O JERTFĂ VIE

Romani 12:1-8

Scopul epistolei către Romani — Avantajul evreilor asupra neamurilor — Cauza nereușitei lui Israel de a primi binecuvântarea cea mai importantă — Chemarea nea-murilor pentru a completa numărul ales al corpului lui Cristos — Întoarcerea în favoare a lui Israel, semnalul binecuvântărilor peste întreaga lume — Biserica chemată la jertfă — Diferite instrucțiuni.

„Aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înțeleaptă. — vers. 1

W.T. 1916 (pag. 316-317)

În timp ce apostolul Pavel era un logician minunat și în scrierile sale a prezentat elementele credinței creștine pe linie de doctrină mai mult decât oricare alt apostol, totuși remarcăm că el este în căutarea unui obiectiv. El nu vorbește în vânt, nu discută puncte teologice de dragul unei dispute sau pentru a-și arăta propria abilitate. Argumentele sale pe linie doctrinală, în fiecare caz, conduc cititorul înainte și în sus, ca o scară, spre o mare cameră de sus a caracterului creștin desăvârșit.

Acest lucru nu este nicăieri mai evident decât în epistola Sf. Pavel către Romani. Începând cu deosebirile dintre evrei și nea-muri, el compară pe primii, informați cu privire la Dumnezeu și într-o anumită măsură cu privire la planul divin, cu cei din urmă, „fără Dumnezeu și fără speranță în lume”. După ce atrage atenția asupra ignoranței generale de Dumnezeu, care predomină printre toate clasele neamurilor, apostolul duce gândul mai departe, arătând cum a venit degradarea și cum cunoștința de Dumnezeu a ajuns întâi la Israel, nu fiindcă israeliții erau mai buni decât neamurile, ci datorită favorii divine, „harului”, „alegerii”.

Apoi apostolul demonstrează că totuși „Legea n-a făcut nimic desăvârșit”, ci a fost doar un îndrumător, un serv, a cărui treabă era să ducă copiii la școală. Astfel, legea a fost intenționată să aducă pe Israel la Cristos, marele Învățător, ca să poată învăța de la El. În continuare el demonstrează că deși Israel căuta favoarea divină, ei n-au reușit să primească binecuvântarea cea mai importantă pentru că nu erau întru totul onești cu sine și deci au interpretat greșit misiunea Legii Mozaice. Ei au pretins cu ipocrizie că țin Legea necălcată și de aceea erau îndreptățiți la binecuvântările ei de viață veșnică etc., pe când ei trebuiau să admită că Legea era așa de mare și așa de perfectă, iar ei înșiși așa de căzuți de la perfecțiune, încât nu erau capabili să o țină. Atunci trebuiau să caute ajutor la Domnul. În această stare a minții ar fi fost gata să primească viața veșnică prin Isus Cristos Domnul nostru ca pe un dar și ar fi renunțat la căutarea vieții prin perfecțiunea propriilor fapte.

Astfel apostolul scoate în relief că Israel n-a reușit fiindcă a căutat binecuvântarea nu prin credință, ci prin fapte. În acest fel „Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleși au căpătat, iar ceilalți au fost împietriți”. (Rom. 11:7) Apoi el arată că această cădere a lui Israel în împietrire și chemarea unui popor special dintre nea-muri pentru a completa compania aleasă, a fost cunoscută dinainte de către Dumnezeu și declarată de El prin profeții lui Israel. (Rom. 9 și 10) Dar el arată că Israel nu este respins pe vecie, ci, când clasa aleasă va fi fost completată, tot Israelul va fi mântuit din orbirea în care s-a poticnit prin respingerea lui Cristos; și că, atunci, reprimirea lor va fi semnalul pentru binecuvântările peste întrea-ga omenire. Rom. 11:15, 25-32

Punctul principal al argumentației

După unsprezece capitole de raționare argumentată, logică, frumoasă, instructivă, binecuvântată, apostolul ajunge la coroana argumentației, spunând: „Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, (prezentate în cele unsprezece capitole anterioare) să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înțeleaptă”. El se adresează casei credinței, îndemnându-i să accepte invitația divină de a intra în corpul ales al lui Cristos, din care o parte erau aleși dintre evrei, iar restul se forma din cei chemați dintre neamuri. Aceștia erau deja justificați prin credința în Cristos Isus ca Răscumpărătorul lor și de aceea erau „frați” din casa credinței.

Sf. Pavel îndeamnă pe acești frați să aprecieze pe deplin harul lui Dumnezeu prin Cristos și să devină fii credincioși și moștenitori ai lui Dumnezeu. Calea spre această poziție înălțată este arătată ca o cale de jertfă. A „prezenta corpurile ca o jertfă vie” înseamnă a face întocmai ceea ce a făcut Domnul nostru Isus. El a spus: „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”. (Ioan 6:38) Înseamnă a ignora voința cărnii cu toate ambițiile, speranțele și scopurile ei, ori cât de bune ar fi ele în sine, și a devota de acum încolo tot timpul nostru, energia noastră, talentele noastre, fie ele multe ori puține, în a face lucrarea Învățătorului, așa încât ((40)) să putem spune cu Cristos Isus: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis și să împlinesc lucrarea Lui”. Ioan 4:34

Această consacrare deplină este chiar până la moarte, când, cursul fiind sfârșit, răsplata este sigură. Astfel această jertfă din partea credincioșilor justificați este socotită de Dumnezeu ca sfântă, fiindcă meritul morții de sacrificiu a Răscumpărătorului nostru le este acordat prin credință. Prin urmare, jertfa lor este acceptabilă pentru Dumnezeu și nu este decât slujirea lor înțeleaptă, chiar dacă nici o răsplată nespus de mare nu le-ar fi promisă.

