Tabernacolul - Capitolul VII
„CENUȘA UNEI JUNCI STROPITĂ PESTE CEI ÎNTINAȚI"
Evrei 9:13

N-a fost un sacrificiu al Zilei de Ispășire — Nici unul din sacrificiile care urmau nu erau pentru popor — Clasa tipificată prin acest sacrificiu — Apostolul Pavel, sub-preotul care este martor și mărturisește cu privire la antitip — Stropirea cenușii pentru curățarea poporului va fi în decursul Vârstei Milenare — Cum se va efectua curățarea

242. O trăsătură a Legii ceremoniale a lui Israel, relatată în Numeri 19, cerea înjunghierea unei junci roșii (vaci) — una fără defect și care niciodată n-a fost pusă la jug. Aceasta nu era una din jertfele pentru păcat ale Zilei de Ispășire și nici n-a fost una din jertfele poporului care se aduceau după Ziua Ispășirii — de fapt, aceasta nu era deloc o „jertfă", pentru că nici o parte din ea nu era adusă ca jertfă pe altarul Domnului sau mâncată de preoți. Ea era sacrificată, dar nu în același sens, nici în același loc ca și aceste jertfe — în Curte. Ea nici măcar nu era înjunghiată de unul din preoți și nici sângele ei nu era dus în Sfânta și Sfânta Sfintelor. Junca roșie era dusă afară din tabăra lui Israel și acolo era înjunghiată și arsă până la cenușă — carnea, grăsimea, pielea, sângele etc. — cu excepția a puțin din sânge, care era luat de preot și stropit de șapte ori spre fața Tabernacolului (versiunea revizuită și Leeser). Cenușa juncii nu se aducea în locul Sfânt, ci se lăsa afară din Tabără, strânsă la un loc într-o movilă și în mod vădit accesibilă oricui avea nevoie de ea. După cum era scris în Lege, o parte din cenușă trebuia să fie amestecată cu apă într-un vas și un mănunchi de isop înmuiat în acest amestec trebuia folosit pentru stropirea persoanei, hainelor, cortului etc. celui necurat după Lege, pentru curățarea lui.

243. În tabloul pe care l-am văzut cu privire la sacrificiile Zilei de Ispășire, care preumbreau jertfele mai bune ale acestei Vârste Evanghelice (îndeplinite de preoțimea împărătească, Hristos, Cap și Corp), această juncă nu avea legătură în nici un sens cu acestea și este evident că nu tipifica nici unul din sacrificiile acestui timp prezent. De asemenea, ea este deosebită de oricare din jertfele care erau acceptate în folosul poporului lui Israel după Ziua Ispășirii, despre care tocmai am văzut că însemnau căința și regretul lor pentru păcate în cursul Mileniului și deplina consacrare a lor înșiși Domnului. Arderea juncii nu avea legătură cu nici una din aceste jertfe, care, toate, au fost făcute de preoți și în Curte. Trebuie să căutăm în altă parte un antitip al acestei junci roșii, pentru că, dacă în vreun sens al cuvântului i-ar fi reprezentat pe preoți, era necesar să fi fost înjunghiată de unul din ei pentru a indica acest fapt.

244. Deci, ce semnifica sacrificiul acestei junci roșii? Ce clasă sau persoane erau reprezentate prin ea, care au suferit afară din „tabără" și în ce sens al cuvântului ar avea suferințele lor de-a face cu purificarea sau curățarea poporului lui Dumnezeu, incluzându-i și pe cei care vor deveni poporul Său în decursul Vârstei Milenare?

