați cu El ca Profet, Preot, Mijlocitor, Împărat și Judecător între Dumnezeu și oameni în timpul Împărăției Milenare.

RĂSCUMPĂRARE—Cum este aplicat meritul. (Q560-2)

Întrebare (1911-Z)—1—Este ceva legat de sacrificiile din Ziua Ispășirii care să corespundă cu Răscumpărarea? Dacă da, ce?

Răspuns—Cuvântul Răscumpărare ar fi mai potrivit să fie redat ca Preț de Răscumpărare, preț corespunzător. În Ziua Ispășirii nu ni se dă nici un tip al prețului de răscumpărare, ci mai curând un tip al Jertfei pentru Păcat, arătând în mod special cum va fi aplicat acel preț de răs­cumpărare. Dacă cercetăm tipul acestei Zile de Ispășire, vom găsi totuși ceea ce indică spre Răscumpărare, în junghierea vițelului; căci toată chestiunea depindea de junghierea vițelului. Țapul nu putea fi junghiat primul. Vițelul trebuia junghiat mai întâi și sângele aplicat în Sfânta Sfintelor înainte de a se putea face ceva cu țapul. De aceea, tot ce se făcea, nu numai cu țapul Domnului, ci și cu țapul de trimis, se baza pe moartea vițelului. Deci, dacă căutăm ceva care ar putea corespunde cu prețul de răscumpărare în sacrificiile Zilei Ispășirii, vom vedea că moartea țapului nu era necesară, ci totul depindea de vițel.

RĂSCUMPĂRARE—Accentuată de A. I. S. B. (Q561-1)

Întrebare (1915)—2—”O răscumpărare pentru toți". De ce pune A. I. S. B. un astfel de accent pe acest punct?

Răspuns—Noi înțelegem, dragi prieteni, că Răscumpărarea este însuși centrul, putem spune axul Planului divin; că totul în Planul lui Dumnezeu se învârte în jurul Răscumpărării. Fiecare trăsătură a Planului Său este legată vital de ea. Întocmai cum fiecare spiță a unei roți este legată de axul ei, tot așa, toate diferitele trăsături ale Adevărului divin radiază din această doctrină. Pentru acest motiv o facem foarte proeminentă.

Noi credem că oricine nu este în armonie cu Răscumpărarea, nu este în armonie cu Planul lui Dumnezeu, și că oricine este într-adevăr în acord cu Răscumpărarea este în mod necesar în armonie cu întregul Plan al lui Dumnezeu. Biblia dă acestei doctrine mare proeminență. Biblia declară că „prin neascultarea unui singur om ... a intrat păcatul în lume", și că prin ascultarea altui om, Isus Cristos, este realizată răscumpărarea rasei (Rom. 5:12-21). Satisfacerea Dreptății divine este astfel împlinită. De aceea Dumnezeu poate fi drept și totuși să fie Îndreptățitorul tuturor celor care cred în Isus (Rom. 3:26). Acesta este motivul nostru că punem așa un accent pe Răscumpărare, că o facem atât de proeminentă — pentru că Biblia o face proeminentă. Fiecare doctrină trebuie să fie în acord cu Biblia ori altfel este greșită. Dacă vă comparați vederile cu Biblia, puteți repede vedea că multe doctrine acceptate de oameni în general sunt în întregime eronate.

RĂSCUMPĂRARE—Plătită pe deplin. (Q561-2)

Întrebare (1916)—1—Cam pe la 1 aprilie s-a spus în Turn că prețul de răscumpărare nu este pe deplin plătit până când Biserica este glorificată. Pentru mine este greu să înțeleg aceasta.

Răspuns—Gândul de aici pare să fie — când s-a sfârșit — când lucrarea de răscumpărare s-a sfârșit — prețul corespunzător a fost plătit. N-avem ce face cu ceea ce am crezut că este greșit. Noi am crezut odată că multe lucruri nu sunt corecte. Aflăm zi de zi tot mai clar ce învață Biblia. Ce importanță ar avea dacă am vedea că planul lui Dumnezeu s-a terminat în urmă cu 1000 de ani sau se va termina peste 1000 de ani? Oricum se va termina, și tot planul Său lucrează spre bine. Dacă prețul de răscumpărare ar fi fost plătit, atunci din acel moment Isus ar fi avut în grijă întreaga lume, dar El n-a preluat această sarcină; El încă n-a preluat supravegherea, și timpul lui Dumnezeu ca El să ia sarcina n-a venit încă. Isus a venit înainte de a lua în grijă lumea, pentru ca Biserica să poată intra, și marea lucrare de binecuvântare a lumii nu va începe până când Biserica va fi completă. Este doar o diferență în felul de exprimare. În ceea ce privește sacrificiul lui Isus, prețul de răscumpărare a fost depus la Calvar, sau mai precis, depus la Iordan când Isus s-a predat Tatălui. Acela este timpul anumit care corespunde cu junghierea vițelului — vițelul reprezentând carnea lui Isus. În momentul când a fost junghiat, în acel moment Marele Preot a început ca Nouă Creatură — a intrat în Sfânta; așa că Isus, când S-a oferit la Iordan ca Mare Preot antitipic, imediat a intrat în Sfânta, a ars tămâie pe altarul de aur și mai târziu a intrat dincolo de al doilea văl, înfățișându-Se acolo pentru noi. După aceea noi am fost privilegiați să intrăm, dar în ceea ce privește depunerea prețului de răscumpărare, acesta a fost depus, pus în mâinile Tatălui când Isus S-a consacrat să facă voia Tatălui, Și-a pus viața în mâinile Tatălui. Tot destinul Său a fost în mâinile Tatălui, și acest destin așa cum l-a stabilit Tatăl, a fost completat la Calvar. Lucrarea pe care Tatăl I-a dat-o Lui s-o facă, a făcut-o. O lucrare, cea de jertfire, și alta, aplicarea jertfei, mai întâi pentru Biserică, când S-a înălțat la cer. Încă nu era aplicată pentru Biserică; ei nu primiseră Spiritul sfânt până ce Isus a apărut în prezența lui Dumnezeu pentru noi și a făcut atribuirea într-un mod special. Până atunci Biserica n-a avut nici un beneficiu. La timpul stabilit și lumea va primi beneficiile ei.

RĂSCUMPĂRARE—Nu este arătată în Vechiul Testament. (Q562-1)

Întrebare (1916)—1—A fost lucrarea de răscumpărare arătată în tipuri sau umbre în Vechiul Testament?

Răspuns—Nu pot să mă gândesc la nici un tip sau umbră care să reprezinte răscumpărarea pentru motivul că nu cred că ar fi arătată. Nu s-ar găsi că un vițel ar reprezenta prețul de răscumpărare și nu a existat nici un om perfect. Singura ilustrație pe care o avem este aceasta pe care Dumnezeu ne-a dat-o — Isus răscumpărătorul tatălui Adam.

RĂSCUMPĂRARE—Ilustrată în lucrarea lui Isus. (Q562-2)

Întrebare (1916)—2—Te rog explică înțelesul și ilustrația cuvântului răscumpărare, în legătură cu lucrarea lui Isus.

Răspuns—Am făcut-o deja. Lucrarea lui Isus a fost să Se dea pe Sine, prețul corespunzător pentru Adam, și după cum toată rasa era inclusă în Adam, tot așa toată rasa lui Adam era inclusă în opera răscumpărării; astfel citim: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea morților. Și după cum în Adam toți mor, tot așa, în Cristos, toți vor fi făcuți vii; dar fiecare la rândul lui" (1 Cor. 15:21-23).

RĂSCUMPĂRARE—Ilustrația biblică. (Q562-3)

Întrebare (1916)—3—Te rog dă o ilustrație bună a înțelesului cuvântului „răscumpărare".

Răspuns—Nu cred că putem avea o ilustrație mai bună decât cea pe care o dă Biblia. Omul perfect Adam este cel care a păcătuit și a fost condamnat la moarte, și pentru ca cineva să fie răscumpărătorul lui, era necesar să fie ca și el ca acela, om perfect, și astfel acel El a devenit om — nu om păcătos ca și rasa, ci sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși, cum a fost Adam când a păcătuit. Aceasta este cea mai bună ilustrație a răscumpărării pe care o știu eu; propria ilustrație a Bibliei. Ceva ce noi nu facem în afacerile vieții noastre — era sub lege; ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Dacă cineva ți-a scos doi dinți, tu aveai dreptul să-i scoți lui doi dinți. Aceasta era Dreptatea. Nici un merit în ea.

RĂSCUMPĂRARE—Înțelesul ei. (Q563-1)

Întrebare (1916)—4—Te rog definește înțelesul cuvântului „Răscumpărare".

Răspuns—Cuvântul răscumpărare înseamă un preț care cores­punde. Înțelesul literal pe care îl găsiți în Concordanța lui Young este „un preț corespunzător". Astfel vedem că nu exista un preț cores­punzător pentru Adam; nu exista un om perfect care să se poată da pe sine ca răscumpărare. Nici un înger nu putea fi preț corespunzător. Nu exista nici un om perfect în tot Universul lui Dumnezeu. O ființă spirituală nu putea fi o răscumpărare pentru că ele erau pe un plan mai înalt decât Adam. Nici o creatură din tot universul lui Dumnezeu nu putea fi o răscumpărare pentru Adam. De aceea Dumnezeu a aranjat ca Logosul să poată deveni cel potrivit a fi prețul de răscumpărare pentru Adam și astfel El a devenit răscumpărarea.

RĂSCUMPĂRARE—Negarea ei, referitor la moartea a doua. (Q563-2)

Întrebare (1916)—1—Toți oamenii care neagă răscumpărarea vor merge în moartea a doua?

Răspuns—Noi nu trebuie să răspundem la o întrebare ca aceasta. Răspunsul pe care îl avem este, „Domnul va judeca pe poporul Său" (Evr. 10:30) și nu este pentru mine sau pentru voi să decidem dacă acela va fi din clasa turmei mici sau a marii mulțimi sau din clasa morții a doua. Noi nu suntem aici să ne judecăm unii pe alții. Dacă vedeți pe cineva că devine orb, dați-i alifie pentru ochi. Nu le spuneți unde credeți voi că vor fi ei. Facem mai bine să nu spunem ceea ce nu știm.

RĂSCUMPĂRARE—Scripturile învață această doctrină. (Q563-3)

Întrebare (1916)—2—Te rog citează scripturile care învață clar doctrina răscumpărării.

Răspuns—Există foarte multe scripturi care pot fi privite că învață clar doctrina răscumpărării. „Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți; această mărturie a fost dată la timpul ei" (1 Tim. 2:6). Aceasta este o declarație foarte clară. Alta ar fi, „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea morților" (1 Cor. 15:21). „Și după cum în Adam toți mor, tot așa, în Cristos, toți vor fi făcuți vii". Multe dintre aceste texte arată cores­pondența. Astfel citim, „cu sângele scump al lui Cristos" (1 Pet. 1:19). „Sângele scump al lui Cristos" ar însemna tot ce înseamnă cuvântul „răscumpărare", și cuvântul sânge, darea vieții în schimb pentru viață, și singura persoană care a avut viață în sens deplin a fost tatăl Adam, iar următoarea persoană care a avut viață deplină pe plan uman a fost Isus. El a avut o viață transferată.

RĂSCUMPĂRARE—Referitor la Adversar și îngerii căzuți. (Q563-4)

Întrebare (1916)—3—Când Logosul a lăsat gloria cerească și a devenit trup, a răscumpărat El pe Adversar și pe îngerii căzuți?

Răspuns—Scripturile ne spun că Isus a venit să guste moartea pentru orice om, și în nici un caz pentru diavoli. Nici vorbă. Pe lângă aceasta, nu avem nici o relatare că diavolii au fost vreodată condamnați la moarte, deci cum ar putea fi ei răscumpărați din moarte. Ei au fost separați, înstrăinați de Dumnezeu și ținuți pentru un timp în Tartar în atmosfera pământului nostru. Dacă aceasta este condiția lor, cred că le-a fost destul de greu — o pedeapsă foarte severă. Cineva a povestit despre necredincioși. El și-a prezentat gândurile spunând că a avut un vis. Presupun că un vis fiind treaz. A văzut un oraș care se numea Infidale și numai cei necredincioși intrau acolo, și era închis ca să nu poată ieși nimeni. A trecut pe acolo după un an și a auzit vaiete. „Lăsați-ne să ieșim — lăsați-ne să ieșim, nu mai putem sta aici". Nu sunt sigur că avea ideea corectă despre necredincioși, dar m-am gândit că ilustrația ar reprezenta foarte bine condiția îngerilor căzuți. Cred că ei ar vrea să scape unul de altul — nu e o companie tare plăcută. Din ceea ce avem ilustrat în Biblie, ei au multă răutate, și dacă ei sunt răi față de omenire, pot să aibă tendințe rele și unul față de altul și cred că au avut o experiență groaznică timp de 4000 de ani. Biblia spune că va fi ceva pentru acei îngeri fără a spune clar ce anume. Apostolul spune, „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?" (1 Cor. 6:3) Nu pe îngerii sfinți. Doar pe acești îngeri căzuți. Nu putem vedea destul de clar ca să spunem cum vom judeca noi pe îngeri, dar că va fi ceva fel de judecată a îngerilor este clar declarat de către apostol. Ei sunt restrânși în lanțurile întunericului până în ziua judecății, sugerând că va veni o judecată sau o încercare a lor. Aceasta au mărturisit-o trei apostoli. Ce ar însemna aceasta? Că va fi o ocazie pentru ei să se curețe. Oricine este pus la încercare, înseamnă că va avea o încercare, o ocazie, iar ziua de judecată a lumii înseamnă că lumea va avea o ocazie, iar ocazia noastră vine prin meritul sacrificiului lui Cristos, eliberându-ne de condamnarea care este asupra noastră ca păcătoși, dar judecata și încercarea îngerilor nu poate veni de la aceasta, pentru că ei nu au fost condamnați la moarte ci la această atmosferă a pământului, această legare, închizându-i după cum spune apostolul, împiedicându-i de la comunicarea cu Domnul. Îngerii închiși un timp îndelungat n-ar vedea nici o speranță. Ei au insultat pe Atotputernicul. Ei n-au fost scuzabili știind că fac rău și au căzut sub mâna divină. Mila lui Dumnezeu nu s-a manifestat către nimeni. Îngerii sfinți nu vor avea nevoie de milă — nici unul n-a avut nevoie de milă. Ei niciodată n-au avut o ilustrație a milei lui Dumnezeu, dar au avut o ilustrație a dreptății lui Dumnezeu, în cazul lor, de condamnare la întuneric. Prima ilustrație pe care au avut-o a fost la fel cu cea care a venit pentru lume — ceea ce ne spune Biblia despre Isus „Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat (să se dea toată greutatea acestui cuvânt s-a arătat) prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu ... pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică". Credeți că ei erau curioși să vadă ce are să facă El după aceea? Cred că au fost uimiți când au văzut pe Isus consacrându-și viața; ispitirea Lui în pustiu; loialitatea față de Tatăl și deplina devotare în orice sens, remarcând cei trei ani și jumătate de serviciu în care El a umblat credincios pe calea îngustă, l-au văzut răstignit; au crezut că în sfârșit au terminat cu El și acela va fi sfârșitul? Au crezut că s-a sfârșit cu El. Ei nu cunoscuseră pe nimeni care să fi fost înviat dintre morți. Dar când în a treia zi Isus a înviat din morți, o ființă spirituală de cel mai înalt grad, de natură divină, nu credeți că acei îngeri căzuți priveau? Eu cred că da. Dumnezeu a spus că L-a înălțat nespus de mult, ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi. Nu credeți că acei îngeri au văzut cât de glorios a fost El și cât de grandioasă era natura Sa? Atunci îngerii credincioși Lui au învățat o lecție mare. De unde știți? Așa spune Petru. La învierea Sa Isus a predicat spiritelor întemnițate — spiritele rele din închisoare — îngerii căzuți. De unde știți? Pentru că Petru continuă și spune, acelor spirite rele care nu au ascultat în zilele lui Noe, în timp ce se pregătea corabia — el a limitat subiectul, aratând doar cea vrut să spună. Chiar ei erau aceia. S-a dus El viu să le vorbească? Nu, El era mort. A murit la Calvar. Prin această întreagă procedură, prin moartea și învierea Sa, El le-a predicat cea mai mare predică pe care acei îngeri căzuți au auzit-o vreodată. Ascultarea din partea Mântuitorului și faptul că a fost plăcut Tatălui, și marea binecuvântare care vine pentru oricine va fi credincios față de El și loial lui Dumnezeu. Voi vorbi și vă voi spune presupunerea mea așa încât să nu faceți greșeala să credeți că sunt inspirat. Presupun că de atunci unii dintre îngerii căzuți au avut o altă gândire asupra acestui subiect și au spus: Acum vedem mai mult decât oricând înainte cât de mult am păcătuit și cât de greșit a fost cursul nostru și unul după altul au spus, Sunt hotărât să iau o poziție dreaptă de acum încolo; dar nu pot să presupun dacă au fost mulți sau puțini cei care au luat această poziție, că de atunci încolo ei vor fi loiali lui Dumnezeu și așteaptă și speră că Dumnezeu le va da ceva binecuvântare. Presupun că unii au făcut aceasta, și care credeți că va fi urmarea? Cred că s-au simțit îngrozitor — un timp diavolesc. Cred că îngerii căzuți care nu s-au întors la Dumnezeu îi persecută mult pe cei care încearcă să-I fie loiali lui Dumnezeu și principiilor Sale de dreptate, și ei vor avea de suferit pentru dreptate. Poate ei au avut de suferit mult în tot acest timp dacă au luat o poziție potrivită. Gândul meu este că ne apropiem de sfârșitul veacului, și că aceștia care-și manifestă căința față de Dumnezeu și au luat poziție alături de Dumnezeu, de dreptate și de adevăr, și în opoziție cu cei căzuți și cu calea lor rea — gândul meu este că ei vor fi reabilitați și vor obține o binecuvântare și o eliberare din dificultățile lor și vor fi mai mult sau mai puțin sub judecată prin experiența Bisericii în timpul acestui Veac Evanghelic, și la timpul potrivit a lui Dumnezeu vor fi eliberați de cei căzuți, iar cei căzuți vor fi în cele din urmă distruși în moartea a doua împreună cu Satan. El nu s-a pocăit. El este încă același adversar — El este marele nostru adversar. „Potrivnicul vostru diavolul" (1 Pet. 5:8). Nici o greșeală în aceasta, și dacă el n-a avut destulă încercare timp de 6000 de ani pentru a demonstra care este adevăratul lui caracter, mă întreb cât timp ar mai trebui să se afle aceasta? Mă întreb dacă Dumnezeu vrea să încerce pe cineva mai mult de 6000 de ani.

