Tabernacolul - Capitolul VI
SACRIFICIILE CARE URMAU „ZILEI DE ISPĂȘIRE"

Acestea reprezintă căințe, angajamente, legăminte etc., în decursul Mileniului — Arderile-de-tot ale poporului — Jertfele lor de pace — Darurile de mâncare — Jertfele lor pentru vină — Încetarea deosebirii dintre bărbat și femeie arătată în tipuri

212. SACRIFICIILE oferite de popor (Israel — lumea) în contul lor individual după sacrificiile Zilei de Ispășire, tipificate prin jertfele generale ale lui Israel, aparțin vârstei viitoare și atunci vor fi prezentate preoțimii împărătești glorificate. Totuși, aceasta are un început foarte vag acum; astfel, omul lumesc ajuns în posesia unor bogății este, în sensul acesta, un admi-nistrator al lucrurilor lui Dumnezeu și poate întrebuința acum acest „mamon" pentru a-și face prieteni cu el, și atunci când această vârstă a domniei lui Satan se va termina iar domnia lui Hristos va începe (în care el nu va mai fi administrator), cei pe care el i-a favorizat astfel îl vor binecuvânta. Dacă administratorii lumești ai bogăției (mamonul sau dumnezeul acestei vârste) ar fi înțelepți, ar întrebuința în acest fel mai mult din averile lor. Pentru că oricine va da chiar și un pahar de apă rece unuia dintre cei mai mici dintre acești preoți, pentru că el este un atare, nu-și va pierde nicidecum răsplata când Împărăția lui Hristos este organizată și stăpânirea ei începe (Luc. 16:1-8; Mat. 10:42).

213. Acele sacrificii care nu aparțin categoriei pe care am numit-o „sacrificiile Zilei de Ispășire" ilustrau ofrande și sacrificii care aparțin Vârstei Milenare.

214. Așa cum în tip „sacrificiile Zilei de Ispășire" aveau loc înaintea tuturor celorlalte și erau o bază pentru iertarea generală și acceptarea de către Dumnezeu a întregului Israel, dar erau urmate de alte sacrificii aduse individual după acea zi, numite „jertfe (ofrande, n. e.) pentru păcat", „jertfe pentru vină", „jertfe de pace" etc., așa va fi și antitipul. După ce jertfele acestei Vârste Evanghelice vor fi adus „poporul", lumea, într-o condiție îndreptățită, se vor mai săvârși păcate și greșeli, care vor cere mărturisire și reconciliere, făcând necesare aceste sacrificii ulterioare.

215. Sacrificiile Zilei de Ispășire au reprezentat ștergerea păcatului adamic prin sacrificiul Hristosului, dar în timpul Mileniului, în timp ce beneficiile ispășirii vor fi aplicate lumii, în timp ce oamenii vor fi restaurați treptat la o reală perfecțiune, viață și armonie cu Dumnezeu, se vor comite greșeli pentru care ei vor fi în oarecare măsură răspunzători. Pentru acestea ei trebuie să aducă unele despăgubiri, însoțite de pocăință, înainte ca să poată fi din nou în armonie cu Dumnezeu, prin Hristos, Mijlocitorul lor.

216. Consacrarea va fi necesară și în vârsta viitoare, deși, datorită schimbării guvernării lumii, consacrarea nu va mai fi ca acum, spre moarte, ci, dimpotrivă, ea va fi spre viață, pentru că odată cu încheierea domniei răului vine sfârșitul durerii, întristării și morții, cu excepție asupra celor răufăcători. Consacrarea trebuie să fie totdeauna o prezentare voluntară a puterilor individului și, în consecință, ea este reprezentată în unele din sacrificiile care urmau Zilei de Ispășire.

217. Deoarece baza pentru toată iertarea păcatelor din vârsta viitoare vor fi sacrificiile „Zilei Ispășirii", era potrivit ca în tip păcătosul să aducă o jertfă care să arate o recunoaștere a sacrificiilor „Zilei de Ispășire" ca bază pentru iertarea din nou. Așa aflăm că toate jertfele poporului după „Ziua Ispășirii" erau de așa natură încât indicau înapoi spre sacrificiile acelei zile sau le recunoșteau. Aceste ofrande puteau fi din vite, oi sau păsări (turturele, porumbei tineri) sau din floarea făinii — obiectul oferit depinzând de capacitatea celui ce-l oferea.

