BINECUVÂNTAREA „PAHARULUI MÂNTUIRII”

Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui față de mine? Voi înălța paharul mântuirilor și voi chema Numele Domnului. Îmi voi împlini jurămintele făcute Domnului în fața întregului Său popor. Psalmul 116:12-14 .

R5538 W. T. 15 septembrie 1914 (pag. 279-281)

Pentru Israelul Spiritual aceste cuvinte au o semnificație deosebită pe care ele nu o puteau avea pentru profetul David. Cu toate acestea, presupunem că profetul a avut în măsură considerabilă gândul potrivit în privința sentimentului acestor cuvinte. Fără îndoială că împăratul David a simțit o apreciere a bunătății lui Dumnezeu. Psalmii lui ne arată că el a avut o inimă plină de apreciere, recunoștință pentru binecuvântările pe care le-a primit de la Domnul. Pe bună dreptate inima sa a strigat: „Cum voi răsplăti Domnului?” Ce pot da în schimb pentru toată bunătatea Lui iubitoare?

David cunoștea promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam; el știa că Dumnezeu va binecuvânta cândva toate familiile pământului și că această binecuvântare va veni prin Sămânța lui Avraam. Copiii lui Israel știau că ei erau sămânța lui Avraam. Împăratul David era unul dintre aceștia, și el a simțit că într-un fel va fi identificat cu această Promisiune. Chestiunea a fost mai mult sau mai puțin neclară pentru el; dar, cu toate acestea, Sămânța lui Avraam urma să binecuvânteze lumea.

În propunerea „Voi înălța paharul mântuirii”, credem că psalmistul avea în minte că va accepta toate experiențele pe care Domnul le considera necesare pentru el; pentru că trebuia să aibă o parte în acea mântuire. El va continua să cheme pe Domnul ca să poată avea o astfel de parte; își va împlini angajamentele față de Domnul „în fața întregului Său popor”. El își luase angajamente ((827)) solemne și le va împlini — va considera aceasta ca un privilegiu; și va găsi plăcere în a face voia lui Dumnezeu.

Semnificația mai adâncă pentru Israelul spiritual

Pentru un creștin însă toate acestea au o semnificație mult mai adâncă. Începând cu Domnul nostru Isus, aceste cuvinte au o însemnătate deosebită pentru fiecare din fiii lui Dumnezeu chemați la comoștenire cu marele Cap al Bisericii. După ce au fost concepuți de Spiritul sfânt și au fost primiți în calitate de fii, aceștia doresc să răsplătească în mod special pentru toate îndurările lui Dumnezeu. Aceștia au iertarea reală prin Isus pentru păcatele lor, în timp ce David n-a avut-o. Păcatele lui au fost acoperite numai tipic; și dacă el a putut spune: „Cum voi răsplăti?” desigur că noi ar trebui să spunem cu mult mai mult: „Cum voi răsplăti eu Domnului?”

Apostolul Pavel ne îndeamnă: „Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, aceasta este slujirea voastră înțeleaptă”. Deci aceasta este ceea ce dăm noi bucuros — trupurile noastre ca jertfe vii. În fiecare inimă cu adevărat nobilă recunoștința este coarda sensibilă la bunătate și iubire; și nici o armonie nu este mai dulce sau mai inspiratoare de fapte nobile și de scopuri înalte. Dumnezeu vrea ca copiii Lui să cultive toate harurile adevăratei nobleți și ale excelenței morale, atât spre folosul lor, cât și spre folosul altora. De aceea este foarte potrivit să observăm fiecare faptă de iubire și bunătate față de noi și să fim atenți să întoarcem recunoștința și aprecierea cuvenită. De câte ori iubirea rămâne neapreciată din cauză că egoismul sau nepăsarea nu lasă loc instinctelor mai nobile ale sufletului!

În timp ce iubirea umană și actele de bunătate cer de la noi adesea exercitarea acestui har al recunoștinței și aprecierii, cu atât mai mult bunătatea constantă și îndurarea gentilă a Tatălui nostru ceresc provoacă astfel în mod potrivit ființa noastră interioară să răspundă cu recunoștință mulțumitoare și laudă! Lui îi suntem îndatorați pentru fiecare bun pe care-l avem. Ce implică aceasta pot ști numai cei care au fost aduși de iubirea Sa în locul tainic al Celui Preaînalt și făcuți să se ospăteze din „grâul cel mai bun”, bogăția din Magazia Tatălui nostru. Noi suntem obiectivele speciale ale harului Său.