RĂSCUMPĂRARE—Definiția ei. (Q565-1)

Întrebare (1916-Z)—1—Dați o scurtă definiție cuvântului Răscumpărare.

Răspuns—O Răscumpărare este suma sau compensația plătită pentru eliberarea unei persoane sau proprietăți capturate sau reținute.

RĂSCUMPĂRARE—Definiția meritului. (Q566-1)

Întrebare (1916-Z)—2—Dați o scurtă definiție cuvântului Merit.

Răspuns—Meritul este (1) ceea ce merită considerație, răsplată sau stimă; (2) valoare, răsplată sau recompensă meritată­ sau primită, ca la școală.

RĂSCUMPĂRARE—Definiția garanției legale. (Q566-2)

Întrebare (1916-Z)—1—Dați o scurtă definiție Garanției Legale.

Răspuns—Garanția legală este acea monedă sau acei bani pe care legea îl autorizează pe un debitor să-i ofere ca plată a unei datorii și îi cere unui creditor să-i primească. Cu alte cuvinte, ceea ce guvernul sau legea aprobă ca mijloc de schimb.

RĂSCUMPĂRARE—Definiția lui a plăti și plătit. (Q566-3)

Întrebare (1916-Z)—2—Care este sensul cuvântului a plăti sau plătit?

Răspuns—A plăti înseamnă a achita o datorie, a da un echivalent pentru datorie, a împlini. Cuvântul plătit ar însemna că o asemenea datorie a fost achitată; a fost împlinită; că echivalentul cuvenit a fost predat.

RĂSCUMPĂRARE—Definiția depozitului. (Q566-4)

Întrebare (1916-Z)—3—Dați o scurtă definiție cuvântului depozit.

Răspuns—Un depozit este ceva depozitat; ceva încredințat în grija cuiva.

RĂSCUMPĂRARE—Diferența dintre plătit, aplicat și depozitat. (Q566-5)

Întrebare (1916-Z)—4—Care este diferența de sens între cuvintele plătit, aplicat și depozitat?

Răspuns—Este o mare diferență de sens între aceste cuvinte. Când se folosește cuvântul plătit, înseamnă că lucrul dat pentru o obligație este suficient; când se folosește cuvântul aplicat, înseamnă că o obligație financiară a fost satisfăcută, direct sau indirect; când se folosește cuvântul depozitat, înseamnă că ceva a fost lăsat în grija cuiva, care n-a fost încă alocat sau aplicat.

RĂSCUMPĂRARE—Definiția Jertfei pentru păcat. (Q566-6)

Întrebare (1916-Z)—5—Definiți pe scurt termenul Jertfă pentru păcat.

Răspuns—Termenul jertfă pentru păcat înseamnă o jertfă făcută pe seama păcatului, ca o anulare a păcatului, ca o satisfacție pentru păcat.

RĂSCUMPĂRARE—Referitor la Meritul lui Cristos. (Q566-7)

Întrebare (1916-Z)—6—Ce înseamnă termenul Meritul lui Cristos Isus?

Răspuns—Am putea vorbi despre Meritul lui Cristos Isus din diferite puncte de vedere; ca de exemplu, meritul Lui de a deveni Omul Isus, în sensul că acest merit a arătat loialitatea Sa față de Dumnezeu și supunerea Sa la programul divin; sau am putea vorbi despre meritul Său ca om — că El a făcut o predare merituoasă a ceea ce a avut, a ceea ce a fost drept, just și după lege. Dar când vorbim despre meritul lui Cristos Isus cu privire la ispășirea făcută de El pentru păcatele lumii, avem în vedere cu totul altă problemă; anume, că între Tatăl ceresc și Domnul Isus Cristos a existat un contract, prin care Domnul urma să devină ființă umană și apoi să renunțe la natura Sa umană, permițând să-I fie luată viața ca om, aceasta însemnând loialitate și supunere față de voința Tatălui, supunere completă până la moarte, chiar moarte de cruce.

Când vorbim despre meritul lui Isus Cristos, înțelegem că, datorită acelui Merit pe care El l-a avut, și pe care Tatăl l-a recunoscut când L-a înviat pe Fiul dintre morți, Domnul nostru a fost răsplătit, nu numai prin aceea că a fost luat înapoi pe planul spiritual, ci și prin aceea că a fost „înălțat foarte sus”, la natură divină. Meritul lui Isus deci, pe care Dumnezeu l-a răsplătit, I-a dat o anumită esență sau binecuvântare pe care El s-o poată acorda altora; anume, dreptul Său la viața umană, pe care El n-a pierdut-o prin păcat sau în alt mod. Acest drept la viața umană, despre care noi vorbim ca despre un merit în contul lui Isus, va fi în cele din urmă acordat de Domnul Isus Cristos, după cum ne informează Biblia, în deplină armonie cu planul Tatălui, pentru anularea „păcatelor lumii întregi” (1 Ioan 2:2) — păcatele lui Adam și ale întregii sale rase, care a murit în el. Meritul acela este deja al Domnului nostru, și este la dispoziția Sa pentru timpul cuvenit, stabilit de Tatăl.

RĂSCUMPĂRARE—Definiția Ispășirii. (Q567-1)

Întrebare (1916-Z)—1—Dați o scurtă definiție cuvântului Ispășire.

Răspuns—Cuvântul Ispășire înseamnă aducere la unitate, aducerea înapoi în armonie a persoanelor sau lucrurilor care nu erau în deplin acord. Așa cum se aplică la familia umană, aceasta ar însemna că Adam și rasa lui nesupunându-se aranjamentului divin și venind sub nemulțumirea și condamnarea divină, această condamnare urmează să se sfârșească prin aranjament divin și omenirea să fie adusă înapoi în armonie cu Dumnezeu — ca să fie din nou în unitate cu El — toți aceia care vor dori și vor accepta condițiile divine. Aranjamentul prin care acest lucru se va îndeplini este ceea ce noi numim opera de Ispășire; și această operă de Ispășire a fost opera începută de Domnul nostru Isus la prima Sa venire, pe care apoi a continuat-o, și care va fi desăvârșită la a doua Sa venire și în timpul ei. Într-un cuvânt deci, Ispășirea în sensul cel mai deplin al cuvântului începe cu Biserica, și nu va fi completă până când prevederile ei vor fi ajuns la toți membrii familiei umane, aducând iarăși în deplină armonie cu Iehova pe toți cei care vor dori și se vor supune.

RĂSCUMPĂRARE—Referitor la o ființă umană perfectă. (Q567-2)

Întrebare (1916-Z)—2—Putea o ființă umană perfectă să plătească prețul de răscumpărare?

Răspuns—Nu! Un om perfect nu putea plăti Prețul de Răscumpărare decât printr-un aranjament, contract sau acord divin. De exemplu, dacă exista în lume o ființă umană perfectă, aceasta n-ar fi putut deveni răscumpărătorul tatălui Adam decât dacă prin aranjament divin i se dădea acest privilegiu. Curtea divină ar hotărî dacă cineva ar fi sau n-ar fi acceptat pentru altul. În cazul Domnului Isus Cristos, prin aranjament divin El a devenit potrivit să fie Prețul de Răscumpărare — un om perfect — și apoi, în îndeplinirea programului divin, El S-a dat pe Sine; și datorită acestui aranjament El a fost acceptabil.

RĂSCUMPĂRARE—Cum a fost asigurată? (Q568-1)

Întrebare (1916-Z)—3—Cum a fost asigurat Prețul de Răscumpărare?

Răspuns—Dumnezeu Însuși a asigurat Prețul de Răscumpărare; și El „ridică păcatele lumii”. Numai prin prevedere divină a fost posibilă răscumpărarea omului.

RĂSCUMPĂRARE—Unde a fost asigurată? (Q568-2)

Întrebare (1916-Z)—1—Unde a fost asigurat Prețul de Răscumpărare?

Răspuns—În planul divin, Prețul de Răscumpărare a fost asigurat de la întemeierea lumii; deoarece Scripturile ne asigură că în planul divin Domnul nostru Isus Cristos a fost Mielul lui Dumnezeu înjunghiat de la întemeierea lumii (Apoc. 13:8). În alt sens, Prețul de Răscumpărare a fost asigurat când s-a făcut contractul între Iehova Dumnezeu și onoratul Său Logos. Într-un alt sens al cuvântului, Prețul de Răscumpărare n-a fost asigurat până când Logosul S-a făcut trup și a ajuns la deplină perfecțiune umană la vârsta de 30 de ani.

Atunci a fost posibil ca Domnul să servească, în armonie cu aranjamentul lui Dumnezeu, ca Preț de Răscumpărare, și să Se dea pe Sine ca Preț de Răscumpărare. Dar El nu S-a dat pe Sine ca să fie acest Preț de Răscumpărare până când a intrat în legământ cu Dumnezeu, simbolizând prin botez deplina consacrare a vieții Sale chiar până la moarte. Și totuși, atunci lucrarea încă nu era completă, pentru că erau condiții asociate cu ea. Deși atunci El Și-a predat voința și a fost astfel recunoscut de Tatăl, totuși a rămas ca El, zi de zi și ceas de ceas, să-Și arate deplina predare. Jertfa Sa a fost completată când a murit pe Calvar, strigând, „S-a sfârșit!” El sfârșise depunerea Prețului de Răscumpărare; adică, El asigurase deplin Prețul de Răscumpărare. Totuși, noi trebuie să recunoaștem o diferență între asigurarea Prețului de Răscumpărare și darea sau alocarea, sau predarea lui. Când a murit Isus acesta a fost numai asigurat; el n-a fost încă dat în sensul de a fi aplicat pentru eliberarea omului din moarte.

RĂSCUMPĂRARE—Cine a asigurat-o? (Q568-3)

Întrebare (1916-Z)—2—Cine a asigurat Prețul de Răscumpărare?

Răspuns—În primul rând Iehova Dumnezeu, prin aceea că El a fost cel care a făcut aranjamentul; fără de aranjamentul Său, Răscumpărarea nu era posibilă. În alt sens, Isus Însuși l-a asigurat, prin aceea că S-a dat pe Sine; El a avut control deplin asupra căii Sale la vremea când S-a consacrat. Nu I s-a forțat voința.

RĂSCUMPĂRARE—Plătită la Calvar? (Q568-4)

Întrebare (1916-Z)—3—A fost Răscumpărarea plătită la Calvar?

Răspuns—Am discutat deja despre acest punct, arătând că Răscumpărarea a fost depusă la Calvar, iar mai târziu pusă în mâinile dreptății, dar nu plătită în sensul completării contractului — acest lucru fiind rezervat pentru viitor. Răscumpărarea a fost depusă la cruce, când Isus a strigat, „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” — viața! Astfel Isus a depozitat, cum s-ar zice, Prețul de Răscumpărare fără să-l aplice categoric.

RĂSCUMPĂRARE—Plătită în cer? (Q568-5)

Întrebare (1916-Z)—4—A fost Răscumpărarea plătită când Isus S-a înălțat la cer?

Răspuns—Nu! Motivele au fost deja declarate.

RĂSCUMPĂRARE—Trecut—Prezent—Viitor. (Q569-1)

Întrebare (1916-Z)—1—Acum Prețul de Răscumpărare este plătit?

Răspuns—Nu! Pentru motivele date deja; și vom spune în plus că Prețul de Răscumpărare nu va fi plătit pe deplin până când Biserica va fi în întregime glorificată și va fi cu Domnul ei. Atunci prețul va fi plătit în folosul întregii lumi, asigurând eliberarea din moarte a întregii lumi și anularea condamnării adamice.

RĂSCUMPĂRARE—Isus a depozitat-o. (Q569-2)

Întrebare (1916-Z)—2—Ce a făcut Isus cu Prețul de Răscumpărare când S-a înălțat la cer?

Răspuns—El l-a plasat deja ca un depozit în mâinile dreptății. Dreptul la viața umană, prețul, era încă la dispoziția Sa. Următorul Lui pas a fost să-l rețină sau să-l ipotecheze, acordând o parte din el Bisericii — încă nedezvoltată.

RĂSCUMPĂRARE—În contrast cu Jertfa pentru păcat. (Q569-3)

Întrebare (1916-Z)—3—Definiți pe scurt deosebirea dintre Răscumpărare și Jertfa pentru păcat.

Răspuns—Termenul „jertfă pentru păcat” se referă în mod specific la faptul că lucrul sau viața (sau viețile) este prezentată lui Dumnezeu ca jertfă și pe seama păcatului. O jertfă pentru păcat implică o răscumpărare, dar nu în mod specific, nu în mod categoric. Este o jertfă pentru păcat, dar ar putea să nu însemne în mod necesar o jertfă deplină, satisfăcătoare; și totuși, faptul că o jertfă pentru păcat este acceptabilă pentru Dumnezeu, ar însemna că asemenea jertfă a fost o compensație sau satisfacție deplină. Cuvântul Răscumpărare, așa cum este folosit în Noul Testament, conține gândul nu numai al unei jertfe pe seama a ceva ce a fost greșit, ci specifică pe lângă acesta și gândul că jertfa corespunde pe deplin și exact, fiindcă sensul cuvântului Răscumpărare, așa cum este aplicat la Isus, este preț corespunzător.

RĂSCUMPĂRARE—Participarea Bisericii. (Q569-4)

Întrebare (1916-Z)—4—Participă Biserica la Răscumpărare și la Jertfa pentru păcat, și de ce?

Răspuns—În analizarea acestei întrebări trebuie să privim Biserica din două unghiuri. Dacă ne gândim la Biserică în legătură cu prezentarea lui Dumnezeu a corpurilor lor ca jertfe vii, am spune că ei nu sunt participanți la Răscumpărare, căci ei n-au nimic ce să poată da ca parte în Răscumpărare — ei sunt imperfecți. Dacă privim chestiunea din celălalt punct de vedere — că membrii Bisericii sunt ființe spirituale, și ca ființe spirituale sunt membri ai Corpului lui Cristos, una cu Acela care este Capul lor — ca membri ai Cristosului ei ar avea parte cu El în orice ar face El, întocmai cum mâna are parte împreună cu capul; căci corpul uman este ilustrația pe care ne-o prezintă Biblia când vorbește despre Cristosul. Meritul prin care Prețul de Răscumpărare este eficient pentru Dumnezeu este numai în Isus. Noi n-am posedat acest merit când ne-am prezentat în fața lui Dumnezeu în consacrare. Dar când am fost acceptați de Isus ca ucenici, El ne-a acordat propriul Său merit și ne-a făcut să fim parte din propria Sa jertfă. În același timp El ne-a făcut să fim parte din ceea ce El trebuie să dea lui Dumnezeu pentru păcatele lumii întregi, la încheierea acestui veac când Biserica, Corpul Său, va fi completă și glorificată împreună cu El.

