PUTEREA VOINȚEI — STĂPÂNIREA DE SINE

Romani 14:13-15

Relele abuzului de alcool — Restrângerea libertății de dragul altora — Un cuvânt de avertizare în privința interpretării corecte a Scripturii — Negarea de sine pentru Cristos — Credința față de condamnare — Aplicarea legii regale a iubirii.

„Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin și să nu faci ceva care poate să fie pentru fratele tău un prilej de cădere” - versetul 21.

W. T. 1916 (pag. 298-299)

Comitetul Școlii Internaționale de Duminică cere din nou creștinilor în general să considere relele abuzului de alcool și importanța cumpătării în toate lucrurile la aceia care declară a fi evlavioși. Asemenea lecții par să fie cu atât mai importante, când ne dăm seama că graba, presiunea, năvala, epuizarea energiei nervoase ce caracterizează zilele noastre par să fie cauza tulburărilor nervoase și mintale, și a lungirii listelor de alienați mintal.

Desigur că nici unul care pretinde bunăvoință a inimii și sănătate a judecății n-ar putea susține sau încuraja abuzul de alcool, dându-și seama că este o sursă rodnică de crimă, depravare, imoralitate, etc. Remarcăm cu plăcere răspândirea opțiunii locale și a prohibiției totale în Statele Unite și în altă parte, nu fiindcă asemenea restricții sunt cele mai înalte idealuri de libertate, ci fiindcă aceia care iubesc libertatea sunt dispuși să împărtășească robia restricției de dragul concetățenilor lor, cărora, după cum este recunoscut, deplina libertate le este dăunătoare.

Fie variațiile climatice, fie schimbările financiare și sociale, explică faptul că în zilele Domnului nostru și ale apostolilor a existat o mai mică tendință spre beție decât acum; și probabil pentru acest motiv Scripturile au mai puțin de spus cu privire la acest viciu, care este unul din cele mai însemnate rele ale zilelor noastre.

Dar nici un interes în problema cumpătării să nu ne permită să citim în Cuvântul Divin ceea ce n-a fost intenționat de scriitorii lui inspirați, deși noi putem destul de cuvenit să facem deducții și să tragem concluzii. Întâi de toate noi trebuie să luăm lecția pregătită pentru noi așa cum o găsim. Studiul de astăzi este o parte din discuția apostolului despre lege și libertate, obicei și conștiință, în chestiuni care erau proeminente în timpul scrierii. Cu vigoarea lui obișnuită, Sf. Pavel întocmește cărarea purtării creștinești cuvenite, în armonie cu a doua mare poruncă a Legii Divine: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Deși lecția poate fi aplicată într-o măsură la orice ființă inteligentă, totuși strict, în special, în deosebi se aplică la orice membru consacrat al Bisericii lui Cristos.

Importanța puterii de voință tare

Toți oamenii au voință și este important ca toți să învețe s-o folosească. Cum vrea omul, așa este el! Cei fără voință, cei nepăsători, nu sunt adevărați bărbați și femei. Pentru ca cineva să fie erou în luptă, trebuie să aibă o voință puternică; și influența și valoarea personalității vor fi în măsura corectitudinii ei. Copiii nu trebuie educați să nu aibă nici o voință, ci, dimpotrivă, să aibă o voință supusă conducătorilor cuveniți și îndrumătorilor vieții — părinților, învățătorilor pământești și mai târziu voinței divine.

În studiul nostru apostolul se adresează acelora care-și supun voința Domnului, acelora care au acceptat voința divină în loc de a lor proprie. Cei mai nobili și cei mai buni oameni ai lui Dumnezeu sunt aceia care au voință de fier, pe care și-au supus-o în întregime îndrumării și conducerii Domnului prin Biblie, Spiritul Sfânt și providențele divine. „Tatăl caută pe aceia, care să I se închine în spirit și în adevăr”.

Unii s-au născut cu voință puternică, alții, în mod natural, sunt mai curând șovăitori. În lume cei din urmă se afundă ori înoată, supraviețuiesc ori pier în vicisitudinile vieții, adesea controlată de legea cererii și ofertei și a supraviețuirii celui mai corespunzător. Inegalitățile de naștere sunt frecvent accentuate, și adesea dezastruos, de experiențele vieții. Unii din cei cu voință tare devin prinți ai comerțului, conducători de mari intreprinderi etc., alții devin hoți, criminali, etc., rezultatul depinzând în mare măsură de circumstanțe întâmplătoare.

Singura cale sigură pentru orice marinar pe marea furtunoasă a vieții este să ia la bord pe marele Pilot, Domnul nostru Isus Cristos. Deși, probabil, El rar ne va îndruma într-un port al bogățiilor și popularității pământești, totuși, dacă-I permitem, El ne va aduce în siguranță la portul dorit. Cu acest pilot, voința umană este ca un vas tare cu pânze largi sau cu motor puternic. Cu cât este mai mare puterea, cu atât este mai mare capacitatea și cu atât este mai folositor. Pilotul bun ne va îndruma în siguranță nu numai pe lângă stâncile dezastrului și pe lângă bancurile de nisip ale păcatului, ci și în portul vieții, bucuriei, păcii și tovărășiei Divine.