218. În decursul Vârstei Milenare toți oamenii vor veni la „cunoștința adevărului" și astfel la cea mai deplină posibilitate de salvare de sub blestemul (condamnarea sau sentința) morții adamice (1 Tim. 2:4). Când ne amintim că această moarte include toate bolile, durerea și imperfecțiunea la care este supusă acum omenirea, vedem că planul lui Dumnezeu include o deplină restaurare la perfecțiunea umană; numai cei care vor refuza sau vor neglija cu voia ocaziile favorabile puse atunci la îndemâna tuturor vor muri în moartea a doua. Dar perfecțiunea va veni treptat și pentru a fi atinsă se va cere cooperarea continuă a VOINȚEI păcătosului. El va trebui să facă ce poate ca să se ridice din nou la desăvârșire și va avea tot ajutorul necesar. Acest lucru este arătat prin aceste sacrificii în general: ele vor fi după capacitatea fiecărui om. Oricât de degradat de păcat și imperfect, fiecare va trebui, când va ajunge la o cunoștință a adevărului, să se prezinte pe sine însuși lui Dumnezeu, ofranda indicând condiția sa. Porumbelul sau turturica adusă de cel mai sărac, în tip, reprezenta totul îndreptățit al săracului și degradatului moral, țapul oferit de cei mai înstăriți reprezenta totul celor mai puțin degradați, pe când vițelul reprezenta totul celor care au atins perfecțiunea naturii umane. După cum vițelul a fost folosit pentru a tipifica umanitatea perfectă (multă grăsime) a sacrificiului lui Isus, iar țapul (îndărătnic și slab) a fost folosit pentru a reprezenta natura umană imperfectă a sfinților în sacrificiile Zilei Ispășirii, tot așa, aceste animale reprezentau în chip asemănător pe ofertanți (Israel — tipul lumii credincioase în Mileniu) în consacrarea lor. Trebuie să ne amintim că aceste arderi-de-tot și jertfe de pace din viitor reprezintă poporul consacrându-se — dându-se pe ei înșiși Domnului. Ele nu reprezintă sacrificii pentru păcat care garantează ispășirea, așa cum sunt sacrificiile Zilei de Ispășire. Ele erau într-adevăr jertfe pentru vină, care erau într-o privință jertfe pentru păcate individuale, dar, după cum vom vedea imediat, acestea erau cu totul diferite de jertfele naționale pentru păcat din Ziua de Ispășire.

219. Când cei din neamul omenesc care vor dori să primească harul lui Dumnezeu vor fi aduși la perfecțiune, la încheierea Mileniului, nu va mai fi nimeni sărac, în sensul incapacității de a putea oferi un vițel — în sensul lipsei capacităților mintale, morale sau fizice. Toți vor fi oameni perfecți și ofrandele lor vor fi ființele lor perfecte, reprezentate prin viței. David, vorbind despre aceasta, spune: „Atunci vei primi jertfe ale dreptății (ale faptelor drepte), arderi de tot și jertfe întregi; atunci se vor aduce pe altarul Tău viței" (sacrificii perfecte, Ps. 51:19 — Cornilescu rev.). Totuși, este evident că din exprimarea lui David nu trebuie să înțelegem că ar învăța reintroducerea jertfelor literale, sângeroase, tipice, pentru că, în aceeași ordine de idei, el spune: „căci nu dorești jertfe" (King James) (nici tipice și nici antitipice — o deplină împăcare pentru păcat fiind îndeplinită în vremea aceea „odată pentru totdeauna"). Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un spirit zdrobit: „Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită". Toate aceste sacrificii trebuie să fie din voința și dorința liberă a jertfitorului; Lev. 1:3.