Totuși, să nu uităm că nimic din ce este omenesc nu rămâne; fiindcă atunci când am devenit membri ai Corpului lui Cristos am murit ca ființe umane, prin predarea voinței noastre. Fiindcă suntem Creaturi Noi, cele vechi au trecut și toate s-au făcut noi (2 Cor. 5:17). De asemenea să nu uităm că nu Corpul spiritual al lui Cristos este sacrificat, întocmai cum nici Capul spiritual n-a fost sacrificat. Jertfa pentru păcat a fost trupul. Și trupul lui Isus a fost cel care a constituit Răscumpărarea — nu trupul nostru. Dar acum când acest Preț de Răscumpărare a fost pus în mâinile Dreptății ca depozit, dreptul la el fiind posedat de Isus, noi suntem părtași împreună cu El la această posesiune datorită relației noastre cu El și a interesului nostru în tot ce posedă El. Astfel Biserica devine părtașă în acest Preț de Răscumpărare, fiindcă în calitate de Mireasă a Lui, noi suntem comoștenitori cu El; și noi trebuie să fim asociați cu El în a acorda lumii beneficiile acelui Preț de Răscumpărare.

Noi nu facem jertfa pentru păcat după cum nu facem nici răscumpărarea. Noi suntem doar acceptați de Marele Preot. Această acceptare este arătată în faptul că El ne jertfește ca ființe umane după ce ne-a acordat meritul Său. Și la sfârșit vom avea parte în această prezentare ca Noi Creaturi. Aceasta nu este oferirea a ceva ce are Noua Creatură în sine; ci Noua Creatură, după ce a participat cu Isus la răstignirea cărnii, fiecare din aceștia va fi asociat cu El și când meritul va fi prezentat Tatălui.

RĂSCUMPĂRARE—Baza pentru Avocat. (Q570-1)

Întrebare (1916-Z)—1—Dacă Isus plătea Prețul de Răscumpărare când S-a înălțat la cer, putea El să devină Avocatul Bisericii? Și dacă da, cum?

Răspuns—Dacă Isus plătea și dispunea pe deplin de Prețul de Răscumpărare când S-a înălțat, dacă acesta era acceptat, avea imediat efect asupra lui Adam și a rasei sale; și aceia din rasă care trăiau pe timpul acela, sau au trăit de atunci încoace, ar fi fost din nou în încercare, individual, și ar fi fost expuși morții datorită imperfecțiunilor lor, nefiind în stare să facă față situației decât dacă Isus Și-ar fi stabilit Împărăția Milenară și ar fi început imediat să dea tot ajutorul necesar prin aranjamentul Noului Legământ. Dar în ceea ce privește Biserica, n-ar fi fost nici o prevedere pentru ea și nici o posibilitate de a-i da ceva special, deoarece aceia care sunt din Biserică sunt membri ai familiei umane. Răscumpărarea fiind plătită, s-ar fi rezolvat toate obligațiile împotriva omenirii și n-ar fi rămas loc pentru a se proceda cu clasa Bisericii diferit de restul lumii. Ei n-ar fi avut nevoie de Avocat, și, desigur, nu L-ar fi avut.

RĂSCUMPĂRARE—Folosirea ei în final. (Q570-2)

Întrebare (1916-Z)—2—Când va fi plătit pe deplin Prețul de Răscumpărare și când se va face uz de el în final?

Răspuns—Prețul de Răscumpărare va fi plătit complet și se va face uz de el complet după ce Biserica va fi trecut dincolo de văl și când Marele Preot, Cap și Corp (Biserica fiind atunci Corpul glorificat al Marelui Preot), va pecetlui Noul Legământ și-l va pune în aplicare efectivă pentru Adam și toată rasa lui. Răscumpărarea va fi atunci terminată. Cu toate acestea, opera de Ispășire nu va fi sfârșită atunci; ea va include opera Veacului Milenar, de ridicare a omenirii (a tuturor care vor vrea) afară din păcat și degradare la deplină unitate și armonie cu Dumnezeu. Dar Prețul de Răscumpărare trebuie plătit deplin lui Iehova și acceptat de El înainte ca acest Nou Legământ să intre în vigoare și înainte ca Restabilirea umană să poată începe în mod cuvenit. Recuperarea omului din moarte este o parte a lucrării de Răscumpărare. Osea 13:14.

RĂSCUMPĂRARE—Atribuirea Meritului în timpul Mileniului. (Q571-2)

Întrebare (1916)—1—Meritul lui Cristos va fi în vreun sens al cuvântului atribuit lumii în timpul domniei mijlocitoare?

Răspuns—Nu va exista o atribuire a meritului lui Cristos în timpul domniei Milenare. Deloc. Pentru că nu va fi ce atribui. De ce nu? Pentru că tot va fi dat la început. Când dai un lucru, nu-l mai ai. Să presupunem că ai un milion de dolari cu care intenționezi să fondezi sau să faci o lucrare mare și pregătești totul la timp iar acel milion de dolari sunt la bancă, fiind gata să-i folosești în acel scop. Și să presupunem că-i dai comitetului care se ocupă cu această lucrare mare. În momentul când i-ai dat comitetului nu mai ai de-a face cu banii, nu-i așa? Tot așa și Isus, odată cu inaugurarea Mileniului va da tot meritul sacrificiului Său. Va fi dat totul Dreptății. Dreptatea va preda omenirea lui Isus. Isus nu va mai avea meritul din mâinile Dreptății după aceea, pentru a-l aplica, a-l atribui sau a-l da cuiva. Va fi fost dat totul. Meritul trebuie dat chiar la începutul Veacului Milenar.

RĂSCUMPĂRARE—Depozitarea Meritului. (Q571-3)

Întrebare (1916)—2—Ce constituie depozitarea meritului sacrificiului de răscumpărare a Domnului nostru? Când și unde este depozitat meritul?

Răspuns—Domnul nostru a depozitat meritul sacrificiului Său în mâinile Tatălui când pe cruce a spus, „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!". Și a fost tot — spiritul vieții — l-a dat tot în mâinile Tatălui. I l-a încredințat Lui. N-a spus că îl aplică pentru păcate. N-a spus că îl aplică pentru Biserică. Ci „în mâinile Tale Îmi încredințez". El l-a lăsat în mâinile lui Dumnezeu în același sens în care ai făcut tu cu acel milion de dolari pe care l-am menționat pentru fondarea lucrării. Pui banii în bancă și iei un carnet în care ai creditul. Dar banii sunt încă ai tăi, sunt sub controlul tău. Nu vor aparține băncii deloc. Sunt numai încredințați băncii să-i țină. Așa și Isus, a încredințat totul în momentul morții Sale.

RĂSCUMPĂRARE—A fost depozitul făcut odată pentru toți? (Q572-1)

Întrebare (1916)—3—A fost depozitat prețul de răscumpărare în mâinile Dreptății divine o dată pentru toți?

Răspuns—Nu știu clar ce vrea să spună cel care întreabă. Dar, bineînțeles, acest depozit a fost făcut o dată pentru toți. Adică, când pui milionul de dolari în bancă, a fost depus acolo o dată pentru tot, pentru că nu intenționezi să-l scoți decât pentru lucrul potrivit. Așa și Domnul nostru Isus a făcut un depozit în mâinile Tatălui cu intenția ca la sfârșitul acestui veac El să aplice acel merit pentru păcatele lumii întregi.

RĂSCUMPĂRARE—A fost atribuirea o dată pentru toți? (Q572-2)

Întrebare (1916)—1—A fost făcută atribuirea meritului lui Cristos pentru Biserică o dată pentru toți?

Răspuns—Atribuirea a fost făcută o dată pentru toți când Isus S-a înălțat la cer și S-a înfățișat înaintea lui Dumnezeu pentru noi. El nu trebuie să apară în fiecare zi pentru noi, dragii mei frați, și nu este nevoie să apară pentru voi și apoi pentru mine și apoi pentru altcineva, pentru că Tatăl tratează întreaga Biserică ca unul, și Dumnezeu a cunoscut totul dinainte și toți au fost transferați acea singură dată lui Isus. Tatăl I-a dat Biserica, iar El a atribuit meritul Său pentru această Biserică, tuturor membrilor acestei Biserici, tuturor celor care vin sub condițiile chemării acestei Biserici. Aceasta deschide ușa pentru oricine să vină sub aceste condiții până ce întreg numărul este complet. Atribuirea, după cum vedeți, se referă tot atât de mult la noi azi cât s-a referit la ei, când Isus S-a înfățișat. Și Spiritul sfânt dat atunci n-a fost un Spirit sfânt dat nouă individual, ci a fost Spiritul sfânt al lui Dumnezeu dat întregii Biserici. Fusese dat deja lui Isus ca și Cap al Corpului, iar acum El a fost autorizat să dea acel spirit Bisericii care este Corpul Său. Și aceasta a avut loc când S-a înălțat El la cer. Și vă amintiți că Isus le-a spus, „Dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi" (Ioan 16:7). El primise deja Spiritul sfânt, dar dacă nu S-ar fi înălțat la Tatăl ca să Se înfățișeze pentru noi, Spiritul sfânt n-ar fi venit. „Duhul sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit" (Ioan 7:39). Dar când S-a înălțat la Tatăl, El a făcut o atribuire a acelui merit. „În mâinile Tale Îmi încredințez duhul". Acesta este în mâinile Tatălui ca un depozit. „Tată, acum ai suficient pentru păcatele întregii lumi. Acum, voi atribui, voi folosi valoarea acestuia pentru această Biserică. Nu că ei vor primi ceva din el. Nu vor primi nimic din acest merit. Îl va primi lumea, dar aș vrea să-l atribui ca să le acopăr lipsurile, pentru că altfel vor trebui să fie din lume și să aibă parte cu ea. Doar le atribui din meritul din mâinile Tale, destinat în cele din urmă lumii". Deci atribuirea trebuia să se facă atunci și acolo pentru toată Biserica.

RĂSCUMPĂRARE—Aplicarea Meritului. (Q572-3)

Întrebare (1916)—2—Aplicarea prețului de răscumpărare pentru lume va fi făcută o dată pentru toți?

Răspuns—Aplicarea prețului de răscumpărare nu va fi făcută niciodată lumii. Lumea nu are nimic de-a face cu el. Tatăl a fost cel care a condamnat. Legea Tatălui împotriva omului, condamnând omul la moarte, trebuia mulțumită, și aceasta se va face cu Tatăl. Omenirea nu va avea nimic de-a face cu prețul de răscumpărare. Aceasta este între Isus și Tatăl. Și la sfârșitul acestui veac când se va fi lucrat cu Biserica și ea va fi fost glorificată, atribuirea sfârșindu-se, și tot meritul lui Cristos va fi disponibil pentru lume, atunci va fi prezentat tot lui Dumnezeu, Dreptății, și nu omului. Privilegiile răscumpărării vor veni imediat la om, pentru că răscumpărarea este dată lui Dumnezeu ca plată pentru om, ca omul să poată fi eliberat și condamnarea morții împotriva rasei să poată fi înlăturată, și în întreaga mie de ani nu va mai fi condamnare la moarte împotriva omului. Va fi desființată cu totul. Cristos o va desființa prin aplicarea meritului Său. Marele mijlocitor va lucra cu toți, așa cum vor fi atunci, și toți, de-a lungul Veacului Milenar, vor primi beneficiile răscumpărării, dar prețul de răscumpărare nu va fi dat lumii deloc.

RĂSCUMPĂRARE—Partea Bisericii în mulțumirea Dreptății. (Q573-1)

Întrebare (1916)—1—Are Biserica parte în mulțumirea Dreptății?

Răspuns—Biserica nu are parte în sacrificiul de răscumpărare, pentru că sacrificiul de răscumpărare a fost omul Isus Cristos care S-a dat pe Sine ca răscumpărare pentru toți. El n-a avut nevoie de mai mult. Dar Biserica va avea de-a face cu aceasta în sensul că, înainte ca Isus să-l aplice pentru lume, această Biserică va fi adunată din lume și ei vor fi membrii Corpului Său, și când El vine la sfârșitul acestui veac să aplice acel merit, noi vom fi în El și părtași cu El; de aceea noi vom avea de-a face cu aceasta în mod indirect.

RĂSCUMPĂRARE—De ce a fost Isus răstignit? (Q573-2)

Întrebare (1916)—2—A fost necesar ca Isus să moară pe cruce pentru păcatele lumii? Dacă nu, de ce a fost răstignit pe cruce? Pentru a satisface cerințele Legii Mozaice?

Răspuns—N-a fost necesar ca Isus să moară pe cruce pentru a satisface cerințele legii lui Dumnezeu împotriva tatălui Adam. Adam n-a fost condamnat să moară pe cruce. Și de aceea răscumpărarea lui Adam n-ar implica deloc acest lucru. Dar când Dumnezeu a adunat poporul evreu separat de lume și a făcut un legământ special cu ei, a făcut prevederea ca criminalii din acest popor să fie răstigniți, blestemați cu un blestem special. Blestemul extrem prevăzut în lege a fost, „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn" (Gal. 3:13). Acesta ar fi blestemul extrem. Așa că evreii nu trebuiau să facă mai mult. Dar legea specifica aceasta ca un blestem extrem în ceea ce privește națiunea evreiască. Ei aveau nevoie de ceva mai mult decât restul omenirii, și pentru ei era necesar ca Isus să țină întreaga lege, pentru că El a fost născut sub lege chiar pentru acest scop. Deci evreii erau sub lege. Nu numai sub legea originară în care era implicat tatăl Adam în condamnarea la moarte, ci în plus ei erau sub aranjamentul sau legământul Mozaic. Deci ei trebuiau să aibă o răscumpărare care cuprindea violarea legii Mozaice, iar legea prescria ca cei mai răi criminali să fie atârnați pe lemn. De aceea Isus pentru a satisface limitele extreme ale legii trebuia să moară pe lemn.

RĂSCUMPĂRARE—Viață prin ținerea legii. (Q574-1)

Întrebare (1916)—3—Cum a putut Iehova oferi viață prin ținerea legii unui popor deja condamnat de legea lui Dumnezeu?

Răspuns—Legea lui Dumnezeu nu acționează după linii arbitrare. Condiția lui Dumnezeu întotdeauna a fost că un om perfect, care ar putea și ar ține legea lui Dumnezeu, ar putea avea viață veșnică. Aceasta a fost întotdeauna o condiție a legii lui Dumnezeu. Și motivul condamnării lui Adam la moarte a fost că Adam n-a reușit să țină legea lui Dumnezeu. Și rasa lui fiind în el, împărtășindu-se de imperfecțiunea lui, fiind născută în păcat, moștenind aceste slăbiciuni, n-a fost în stare să țină legea lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a făcut aranjamentul cu națiunea lui Israel, El a făcut doar un aranjament așa cum înțelegem noi că l-ar face cu orice creatură. Orice creatură care ar ține legea lui Dumnezeu ar putea avea viață veșnică. Și astfel El le-a spus evreilor — și în același timp El a știut că nu puteau să țină legea și cum va face o asigurare pentru ei, dar în același timp este un principiu chiar la bază, că oricine va face aceste lucruri va trăi prin ele. Dumnezeu nu urma să-i condamne pentru că erau copiii lui Adam, ci pentru că erau păcătoși. După cum spune apostolul, „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea" (Rom. 5:12), moartea — prin sau ca rezultat a ce? Nu moartea ca rezultat că suntem copiii unui om. Nu. Moartea ca rezultat că suntem păcătoși. Și suntem păcătoși pentru că suntem copiii unui singur om. Dar dacă vreunul dintre copiii lui Adam putea să se nască fără păcat și să fie fără păcat, atunci acela putea să aibă viață sub lege.

RĂSCUMPĂRARE—Sensul expresiei drepturi de viață. (Q574-2)

Întrebare (1916)—1—Ce înseamnă termenul „drepturi de viață"? adică, va poseda vreodată omenirea „drepturi de viață"?

Răspuns—Diferite persoane pot atașa sensuri diferite acestor cuvinte „drepturi de viață". Noi vom sugera un sens, și anume, că Adam a avut drepturi de viață când a ascultat de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu stabilise că dacă el rămânea perfect și își menținea armonia cu El, să aibă viață veșnică. De aceea el a avut un drept de viață în conformitate cu aranjamentul și promisiunea lui Dumnezeu. Și Isus a avut drepturile de viață ale lui Adam pentru că El a fost sfânt, nevinovat, fără pată și despărțit de păcătoși și n-a cunoscut păcatul. De aceea a avut aceleași drepturi de viață ca și tatăl Adam. Și când Isus Și-a consacrat de bună voie drepturile Sale de viață pământească pentru a face voia Tatălui cu orice preț chiar până la moarte, El le-a dat de bună voie, ca să spunem așa, nu renunța la ele sau nu le preda, ci doar permitea ca drepturile Sale de viață să fie încălcate. Pentru El nu era necesar ca acele drepturi de viață să fie încălcate. El a spus că putea cere Tatălui legiuni de îngeri ca să-L apere. Dar n-a vrut să facă acest lucru. El cunoștea voia lui Dumnezeu arătată de profețiile și tipurile Vechiului Testament, și Îi plăcea să facă voia lui Dumnezeu, aceasta incluzând predarea voluntară și permisiunea ca oamenii să-I ia viața. Ei n-au putut să-I ia drepturile de viață, și deși L-au dat la moarte în trup, Tatăl L-a înviat pe plan spiritual și El are drepturi de viață pe acest plan, și El mai are încă drepturile de viață ale trupului. Cum? Deoarece n-a renunțat la ele. El numai a permis oamenilor să i le ia ilegal. Nu le-a predat ca să le aplice pentru Adam și rasa lui. Ele erau încă drepturile Sale de viață, iar când a murit a zis, „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!", drepturile Mele de viață. Acelea erau drepturile pământești de viață pe care le-a predat și acelea sunt încă în mâinile Tatălui; și ele vor fi drepturile de viață care-i vor reveni în cele din urmă tatălui Adam și întregii rase a lui Adam în timpul miei de ani.