245. Răspundem că o clasă din poporul lui Dumnezeu, nu din „preoțimea împărătească", a suferit pentru cauza dreptății afară din „tabără"; o scurtă istorie a acestora și a încercărilor înfocate pe care le-au suferit ne este dată de apostol în Evrei 11. După ce relatează faptele vitejești ale credinței unora dintre ei, el spune despre aceștia: „Și ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge timpul dacă aș vorbi de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel și de proroci. Prin credință au cucerit ei împărății, au făcut dreptate, au primit lucrurile făgăduite, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, din slabi au devenit puternici, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă armatele vrăjmașe. Femeile și-au primit prin înviere pe morții lor; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească eliberarea și au fost torturați. Alții au suferit batjocuri și biciuiri, lanțuri și închisoare, au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, ispitiți, au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capră, lipsiți de toate, prigoniți, primiți rău, ei, de care lumea nu era vrednică, rătăcind prin deșerturi, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului" (Evr. 11:32-38 — Cornilescu rev.).

246. Avem aici o clasă care se potrivește descrierii juncii roșii — o clasă care și-a jertfit viața afară din „tabără" — o clasă onorabilă în toate privințele și totuși nu o clasă preoțească. Această clasă, nefăcând parte din Corpul Marelui Preot, nu a putut avea parte sau împărtășire în sacrificiile pentru păcat ale Zilei de Ispășire — și nici nu a putut fi admisă în condițiile spirituale tipificate prin Sfânta și Sfânta Sfintelor. Poate să uimească pe unii că noi declarăm cu atât de multă siguranță că acești vrednici din vechime n-au fost membri ai „preoțimii împărătești", în timp ce cu aceeași siguranță declarăm că, fără a avea mai multă credincioșie, slujitorii lui Dumnezeu din această Vârstă Evanghelică sunt membri ai acestei „preoțimi împărătești". Siguranța noastră cu privire la acest subiect este siguranța Cuvântului lui Dumnezeu, care, tocmai în legătură cu istorisirea despre credincioșia acestor patriarhi, declară în atât de multe cuvinte: „toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit (nu au primit binecuvântarea principală), pentru că Dumnezeu avea în vedere ÂIâceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi" (Evr. 11:39,40).

247. N-ar trebui să ne fie greu să înțelegem că deși puteau fi leviți antitipici (îndreptățiți prin credința într-o ispășire viitoare) înainte ca Domnul nostru Isus să fi venit în lume, totuși nu puteau fi „preoți antitipici", pentru că El a fost Capul sau Preotul Șef, a avut întâietate în toate lucrurile și a făcut ispășire pentru petele „Corpului" Său și ale „casei Sale", înainte ca cineva să fi putut deveni frați ai Săi și membri ai „preoțimii împărătești". Domnul nostru Însuși a declarat acest lucru foarte deslușit și a arătat pe scurt linia de despărțire între credincioșii care au fost înainte de El și credincioșii care vor urma după El, călcând în urmele Sale și devenind comoștenitorii Săi. Despre Ioan Botezătorul, El a spus: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuți din femei, nu s-a ridicat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuși, cel mai mic în Împărăția cerurilor este mai mare decât el" (Mat. 11:11 — Cornilescu rev.). Ioan Botezătorul a aparținut acestei clase a juncii roșii care a suferit afară din „tabără", chiar până la moarte, dar el nu a avut în nici un fel de-a face cu sacrificiile mai bune ale preoțimii împărătești din cursul Zilei de Ispășire, a căror grăsime și organe producătoare de viață au fost oferite pe altarul lui Dumnezeu în „Curte" și al căror sânge a fost dus în „Sfânta Sfintelor", tipic pentru cei care devin „creaturi noi" în Hristos Isus, chiar membri ai Corpului Său, Biserica, moștenitori cu El în toate lucrurile.

