Mântuitorul lumii

2 Corinteni 5:14-21

„Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos.” Galateni 6:14.

R5596 W. T. 15 decembrie 1914 (pag. 378-380)

Studiul biblic de astăzi ne amintește din nou de faptul că Isus este Mântuitorul nu numai al Bisericii, ci și al lumii. În trecut studenții Bibliei au trecut cu vederea acest mare adevăr, spre confuzia lor. Acum vedem că Dumnezeu a pregătit două mântuiri în mod clar diferite — cea pentru Biserică în Veacul Evanghelic, iar cea pentru lume în Veacul care urmează acestuia — în perioada Împărăției lui Mesia.

Noi vedem nu numai că există două mântuiri, ci și că ele sunt total diferite, total diferite ca fel. Ele însă se aseamănă în unele lucruri. Ambele sunt mântuiri din păcat și din puterea și pedeapsa lui, din blestem — din necaz, durere, plâns, suspin, moarte. Ambele sunt mântuiri pentru o fericire veșnică. Dar aici asemănarea se sfârșește; fiindcă Biserica va fi mântuită printr-o schimbare de natură, în timp ce lumea va fi mântuită fără o schimbare de natură — printr-o înviere la perfecțiunea naturii umane.

Mântuirea Bisericii, care este acum în desfășurare, își are începutul cu „auzirea” credinței. Mesajul harului lui Dumnezeu este vestit ici și colo cu buze bâlbâitoare, care nu-i atrage pe mulți dintre cei mari sau înțelepți sau învățați, ci mai ales pe cei săraci din această lume, bogați în credință. Unii din aceștia care au o minte smerită, „inimă zdrobită și smerită”, sunt fermecați de Mesajul iertării păcatelor și al împăcării cu Dumnezeu prin Răscumpărătorul. Când aceștia vin și caută să se apropie de Dumnezeu, El prin providențele Sale Se apropie de ei. Dacă ei continuă să le fie foame și sete după Domnul și după Mesajul Său, El îi va sătura. Le va arăta Legământul Său. Îi va face capabili să înțeleagă termenii și condițiile în baza cărora pot fi primiți iarăși la părtășie cu Dumnezeu în calitate de copii iubiți — nemaifiind străini, înstrăinați — nemaifiind condamnați la moarte, ci dimpotrivă, îndreptățiți la viață.

Aici vor avea încă o încercare a iubirii lor pentru dreptate, a foamei lor după părtășie cu Dumnezeu; căci ceea ce se cere de la ei pare a fi solicitant la început. Aceste cerințe, așa cum sunt declarate de Învățătorul Însuși, sunt: „Dacă vrea cineva să-Mi fie ucenic, să se lepede de sine îsă renunțe la propria sa voințăș, să-și ia crucea îsă înceapă să trăiască contrar preferințelor sale, prin aceea că va face potrivit voinței divine în locul celei ale sale, acolo unde aceasta se interpune celei divineș, și să Mă urmeze”. Apoi trebuie să continue să urmeze în urmele Învățătorului — credincios până la moarte.

Unii, când află despre aceste condiții stricte ale uceniciei, se întorc și nu mai urmează în căutarea favorii Domnului, a iertării, a împăcării, a binecuvântării, a conceperii de Spirit sfânt. Este alegerea lor, și cursul lor va decide vrednicia sau nevrednicia lor de a fi numărați în clasa specială pe care Domnul o alege acum din lume ca să fie Biserica — „Mireasa, Soția Mielului”.

Binecuvântările credinței

Nu trebuie, prin urmare, să gândim despre aceia care resping crucea Domnului și refuză să facă o deplină consacrare a vieții lor, că sunt condamnați la chin veșnic sau la altceva. Chemarea Veacului Evanghelic este o favoare și un privilegiu. Cei care răspund primesc o binecuvântare specială; cei care resping pierd acea binecuvântare specială. Ei nu sunt condamnați (osândiți) în vreun sens al cuvântului din cauză că resping privilegiul umblării în urmele Învățătorului. Dimpotrivă, după cum declară Scripturile, ei sunt deja condamnați — condamnați în Adam, fiindcă ((738)) sunt membri ai familiei sale, părtași slăbiciunilor lui și nevredniciei de viață — părtași sentinței lui la moarte. Ei n-au scăpat de acea condamnare și astfel ei continuă sub ea.

Numai despre clasa Bisericii scrie Sf. Petru „după ce ați fugit de stricăciunea care este îîncăș în lume” (2 Petru 1:4). După cum a scris apostolul Pavel: „Eram din fire copii ai mâniei, ca și ceilalți îcare sunt încăș” (Efes. 2:3). Crezând în Cristos, acceptând condițiile Lui, devenind ucenicii Lui prin consacrare deplină, noi ne asigurăm iertarea păcatelor trecute și pe lângă aceasta ne asigurăm relația cu Tatăl Ceresc prin Răscumpărătorul nostru, Avocatul nostru. Acum acceptarea noastră este prin conceperea Spiritului sfânt, iar aceasta nu este acordată decât acelora care vin în modul stabilit de El.