RĂSCUMPĂRARE—Referitor la drepturile de viață pe plan uman. (Q575-1)

Întrebare (1916)—1—Va avea cineva vreodată pe plan uman drepturi de viață?

Răspuns—După Biblie, la sfârșitul miei de ani omenirea va fi încercată. În timpul miei de ani ei vor trăi în condiții favorabile și minunate, iar la sfârșitul miei de ani lumea întreagă va fi predată Tatălui de către Marele Împărat, Marele Mijlocitor. Ce va însemna aceasta? Păi, Tatăl reprezintă dreptatea, și aceleași legi rigide care s-au aplicat în cazul lui Adam și aceleași legi ale lui Dumnezeu care s-au aplicat îngerilor, nu prea severe, nu nedrepte, legi drepte, cerințe rezonabile — și întreaga lume va veni sub aceste condiții imediat ce mia de ani a domniei lui Cristos se va termina și El va preda Împărăția lui Dumnezeu, Tatălui. Biblia ne spune ce se va întâmpla atunci. Dreptatea va prelua lumea și toți vor fi puși la o încercare specială de către Dreptate. Și atunci, nici un fel de milă. De ce nu? Pentru că toți vor fi oameni perfecți. Oamenii imperfecți, decăzuți, decăzuți prin slăbiciunile tatălui Adam, toți, sub domnia mijlocitoare a lui Cristos vor fi fost aduși la perfecțiune. Atunci ei vor trebui să fie în stare, cu toată experiența de dinainte, să fie în stare să-și mențină perfecțiunea. Pentru că Dumnezeu nu va formula nici o cerință nerezonabilă sau nedreaptă de la nici o creatură. Și astfel la sfârșitul miei de ani ei vor fi încercați, și este ilustrat, vă amintiți, în cartea Apocalipsei, că vechiul Adversar, Satan, va fi dezlegat la sfârșitul celor o mie de ani, și atunci să ispitească în vreun fel omenirea. Atunci lumea va fi ca și Adam. Când el era perfect, Dumnezeu a permis să fie încercat. La fel va fi și lumea lăsată să fie ispitită de către Satan. Dacă nu vor fi în stare să reziste încercării după toate experiențele procesului de cădere, răscumpărare și restabilire, și cu toată acea cunoștință despre Dumnezeu și despre principiile dreptății, binelui și răului, dacă nu vor fi pe deplin stabiliți în caracter, atunci nu vor fi potriviți pentru viață veșnică, iar aranjamentul lui Dumnezeu este că dacă în acel timp de încercare ei vor lua poziție în favoarea răului, vor fi considerați ca urmași ai lui Satan, iar dacă în acel timp vor lua poziție în favoarea dreptății, vor fi considerați copii ai lui Dumnezeu, și dacă vor fi copii ai lui Dumnezeu vor avea viață veșnică, drepturi de viață, iar dacă vor lua poziție alături de Satan, vor fi distruși dintre oameni, și nu vor avea drepturi de viață.

RĂSCUMPĂRARE—Referitor la puterea lui Satan. (Q575-2)

Întrebare (1916)—2—De ce i-a fost permis lui Satan să aibă atâta putere asupra rasei umane?

Răspuns—Pentru că Dumnezeu a văzut că este înțelept să i-o dea. Nu cred că știe cineva mai mult de atât despre acest lucru.

RĂSCUMPĂRARE—”Bine rob bun", când se aplică? (Q576-1)

Întrebare (1916)—3—Scripturile spun, „Bine, rob bun și credincios; intră în bucuria stăpânului tău". Se aplică aceasta la starea noastră prezentă atribuită, sau după înviere?

Răspuns—Nu știu ce vrea să spună cel care întreabă despre „starea noastră prezentă atribuită". Noi nu avem deloc o stare atribuită. Starea noastră este una reală. Noi suntem în realitate fii ai lui Dumnezeu sau nu. Această chestiune a atribuirii, dragi prieteni, nu se extinde la orice. Atribuirea se face între Tatăl și Fiul. Voi și cu mine nu avem nimic de-a face cu atribuirea, și nouă nu ni se atribuie nimic. Din cauză că acea atribuire s-a făcut pentru noi, nu mai suntem tratați ca păcătoși, ci suntem tratați ca și cum am fi perfecți și ni se permite să ne sacrificăm viața pământească și să devenim creaturi noi în Cristos. Nu se atribuie nimic noii creaturi. Noua creatură este o nouă creatură. Atribuirea a fost pentru vechea creatură ca să-i acopere imperfecțiunile, și toată acea atribuire s-a făcut între Tatăl și Fiul, înainte ca Dumnezeu să ne poată accepta.

RĂSCUMPĂRARE—Referitor la jertfirea țapului pentru popor. (Q576-2)

Întrebare (1916)—1—Umbrele Cortului Întâlnirii, pag. 67, paragraful 2, prima propoziție: „Când va fi prezentat (țapul Domnului) va fi acceptat „pentru tot poporul” cum a fost acceptat cel al Conducătorului nostru glorios pentru Sine (corpul Său) și casa lui (casa credinței)". Te rog explică.

Răspuns—Ilustrația, cum este dată în cap. 16 din Levitic ne arată două sacrificii diferite, și amândouă tratate ca jertfă pentru păcat. Primul sacrificiu, vițelul, a reprezentat destul de clar și distinct sacrificiul lui Isus, sfânt, nevinovat, fără pată. Și aplicarea acelui sacrificiu, după ilustrația care ni se dă, a fost să acopere păcatele Bisericii, a tuturor celor care acum doresc să vină în armonie cu Dumnezeu. Toți sunt acoperiți cu meritul acestui sacrificiu al lui Cristos. Apoi țapul reprezintă Biserica, toată clasa care vor fi Biserica, și este al doilea sacrificiu oferit de Preot. Nu este sacrificiul nostru. Voi nu vă sacrificați pe voi înșivă. Eu nu mă sacrific pe mine însumi. Când apostolul spune, „Vă îndemn, dar, fraților, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie" (Rom. 12:1) el nu vrea să spună că trebuie să ne sacrificăm, pentru că numai Marele Preot avea autoritatea să sa­crifice, vedeți, în această zi a ispășirii, iar voi nu sunteți Marele Preot și nici eu nu sunt Marele Preot. Ce a vrut să spună apostolul când a zis, aduceți-vă trupurile voastre o jertfă vie? Ei bine, această idee: că noi trebuie să ne predăm Domnului, exact cum acel țap a fost legat la ușa Cortului Întâlnirii și astfel prezentat pentru sacrificiu. Și când Marele Preot ieșea și găsea țapul acolo legat și oferit pentru sacrificiu el îl accepta ca o parte a propriului sacrificiu și îl junghia. Dar punctul de care trebuie să ne amintim, dragi prieteni, este că nu voi vă sacrificați pe voi înșivă nici eu nu mă sacrific pe mine însumi, ci vă oferiți Domnului pentru sacrificiu și eu mă ofer Domnului pentru sacrificiu, și tot așa este cu oferirea întregului popor al lui Dumnezeu. Noi ne prezentăm Lui trupurile, și când sunt primiți toți, El îi acceptă așa cum este reprezentat prin țapul Domnului. De aceea nu este sacrificiul Bisericii, ci sacrificiul Domnului. Noi suntem acceptați ca membri ai Săi și El ne acceptă ca parte din propriul Său sacrificiu. Și ilustrația ne arată că meritul care a venit ca urmare a sacrificiului Său a fost ușa prin care voi și cu mine să intrăm. Iar a doua jertfă va fi urmată de ieșirea Preotului pentru a binecuvânta toată omenirea.

RĂSCUMPĂRARE—Așteptarea spiritului și Timpurile neamurilor. (Q577-1)

Întrebare (1916)—1—Ar părea nepotrivit să privim corespondența dintre timpul de așteptare înainte să fie turnat spiritul, o perioadă de zece zile după ce a fost prezentat prețul de răscumpărare, și timpul prezent de așteptare pentru descoperirea fiilor lui Dumnezeu, cele zece zile reprezentând zece ani după terminarea Timpurilor neamurilor?

Răspuns—(Explicând conducătorului care a citit întrebarea.) Lăsați aceasta. Când cineva pune o întrebare care implică scrierea unei cărți, vă rog să n-o primiți. În primul rând, nu ar fi zece zile după oferirea răs­cum­­părării, pentru că oferirea sau prezentarea sau aplicarea răscum­părării încă n-a avut loc. Ea a fost pusă numai în mâinile Dreptății când Domnul a fost pe cruce, și atribuirea meritului răscumpărării a avut loc în a 50-a zi după aceea. Dar întrebarea este prea lungă, vedeți, și dacă încerc să răspund la ea, vom face ca în mințile oamenilor să se încurce lucrurile. Mai bine să avem întrebări simple și clare și atunci nu va trebui să stricăm ceea ce de altfel s-a făcut.

RĂSCUMPĂRARE—Atribuire, referitor la creșterea meritului lui Isus. (Q577-2)

Întrebare (1916)—2—Dacă cei 144.000 sunt făcuți perfecți prin atribuire, acest lucru multiplică sau crește meritul lui Isus?

Răspuns—Nu, deloc. Pentru că meritul nu poate fi crescut. Este suficient acum. Un om a păcătuit și un om a murit. Nu e nevoie să crească, nu poate să crească. A fost un preț corespunzător, viața unui om pentru viața unui om. Și atribuirea lui pentru noi între timp nu-l micșorează și nu-l crește deloc. El ne dă numai un credit, o poziție. El ni-l atribuie pentru a ne face în stare să ne îndeplinim partea.

RĂSCUMPĂRARE—Păcatele pe care le ridică Cristos. (Q577-3)

Întrebare (1916)—3—Care păcate le ridică Cristos? Blestemul lui Adam sau cele cu voia, sau ambele?

Răspuns—Singurele păcate pe care Cristos le ispășește sunt păcatele care ne vin prin ereditate, ca rezultat al neascultării tatălui Adam. Toate acele slăbiciuni care vin prin el și prin starea lui decăzută, pentru acelea a murit Isus. Orice păcate sau greșeli pe care voi și eu le comitem cu propria voință, după ce devenim creaturi noi în Cristos, nu sunt parte din păcatul lui Adam și el nu este responsabil pentru ele, iar Cristos n-a murit pentru aceste păcate. Dar între timp Biblia sugerează că voi și cu mine ca noi creaturi n-am iubit păcatul, și după toate probabilitățile, dacă cumva am păcătuit, aceasta ar fi cel puțin parțial dacă nu în întregime ca rezultat al acestor slăbiciuni moștenite existente în trup. De aceea foarte puține păcate trebuie considerate cumva separate sau distincte de păcatul adamic. Dar noi, în măsura în care ca noi creaturi am consimți la păcat, atunci în acea măsură va exista responsabilitate și o astfel de greșeală a noilor creaturi se poate ierta în măsura în care ar fi rezultat al slăbiciunilor adamice sau al ispitei care vine de la alții care sunt sub acest păcat adamic, iar tot ce e mai mult decât atât ar fi pedepsit individual cu lovituri. Și cu poporul Domnului trebuie uneori să se procedeze în acest mod. Cineva s-ar putea să aibă nevoie de o anumită disciplinare care va fi spre binele și corectarea lui în dreptate.

RĂU—Unele rele ale stării umane decăzute. (Q265-1)

Întrebare (1915)—1—Dacă orice viață este de la Dumnezeu, cum poți explica germenii care produc boli, paraziți etc.?

Răspuns—Nu poate exista viață decât de la marele Dătător de viață și prin aranjamentele Lui. Condițiile pe care le avem azi în lume nu sunt aranjamentele pe care Dumnezeu le-a făcut în Eden. Când El a creat omul după chipul Său, a făcut totul favorabil pentru el și Edenul a fost un loc în care nu erau dăunători. Nu există nici un cuvânt în Biblie care să ne spună că Adam a fost înțepat de țânțari. Tot așa și cu alți dăunători — nu erau buruieni. Buruienile au fost parte din blestem, vedeți, și toate aceste lucruri se spune că sunt permise acum de Domnul pentru binele omului, fără îndoială — „din cauza ta", în interesul tău. Putem vedea foarte ușor, dragii mei frați, că toate aceste diferite dificultăți ale timpului prezent sunt spre a îndeplini marele blestem al morții, și să-i facă pe oameni să înțeleagă ce înseamnă a nu fi în legătură cu Dumnezeu, a nu fi sub grija Sa protectoare. Lumea nu este acum sub protecția lui Dumnezeu, dar inițial omul a fost sub grija Lui specială. De aceea trebuie să înțelegem că atunci când Împărăția lui Mesia va prelua controlul lumii, toți acești dăunători de orice fel vor fi îndepărtați. Tot ce este de nedorit va fi înlăturat.

Acum, de unde vin acești dăunători: Nu sunt în stare să dau un răspuns clar, complet, dar voi da unele sugestii. Înainte de marele Potop a predominat o stare de lucruri, care s-a schimbat după Potop. Vedeți ilustrația din Foto-Drama Creației: Luați cazul îmbătării lui Noe. Înainte de potop strugurii niciodată nu fermentaseră. Condițiile climatice au fost foarte diferite din cauza inelului din jurul pământului. De aceea, Noe neînțelegând că a avut loc o astfel de schimbare, deși sucul de struguri avea un gust înțepător, s-a îmbătat. N-a existat o astfel de stare înainte de marele Potop. Noe a fost luat prin surprindere de ceva ce n-a înțeles. Fermentația alcoolică și aciditatea au venit prin noile condiții atmosferice și au produs acest efect asupra sucului de struguri. Anumite condiții ale vremii sau ale atmosferei afectează și propriul vostru trup, ca de exemplu, dacă ai o rană, în anumite condiții tendința va fi spre infectare și aceasta va produce germeni otrăvitori.

Lui Satan și altor îngeri căzuți le poate fi permis să aibă o anumită putere să creeze anumiți dăunători și microbi. Vedeți broșura noastră despre Spiritism, pag. 79, și de asemenea Exodul 8:6, 7. Presupun că multe din bolile pe care le avem azi n-au existat înainte de Potop. Și în mod sigur în Eden n-au existat nici dăunători, nici microbi. Nu știu cum va învinge Domnul aceste lucruri, dar noi credem că toată puterea satanică va fi îndepărtată curând și avem încredere că Domnul va distruge orice este vătămător.

RĂZBOI—Să meargă sfinții la război? (Q731-1)

Întrebare (1915)—2—Ar însemna să ne sinucidem dacă refuzăm serviciul militar, dacă facem acest lucru știind că vom fi trimiși în fața curții marțiale și împușcați?

Răspuns—Fiecare persoană are dreptul să se gândească la acest lucru în conformitate cu propria lui judecată. După judecata mea nu ar fi așa. Aș considera acest lucru o ocazie de a pune o puternică mărturie pentru Adevăr. Noi suntem pentru dreptate, noi suntem pentru justiție și pentru tot ce se face pentru pace. De aceea dacă am spune, „Împăratul nostru căruia Îi servim ne-a instruit să nu luăm viața nimănui și de aceea noi nu ne putem implica în război, și dacă credeți că datorită acestui fapt trebui să fim dați la moarte noi suntem gata să murim", ar fi o mărturie nobilă. Noi suntem dispuși să fim astfel de martori.

Cuvântul „martor" este în greacă marturos, din care vine cuvântul nostru „martir". Acest cuvânt grecesc înseamnă martor, mulți dintre copiii lui Dumnezeu depunând mărturie prin moartea lor; și cuvântul nostru „martir" are acest gând — unul care mărturisește prin moartea sa. De aceea a muri ca rezultat al refuzului de a te angaja în serviciul militar, al refuzului de a contribui cu influența ta la război în vreun fel, este o cale prin care cei din poporul lui Dumnezeu pot deveni martiri. Oamenii din lume vor spune, „Dacă faci ce ți se spune n-ai nici un motiv să-ți pierzi viața". Dar ne amintim că cei trei evrei loiali care au fost aruncați în cuptorul de foc au spus, „să știi, împărate, că ... nu ne vom închina statuii de aur pe care ai înălțat-o" (Dan. 3:18). Așa că este bine ca copiii lui Dumnezeu de azi să refuze a se închina statuii războiului.