248. Dar, deși acești vrednici din vechime nu fac parte în nici un sens din sacrificiul pentru păcat, ei au totuși legătură cu curățarea de păcat: cenușa lor (cunoașterea și amintirea credincioșiei lor până la moarte), amestecată cu apa adevărului și folosită cu purificatorul, curățitorul isop, este de mare preț, purificând, sfințind pe toți cei ce doresc să vină în deplină armonie cu Dumnezeu — și stropind „pe cei întinați îi sfințește pentru curățirea cărnii". Totuși, aceste pilde de credință din trecut nu au valoare pentru noi prin ele însele, ci numai prin și asociate cu sacrificiile pentru păcat ale Zilei de Ispășire, la care se referă apostolul în același context — „sângele taurilor și al țapilor". Amintirea și lecțiile de credincioșie ale vrednicilor vechi (tipificate de cenușa juncii roșii) sunt o putere sfințitoare nu numai pentru noi acum, ci, într-un sens mult mai larg, ele se vor aplica și vor fi o binecuvântare pentru omenire în general în decursul Vârstei Milenare. Așa după cum am văzut în alt loc, aranjamentul divin este ca acești vrednici din vechime, dintre care cel mai mare este mai mic în onoare decât cel mai mic din Împărăție, vor ocupa cu toate acestea un loc de mare onoare și distincție sub această Împărăție a lui Dumnezeu — ca agenții și reprezentanții ei. Ei vor fi „prinți în toată țara", agenții judecăților Împărăției și canalele binecuvântărilor ei, pentru „toate familiile pământului". Astfel, credincioșia acestor vrednici din vechime a fost reprezentată în cenușa strânsă a juncii, ca pusă în păstrare pentru întrebuințarea ei în viitor, lecții valoroase de experiență, credință, ascultare, încredere etc., care, aplicate oamenilor în căutarea curățării în vârsta viitoare, îi va sfinți și-i va purifica — nu fără sacrificiile Zilei de Ispășire, ci în legătură cu ele și bazate pe acestea (Ps. 45:16).

249. La arderea juncii era martor un preot, care lua lemn de cedru, un mănunchi de isop și o frânghie stacojie și le arunca în mijlocul vacii care ardea. Isopul ar reprezenta purificarea sau curățarea, lemnul de cedru sau lemnul veșnic verde ar reprezenta viața veșnică, iar frânghia stacojie ar reprezenta sângele lui Hristos. Aruncarea acestor trei lucruri în mijlocul arderii ar însemna că batjocura aruncată asupra vechilor vrednici, care au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul etc. și de care lumea nu era vrednică, a permis ca meritul sângelui prețios, curățarea adevărului și darul vieții veșnice să le fie socotite prin credință și că după moartea lor ei ar fi recunoscuți ca fiind curați, îndreptățiți, acceptați. Sub-preotul care privea, recunoștea și aproba arderea juncii (nu Aaron, care-l tipifica pe Domnul Isus) și care lua din sângele ei și-l stropea în direcția ușii Tabernacolului, pare bine antitipificat în acel mare „sub-preot", apostolul Pavel, care, cu ajutorul lui Dumnezeu (numele Eleazar înseamnă „ajutat de Dumnezeu"), nu numai că a identificat pentru noi sacrificiile pentru păcat din Ziua Ispășirii, dar totodată, în scrierile sale ne dă indicații (Evr. 11) care ne permit să recunoaștem jertfa juncii roșii ca reprezentându-i pe vrednicii din vechime. Astfel, el stropește sângele lor către Tabernacol, arătând că viețile lor au fost în deplină, completă armonie cu condițiile Tabernacolului — cu toate că, nefiind în viață în timpul acestei înalte chemări, n-a fost privilegiul lor să devină membri ai Corpului Marelui Preot, ai preoțimii împărătești.

250. Faptul că junca roșie n-a purtat niciodată jugul reprezintă o clasă de oameni îndreptățiți — eliberați de sub Legământul Legii. Cu toate că cei mai mulți dintre vrednicii din vechime s-au născut sub Legământul Legii și de aceea, din punct de vedere legal, erau supuși condițiilor și condamnării ei prin imperfecțiunea cărnii, totuși, vedem că Dumnezeu i-a îndreptățit prin credință ca fii ai credinciosului Avraam. Acest fapt este deplin atestat și confirmat de apostol, când spune că „toți aceștia au primit o mărturie de la Dumnezeu prin credință" — verdictul „bine", o mărturie că au fost plăcuți lui Dumnezeu și că El prevăzuse pentru ei binecuvântări în armonie cu făgăduința Sa — chiar dacă aceste binecuvântări nu li s-au putut da în acea vreme, ci au trebuit așteptate și primite prin sămânța spirituală a lui Avraam — Hristosul. Faptul că acest sacrificiu trebuia să fie o vacă și nu un vițel a servit pentru a-l diferenția de marele sacrificiu al Zilei de Ispășire, care putea fi numai un vițel. Faptul că trebuia să fie o vacă roșie pare să ne învețe că acei vrednici din vechime nu erau fără păcat și de aceea nu erau acceptați de Dumnezeu înainte de marea jertfă a Zilei de Ispășire, ci erau „păcătoși la fel ca și alții". Faptul curățării sau îndreptățirii lor prin credință a fost indicat într-un mod diferit, așa cum s-a sugerat mai sus.