220. Caracterul complet al consacrării a fost arătat prin moartea animalului, ceea ce înseamnă că fiecare membru din rasa umană trebuie să-și consacreze voința. Această consacrare nu va fi urmată nici de distrugerea naturii umane (arderea cărnii afară din tabără), nici de trecerea vieții într-o natură nouă — în „Sfânta Sfintelor". Numai preoții intră acolo, așa cum se arată în sacrificiile de ispășire. Nu, când vor fi consacrați, ei vor fi acceptați ca ființe omenești și vor fi desăvârșiți ca atare — dreptul lor la viață ca atare fiind cumpărat de Marele Preot, în membrele Corpului Său fiind reprezentată întreaga Biserică biruitoare. Consacrările reprezintă o apreciere a răscumpărării și consimțământul pentru Legea lui Dumnezeu al celor ce se oferă, ca fiind condiția pe baza căreia ei vor putea continua să trăiască veșnic, în armonie cu El și în favoarea Sa.

ARDERILE-DE-TOT ALE POPORULUI

221. Arderile-de-tot ale preoților trebuiau ținute continuu pe altar iar focul nu era permis să se stingă vreodată. „Iată legea arderii-de-tot. Arderea-de-tot să rămână pe vatra altarului toată noaptea până dimineața, și...focul să ardă pe altar și să nu se stingă deloc: în fiecare dimineață, preotul să aprindă lemne pe altar, să așeze arderea-de-tot pe ele...Focul să ardă necurmat pe altar și să nu se stingă deloc" (Lev. 6:9,12,13).

222. Astfel se înfățișa minții fiecărui jertfitor faptul că altarul a fost deja sfințit sau pus de-o parte și că jertfele lor vor fi acceptabile datorită acceptării de către Dumnezeu a sacrificiilor Zilei de Ispășire. Pe acest altar israelitul aducea jertfa sa de bunăvoie, așa cum se relatează în Leviticul cap. 1. Acest lucru se făcea în modul obișnuit: animalul, tăiat în bucăți și spălat, era așezat pe altar, bucățile lângă cap, și ars în întregime, o jertfă de un miros plăcut Domnului. Aceasta ar servi pentru a simboliza o rugăciune de mulțumire către Iehova — o recunoaștere a milei, înțelepciunii și iubirii Sale, așa cum s-au manifestat în Corpul frânt al Hristosului — răscumpărarea lor.

JERTFELE DE PACE* ALE POPORULUI


* În ebraică „shelem", adică „răsplată"; aici cu sensul de „mulțumire"; n. e.

223. Această jertfă trebuia să fie din cireadă sau din turmă și putea fi făcută fie pentru îndeplinirea unui angajament (legământ), fie ca o „jertfă de mulțumire" de bună voie. O parte din jertfă trebuia să fie adusă lui Iehova de către jertfitor: „Să aducă cu mâinile lui ceea ce trebuie mistuit de foc înaintea Domnului; și anume să aducă grăsimea cu pieptul". „Preotul să ardă grăsimea pe altar și să legene pieptul înaintea lui Dumnezeu...Dar pieptul să fie dat preotului, de asemenea și spata dreaptă...Jertfitorul trebuie să mănânce jertfa" (Lev. 3; 7:11-18,30-34).

224. Aceasta pare să arate că dacă cineva va ajunge atunci într-o condiție de deplină pace și armonie (la care toți trebuie să ajungă, altfel vor fi înlăturați prin moartea a doua), el trebuie să mănânce sau să împlinească înaintea lui Dumnezeu un legământ de deplină consacrare Lui. Dacă, după ce a fost astfel desăvârșit, se pângărește din nou cu păcat făcut cu voia, el trebuie să moară (moartea a doua), așa cum se arată prin pedepsirea pentru atingerea lucrurilor necurate (Lev. 7:19-21, compară Apoc. 20:9,13-15).

225. Cu acest sacrificiu se prezenta o ofrandă de turte nedospite frământate cu ulei și plăcinte stropite cu ulei, reprezentând credința jertfitorului în caracterul lui Hristos, pe care el îl va copia, și pâine dospită însemnând recunoașterea imperfecțiunii sale proprii în timpul consacrării — aluatul fiind un tip al păcatului — Lev. 7:11-13.