RĂZBOI—Referitor la înrolarea forțată. (Q731-2)

Întrebare (1916-Z)—1—Mă confrunt cu o problemă în care sunt sigur că tu mă vei ajuta. După cum știi, vom fi obligați să facem serviciul militar; am 17 ani și dacă necazul nu se sfârșește până când ajung la vârsta de 19 ani, simt că mai bine să fiu împușcat ca un „trădător" decât să nu respect porunca lui Dumnezeu. Există vreo cale pe care să putem apăra pe iubiții noștri fără ucidere? Sunt foarte nedumerit și nerăbdător să fac ceea ce este drept. Voi urma sfatul tău, atât de mare îmi este credința că Dumnezeu te folosește pe tine să lumineze pe aceia care sunt doritori să învețe. Sper că nu te-am reținut prea mult timp de la munca ta.

Răspuns—Ne bucurăm să știm că Adevărul se răspândește atât de mult în fiecare direcție și că Domnul folosește talentele consacrate ale servilor Săi peste tot pentru pecetluirea pe frunte a sfinților Săi — intelectual — Apoc. 7:1-3.

Ne bucurăm observând că ești în deplin acord cu ceea ce am spus recent în Turnul de Veghere în sensul că poporul consacrat al lui Dum­nezeu nu poate avea nici un interes în război. Dacă ar exista undeva vreo scuză pentru violență și vărsare de sânge, aceasta ar fi într-o reală apărare a căminului. Totuși Biblia nu pune legi pentru lume ci numai pentru poporul consacrat al lui Dumnezeu. Pentru aceștia, exemplul și cuvintele Învățătorului ar părea să învețe că deși ei pot invoca orice protecție legală, își pot baricada casele etc., împotriva dușmanului, acești sfinți n-ar fi dispuși să ia viața altora — nici chiar în caz de autoapărare. Și totuși noi mărturisim că aceasta ar fi o încercare foarte serioasă pentru aproape toți.

RÂNDUIRE—Adevărata rânduire. (Q514-1)

Întrebare (1915-Z)—1—Când, de către cine și cum ai fost tu rânduit ca serv al Evangheliei?

Răspuns—Înainte de a răspunde la această întrebare, voi atrage atenția asupra învățăturii scripturale despre rânduire. Există două rânduiri potrivite, din ceea ce credem noi că este punctul de vedere al Bibliei. Una este de la Dumnezeu; una de la oameni. Rânduirea lui Dumnezeu este conceperea Spiritului sfânt. Fără aceasta nimeni nu este autorizat să vestească Evanghelia. Dacă cineva predică fără această rânduire, după înțelegerea noastră, ei predică fără rânduire divină. Face ceva ce nu este autorizat să facă.

Domnul nostru ne-a spus cum a fost rânduit să fie predicator; și Scripturile ne spun că noi trebuie să umblăm în urmele Lui și să avem experiențe similare cu ale Lui în multe privințe. Ca servi ai Crucii, noi trebuie să copiem pe Domnul nostru Isus Cristos cât putem de complet. Dar El a fost perfect, iar noi suntem imperfecți. Prin urmare noi trebuie să avem iertarea păcatelor, în timp ce El n-a avut păcate. De aceea, El constituie baza iertării tuturor celor care vin la Tatăl prin credință în sângele Său. El menționează propria Sa rânduire zicând, „Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor blânzi” (Isaia 61:1). La fel cum acea rânduire a venit peste Isus, mai târziu ea a venit și peste ucenici la Rusalii; și de-a lungul Veacului Evanghelic a venit peste urmașii lui Cristos, ungându-i să vestească Evanghelia — Luca 4:17-21; 1 Ioan 2:27.

Toți cei care au primit rânduirea de la Dumnezeu au autoritatea să propovăduiască, după ocaziile și capacitatea lor. Unii dintre ei pot fi surdo-muți și nu pot vesti auzibil. Alții pot fi limitați prin sex; surorile nu pot propovădui în felul în care fac frații; dar ele pot propovădui totuși, „virtuțile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată„ (1 Petru 2:9). Mai mult, ele sunt pe deplin rânduite să facă cunoscute veștile bune, dar, în conformitate cu declarația apostolului Pavel, nu într-un mod public. Există unii barbați care nu pot predica în public pentru că le lipsește talentul sau ocazia, dar toți oamenii, prin viețile și conduita lor, pot proclama gloria și onoarea marelui și iubitorului Dumnezeu care i-a scos din întuneric la lumină, afară dintr-o groapă oribilă, afară din mocirlă, le-a pus piciorul pe Stâncă și le-a întărit pașii — Psalmul 40:2.

Mai vine și o rânduire specială a acelora care sunt numiți servi ai Evangheliei, clasă în care mă socotesc și eu. Aceasta este rânduirea de la Biserică, și este recunoscută de toate denominațiile de peste tot. Aceasta este considerată de unii o simplă formalitate, de unii este făcută cu mare ceremonie, de alții cu mai puțină ceremonie. Dar, după înțelegerea noastră, fiecare adunare trebuie să-i aibă pe aceia pe care i-a ales, rânduiți într-un mod scriptural — prin ridicare de mâini — prin vot.

Forma declarației din Fapte 14:23, cu alte numeroase referiri la bătrâni în legătură cu toate bisericile, justifică concluzia că rânduirea a fost obiceiul invariabil în Biserica timpurie. Termenul „bătrâni”, cum este în acest text, include evangheliști, păstori, învățători și profeți — vorbitori publici. De aceea este important să aflăm ce vrea să spună prin cuvântul „rânduit”.

În prezent cuvântul rânduire este folosit în ge­neral cu referire la o ceremonie de instalare; dar nu aceasta este semnificația cuvântului grec cheirotoneo, folosit în acest text. Acesta înseamnă „a alege prin ridicare de mâini”, forma de vot obișnuită încă. Această definiție este dată în „Concordanța Analitică a Bibliei” a profesorului Young. Aceasta fiind considerată o autoritate presbiteriană, dăm de asemenea definiția arătată în „Concordanța Exhaustivă a Bibliei” a lui Strong, care poate fi considerată o autoritate metodistă. Cea din urmă definește rădăcina cuvântului — „unul care ridică mâna, sau votant (prin ridicarea mâinii)”.

Metoda scripturală de rânduire a bătrânilor în toate bisericile este prin alegere de către adunare — prin ridicarea mâinii pentru vot. A insista pentru o astfel de alegere înainte de a servi înseamnă a urma ordinea scripturală; aceasta îl întărește pe bătrân, și, în plus, îi reamintește adunării datoriile și responsabilitățile ca unii care aleg bătrâni în numele și Spiritul Domnului — arătând alegerea lui Dumnezeu, voia Lui. În plus, aranjamentul scriptural interesează pe membrii adunării în toate cuvintele și faptele bătrânilor, ca servii și reprezentanții lor. Aceasta se opune ideii atât de răspândite că bătrânii stăpânesc și conduc adunarea, și pune capăt gândirii lor despre adunare că ar fi „poporul meu” — în loc de „poporul Domnului pe care eu îl servesc”.

Cine n-a fost rânduit în aceste două feluri nu este un serv rânduit al Evangheliei în sens scriptural. Mai întâi este necesară rânduirea divină; apoi este necesară rânduirea pământească. Prin harul lui Dumnezeu eu le am pe amândouă.

În cazul acelora care fac o lucrare publică în numele SOCIETĂȚII DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE, ei sunt rânduiți ca întreg. Ei sunt trimiși de funcționarii Societății; și cum majoritatea adunărilor sunt recunoscute de Societate, iar ele, la rândul lor, recunosc Societatea, de aceea ele recunosc această rânduire prin Societate.

RÂNDUIRE—Autoritatea pentru rânduire. (Q515-1)

Întrebare (1915-Z)—1—De unde și-a luat Societatea autoritatea de a trimite predicatori?

Răspuns — Mai întâi ea obține autoritatea de la Domnul, care autorizează pe tot poporul Lui care primește Spiritul sfânt să meargă. În al doilea rând, Societatea este o organizație de afaceri pentru lucru religios în serviciul Domnului, tipărind cărți, broșuri, hărți etc., și trimițând pe reprezentanții ei să predice — prin cuvânt și prin pagini tipărite. Aceasta este singura ei treabă. Ea acționează în același fel cum a acționat Biserica din Antiohia, care a ales în mod special pe Pavel și pe Barnaba să facă o lucrare misionară, votând ca ei să fie reprezentanții acelei Biserici — Fapt. 13:2, 3.

Când Pavel și Barnaba au plecat, ei n-au spus, „Noi predicăm în numele nostru”. Ei au avut dreptul să meargă în numele Domnului și să predice; dar, în plus, ei au avut sprijinul financiar, cum înțelegem noi, al adunării din Antiohia, exact cum azi reprezentanții noștri au spijinul Societății. Când ei se duc într-un loc, pot spune, „Aici este o scrisoare care arată că noi lucrăm pentru Societate”. Deci ei nu merg doar în numele lui Cristos, ci se duc ca reprezentanți ai acestei Societăți, care se știe că face o lucrare de evanghelizare.

RÂNDUIRE—Sub ce nume? (Q516-1)

Întrebare (1915-Z)—1—Care este numele asociației voastre: SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE sau ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A STUDENȚILOR BIBLIEI?

Răspuns — Ambele. Ele sunt virtual același lucru. ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A STUDENȚILOR BIBLIEI, SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE și ASOCIAȚIA TRIBUNA POPORULUI sunt în multe privințe identice. De ce există trei nume? Pentru același motiv pentru care în diferite biserici sunt Societăți diferite — Societatea Misionară Internă, Societatea Creștină Străduința și Liga Epworth etc., etc. Nu fac ele aceeași lucrare și încearcă să ajute oamenii să trăiască o viață creștină etc.? Ba da. De ce au Societăți diferite? Pentru motivul că fiecare are o branșă diferită a lucrării de care să se ocupe.

Așa este și cu noi. Asociația mamă este SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE, înregistrată sub legile Statului Pennsylvania. Scopul ei este să publice Adevărul, să trimită misionari etc., etc. Proprietatea necesară ca să încheie afaceri etc., a fost pe numele ei; pentru că n-a fost necesar altceva în Statul Pennsylvania.

Când ne-am mutat aici la New York am fost informați că SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE nu poate deține titlu de proprietate aici. Ni s-a spus, „Puteți face afaceri personal, dar nu ca Societate. Așa că dacă vreți să faceți afaceri aici, trebuie să fiți înregistrați ca Asociație”. „Foarte bine” am spus, „vom organiza ASOCIAȚIA TRIBUNA POPORULUI”. Acesta este numai un alt nume pentru SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE, pentru afaceri în New York.

Mai târziu, în Marea Britanie, am fost informați, „Statutul vostru american nu valorează nimic aici”. Ca urmare, am scos un statut acolo pentru ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A STUDENȚILOR BIBLIEI. Acesta este practic identic cu statutul SOCIETĂȚII DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE.

Era necesar să facem aceste trei societăți diferite datorită legilor din diferite state și țări. Pentru anumite lucruri numele preferabil este SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE. Aceasta este societatea mamă și cea la care se fac contribuțiile. Dacă cineva vrea sa facă o donație, se așteaptă s-o facă pe numele SOCIETĂȚII DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE.

ASOCIAȚIA TRIBUNA POPORULUI este singura din cele trei care poate face afaceri aici în New York, și SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE lucrează cu ASOCIAȚIA TRIBUNA POPORULUI ca și cum ar fi două organizații independente. Totuși ele sunt una și aceeași — exact cum este și în cazul diferitelor societăți ale bisericilor nominale, care ar avea, poate, același contabil.

Astfel întreaga conducere este prin SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE, iar aceste organizații auxiliare ajută numai la îndeplinirea lucrării. Noi uneori folosim un nume și alteori altul, exact cum oricine are dreptul să folosească orice nume potrivit pentru activitatea sa. Este tot atât de potrivit să spunem că suntem ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A STUDENȚILOR BIBLIEI. Noi suntem studenți ai Bibliei și ajutăm pe studenții Bibliei din orice parte a lumii, prin pagini tipărite, prin ajutor financiar și în alte moduri. Este de asemenea potrivit să folosim numele ASOCIAȚIA TRIBUNA POPORULUI în legătură cu persoanele care sunt angajate în vestire și acționează sub îndrumarea SOCIETĂȚII DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE.

Cu alte cuvinte, ASOCIAȚIA TRIBUNA POPORULUI nu poate face afaceri decât prin SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE. SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE are conducerea iar ASOCIAȚIA TRIBUNA POPORULUI face lucrarea — absolut.

ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A STUDENȚILOR BIBLIEI nu are statut legal decât în Marea Britanie; ASOCIAȚIA TRIBUNA POPORULUI nu are decât în statul New York.

Noi păstrăm numele „TURNUL DE VEGHERE” proeminent pe antetele de scrisori etc., așa încât frații să nu ne înțeleagă greșit și să creadă că „TURNUL DE VEGHERE” a ieșit din lucrare. Folosim un nume sau altul, după cum pare mai convenabil în lucrare. De exemplu, acum avem pe prima pagină a STUDIILOR ÎN SCRIPTURI numele ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A STUDENȚILOR BIBLIEI în loc de SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE cum era înainte. Aici avem un nume distinct, diferit de altele. Există Asociații ale Învățătorilor Bibliei, Societăți de Tratate etc., etc.; dar noi avem un nume care se potrivește în mod special pentru publicațiile noastre, pentru că el reprezintă exact gândul pe care dorim să-l exprimăm.

RÂNDUIRE—Referitor la punerea mâinilor. (Q517-1)

Întrebare (1915-Z)—1—Cum să înțelegem sfatul apostolului către Timotei „să nu-ți pui mâinile peste nimeni cu grabă" (1 Tim. 5:22)? Nu implică aceasta o rânduire formală?

Răspuns—Cuvintele apostolului Pavel către Timotei pot fi înțelese diferit. Dacă am citi în ziarul de mâine dimineață că cineva a pus mâna în grabă pe un om, am înțelege că el a fost atacat. Trebuie să ținem seama că nu acesta este sensul expresiei în greacă, ci traducătorii ne-au dat ceea ce au crezut ei că ar fi sensul potrivit. Biserica timpurie avea o ceremonie oficială de punere a mâinilor pe capul bătrânilor, diaconilor etc. Când apostolii făceau aceasta, era semnul împărtășirii Spiritului sfânt. Doar apostolii puteau să împartă Spiritul. Totuși bisericile se poate să fi avut unele obiceiuri în privința numirii servitorilor, și făcând astfel ei arătau că au aprobat acele persoane.

N-ar fi nimic nepotrivit într-o ceremonie similară de trimitere a unui peregrin de către SOCIETATEA DE BIBLII ȘI TRATATE TURNUL DE VEGHERE pentru un serviciu special. Funcționarii Societății ar putea ieși în față să-și pună mâinile pe capul peregrinului și să spună: „Tu ești reprezen­tantul Societății”. Preoții din vechime și-au pus mâinile pe capul animalului care trebuia jertfit — pentru a arăta că acesta îi reprezenta pe ei. Așa că cineva poate fi trimis de către Societate; dar o ceremonie de punere a mâinilor ar fi numai o plăcere pentru ochi, neaducând cu sine vreo altă autoritate afară de cuvintele „Tu ești numit pentru serviciul cutare și cutare” etc.

Aceasta lasă pentru fiecare mic grup al poporului Domnului să folosească orice ceremonie aleg ei. Episcopalii și Catolicii folosesc o ceremonie fastuoasă; alte denominații, mai puțin. Credem că și noi avem dreptul să folosim ceremonii după cum dorim. Înțelesul cuvântului rânduire este a autoriza. Adevărata rânduire este, mai întâi, a Spiritului sfânt; a doua, a asociației, care trimite servul ei cu Mesajul Evangheliei.

RÂNDUIRE—Referitor la Școala de Teologie. (Q518-1)

Întrebare (1915-Z)—1—Ce Școală de Teologie ai absolvit?

Răspuns—Sunt încă în Școala lui Cristos și încă n-am absolvit. Noi ne luăm teologia din BIBLIE. Unii dintre prietenii noștri și-au obținut teologia altfel, au luat-o de la instructori umani și după aceea au aflat că și-au pierdut timpul. Unele lucruri pe care le-au învățat erau scripturale, iar unele erau sectare. Noi încercăm doar să aflăm ce învață BIBLIA. După cum i-a spus apostolul Pavel lui Timotei, așa vrem să facem și noi: „Străduiește-te să te prezinți aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine, și care împarte drept Cuvântul adevărului” — 2 Tim. 2:15.