251. Curățarea pentru care era prescrisă cenușa acestei junci roșii era de un fel deosebit, adică special pentru cei care veneau în atingere cu moartea. Acest lucru ar părea să indice că această cenușă a juncii nu era destinată să îndepărteze vinovăția individului — nu, vina lui morală putea fi îndepărtată numai prin meritul sacrificiilor Zilei de Ispășire. Curățarea de murdărirea prin atingere cu un mort pare a învăța că această curățare, îndeplinită de și prin experiențele vrednicilor din vechime, se va aplica în mod special oamenilor în timpul Vârstei Milenare, când ei vor căuta să scape de toate pângăririle morții adamice — căutând să atingă perfecțiunea umană. Toate lipsurile condiției căzute sunt mult din atingerea cu moartea; toate slăbiciunile și lipsurile organice moștenite sunt atingeri cu moartea și pentru curățarea de toate acestea, a celor care vor deveni poporul lui Dumnezeu, se va folosi cenușa juncii roșii. Ca și cenușa juncii roșii, adunată într-un loc curat, tot așa și rezultatele experiențelor dureroase ale vrednicilor din vechime vor fi o magazie de binecuvântări, învățătură și ajutor, prin care ei, când vor fi făcuți „prinți" subordonați în Împărăție, vor ajuta în lucrarea de restabilire. Fiecare păcătos iertat, dorind să fie curățat cu desăvârșire, nu numai că trebuie să se spele pe sine însuși cu apă (adevăr), ci trebuie, de asemenea, să se folosească de instrucțiunile acestor „prinți" — instrucțiunile menționate fiind tipificate prin cenușa stropită a juncii roșii, reprezentând lecțiile prețioase de credință și ascultare, învățate prin experiență de această clasă (Exod. 12:22, Lev. 14:4,49; Ps. 51:7; Evr. 9:19).

CE MARE SALVARE

Nimic de plată? Nu, nimic!
Nimic de dat? Nu, nici un pic!
Tot ce-a fost nevoie, de dat sau de plătit,
A Tatălui voință, Isus a împlinit.

Nimic de aranjat, s-a plătit tot!
Nu-i supărare, e pace!.
Isus singur este remediul păcătoșilor;
El a făcut pace prin sânge, pe cruce.

Mai este spaimă? Ea nu are loc
Într-o inimă plină cu sentimentul harului Său.
Pacea mea e cea mai dulce și niciodată nu va înceta;
Și face ca inima-mi să fiarbă de fericire.

Nu-i nici o vină? Nu, nici o pată;
Cum ar putea sângele lăsa vreuna?
Conștiința mea e spălată și spiritul meu liber;
Prețios e acest sânge, lui Dumnezeu și mie.

Care-mi va fi viitorul? E glorios și frumos.
Fiind justificat, sfințit, glorie voi moșteni.
Prin sângele Său mai întâi răscumpărat, prin grația Sa apoi întronat,
Unul lângă altul cu Domnul meu, ca mireasă a Sa voi fi recunoscut.

Ce-aș mai putea oare întreba? O, glorie va urma!
Pământul se va veseli în zorile Dimineții.
Pentru a guverna și-a binecuvânta vine această Împărăție;
Va trece atunci durerea, moartea, plânsul și osteneala.