JERTFELE DE MÂNCARE ALE POPORULUI

226. Aceste turte nedospite, din floarea făinii, cu ulei etc., erau prezentate Domnului prin preot. Ele reprezintă probabil laudele și închinăciunea aduse Domnului din partea lumii, prin Biserica Sa. „A Lui să fie slava în Biserică, în Hristos Isus, în toate generațiile, în vecii vecilor" (Efes. 3:21 — Cornilescu rev.). Ele erau acceptate de preoți. O bucată fiind adusă pe altar arăta că ea era aprobată de Iehova, era acceptabilă pentru El.

JERTFELE POPORULUI PENTRU VINĂ SAU PĂCAT

227. „Când cineva se poartă în mod necinstit și păcătuiește neintenționat față de lucrurile sfinte ale Domnului...când va păcătui cineva, făcând împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu trebuie făcute, chiar dacă n-a știut, se va face vinovat și își va purta vina; să aducă preotului ca jertfă pentru vină un berbec fără cusur, luat din turmă", și bani potrivit evaluării greșelii de către preot, la care va mai adăuga a cincea parte, și aceasta să fie jertfa sa. Și preotul va face o ispășire pentru el. Și dacă vreunul va păcătui cu știință, va fura sau înșela pe aproapele său, el va da întreg înapoi și va adăuga la el a cincea parte (douăzeci de procente dobândă) care se vor da celui nedreptățit. Și el să aducă lui Dumnezeu pentru vina sa un berbec fără cusur din turmă (Lev. 5:15-19; 6:1-7).

228. Învățăm de aici că pentru fiecare faptă rea trebuie să se facă o restituire atunci, cu dobândă, însoțită de căință sau cerere de iertare de la Domnul, prin Biserică (preoțime) — recunoașterea de către vinovat a imperfecțiunilor sale proprii și a valorii răscumpărării fiind arătată prin berbecele prezentat.

229. Dar să remarcăm diferența între tratarea acestui tip de jertfe pentru păcat și a jertfelor pentru păcat din Ziua Ispășirii. Cele din urmă erau aduse lui Dumnezeu (Dreptății) în Sfânta Sfintelor, ca „sacrificii mai bune"; cele dintâi erau aduse preoților, care, în cursul Zilei de Ispășire, cumpăraseră poporul. Recunoștința poporului va fi adusă Răscumpărătorului lor. Preotul, într-adevăr, lua și aducea lui Dumnezeu o parte din jertfă, ca o „aducere-aminte", ca o recunoaștere că tot planul de răscumpărare, așa cum s-a înfăptuit în Ziua Ispășirii (Vârsta Evanghelică), era al Tatălui ceresc, dar își însușea rămășița pentru el însuși — mâncând-o.

230. Toți oamenii, cumpărați cu sângele prețios (viața umană) al lui Hristos, se vor prezenta pe ei înșiși, pentru iertarea greșelilor, la „preoțimea împărătească"; primirea darurilor sau a consacrării lor va însemna iertare. În armonie cu aceasta sunt cuvintele Domnului Isus către ucenicii Săi: El „a suflat peste ei și le-a zis: „Primiți Duh Sfânt. Celor care le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și celor care le veți ține, vor fi ținute"" (Ioan 20:22,23 — Cornilescu rev.).

231. Cu toate că această „slujbă a împăcării" privește în cel mai deplin sens veacul viitor, când toate jertfele ispășirii vor fi fost completate, totuși, chiar și acum, fiecare membru al „preoțimii împărătești" poate spune celor ce cred și se căiesc: „Păcatele îți sunt iertate" — cum a făcut Capul nostru, privind prin credință înainte ca și El spre completarea sacrificiilor pentru păcate; mai mult decât atât, acești preoți cunosc acum termenii și condițiile pe baza cărora s-a făgăduit iertarea și pot vorbi cu autoritate ori de câte ori văd că cineva se conformează acestor termeni.

232. Sacrificiile Zilei de Ispășire, după cum am văzut, erau întotdeauna arse (Lev. 6:30; Evr. 13:11), dar sacrificiile pentru greșeli de mai târziu, aduse după Ziua Ispășirii, nu erau arse, ci mâncate (însușite) de preoți.