Apostolul nu i-a spus lui Timotei să meargă la vreo școală teologică, nici nu i-a spus care școală era bună ca să ajungă la confuzie. El i-a spus tânărului doar să împartă drept CUVÂNTUL ADEVĂRULUI — să vadă care porțiuni se referă la Israelul Natural și care se referă la Israelul Spiritual; care sunt promisiunile pământești, care aparțin omului natural, și care sunt promisiunile spirituale, care aparțin creștinului; care aparțin timpului prezent și care viitorului.

Unii dintre noi au absolvit un seminar teologic. Când au absolvit au crezut că școala lor era cea mai bună. Dar de când au intrat în Școala lui Cristos, au aflat că era mult mai bine dacă nu s-ar fi dus deloc la seminarul teologic; pentru că a trebuit luni și ani pentru a scoate din capul lor erorile care le-au fost introduse.

RÂNDUIRE—Scopul listei de întrebări a Societății. (Q518-2)

Întrebare (1916-Z)—2—Care este obiectivul Societății în scoaterea unei liste de întrebări cu notificarea că persoana care poate răspunde la aceste întrebări în mod satisfăcător pentru Societate ar fi considerată un „serv al Cuvântului divin”?

Răspuns—Aceste întrebări sunt menite să împlinească o nevoie de mult simțită. Întrebările sunt cu totul nesectare; toate sunt scripturale. Societatea dorește să știe de la peregrinii care sunt acuma în serviciu, sau de la oricare alții care ar putea reprezenta cândva Societatea ca peregrini, care sunt gândurile, sentimentele și înțelegerea lor în privința acestor întrebări fundamentale legate de Evanghelia lui Cristos. Orice frate care nu este dispus să răspundă la aceste întrebări ar fi considerat confuz în gândire, instabil, și deci necalificat pentru a învăța — nu este „în stare să învețe”. Aceasta n-ar implica faptul că el n-ar putea să rămână frate, ci el n-ar fi considerat un frate potrivit pentru serviciul de peregrin. N-ar însemna nici că fratele nu trebuie să propovăduiască, ci numai că Societatea nu l-ar recomanda ca exponent al Cuvântului divin.

Orice frate dispus să răspundă la întrebări, dar arătând considerabilă confuzie în răspunsuri, pentru noi ar indica faptul că are nevoie de mai multă instruire înainte de a putea reprezenta cum se cuvine Societatea și ceea ce Societatea crede că este Adevărul referitor la Cuvântul lui Dumnezeu. Un astfel de frate, după toate probabilitățile, ar fi adus la Brooklyn și ar avea posibilitatea să participe pentru un timp la alte aspecte ale serviciului, ca și la adunările de studiu biblic ținute cu ocazia fiecărei mese; și, în cea mai deplină libertate, ar avea ocazia să pună orice fel de întrebări cu subiecte legate de Adevăr, pentru ca astfel toată chestiunea să poată fi bine reglată, înțeleasă și văzută clar.

O SUGESTIE PRIETENEASCĂ

Multe dintre surorile din familia Betel aflând despre întrebări au făcut o cerere specială ca să poată obține lista acestora pentru a da răspunsuri în vederea practicării și instruirii pe care ar putea s-o obțină astfel. Bătrânii și diaconii din diferite adunări au cerut întrebările de asemenea. Noi credem că ar fi profitabil pentru toate adunările Studenților Bibliei, de pretutindeni, dacă ar alege în funcția de bătrâni pe unii care ar putea răspunde la aceste întrebări, așa încât să fie vrednici de titlul V. D. M. al Societății. Aceasta ar putea face o mulțime de schimbări printre bătrâni, dar noi credem că ar fi schimbări folositoare. Mai mult, noi credem că toți bătrânii care doresc serios să învețe Adevărul și numai Adevărul, ar fi fericiți să aibă tocmai ajutorul pe care aceste întrebări l-ar aduce pentru ei.

Uneori am fost surprinși ce neglijenți par să fie unii dintre prietenii dragi în privința acelora pe care îi aleg sau îi rânduiesc de bătrâni — adesea începători, contrar îndrumării Cuvântului Domnului, făcând astfel rău atât începătorilor, cât și adunării (1 Tim. 3:1-7). Alături de importanța alegerii în funcția de bătrân numai a copiilor lui Dumnezeu consacrați, concepuți de spirit, trebuie să fie întrebarea: În ce măsură acesta s-a folosit de privilegiul studiului și informării? Gândim că este neînțelept să se aleagă ca bătrân un frate care n-a citit cel puțin o dată toate cele 6 volume de Studii în Scripturi, sau care nu este un cititor regulat al Turnului de Veghere. Să se noteze că Societatea nu exercită nici o autoritate, nu face nici o critică, ci dă numai sfaturi, și aceasta în interesul cauzei Domnului și al poporului Domnului.

RÂNDUIRE—Referitor la Servii din prezent. (Q519-1)

Întrebare (1916-Z)—1—Există acum servi ai Cuvântului divin?

Răspuns—Da, în mod sigur! Fiecare peregrin trimis de Societate este trimis ca serv al Cuvântului divin, nu ca serv al crezurilor și nici al „ism-elor”, ci pur și simplu un serv al Cuvântului lui Dumnezeu. Și în fiecare caz când o adunare a poporului lui Dumnezeu a ales ca bătrân pe un consacrat, pe un copil al lui Dumnezeu conceput de spirit, prin alegerea lor ei l-au rânduit, l-au pus deoparte sau l-au indicat pe acel bătrân ca serv al Cuvântului divin — unul care servește, distribuie, împarte Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

RÂNDUIRE—Referitor la titlul V. D. M. (Q520-1)

Întrebare (1916-Z)—2—Ce se înțelege prin V. D. M. și ce ar însemna acordarea titlului V. D. M.?

Răspuns—Titlul V. D. M. este foarte vechi. De fapt atât de demult nu s-a folosit încât puțini îi cunosc sensul. Cele trei litere reprezintă cuvintele latine: Verbi Dei Minister. În limba noastră ele înseamnă: „serv al Cuvântului lui Dumnezeu”. În timpul Evului Mediu, când Cuvântul divin a ieșit din uz și în locul lui au fost puse crezurile, acest titlu s-a pierdut și s-a ignorat în general. Nu existau servi ai Cuvântului divin, deoarece nu era propovăduit Cuvântul divin, ci, în locul lui, crezurile oamenilor. În locul acestor cuvinte simple, atât de expresive pentru ideea corectă legată de toți servii publici ai Domnului, noi avem astăzi titlurile răsunătoare ca: reverend și doctor în teologie, care sunt cu totul nescripturale. A acorda titlul de „serv al Cuvântului divin”, n-ar însemna a rândui, ci ar implica numai că Societatea, dând acest titlu, a examinat reputația, și pe cât posibil caracterul și în special dezvoltarea doctrinară a persoanei căreia i s-a acordat titlul, și că în estimarea comitetului examinator a fost găsită vrednică de a fi numită serv al Cuvântului divin.

RÂNDUIRE—Referitor la retragerea rânduirii de către Societate. (Q520-2)

Întrebare (1916-Z)—3—Retragerea numirii sau rânduirii Societății ar însemna că peregrinul astfel suspendat din serviciul ei n-ar avea nici un drept să propovăduiască după aceea?

Răspuns—Desigur că nu! Prin retragerea numirii de la un frate peregrin, Societatea ar indica numai că pentru un anumit motiv ea nu mai este reprezentată de acel peregrin și că ea nu mai este responsabilă de el sau de învățăturile lui, de conduita sau de întreținerea lui. Fratele peregrin astfel scos de pe lista peregrinilor poate totuși să fie frate și să fie apreciat ca atare de Societate, dar să nu mai fie considerat o persoană potrivită pentru a reprezenta Societatea, fie datorită manifestării unor slăbiciuni de caracter, fie lipsei capacității de a învăța, fie vreunui alt motiv pe care societatea ar crede că n-ar trebui încurajat sau pentru care ea nu ar vrea să fie făcută responsabilă, ori pentru diferite alte motive, boală etc.

RÂNDUIRE—Retragerea rânduirii de peregrin. (Q520-3)

Întrebare (1916-Z)—4—Are Societatea de Biblii și Tratate Turnul de Veghere dreptul să retragă rânduirea unui frate peregrin?

Răspuns—Da, desigur! Dacă ea are puterea să numească și să îndrume, ea are și puterea să-i retragă fosta numire și îndrumare.

RÂNDUIRE—Lucrătorii Societății de Biblii și Tratate Turnul de Veghere (Q520-4)

Întrebare (1916-Z)—1—”Rânduiește” vreodată Societatea de Biblii și Tratate Turnul de Veghere servi sau reprezentanți în legătură cu lucrarea de seceriș?

Răspuns—Rânduiește. Toți peregrinii sunt astfel rânduiți, numiți sau puși deoparte pentru lucrarea specială de slujire. Să ținem minte întotdeauna că ceremonia nu este rânduire, ci numirea și îndrumarea este rânduire. Societatea rânduiește, autorizează, îndrumă cursul peregrinilor care sunt reprezentanții ei, ca și reprezentanții Domnului și ai Cuvântului Său.

RÂNDUIRE—Nu de la oameni. (Q521-1)

Întrebare (1916-Z)—2—Dacă este potrivit ca toți bătrânii și diaconii să fie astfel rânduiți și să nu încerce să servească în mod regulat fără de rânduire, ce a vrut să spună Sf. Pavel când a declarat că el era apostol nu de la oameni, nici prin oameni, ci prin Domnul Isus Cristos? Gal. 1:1.

Răspuns—Nici un om sau nici o adunare nu este competentă să numească sau să aleagă un apostol. Nici un vot al adunării n-ar face pe unul dintre frați apostol. Aceasta este o slujbă sau funcție specială, care este numai prin numire divină. Astfel, Domnul Isus a numit numai 12 apostoli — „12 apostoli ai Mielului” — Sf. Pavel luând locul lui Iuda care și-a pierdut calitatea de apostol (Apoc. 21:14; Psa. 109:8; Fapt. 1:20). Tocmai în acest aspect, Biserica Romei, Biserica Angliei și Biserica greacă acționează împotriva principiilor Cuvântului lui Dumnezeu, prin aceea că pretind a face, dar în realitate nu face, episcopi apostolici — episcopi având putere și autoritate apostolică.

Sf. Pavel n-a vrut să înțelegem că el nu lua în seamă numirea pământească, cu excepția funcției sale apostolice. Dimpotrivă, Biserica din Antiohia l-a rânduit pe Pavel și pe Barnaba, iar apoi pe Pavel și pe Sila, pentru a fi reprezentanții ei și, după cât se pare, să ducă mesajul către alții pe cheltuiala ei. Biserica din Antiohia n-a rânduit pe apostolul Pavel ca apostol, ci l-a rânduit să fie misionarul lor, iar el le-a acceptat rânduirea și le-a dat rapoarte, așa cum arată relatarea din Fapte 14:26-28.

RÂNDUIRE—De bătrâni și diaconi. (Q521-2)

Întrebare (1916-Z)—3—Toți bătrânii și diaconii aleși de adunarea poporului lui Dumnezeu trebuie să fie considerați rânduiți divin?

Răspuns—Nu, nimeni nu poate fi considerat rânduit divin dacă n-a primit conceperea Spiritului sfânt. Ca o adunare să rânduiască pe unul care nu declară a fi pe deplin consacrat lui Dumnezeu și care n-a primit conceperea Spiritului sfânt, înseamnă să facă ceea ce n-au fost autorizați de Domnul. Persoana astfel aleasă ar fi numai reprezentantul bisericii care astfel l-a rânduit, dar n-ar fi un reprezentant al Domnului.

Dar ca o adunare să recunoască autorizarea Domnului pentru un frate, și să-i recunoască apoi capacitatea de a învăța și posesia calităților care îl fac potrivit pentru serviciu, conform Cuvântului divin, înseamnă să facă acelui frate rânduirea sau alegerea corectă pentru a fi reprezentantul adunării în numele Domnului. Nici un frate nu trebuie să încerce să servească unui grup din poporul Domnului fără cererea lor, iar cererea sau votul lor constituie numirea lui de către ei pentru acel serviciu — cu alte cuvinte, rânduirea lui de către ei sau numirea pentru serviciu, fie pentru o zi, fie pentru un an.

REFORME—Dumnezeu face ca mânia omului să-L slăvească. (Q579-1)

Întrebare (1912-Z)—1—Dacă Împărăția lui Cristos nu este încă stabilită pe pământ, cum putem explica diferitele reforme, acte de binefacere etc., din timpul nostru?

Răspuns—Se pare că Adversarul încearcă să conducă lucrurile în propria lui direcție, dar lumina de care ne bucurăm noi azi este lumina promisă a Providenței divine. Citim că „mulți vor alerga încoace și încolo și cunoștința va crește", și că „va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost" — Dan. 12:1, 4.

Dar Dumnezeu a supravegheat invențiile, cum sunt tiparul, puterea aburului și efectele și influențele acestora în lume. Se pare că și mișcările în privința unei guvernări mai bune etc., sunt influențe bazate pe luminarea generală și pe eforturile omenirii de a face ce poate mai bine — în special în direcțiile în care egoismul nu-i oprește. Dar egoismul are, fără îndoială, mult de-a face cu toate felurile de reforme.

Vorbind despre timpul prezent, Domnul nostru a spus că secretele vor fi anunțate de pe acoperișurile caselor. Astăzi vedem că multe manifestări reale de viciu, imoralitate și fapte rele sunt aduse la lumină — spuse de pe acoperișuri. Deși noi nu spunem că Adversarul aduce aceste lucruri la lumină, totuși putem vedea cum Adversarul poate că a avut de-a face cu mișcarea spre comunism care odată a luat avânt, cât și cu mișcarea spre socialism și spre anarhism. Acestea sunt lucrurile care vor înclina să aducă timpul de strâmtorare. Așa că mânia omului este forțată să se întoarcă spre a lăuda pe Dumnezeu. El este în stare să facă mânia omului să-L laude. „Căci mânia omului te va lăuda; cu amintirea mâniei Tale Te vei încinge" — Psa. 76:10.

REGULA DE AUR—Interpretare greșită. (Q286-3)

Întrebare (1909)—2—Poate fi Regula de Aur interpretată că unul nu se cuvine să facă pentru un frate ceea ce el nu ar cere ca un frate să facă pentru el?

Răspuns—Nu, nu cred că Regula de Aur te împiedică să faci mai mult decât cere regula. Dacă ești creștin, se cuvine să faci mai mult. Regula de Aur se aplică la fiecare, dar creștinul are altă regulă. După cum a spus Isus: „Vă dau o poruncă nouă", nu lumii, nu evreilor, ci ucenicilor Săi, „Să vă iubiți unul pe altul. Cum v-am iubit Eu" (Ioan 13:34). Dacă Isus ne-ar fi iubit doar după Regula de Aur, n-ar fi murit pentru noi, dar El a făcut mai mult și cere ca noi ca urmași ai Săi să facem mai mult unul pentru altul.

ROBIE—Robia a devenit roabă. (Q48-1)

Întrebare (1906)—3—În Scriptură, referindu-se la Mântuitor, că El a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor (Efes.4:8), care este înțelesul special al cuvântului robie?

Răspuns—Robia care este asupra lumii este aceea a sclaviei în păcat și moarte. Aceasta este marea robie. După cum declară Apostolul, noi ca rasă am fost vânduți păcatului și plata păcatului a venit peste întreaga rasă; toți suntem păcătoși; și toți murim. Aceasta este robia. Vă amintiți cum profeții și Domnul nostru vorbesc despre mormânt ca fiind marea închisoare, și vorbesc chiar despre întreaga lume în limitele lor mintale, morale și fizice că sunt robi. Când Domnul nostru a murit, a murit ca mare Răscumpărător, ca Răscumpărătorul întregii rase. El a cumpărat închisoarea și pe toți prizonierii, și pe toți aceia care au fost într-o stare de moarte, și astfel El a luat robia roabă. El e proprietarul robilor, și la timpul Său cuvenit va deschide porțile închisorii și va spune: „Ieșiți!" ... „Arătați-vă!" (Isa. 49:9).

RUGĂCIUNE—Moise s-a rugat să fie șters din carte. (Q537-1)

Întrebare (1907)—1—Moise a spus: „Dacă nu, atunci Te rog șterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!" (Exod. 32:32). La ce carte se referă Moise? Este cea la care se referă și Apoc. 3:5?