Cei concepuți de Spirit sfânt sunt numiți scriptural „Creații Noi în Hristos”. Pentru ei „cele vechi s-au dus, toate s-au făcut noi”. Ei au scopuri noi, obiective noi, speranțe noi în viață. Pentru ei lucrurile pământești n-au nici o valoare, decât dacă pot fi folosite pentru a slăvi pe Domnul și a-L servi. Învățătura pământească, reputația, onoarea, titlurile, sunt valoroase numai când pot fi folosite în vreun fel pentru slava lui Dumnezeu — în serviciul Cauzei Sale sau în beneficiul semenilor, în special al celor din Casa Credinței. Pentru aceștia, perspectivele pământești, speranțele și ambițiile politice etc., nu sunt nimic, pentru că ei au în fața ochiului minții lor perspective cerești, care cuprind comoștenirea cu Cristos în Împărăția Sa Mesianică de o mie de ani, și după aceea glorie și onoare în plus în veacurile care urmează.

Dar toate aceste binecuvântări, observați, sunt auzite cu urechea credinței, văzute cu ochiul credinței. Astfel Domnul alege și atrage numai pe aceia care pot exercita și exercită credință; căci „fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu”.

Cei care, fie nu aud niciodată, sau dacă aud nu răspund, sau dacă răspund merg puțin apoi se opresc atunci când ajung la o probă hotărâtoare de negare de sine, renunțare la sine — aceștia pierd toate aceste binecuvântări spirituale pe care alții dacă sunt credincioși le obțin — onoare cerească, glorie cerească și nemurire, prin schimbarea naturii începute la conceperea lor și încheiate la completa lor schimbare prin Întâia Înviere. Pe aceștia apostolul îi descrie că sunt „semănați în slăbiciune și înviați în putere; semănați trup natural și înviați trup duhovnicesc; semănați în necinste și înviați în slavă”.

Dar chiar și aceia care pierd cele mai înalte binecuvântări și răsplăți ale lui Dumnezeu vor avea totuși deschise în față mari și minunate favoruri de la Dumnezeu, care au fost cumpărate, toate, cu sângele prețios al Răscumpărătorului — prin sacrificiul Său pentru păcatele noastre, prin supunerea vieții Sale pentru viața pierdută a lui Adam, pentru recuperarea lui Adam și a întregii sale rase de sub sentința sau blestemul morții. Aceste binecuvântări pentru lume însă nu vor fi văzute sau apreciate clar încă, decât de către aceia care sunt în mod special învățați de Dumnezeu — aceia care au fost concepuți de Spiritul sfânt și astfel făcuți capabili să înțeleagă „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:10.

„Mântuirea comună”

Punctul pe care-l aducem aici în discuție este că Dumnezeu a pregătit o mântuire pentru lume, precum și o mântuire pentru Biserică. Biblia ne spune despre aspectele generale ale acestor mântuiri. Ea ne asigură că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea îprecum și Bisericaș, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). Am observat la început că pedeapsa care este peste lume nu este o pedeapsă la chin veșnic, ci o pedeapsă la nimicire. Cristos a murit pentru ca omenirea să nu piară, ci la timpul cuvenit să fie recuperată din pedeapsa morții prin credință în Cristos și ascultare de El.

Numai puțini pot exercita marea credință care este necesară pentru un loc în răsplata cerească în calitate de membri ai clasei Miresei Sale. Curând, când cunoștința de Dumnezeu va umple tot pământul după cum apele acoperă fundul mării, toți vor înțelege; toți vor auzi și vor putea crede în bunătatea lui Dumnezeu și în aranjamentul Său minunat pentru om. Cei care atunci vor crede și care atunci vor accepta favoarea lui Dumnezeu în baza condițiilor ei de loialitate și ascultare după cea mai bună capacitate a lor, vor fi binecuvântați prin Împărăția lui Mesia.

Binecuvântarea, așa cum o descrie Biblia, va fi îndepărtarea blestemului și introducerea în locul blestemului a „binecuvântărilor Domnului care îmbogățesc și El nu lasă să fie urmate de vreun necaz”. Această lucrare de îndepărtare a blestemului și de introducere a binecuvântării este lucrarea stabilită pentru Împărăția lui Mesia timp de o mie de ani.

Putem fi siguri că până când Împărăția Sa se va sfârși și aceasta va fi predată Tatălui, Domnul nostru va fi îndeplinit toată lucrarea mare care I-a fost încredințată de Tatăl și pentru care Și-a arătat vrednicia prin cooperarea Sa la Planul Tatălui, până acolo încât a murit pentru omenire. Și acest Împărat al Slavei, Mesia, va avea ca asociați pe acei cărora, asemenea Lui, le place să facă voia Tatălui — acei cărora le place să meargă pe urmele Lui. Perfecțiunea Lui, sacrificiul Lui, care acoperă defectele lor prin cădere, le dă posibilitatea să devină sacrificatori împreună cu El. Despre aceștia apostolul scrie: „Dacă ((739)) răbdăm, vom și împărăți împreună cu El; dacă am murit împreună cu El, vom și trăi împreună cu El”.