DIFERENȚELE DINTRE BĂRBAT ȘI FEMEIE VOR ÎNCETA

233. „Iată legea jertfei pentru păcat (jertfei pentru vină):...Preotul care va aduce jertfa pentru păcat, acela s-o mănânce...Orice bărbat dintre preoți să mănânce din ea" (Lev. 6:25-29 — Cornilescu rev.).

234. Domnul și toți sfinții îngeri sunt prezentați în Scripturi ca bărbați, în timp ce toți sfinții sunt prezentați împreună ca o femeie, o „fecioară" logodită cu Domnul Isus ca bărbat. Dar partea femeiască umană a fost la început o parte din omul făcut după chipul lui Dumnezeu și mai este încă o parte din om (deși temporar separați pentru scopul înmulțirii oamenilor) — singur nefiind nici unul complet. Întrucât omul perfect a fost numit Adam, tot așa, când a făcut perechea, „Dumnezeu le-a dat numele Adam" — bărbatul rămânând capul, care a fost făcut astfel îngrijitorul sau protectorul femeii, ca parte din trupul său (Gen. 5:2 — Cornilescu rev., vezi nota de subsol; n. e.; Efes. 5:23, 28). Această impărțire sexuală nu l-a făcut pe Adam imperfect, ea a împărțit numai perfecțiunea sa între două trupuri, al căror „cap" a rămas el.

235. Scripturile ne arată că în final, la încheierea „timpurilor de restabilire", toți (atât bărbatul cât și femeia) vor fi restaurați la starea perfectă — starea reprezentată în Adam înainte ca Eva să fie separată din el. Nu înțelegem nicidecum că bărbații sau femeile își vor pierde identitatea, ci că fiecare va recăpăta însușirile care îi lipsesc acum. Dacă acest gând este cel corect, ar părea să implice că extrema delicatețe a unor femei și extrema asprime a unor bărbați sunt legate de cădere și că restabilirea la o perfecțiune în care elementele celor două sexe ar fi perfect îmbinate și armonizate ar constitui umanitatea ideală din planul lui Dumnezeu. Iubitul nostru Răscumpărător, când era „omul Isus Hristos", n-a fost probabil nici aspru și vânjos, nici efeminat (cu aspect sau caracter feminin, n. e.). În El puterea mintală și o grandoare a bărbăției erau îmbinate în cel mai armonios mod cu puritatea nobilă, delicatețea și grația adevăratei feminită ți. N-a fost El omul perfect care a murit pentru rasa noastră și a răscumpărat ambele sexe? Să nu uităm că El, ca om, n-a avut tovarăș de viață; prin urmare, nu trebuia să fi fost El complet în Sine pentru a plăti pe deplin prețul corespunzător pentru Adam (parte bărbătească și femeiască)? Eva a fost reprezentată în marea răscumpărare fie în acest fel, fie de bărbatul ei, ca și „capul" ei — altfel mama Eva n-a fost răscumpărată deloc, un gând care ar fi în conflict cu alte scripturi.

236. Biserica Evanghelică este într-adevăr prezentată în Scripturi ca o „mireasă", nu însă ca mireasa „omului Isus Hristos", ci ca mireasa lui Hristos cel înviat și mult înălțat. Ca și creaturi noi, concepuți de Spiritul lui Dumnezeu la natura spirituală, noi suntem logodiți cu Isus cel spiritual, al cărui nume, onoare și tron le vom împărtăși. Biserica nu este mireasa omului Isus Hristos sacrificat, ci a Domnului Isus glorificat, care la a doua Sa venire o pretinde ca fiind a Lui (Rom. 7:4).

237. Așa cum va fi cu bărbatul și femeia în vârsta viitoare, tot așa va fi cu Hristos și Biserica — după ce Biserica va fi glorificată toată feminitatea va înceta, „vom fi asemenea Lui", membre ale Corpului Său. „Și iată Numele (numele Domnului ei) cu care ea îl va numi (atunci): Dreptatea lui Iehova!" (Ier. 33:16; 23:6; trad. din engleză). Ca și Corp al marelui Profet, Preot și Rege, Biserica va fi o parte din „Părintele veșniciilor" sau Dătătorul de viață al lumii (Is. 9:6).