Răspuns—Aș spune că da, aceeași carte; evident, cartea de aducere aminte a lui Dumnezeu, cartea vieții. Ilustrația este că Dumnezeu are o carte specială în care numai numele Miresei lui Cristos sunt scrise. Nu trebuie să înțelegem că cerul are un departament mare cu registre de evidență. Nu acesta este gândul. Nu ni se spune cum ține El evidența. Nu credem că se folosește hârtie și cerneală, ci Dumnezeu are propria Lui cale de a ține evidența. Domnul cunoaște pe cei care sunt ai Lui, și ei sunt în această carte de aducere aminte, și aceasta este tot ce trebuie să știm. Atunci ce a vrut să spună Moise când a zis, „Dacă nu, atunci Te rog șterge-mă din cartea Ta"? Noi înțelegem că Moise aici, ca Mijlocitor pentru Israel și reprezentantul lui Israel, a fost foarte patriot. El fusese numit de Dumnezeu să reprezinte această națiune și era atât de cuprins de patriotism încât nu era deloc egoism în el. El nu voia să intervină ceva în interesele lui Israel; și vă amintiți ce a zis Dumnezeu ca să-l liniștească, „Moise, tu vezi că poporul acesta este un popor încăpățânat și încontinuu alunecă înapoi; lasă-Mă să-i șterg din existență și te voi lua pe tine și familia ta și voi face din tine acea mare națiune care va moșteni toate promisiunile". Și vă amintiți rugăciunea lui Moise. Ea arată un standard foarte nobil, înalt, de patriotism, și o bunătate frățească pe care foarte puțini ar putea s-o aprecieze. Moise, evident a fost un caracter foarte nobil, și în acea privință foarte vrednic să fie comparat cu Domnul nostru Isus Cristos care a luat practic aceeași poziție, și ca reprezentantul nostru a riscat ca propria viață să-I fie ștearsă pentru noi.

RUGĂCIUNE—Poziția în rugăciune. (Q546-1)

Întrebare (1908)—2—N-ar trebui creștinii, când se roagă lui Dumnezeu, să îngenuncheze oricând este posibil? N-ar trebui să se adere la această formă?

Răspuns—Domnul ne dă o mare libertate. Nu există nici un cuvânt în Scripturi despre cum trebuie să venim la Dumnezeu în rugăciune, iar cei care preferă și cred că fac mai bine să stea în picioare când se roagă nu au nimic în Scripturi care să le arate contrariul; iar cei care preferă să îngenuncheze și simt că așa pot veni mai aproape de Domnul și își pot deschide inimile cu mai multă reverență, nu au nimic în Scripturi care să-i împiedice; iar cei care preferă să-și plece capul nu au nimic în Scripturi care să-i împiedice. Sunt de acord că îngenuncherea este o poziție foarte reverențioasă, dar nu sunt sigur dacă în fiecare caz este cea bună. Să presupunem că spunem acum, Să îngenunchem cu toții în rugăciune. În primul rând veți vedea că îngenunchind ați face tare mult zgomot, și în al doilea rând ați deranja pe vecinul vostru și v-ați murdări hainele cu noroi de pe pantofi și ar fi multe dezavantaje dacă am îngenunchea. Dacă Domnul ar fi spus să îngenunchem, voi și cu mine am vrea să îngenunchem, neavând importanță câte dificultăți ar fi. Dar dacă Domnul n-a zis să îngenunchem, ci a lăsat această chestiune la alegerea noastră, cred că ar trebui să ne folosim rațiunea. Mintea sănătoasă mi-ar spune că Dumnezeu nu se uită la formă în această chestiune, ci la inimă; dacă inima îngenunchează înaintea lui Dumnezeu, El este mulțumit. Dacă inima nu îngenunchează, atunci oricum nu este luată în considerare, așa că ceea ce vrem noi este să îngenunchem în inimile noastre, sau să fim în cea mai umilă atitudine pe care o știm în ceea ce privește inimile noastre, și apoi fiecare dintre noi, cât și circumstanțele în care ne aflăm, să determine care va fi forma. În ceea ce privește propriile mele rugăciuni în particular, aproape întotdeauna îngenunchez în rugăciune dimineața și seara, dar mă rog Domnului de multe ori fără să îngenunchez. De obicei ultimul lucru pe care-l fac în pat înainte să adorm, și primul lucru dimineața înainte să mă ridic, mă rog. Deci mă rog în pat, și după ce mă scol și înainte să mă culc. Presupun că și voi faceți la fel. Nu există nici o piedică. Vedeți că ne lasă deplină libertate. Și vedeți că apostolul spune, „Faceți tot timpul ... tot felul de rugăciuni; mulțumind totdeauna" (Efes. 6:18; 5:20). Este evident că nu puteți fi pe genunchi tot timpul; trebuie să avem libertate în alte împrejurări și să nu se facă restricții la a ne ruga numai pe genunchi.

RUGĂCIUNE—Referitor la surori să conducă în rugăciune. (Q538-1)

Întrebare (1909)—1—Există vreo scriptură care să arate că o soră să conducă în rugăciune și să aibă o parte activă în închinarea publică, sau există ceva scripturi contra acestui lucru?

Răspuns—Răspunsul la această întrebare ar conduce la o discuție lungă a multor scripturi, și cred că voi răspunde cel mai bine la întrebare prin a vă trimite spre referință la vol. 6 al Studiilor în Scripturi.

RUGĂCIUNE—Amintind pe cineva personal. (Q538-2)

Întrebare (1909)—2—Crezi că este bine să fie menționat fratele Russell frecvent când se face o rugăciune în public, sau gândul exprimat în Angajament este că aceste rugăciuni trebuie incluse în cererile noastre în particular?

Răspuns—Gândul meu ar fi, dragi prieteni, să lăsăm pe fiecare după cum îi dictează conștiința. Dacă este potrivit să ceri cuiva să se roage în public, lăsați-l să se roage după dorințele propriei sale inimi. Dacă lipsește ceva, el va afla, și apoi vom lăsa pe Domnul să conducă lucrarea, altfel am putea uita că Domnul Se îngrijește de ea.

RUGĂCIUNE—Referitor la adunarea de mărturisirea experiențelor. (Q538-3)

Întrebare (1911-Z)—1—Ce ai sugera tu ca temă pentru adunarea de mărturisirea experiențelor de miercuri seara?

Răspuns—Noi am avut multe sugestii cu privire la faptul că este recomandabil unanimitatea temei pentru aceste întruniri. Ne folosim de această ocazie pentru a repeta sfatul din Studii în Scripturi, Vol. 6, și anume, că nu știm alte adunări mai folositoare decât adunările de mărturisirea experiențelor, când sunt conduse potrivit și după ce prietenii au practicat această adunare aproximativ o lună. Mărturiile cum ar fi convertirea unuia cu ani în urmă sau cum a primit mai întâi cunoștința Adevărului pot fi foarte bune la Convenții Generale etc., dar astfel de mărturii credem că sunt foarte plicticoase și obositoare la o adunare săptămânală. Ar fi de asemenea obositor ca prietenii să vă spună ce ar trebui ei să facă și ce experiențe ar trebui să aibă. De dorit și împrospătător este mărturisirea experiențelor proaspete, recente care se referă la evenimentele și experiențele săptămânii precedente. Astfel de întruniri tind să facă toate adunările mai atente în a observa providențele lui Dumnezeu și lecțiile de viață, zi de zi și ceas de ceas. Astfel se câștigă zilnic o experiență mai valoroasă decât atunci când peste astfel de lucruri se trece fără a li se da atenție sau li se dă puțină atenție.

Recomandăm acest plan pentru miercuri seara, iar textul Manei de joi să devină subiectul pentru fiecare săptămână care se termină cu adunarea de miercuri seara.

Nu există nimic de natură obligatorie în această sugestie. Cei care o aprobă pot s-o accepte iar cei care n-o aprobă pot face altfel. Este treaba fiecărei adunări. Totuși, ar fi foarte plăcut să știm că nu numai Angajamentul și rugăciunea din el aduc zilnic poporul Domnului mai aproape de Scaunul Îndurării, ci de asemenea ar fi plăcut să știm că toți se gândesc la providențele lui Dumnezeu în aceeași direcție în fiecare săptămână.

RUGĂCIUNE—Repetare fără rost. (Q539-1)

Întrebare (1912-Z)—2—În Matei 6:7, Domnul nostru ne spune: „Când vă rugați, să nu folosiți repetări fără rost, ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulțime de cuvinte, vor fi ascultați". Apostolul Pavel, scriind Bisericii (Col. 4:2) îi îndeamnă să „stăruiască în rugăciune"; din nou citim despre văduva care a fost ascultată pentru insistența ei (Luca 18:2-5). Este aceasta o sugestie că noi trebuie să insistăm? Cum putem să insistăm fără să repetăm?

Răspuns—Trebuie să recunoaștem o deosebire clară între „repetarea fără rost" a păgânilor, pe care Domnul nostru a condamnat-o, și „stăruirea în rugăciune", „dând mulțumire în toate", și „să se roage neîncetat și să nu se lase", lucruri pe care Domnul nostru și apostolii le-au poruncit (Rom. 12:12; Luca 18:1, etc.). Această deosebire a ilustrat-o Domnul în cazul femeii care a venit în mod repetat la un judecător, cerând să-i facă dreptate împotriva dușmanului ei. Deși judecătorul nu era un om care să facă dreptate, totuși i-a făcut dreptate din cauza persistenței ei. Comentând fapta ei, Domnul nostru a spus că dacă un judecător nedrept a fost mișcat să facă dreptate datorită insistenței, cu cât mai mult un judecător drept!

Gândul ilustrat în pildă este cel al unei persoane care strigă către Domnul că se face nedreptate — cum e cu Biserica în timpul prezent. Noi toți ne dăm seama că suferim nedreptate. Noi strigăm, „O Doamne, eli­berează-ne! Eliberează-ne de Adversar!" Nu va elibera Dumnezeu Biserica niciodată? De 1800 de ani Biserica se roagă astfel; și Dumnezeu n-a răspuns la această rugăciune. Nu va răspunde niciodată? Domnul nostru sugerează să nu ne pierdem credința. Trebuie să avem deplină încredere în promisiunile Lui. Nedreptatea nu va fi pentru vecie. Va veni timpul, ni se spune, când Satan va fi legat și nu va mai înșela po­poarele — Apoc. 20:2, 3.

De aceea noi facem bine când ne rugăm, „Vie Împărția Ta", săptămână după săptămână, an după an, secol după secol. A slăbi sau a obosi în rugăciune nu este bine. Cursul potrivit este să credem că Dumnezeu va împlini ce a promis și că toți vor veni în armonie cu voința Sa.

Cu altă ocazie Domnul nostru a dat o pildă în care un om a cerut vecinului său hrană și a fost refuzat (Luca 11:5-8). A cerut din nou. În final vecinul i-a dat hrană din cauza insistenței lui, datorită persistenței sale răbdătoare. Această pildă de asemenea subliniază ideea de rugăciune stăruitoare. Dumnezeu are binecuvântarea, și nu numai că poate s-o dea, ci a și promis că o va da. Întârzierea în împlinirea cererii este pentru că timpul Său potrivit n-a sosit. De aceea nu trebuie să renunțăm, nici să obosim, ci să fim stăruitori în rugăciunile noastre.

Aceasta este total diferit de „repetarea fără rost" pe care Domnul nostru a condamnat-o. Dar noi nu credem că Domnul nostru dorește să folosim repetiția în rugăciunile noastre. Unii oameni folosesc cuvintele „Tatăl nostru", sau „Dumnezeul nostru", sau „Tată Ceresc" mult mai des decât pare a fi forma bună — chiar folosindu-le tot în a patra sau a cincea propoziție. Rugăciunea lor ar suna mai bine pe pământ dacă n-ar folosi aceste repetări; totuși, fără îndoială, repetările sunt înțelese în Cer, pentru că acești oameni par să fie la fel de serioși ca și alții.

Uneori, după ce ne-am închinat și ne-am rugat dimineața, cel care este numit să ceară binecuvântarea asupra hranei, practic repetă rugăciunea de dimineață. Aceasta ar implica faptul că persoana a uitat că binecuvântarea generală s-a cerut în acea rugăciune și că el trebuie să ceară o binecuvântare asupra hranei de dimineață. A cere o binecuvântare asupra mâncării nu este a te ruga în sensul obișnuit al cuvântului. Oricine „cere binecuvântarea" trebuie să ceară ceva în legătură cu mâncarea și să nu încerce să se roage pentru vecini, rude etc.

Dar repetările pe care Domnul nostru le-a avut în minte și care sunt în special condamnabile în ochii Domnului sunt numai rugăciunile formale. Să ilustrăm: se spune că chinezii au o roată pentru rugăciuni, care le permite să facă multe „repetări fără rost" fără deranjul de a spune nici un cuvânt.

S-ar părea că și prietenii noștri catolici obișnuiesc multe repetări în rugăciune. Ei repetă, „Ave Maria!" și cred că Dumnezeu îi va scăpa de suferința purgatoriului pentru că repetă aceasta. Unii, săracii de ei, zic „Ave Maria" cât de des și cât de repede pot.

Așa și cu mahomedanii. Ei zic, „Mare este Allah! Mohamed este Profetul Lui! Mare este Allah! Mohamed este Profetul Lui!" din nou și din nou. Nu știm cât de bine fac, pentru că desigur pierd mult timp valoros fără nici un scop. Noi nu vrem să glumim pe seama acestor oameni nici pe seama conduitei lor. Probabil vom gândi că pentru aceia care sunt inteligenți, astfel de rugăciuni sunt numai de formă. Pentru aceia care nu sunt inteligenți este diferit. Noi credem că ei sunt sinceri; și deci trebuie să ne gândim cu simpatie la ei, dar să nu facem cum fac ei, să nu ne rugăm cum se roagă ei. Rugăciunea în privat, în camera noastră, poate fi cât de lungă vrem, dar rugăciunea în public trebuie să fie scurtă și la obiect.

RUGĂCIUNE—Să ne rugăm lui Isus? (Q540-1)

Întrebare (1912)—1—Sunt situații speciale în care să apelăm la Domnul Isus?

Răspuns—Nu mă pot gândi la nici un fel de circumstanțe în care Domnul Isus ar putea face mai mult decât Tatăl. Dar în propria mea minte și rugăciune mă gândesc la amândoi ca fiind una, pentru că voințele lor sunt una, și de aceea nu fac niciodată nici o greșeală. Uneori constat că mă gândesc la unul, iar alteori la celălalt, dar este voia Ta și nu voia Mea, așa că încerc să șterg orice distincție.

RUGĂCIUNE—În al cui nume? (Q540-2)

Întrebare (1912)—2—Cum trebuie să ne rugăm în numele Tatălui?

Răspuns—Pe baza numelui Său.

RUGĂCIUNE—Cui te adresezi în rugăciune? (Q540-3)

Întrebare (1912)—3—Rugăciunile tale le adresezi doar Tatălui, în numele Fiului?

Răspuns—De obicei urmez această formă de adresare către Tatăl Ceresc — numai că în numele Domnului Isus; dar uneori am constatat că mă rog adresându-mă Domnului Isus, pentru că nu găsesc nimic în Scripturi care să contrazică acest lucru, pentru că ele spun să onorăm pe Fiul întocmai cum onorăm pe Tatăl. Aproape toate Scripturile urmează acel curs de adresare Tatălui și mă gândesc la una singură care este diferită: „Vino, Doamne Isuse" (Apoc. 22:20).

RUGĂCIUNE—Referitor la lipsa binecuvântărilor pentru alții fără rugăciunile

noastre. (Q541-1)

Întrebare (1913)—4—Învață Biblia că există binecuvântări pe care nu le putem primi decât prin rugăciunile altora?