Nu numai cei cu voință tare au nevoie de acest mare Pilot. Cei cu voință slabă, natural, au nevoie de El tot atât de mult, deoarece, deși s-ar putea ca ei să nu se împotmolească cu același grad de forță, și astfel să naufragieze la fel de rău, totuși, tot atât de probabil, ar putea fi prinși în bancurile de nisip ale păcatului și într-o manieră neintenționată să nu realizeze în viață nimic ce să merite.

Creații noi în Cristos Isus

Cei care în timpul acestei Vârste Evanghelice fac o deplină predare a voinței către Domnul și primesc în schimb conceperea Spiritului Sfânt, scriptural sunt numiți Creații Noi în Cristos (2 Cor. 5:17). Voința lor este adusă în supunere la voința lui Dumnezeu. Lecțiile din Cuvântul Său, și toate experiențele vieții sub pregătire Divină, sunt promise a lucra pentru binele lor, să le întărească voința dacă este prea slabă, s-o facă potrivit flexibilă ((62)) dacă este prea rigidă, și în cele din urmă să facă din ea cât este posibil de mult în viața prezentă și s-o pregătească pentru viața viitoare.

Acestora li se adresează Sf. Pavel în studiul de astăzi. Ei sunt îndemnați să nu judece pe frați în sensul de a-i condamna, ci mai curând să se judece pe ei înșiși, să se critice pe ei înșiși, să facă din ei înșiși lumini strălucitoare și astfel să ajute pe frați, punând înaintea lor și înaintea lumii un exemplu nobil. Mai curând sau mai târziu cu toții trebuie să dăm socoteală înaintea Domnului. De aceea, judecarea altora nu este necesară. Deci, dacă ne-am judecat sau ne-am criticat unul pe altul în trecut, să evităm a face așa în viitor, și să ne criticăm numai pe noi înșine — cuvintele noastre, faptele noastre, gândurile noastre — pentru ca nimic din noi să nu pună o piatră de poticnire în calea altuia.

Curățenia sau necurățenia ceremonială a mâncării nu este nimic pentru creștin, care este liber de toată legea, cu excepția Legii Iubirii. Dar această Lege Divină ne controlează și ne interzice să poticnim sau chiar să întristăm pe un frate mai puțin informat decât noi. Cum ar putea unul care este condus de iubire să mănânce sau să bea, să acționeze sau să vorbească într-o manieră care ar cauza daună altuia? Este bine să avem libertate, dar s-o folosim așa încât să nu dăunăm celor mai puțin avansați decât noi.

Chemarea Vârstei Evanghelice este la co-moștenire cu Cristos în Împărăția Lui Milenară. Cei astfel chemați nu sunt sub robia Legii Iudaice, ci au libertate mai mare în Cristos. Dar, vom spune noi că avantajul legăturii noastre cu Domnul, ca moștenitori în perspectivă ai Împărăției, constă în principal în libertatea de a mânca și a bea ce ne place? Desigur că nu! Acestea nu sunt decât avantajele mai mici ale relației noastre binecuvântate cu Cristos și cu Împărăția. Binecuvântarea noastră principală constă în justificarea noastră, în pacea și bucuria în Spiritul Sfânt.

Să apreciem aceste binecuvântări principale ale noastre și privilegiile timpului prezent, pentru că, făcând așa, vom fi bine plăcuți în ochii lui Dumnezeu, și oamenii de asemenea vor aproba conduita noastră. Așa deci, să urmăm lucrurile care duc la pace și lucrurile prin care ne putem zidi unul pe altul. Nici măcar să nu riscăm daune față de cauza dreptății și față de lucrarea harului lui Dumnezeu în alții, folosindu-ne libertățile în vreun fel contrar binelui lor. Mai degrabă să socotim un privilegiu a ne lipsi de drepturile noastre, dacă astfel putem glorifica pe Dumnezeu și binecuvânta pe semenii noștri.

Credința față de condamnare

„Credința pe care o ai, o ai pentru tine, în fața lui Dumnezeu”. Adică, purtarea noastră exterioară nu trebuie în mod necesar să arate toată adâncimea cunoștinței, credinței și libertății noastre. Dumnezeu cunoaște inima. El vede progresul pe care l-am făcut, și va fi cu atât mai mulțumit de noi dacă de dragul fraților nu ne declarăm toate libertățile, atunci când și acolo unde cunoștința s-ar putea dovedi dăunătoare altora din familia Lui dragă.