238. Acest gând este susținut pretutindeni în Scripturi; numai partea bărbătească a seminției preoțești făcea sacrificarea și, cum am văzut mai sus, mânca din jertfele pentru vină; numai ei intrau în Tabernacol și treceau după Văl. Tot așa, în aranjamentul Spiritului Sfânt pentru Vârsta Evanghelică — „El a dat pe unii apostoli (bărbați), pe alții prooroci (bărbați), pe alții evangheliști (bărbați), pe alții păstori și învățători (bărbați), pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos" (Efes. 4:11,12 — Diaglott). Cuvântul bărbat, cum este arătat mai sus, ar trebui să apară în traducerile noastre, așa cum el apare în textul grecesc, instrucțiunile Domnului în acest sens ca și cele ale apostolilor corespunzând cu aceasta. „Femeii nu-i dau voie să învețe (în Biserică) pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat", declară clar apostolul (1 Tim. 2:12 — Cornilescu rev.). Aceasta este o ilustrație a relației prezente dintre Hristos și Biserică, care se va termina, înțelegem, cu încheierea acestei vârste, când biruitorii vor fi glorificați și făcuți în realitate una cu Domnul — ca „frați".

239. Totuși, asta nu înseamnă că surorile din Biserică nu pot în aceeași măsură „să aducă corpurile lor ca o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu" și să îndeplinească o importantă „lucrare de slujire" în Biserică, în calitate de „membre" ale „preoțimii împărătești"; ele sunt tot atât de plăcute Domnului ca și frații, pentru că, în realitate, toate deosebirile de sex, culoare și condiție sunt ignorate, nesocotite de Dumnezeu din momentul când noi devenim „creaturi noi în Hristos Isus" (2 Cor. 5:17; Gal. 3:28); dar tipul, simbolul, învățătura, trebuie să fie continuate, și, prin urmare, distincțiile atât de rigide trebuie menținute în părțile cele mai speciale și mai importante de serviciu în Biserica lui Hristos.

240. Dimpotrivă, Adversarul a căutat totdeauna să dirijeze omul, din punct de vedere religios, prin iubirea și stima pe care bărbații o au față de femei — de aici înălțarea fecioarei Maria până la rang de zeiță și venerarea ei de către catolici. Tot așa și cu vechii egipteni, Isis era zeița, iar, în timpurile mai târzii ale apostolului Pavel, Diana era zeița efesenilor. Oare nu caută și acum Satan să lucreze cu și prin femeie, ca în grădina Edenului? Nu sunt oare femei principalele lui medii în spiritism și principalii lui apostoli și profeți în Teozofie și în Știința Creștină?

241. Acceptarea femeilor de către Satan ca mediul prin care vorbește el n-a fost în avantajul lor. Dimpo-trivă, femeile stau pe un plan social și intelectual mult mai înalt și sunt mult mai apreciate pentru adevărata lor feminitate în acele țări unde regulile Scripturii sunt recunoscute și respectate și de către cei ce urmează cu cea mai mare grijă reglementările scripturale.

SACRIFICIUL MEU

Pe-al tău altar, o Domnul meu ceresc,
Primește-mi darul azi, pentru Isus,
Podoabe n-am să Ți-l împodobesc,
Nici jertfe strălucite n-am de-adus;
Cu mâna tremurândă Îți ofer,
Voința mea — atâta de puțin,
Tu singur știi, Părinte bun din cer —
Prin ea cu totul Ție mă închin.

Patimi, plăceri am adunat în ea
Și doruri și speranțe și iubiri,
În ea-i ascunsă toată viața mea,
Ce am, ce sunt, ce mi-aș putea dori.
Frumoasă nu-i, c-am strâns-o mult la piept,
De plâns și de suspin slăbit-a,
Dar azi, plecată, 'nalță înțelept
O rugăciune: — Fie voia Ta!

Primește-o Tată, căci Ți-o dau cu drag,
Unește-o cu a Ta, să nu doresc
Vreodată înapoi să o retrag
Și lasă-mă la Tine când slăbesc.
Tu să o schimbi atât, s-o curățești
Și-atât o-mpodobește cu Iubire,
Să n-o mai știu în cele pământești,
A Ta să-mi fie voia, peste fire.