Răspuns—Domnul are multe binecuvântări la dispoziție, și din anumite Scripturi putem deduce că Lui Îi face plăcere să dea unele binecuvântări ca răspuns la rugăciune. De aceea, apostolul a zis unora din zilele lui: „Fraților, rugați-vă pentru noi". El n-a vrut să spună că nu se putea ruga pentru sine; el n-a vrut să spună că ceilalți apostoli nu se puteau ruga pentru ei înșiși; el n-a vrut să spună că ei nu se puteau ruga unul pentru altul; el n-a vrut să spună că a pierdut legătura cu Tatăl și că Tatăl nu-l asculta. El a spus: Fraților, rugați-vă pentru noi ca să ni se deschidă o ușă prin care să putem avea ocazia să răspândim Evanghelia lui Cristos. Presupuneți că apostolul a vrut să spună aceasta numai ca o formalitate și că s-a gândit că n-ar avea nici o importanță, și a spus doar, Rugați-vă pentru noi, rugați-vă pentru noi, fără vreun înțeles, ci doar de formă? Nu, noi preferăm să nu presupunem că apostolul a spus aceasta numai de formă; mai curând preferăm să presupunem că el ne dă o anumită învățătură, că va veni o anume binecuvântare dacă apostolii vor fi amintiți în rugăciune. Presupun că lui Dumnezeu, care este bogat în milă și are nenumărate binecuvântări de dat, Îi place să încurajeze poporul Său să se roage, Îi place ca noi să ne rugăm. De ce I-ar plăcea lui Dumnezeu ca voi să vă rugați? Stă El doar și se uită dacă micuții de voi sau micuțul de mine îngenunchem ca să ne rugăm sau nu? O, nu, nu aceasta este ideea! Dar Dumnezeu vede că vă va face mult bine dacă veți exercita credință în rugăciune și îmi va face și mie mult bine dacă voi exercita credință în rugăciune. De aceea El aranjează, ca parte a mijloacelor prin care vă va binecuvânta pe voi și pe mine, ca să I se ceară lucrurile pe care El dorește să le facă pentru noi. Astfel El ne încurajează să ne rugăm. De exemplu, când Sf. Petru era la închisoare și îngerul Domnului a venit la el și l-a trezit, el nu se ruga. Îngerul a rupt lanțurile de la mâinile lui și l-a condus afară, ușile deschizându-se înaintea lor, gărzile dormind, apoi îngerul i-a arătat drumul bucurându-se, iar Petru înțelegând cu greu dacă era un vis sau nu, a mers înainte pe uliță; el cunoștea ulița foarte bine și a ajuns imediat la ușa unde se ținea o adunare; era noaptea târziu, dar adunarea continua; ei se rugau pentru Petru zicând: O, Doamne, apostolul Iacov a fost omorât și acum autoritățile îl amenință pe iubitul nostru frate Petru. Ce ne vom face dacă sunt luați de la noi toți apostolii? Ei aveau o adunare de rugăciune toată noaptea. Și când Sf. Petru a ajuns la ușă și a bătut, și mica servitoare a venit și a privit afară și l-a văzut pe Petru, ea nu știa dacă vede o stafie sau nu. Bineînțeles că ea auzise de stafii și a fugit repede să le spună că Sf. Petru era la ușă. Imposibil! Petru este în închisoare! Rugăciunile lor primiseră răspuns. Nu credeți că Dumnezeu le-a dat o mare binecuvântare răspunzându-le la rugăciuni? Credeți că dacă ei nu s-ar fi rugat ar fi avut așa de multă binecuvântare? Domnul ar fi putut să-l elibereze pe Sf. Petru, dar, răspunzând la rugăciune, această eliberare a însemnat așa o mare binecuvântare pentru acei ucenici, așa o întărire a credinței lor și așa o mare bucurie și binecuvântare. Așa că oricine este în acord cu aranjamentele Domnului și se roagă și amintește lucrarea Domnului din diferite locuri, primește o binecuvântare în inima sa, și Domnul sugerează indirect că aceasta va avea un efect. Eu nu pot înțelege filosofia ei deloc, nici nu pretind, dar cumva ni se dă de înțeles că lui Dumnezeu Îi va plăcea să nu-Și schimbe planul pentru rugăciunile mele sau ale voastre — nu, nu, Dumnezeu nu va schimba Universul din jur ca să ni se potrivească nouă; nu suntem destul de înțelepți să-I spunem în rugăciunile noastre ce trebuie să facă, ci El este atât de înțelept încât poate să ne audă rugăciunile și să ne dea binecuvântări. Deci El a aranjat ca în măsura în care avem loialitate, credință etc., să ne rugăm. Poporul Domnului care n-a învățat puterea rugăciunii sunt creștini slabi. Scripturile peste tot încurajează poporul Domnului să se roage totdeauna; să fim în spirit, în atitudine de rugăciune tot timpul, și plini de mulțumire către Dumnezeu.

Și cred că, fiind la acest punct, trebuie să mă folosesc de ocazie să spun că orice casă în care nu se fac rugăciuni în mod regulat, nu este o casă potrivită — nu este casa care ar trebui să fie a voastră sau a mea. Oriunde trăiți voi, oriunde trăiesc eu, oriunde trăiește vreunul din poporul consacrat Domnului, acolo altarul familiei trebuie înălțat și trebuie servit în mod regulat — exact la fel de regulat cum este servit micul dejun. Aceasta nu înseamnă că trebuie să vă forțați copiii mari să participe la închinarea pe care ei n-o apreciază; sau dacă soțul sau soția nu este în simpatie și nu dorește să participe, nu înseamnă că trebuie să insistați și să faceți scandal pentru a avea închinare acolo, pentru că Dumnezeu n-ar fi mulțumit în astfel de condiții. Dar copilul lui Dumnezeu trebuie să aibă acea atitudine de rugăciune care i-ar înclina inima ca întotdeauna să se roage, și apoi la un timp potrivit soția ar putea fi întrebată, în mod liniștit dacă ar vrea să participe la serviciul de rugăciune. Aceasta s-ar putea spune într-un mod cât mai plăcut posibil. Sau, pe de altă parte, s-ar putea ca soțul să nu fie în simpatie, și soția s-ar putea apropia de el și să spună, „Soțule, nu crezi că ar fi frumos să facem un altar de rugăciune în casa noastră și să onorăm pe Creatorul și Mântuitorul nostru?" Și mulți din oamenii lumești ar spune, „Ba da, cred că se poate". Și dacă soția creștină n-ar face o astfel de sugestie, soțul lumesc probabil ar zice, „Nu știu, dacă pretind că sunt creștin ca soția mea, cred că aș vrea să ne rugăm acasă". Tot așa soția, dacă soțul ei n-ar spune nimic despre aceasta, foarte probabil ea ar spune: „Dacă aș fi în locul soțului meu și aș pretinde că sunt creștin, aș vrea să ne rugăm acasă". Soției nu i-ar plăcea să spună aceasta. Nici soțului nu i-ar plăcea să spună aceasta. De aceea, cel care apreciază faptul trebuie să ia inițiativa, și într-un mod liniștit și nu la timp nepotrivit, ci atunci când există o ocazie bună — nu când este ceva grabă și nu este timp să se discute, doar în trecere sau așa ceva — ci atunci când este timp. Căutați înțelepciune în privința felului în care să prezentăm chestiunea soțului, soției sau copiilor. Faceți aceasta în modul cel mai înțelept — fiți înțelepți ca șerpii. De fiecare dată folosiți înțelepciunea, și rugați-vă lui Dumnezeu să vă arate cum să faceți orice pas important cu privire la viața voastră sau la casa voastră. Întrebați pe Dumnezeu dacă puteți avea altarul acasă la voi înainte de a întreba pe soț sau pe soție. Apoi să presupunem că ea refuză și zice, „Nu, nu vreau nici un altar pentru Domnul în această casă". Nu mulți sunt dispuși să spună așa. Și când menționați faptul, faceți-o într-un mod plăcut. Puteți spune, „Soție, știu că nu privești lucrurile așa cum le privesc eu, dar cu toate acestea și tu crezi în marele Creator ca și mine, și este potrivit ca fiecare creatură să cinstească pe Creator, și sugerez că ar fi foarte frumos ca noi, în special dacă avem copii, să le arătăm un exemplu de respect față de Dumnezeu, și casa noastră să fie o casă model. Ce spui? Putem să începem? Să zicem că luăm cel puțin trei minute în fiecare dimineață ca să ne apropiem de Domnul, sau dacă este posibil, cinci minute sau mai mult, sau fără limită, și poate să avem un imn de laudă înainte de rugăciune". Dar dacă este un caz unde se obiectează, ziceți, „Ai obiecta dacă am avea doar trei minute? Ești de acord cu aceasta?" N-aș zice, „Ai obiecții?" Aș deduce că n-ar obiecta. Aș spune, „Ai vrea să cooperăm până acolo încât să mi te alături dacă am stabili un mic altar de rugăciune pentru Domnul în această casă? Cred că ar fi o binecuvântare pentru amândoi, și pentru copii. Cred că în acest fel inimile noastre ar fi atrase spre Dumnezeu mai bine, și am avea mai mult din binecuvântarea Lui în casa noastră". Cred că aceasta ar funcționa bine. Știu că sunt unii care simt: O, n-are rost să-l întreb pe soțul meu, sau pe soția mea, ei sunt tare împotrivă. Poate că această împotrivire vine uneori din cauza că n-am fost destul de înțelepți în a prezenta chestiunea. Există foarte puțini oameni care sunt într-adevăr tare împotriva lui Dumnezeu. De regulă oamenii îl respectă pe Creator, și în special în măsura în care noi căutăm să fim buni, gentili și iubitori; și când văd că încercăm să luăm în considerare interesele și drepturile lor și să procedăm drept cu familia, în aceeași măsură ei vor respecta religia noastră, și vor respecta pe Dumnezeul nostru și vor respecta închinarea noastră. Dar să presupunem că ar obiecta și ar zice, „Nu, nu vreau să am nimic de-a face cu aceasta". „Dar, bineînțeles, nu vei obiecta ca eu să am un asemenea aranjament și să invit și pe copii. M-am gândit să-ți spun ție mai întâi. Poate te vei răzgândi și poate vei participa cu noi; ar fi mult mai bine". Și apoi mergeți mai departe. Nu considerați că există o interdicție, sau nu puneți propunerea într-o astfel de formă ca și cum ar fi. Avem dreptul să luăm de bun faptul că toți oamenii raționali vor fi de acord să acționăm conform conștiinței și drepturilor noastre. Aceasta nu înseamnă că soțul trebuie să se scoale și să-și pregătească micul dejun pentru că tu te-ai oprit și te rogi; aceasta n-ar fi deloc o atitudine potrivită; aceasta ar aduce ocară asupra religiei; ci să vă faceți cu grijă toate datoriile și lucrurile cuvenite în cazul vostru, ca soț și soție; dacă vă rugați, faceți-o cu înțelepciune.

Și acum despre copii; dacă sunt mari, trebuie abordați diferit. Mulți părinți, cred eu, fac marea greșeală că uită că copiii lor cresc. Ei tot timpul cred că aceasta este „micuța Ana", și micuța Ana crește, și crește, și crește dar ea este tot „micuța Ana" până ce ajunge mare de tot. Și așa este și cu „micuțul Vasile". Și întotdeauna se gândesc cumva la timpul când discutau cu ei ca și cu copiii. Nici un copil nu se bucură dacă este tratat ca un copil. Fiecare copil care are o judecată bună, ar vrea mai curând să fie tratat ca un mic bărbat sau o mică doamnă, și părintele poate face aceasta, și nu lingușindu-l, ci într-un mod potrivit. Ei pot zice, „Vasile", sau Maria, „vreau ca tu să fii un mic domnișor, sau o mică domnișoară model. Nu are importanță cât de necuviincioși sunt ceilalți băieți și fete, eu vreau ca tu să fii un mic domnișor sau o mică dom­nișoară". Copilului îi va plăcea aceasta; ar putea arăta ca și cum nu le place, dar în adâncul lor le place.

„Vreau să mă joc cu ceilalți băieți".

„Dar dragul meu fiu, cât de urât se comportă unii din acești băieți; nu ți-ar plăcea să cred despre tine același lucru — vezi cât de necuviincios se joacă. Vezi pe unele fete cum se zbenguie — ție nu ți-ar plăcea. Tu poți cultiva maniere bune și poți crește frumos și rafinat și poți deveni un domnișor sau o domnișoară, sau poți crește și poți fi întotdeauna necuviincios. Dacă nu crești în rafinament nu vei fi potrivit pentru o societate bună. Eu vreau să te văd cel mai rafinat băiat sau fată din împrejurimi, așa că oriunde vei merge să se spună, „Observați băiatul acela! Observați fetița aceea!” Deci, copilul meu, vreau să te ghidezi după aceasta. Nu încerc să te umplu de mândrie, încât să umbli țanțoș. Un băiat mândru și o fată mândră vor aduce asupra lor disprețul micilor lor prieteni de joacă. Nu trebuie să fii mândru, ci doar să fii bun, gentil, curat și aranjat; nu are importanță cât de sărace sunt hainele tale, ele pot fi întotdeauna păstrate curate, și oriunde mergi ai grijă să nu te murdărești cu noroi sau praf. Să te rușinezi dacă cineva îți spune că ești mândru, sau pari mândru, dar asigură-te ca întotdeauna să arăți ca o domnișoară sau un domnișor". Copiilor le va plăcea aceasta, și dacă părinții ar fi alături de copiii lor și i-ar face să simtă că tata și mama se interesează cel mai mult de ei, își vor aminti aceasta când vor crește. Educă un copil în felul care trebuie, și când va fi mare nu se va depărta de acea cale. Aceasta va avea mai multă influență decât par să-și dea seama cei mai mulți oameni. Ceea ce vedem în lume cu privire la copii este aproape o rușine. Par atât de needucați, arată ca și cum n-ar avea nici o educație părintească. Oricine este în adevăr trebuie să știe să-și crească copiii mai bine decât atât. Mă gândesc la o ocazie când eram în Pennsylvania și am luat masa de prânz cu un frate. El era german din Pennsylvania, cum zicem noi, și după masă, pe când mergeam în camera de zi înainte de a merge la adunare, mi-a spus: „Frate Russell, ai întâlnit pe băieții și fetele mele la masă".

„Da, și mi s-au părut tare drăguți, respectuoși și liniștiți; nimic necuviincios la ei; am fost încântat".

El a spus, „Sunt mândru de fii și fiicele mele, frate Russell; simt că sunt deasupra mediei dar nu sunt ceea ce ar fi fost dacă aș fi avut volumul șase când erau mici. Dar, cum spui tu, după ce pomul a crescut încerci să-l tot răsucești pentru a-i schimba forma și a-l îndrepta, și eu i-am tot îndreptat cât am putut. Dar nu pot să fac mai mult fără să am probleme și știu că n-ar fi înțelept, iar noi trebuie să procedăm înțelept. Așa că sunt destul de buni, dar nu așa de buni cum ar fi fost dacă știam cum să-i educ, cum spui tu, din leagăn, sau înainte de a se fi născut".

Nu uitați educația de dinainte de naștere, cea mai importantă din toată educația, dar pasul următor este să începi când sunt bebeluși și să continui educația. Niciodată nu râdeți de copiii voștri. Mulți părinți își prejudiciază influența prin faptul că râd de copil. Copilul este sensibil. „Dacă tatăl meu râde de mine când îi spun ceva, nu-i voi mai spune nimic niciodată". Tu vrei să menții încrederea fiului tău și a fiicei tale, așa încât atunci când ajung la vârsta când au un prieten etc., să vrea să vină la tata și la mama să zică, „Am un prieten". Ei în general nu vreau să facă aceasta, dar așa ar trebui să fie. Influența voastră asupra lor trebuie să fie astfel încât să vă iubească și să nu poată să nu vă spună, și vor spune, „Am un iubit, ce crezi despre el?" Ei vor vrea să știe opinia voastră despre el. Și nu se vor gândi să se căsătorească decât cu acela despre care tata și mama ar spune că este un tovarăș potrivit, deoarece vor avea astfel de încredere în judecata voastră. Dar pentru a avea acea influență, trebuie să fiți înțelepți ca un șarpe și să urmați îndrumările Cuvântului Domnului. Vă spun că dacă am avea ocazia să ne trăim din nou viața, sau dacă am trăi în continuare, când am fi de 100 de ani am ști câte ceva; dar trebuie să mulțumim pentru lumina și cunoștința care ne vine și s-o folosim cum putem mai bine când ne vine, și dacă ați făcut greșeli, faceți tot ce puteți mai bine. Dacă înainte de a cunoaște pe Domnul și a-I înțelege Cuvântul ați avut copii care au crescut ca buruienile, aveți toate motivele să vă pară rău, dar n-aveți ce face. Fiți buni și răbdători, fiți generoși, ajutați cât puteți, fiți un adevărat tată și mamă, și amintiți-vă că și ei au neajunsurile pe care i-ați ajutat să le primească, și fiți cu atât mai înțelegători cu acele neajunsuri în sensul de a le acorda mult mai mult timp și ajutor ca să-și invingă slăbiciunile.

RUSSELL, PASTOR—Referitor la calitatea de membru în bisericile nominale.

(Q607-1)

Întrebare (1911)—1—Ai aparținut vreodată de Biserica Adventistă? Unii spun că da, și alții spun că ai avut un motiv să renunți. Dacă este așa, te rog spune pentru care motiv.

Răspuns—N-am aparținut niciodată de nici o biserică decât de cea a Domnului și de cea Congregațională. Am fost Congregațional, și în străduința mea de a fi credincios am încercat să convertesc un necredincios și nu l-am convertit, dar încercând să fac asta, am acumulat destule gânduri noi în mintea mea pentru a-mi da o grămadă de probleme; și în final am devenit necredincios și am fost în această stare aproximativ un an. Mă închinam încă lui Dumnezeu, dar nu recunoșteam Biblia și nu știam dacă Cristos este Răscumpărătorul meu. Totuși mă rugam continuu și Îi ceream lui Dumnezeu îndrumare, și în final în providența lui Dumnezeu am ajuns să văd o lumină mai clară asupra Cuvântului divin. N-am fost niciodată adventist — decât că cred în venirea Domnului nostru — sunt foarte bucuros să cred că Domnul nostru trebuie să vină din nou să primească Biserica la Sine. Dar niciodată n-am crezut că lumea va fi arsă, și nici un alt lucru de acest fel care constituie trăsăturile speciale ale credinței adventiste.