Apostolul continuă să arate că dacă noi suntem critici în examinarea propriei noastre conduite și a propriilor noastre motive, putem găsi în ele ceva de un fel foarte asemănător cu acela pe care suntem dispuși să-l criticăm la alții, deși poate în legătură cu un subiect diferit (versetul 22). De exemplu, oricine judecă pe altul, admite sau deduce că purtarea altuia este inspirată de mândrie, ambiție, etc. Dacă ar fi să-și îndrepte critica asupra lui însuși, ar putea găsi ceva de același fel în propria lui inimă. Oricine deduce că aproapele lui este defăimător, și-l condamnă pe aproapele pentru aceasta, să-și întoarcă critica asupra lui însuși, niciodată asupra defăimătorului, să fie atent ca propriile cuvinte să fie întotdeauna fără reproș. Fericită și binecuvântată este persoana care, după o examinare de sine atentă, se găsește că este în întregime liberă de greșelile pe care le discerne în alții. Acestea sunt caractere excepționale.

Cu ideea greșită în minte, cuvintele apostolului din versetul 23 sună extrem de aspru. Multor minți, trudind sub înșelările Evului Mediu, li s-a transmis ideea că oricine își mânjește conștiința mâncând carne, care în mod greșit gândește că este necurată, va fi trimis într-o veșnicie de tortură. Dar n-a fost deloc asemenea gând în mintea apostolului, și, în mod cuvenit, nici nu se putea înțelege din cuvintele lui. Acolo el accentuează faptul că orice persoană care mănâncă carne, oricât de curată, dar care gândește că făcând așa comite un păcat, ar fi ca urmare sub condamnare pentru că și-a încălcat conștiința, părerea lui a ceea ce este voința Domnului; și că această condamnare a conștiinței ar acționa ca o barieră între el și Domnul, care judecă inima, nu numai conduita exterioară. O astfel de înstrăinare ar putea duce în cele din urmă la pierderea marelui premiu al Chemării Înalte, și, în acest fel, să ducă pe cineva în Turma Mare sau, posibil, în moartea a doua.

Aplicarea practică a principiului

Apostolul explică de ce ar ține această condamnare, spunând: „Pentru că nu face acest lucru din credință”, nu în armonie cu conștiința lui; și orice nu este în armonie cu conștiința și credința este un păcat.

Aplicarea acestui principiu la problema de a folosi ori nu băuturi alcoolice ar fi desigur folositoare tuturor din poporul Domnului. Ori cine folosește aceste băuturi când crede că folosirea lor este păcat, își violează conștiința. Ori cine le folosește cu deplina cunoștință că prin aceea altul ar fi afectat nefavorabil, încalcă Legea Iubirii — „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”. În zilele noastre această chestiune devine mai importantă decât oricând înainte, deoarece astăzi problema de conștiință în materie de folosire a băuturilor alcoolice este mai pronunțată decât oricând înainte.

În Corpul lui Cristos, membrii au diferitele lor slăbiciuni moștenite, împotriva cărora trebuie să ducă un război ((63)) de-o viață; iar uneori aceste slăbiciuni sunt de așa natură, încât se interferează într-o anumită măsură cu drepturile și comoditățile altora, ca și cu acelea ale posesorilor lor. În această privință apostolul oferă un cuvânt de sfătuire, zicând: „Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor neputincioși și să nu ne plăcem nouă înșine”. Asemenea iubire răbdătoare, îngăduitoare, este una din cele mai frumoase podoabe ale caracterului creștin.

Totuși, aceasta nu implică faptul că noi nu trebuie să mustrăm pe unul ca acesta și să nu ne străduim a-l ajuta să se scape de neputința lui. Aceasta trebuie s-o facem cu spiritul blândeții și amabilității, în timp ce îndurăm cu bucurie încercarea răbdării noastre, necăutând să ne plăcem nouă înșine, ci mai curând să ajutăm un frate sau o soră mai slabă. „Fiecare dintre noi”, cum sfătuiește apostolul, „să placă aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii”, nu pur și simplu prin ignorarea greșelii lui, ca și cum am considera-o fără nici o consecință, ci prin supunerea cu umilință și răbdare la neplăcere, chiar în timp ce cu blândețe îl îndemnăm să se străduiască împotriva ei.

Dacă acest spirit predomină, nu trebuie să fie nici o diviziune în Corpul lui Cristos, deoarece toți membrii vor avea grijă și dragoste reciprocă unul pentru altul; grijă care caută să încurajeze tot ce este bun și să descurajeze tot ce este nepotrivit; dragoste care-și aruncă mantia peste deformitate și care se străduiește mai degrabă să ascundă o greșeală decât să expună pe fratele mai slab reproșului altora. Astfel, în adevăratul corp al lui Cristos, care este împletit împreună în iubire, dacă un membru suferă, toți membrii suferă cu el în măsura în care sunt mai mult sau mai puțin direct asociați cu el; sau, dacă un membru este onorat, toți membrii se bucură cu el, și, într-un anumit grad, îi împărtășesc onoarea, întocmai cum, atunci când într-o familie pământească un membru se ridică la distincție onorabilă, toți membrii participă la onoare și bucurie.