Această clasă ar trebui să știe care sunt termenii și condițiile pe care i-a chemat Dumnezeu: 1) să sufere cu Cristos în timpul prezent și 2) să fie glorificați și să domnească în timpul vârstei viitoare cu El pentru a binecuvânta lumea. Ei ar trebui să știe motivul suferințelor lor. Ei ar trebui să aibă o înțelegere clară a caracterului pe care Dumnezeu vrea să-l dezvolte în ei și fără de care n-ar fi potriviți pentru un loc în împărăție. Despre unele dintre aceste caracteristici, care sunt necesare acelora care vreau să-și facă chemarea și alegerea sigură, tratează studiul de astăzi.

Viața creștinească

Versetul 2. „Și nu vă conformați (modelați) veacului acestuia (ideilor, speranțelor, scopurilor lui), ci să fiți transformați (remodelați, schimbați), prin înnoirea minții voastre, ca să puteți înțelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută și desăvârșită”. Noi facem aceasta luând mintea lui Cristos, străduindu-ne să gândim cum a gândit El și să facem cum a făcut El, sau cum ar face El dacă ar fi în împrejurările noastre. Numai ajungând într-o astfel de atitudine putem cunoaște deplin voia lui Dumnezeu. Orice altă atitudine este mai mult sau mai puțin părtinitoare prin prejudecată, făcând astfel discernerea noastră a voinței lui Dumnezeu mai mult sau mai puțin neclară.

Versetul 3. Prin harul dat apostolului, el a văzut că una din cele mai mari ispite printre creștini va fi ambiția de a fi mare, de a fi cât se poate de apreciat — dacă nu de lume, cel puțin printre cei din casa credinței — și de a face vreun lucru mare care să atragă atenția mai degrabă decât lucrurile obișnuite care constituie grosul serviciului real. Prin urmare, apostolul sfătuiește pe fiecare din biserică să facă o apreciere obiectivă a talentelor sale, nici să nu le supraestimeze nici să nu le subestimeze, pentru ca să le poată folosi cel mai bine, ca un administrator înțelept, credincios.

Această gândire obiectivă despre talentele cuiva trebuie să fie proporțională cu timpul în care am fost sub instrucțiunea Domnului și cu gradul de atenție pe care l-am dat învățării lecțiilor menite pentru creșterea credinței noastre. Despre această dezvoltare se vorbește în Scripturi ca despre un dar, ca despre o roadă a Spiritului lui Dumnezeu în noi și iarăși ca despre opera lui Dumnezeu, deoarece prin Adevărul Său și prin providențele Sale El lucrează în copiii Săi nu numai să vrea, ci și să facă buna Lui plăcere. El lucrează în noi credință, speranță, bucurie, pace, iubire și toate darurile pe care El le aprobă; și dacă suntem ascultători de învățăturile și de îndrumările Lui, în cele din urmă El va completa lucrarea. Atunci vom fi asemenea iubitului Său Fiu, Domnul nostru.

Versetele 4 și 5 ne asigură de locul important și onorabil ocupat de fiecare membru al Corpului lui Cristos, chiar dacă nu toți au aceeași funcție. Toți sunt folositori, toți sunt necesari unul altuia și fiecare trebuie să caute să-și cunoască locul și să-și facă partea în el pentru edificarea Corpului. În această ilustrație, apostolul ne arată clar și distinct relația strânsă pe care membrii Bisericii lui Cristos o au cu Domnul și Capul lor. După cum capul controlează corpul, gândește pentru el, plănuiește pentru el, folosește un membru sau altul al corpului pentru ajutorul celorlalte, tot așa Domnul supraveghează Biserica Sa și pune pe diferiții membri așa cum El binevoiește.

Versetele 6-8 îndeamnă la credincioșie în folosirea talentelor noastre, conform unei aprecieri obiective și juste a lor. Astfel, dacă n-avem nici un talent pentru vorbirea sau învățarea publică, să nu ne irosim energia și să nu prezentăm greșit Adevărul prin încercări slabe de a folosi un talent neposedat. Mai curând, după ce am găsit acea calitate în care putem face serviciul cel mai eficient pentru Adevăr, să ne cheltuim energia cu hărnicie și grijă pe acea linie. „Având felurite daruri”, să le folosim cu hărnicie, răbdare, simplitate și bună dispoziție, mulțumiți a fi foarte umiliți în estimarea altora, pentru ca umilele noastre talente să poată crește cu atât mai mult, spre gloria Învățătorului și în privința intereselor noastre cerești.