Noi creaturi În Cristos

În studiul de astăzi Sf. Pavel se ocupă în special de clasa Bisericii. El ne arată că iubirea lui Cristos este aceea care a exercitat puterea constrângătoare, atrăgătoare asupra inimilor noastre. Iubirea lui Cristos este numai iubirea Tatălui, dar noi ca oameni n-am putea înțelege iubirea Tatălui. Noi suntem făcuți capabili să înțelegem acea iubire așa cum a fost mainfestată de Răscumpărătorul nostru, și astfel prin El noi privim în sus spre Tatăl și suntem capabili să apreciem ceva din iubirea care este în afara oricărei înțelegeri umane. După cum arată Sf. Pavel, iubirea lui Cristos a fost arătată prin aceea că El a murit pentru toți. Când spunem „pentru toți”, înseamnă că întreaga rasă era moartă, că nimeni n-avea dreptul la viață veșnică și că nimeni nu se putea recomanda singur lui Dumnezeu așa încât să fie vrednic de viață veșnică.

Apostolul spune că toți cei care-și dau seama de acest lucru pe deplin, clar, trebuie să arate acest fapt prin consacrarea vieții lor Domnului, să trăiască pentru El, să-I cunoască voința, să-și dea viața în serviciul Celui care a murit pentru ei și care a înviat. Aceștia au o iubire specială pentru Domnul și, în mod cuvenit, au o iubire specială unul pentru altul. Ei caută să trăiască, nu după carne, ci după Spirit — în armonie cu conceperea Spiritului sfânt, pe care ei l-au primit.

Astfel ei se gândesc tot mai mult la Cristos, nu ca la Omul Isus, ci ca la Domnul glorificat. De asemenea ei învață să se gândească unul la altul, nu după trup, ci după inimă: căci „dacă este cineva în Hristos, este o creație nouă”. Pentru aceștia, lucrurile pământești — speranțele, scopurile și perspectivele pământești — au trecut, toate s-au făcut noi. Ei au speranțe noi, ambiții noi, relații noi. Dacă vor fi credincioși, ei vor primi lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc.

Aceste lucruri sunt de la Dumnezeu. Ele nu sunt prin întocmirea apostolului, nici din inițiativa lui Isus. Tatăl Însuși a inițiat tot Planul și aranjamentul. El ne-a împăcat deja cu Sine prin Isus Cristos. Noi suntem predați cu totul Lui. N-avem nici o răzvrătire în inimi. El ne-a împăcat cu Sine prin Fiul Său; și Dumnezeu n-are nimic împotriva noastră. „Nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus”. Păcatele lor sunt iertate. În loc să-i condamne, Dumnezeu îi îndreptățește. După cum spune Sf. Pavel: „Dumnezeu este Acela care îndreptățește. Cine-i va condamna? Hristos a murit”, dând satisfacție deplină pentru păcatele noastre.

Slujba împăcării

Acestor Creaturi Noi, concepute de Spiritul sfânt, li s-a dat să facă o lucrare. Nu numai că ei vor avea o lucrare în viitor ca împărați și preoți, moștenitori împreună cu Cristos în binecuvântarea lumii, ci ei au de făcut o lucrare și în prezent, o lucrare pentru Dumnezeu. Ei trebuie să fie ambasadori pentru Dumnezeu. Trebuie să fie reprezentanții Lui printre oameni. Trebuie să caute să spună Mesajul Iubirii lui Dumnezeu celor care nu-l înțeleg. Trebuie să spună calea de întoarcere la Dumnezeu celor care nu cunosc calea și celor care fac dovada unei dorințe de împăcare. Ei sunt astfel slujitori sau servitori ai căii împăcării chiar în prezent. Toți cei împăcați în prezent prin credință și ascultare au privilegiul să devină astfel membri ai clasei Mireasă — moștenitori împreună cu Cristos în Împărăția Sa.

Se va observa că cuvântul „vă” din versetul 20 (2 Cor. 5) este în caractere cursive, indicând că nu se află în original. Acest pasaj nu sună bine cu acest cuvânt „vă”. Ar trebui omis. Dumnezeu nu îndeamnă Biserica prin Biserică sau ei unul pe altul să se împace, fiindcă toți din Biserică sunt împăcați.

Apostolul ne spune că Dumnezeu prin noi îndeamnă omenirea — toți cei care au ureche de auzit — să se împace cu El, spunându-le că este dispus să Se împace cu ei și explicându-le baza acestei împăcări, și anume, că Cristos a luat locul păcătosului, că El personal n-a cunoscut păcat, ci a fost sfânt, nevinovat, despărțit de păcătoși, și că aceia care primesc acest Mesaj pot avea privilegiul să vină în starea dreaptă, acceptabilă pentru Dumnezeu, și astfel să fie introduși în clasa Miresei, care vor completa preoțimea Împărătească dincolo de Văl și timp de o mie de ani vor avea lucrarea glorioasă de binecuvântare a tuturor familiilor pământului.