„Bunătatea Sa iubitoare, o, ce mare e!”

Și care dintre noi nu poate urmări un șir lung de providențe speciale pentru noi? Care dintre noi, dacă facem o retrospectivă mentală a vieții noastre, nu poate exclama cu poetul:

„Privind în urmă laud calea în care
Dumnezeu m-a condus zi de zi!”

Cât de minunat a îndrumat Domnul pe poporul Său! Copiii Săi au fost întotdeauna în grija Sa constantă. Nici un lucru bun nu le-a fost refuzat, și toate lucrurile au fost făcute să lucreze împreună spre binele lor dacă L-au ascultat. Cine s-a încrezut în Domnul mulți ani, prin soare și umbră, prin zâmbete și lacrimi, prin ape liniștite și prin furtună și vijelie, n-a pus la încercare veridicitatea promisiunilor Sale prețioase și credincioșia Sa durabilă! În mod sigur, „Nici unul din toate cuvintele bune, rostite asupra voastră de Domnul Dumnezeul vostru, n-a rămas neîmplinit!” (Iosua 23:14). În cele mai mici și în cele mai mari afaceri ale vieții noastre El a vegheat întotdeauna asupra intereselor noastre. Fiecare nor a avut o margine aurie!

Cum vom răsplăti deci Domnului pentru toate binefacerile Sale? Ce avem noi de fapt ce n-am primit de la El? Nimic! Așa cum unui părinte tandru îi place să-și vadă copilul acceptând cu apreciere favorurile sale, așa privește Tatăl nostru ceresc atitudinea noastră față de El, și manifestarea noastră de apreciere a favorurilor și iubirii Sale față de noi. Negrăitele Sale daruri pentru noi au fost cumpărate cu un preț mare pentru inima Sa. Deci vom lua cu mulțumire paharul mântuirii, prin credință în Răscumpărătorul nostru, și ne vom împlini angajamentele față de Domnul. Vom bea acest pahar cu dragul nostru Învățător — acest pahar al suferinței și al bucuriei. „Vom fi plini de încredere și nu ne vom teme de nimic.”

Tatăl a făcut o pregătire specială pentru cei care s-au predat Lui complet. Experiențele pe care lea aranjat pentru ei constituie „paharul mântuirii”. Și acceptând acest pahar de la Domnul, noi acceptăm toate experiențele care ne vin în providența Sa, oricare ar fi ele — bucurie sau tristețe, durere sau plăcere sau orice altceva. După cum a exclamat Isus: „Nu voi bea paharul pe care Mi L-a dat Tatăl să-l beau?”, tot așa trebuie să fie și cuvintele inimii noastre. A fost prezis în tip despre Domnul nostru că va fi înălțat, întocmai cum Moise a înălțat șarpele în pustie. El știa că trebuia să fie marea Jertfă antitipică pentru Păcat; că trebuia să fie „făcut păcat” pentru omul decăzut. Totuși El S-a declarat foarte doritor să bea acest pahar pe care Tatăl I l-a dat. Și acesta este paharul pe care El ni l-a dat.

Mântuitorul nostru le-a spus ucenicilor Săi care doreau să stea lângă El în Împărăție: „Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu?” El a continuat să bea paharul până la sfârșit — El a băut drojdiile din pahar. Și așa va fi și cu urmașii Săi. Noi trebuie să bem din același pahar. Este paharul nostru personal, și totuși este paharul Lui. Dacă vom fi cu adevărat loiali vom accepta partea noastră din pahar cu mulțumire, cu bucurie. Și știm că în timp ce vom bea din el, El va fi cu noi; nu vom fi singuri. El supraveghează experiențele fiecăruia dintre membrii Săi; și cu fiecare ispită și încercare El va da ceva cale de scăpare, dacă încercarea amenință să devină prea severă.

Paharul bucuriei în Împărăție

Cu ocazia instituirii Memorialului morții Sale, Învățătorul vorbind cu apostolii a spus: „Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăția Tatălui Meu” (Matei 26:29). Domnul nostru compara aici cele două Zile mari — Ziua de suferință și Ziua de glorie. Acest Veac Evanghelic a fost Ziua de suferință. Veacul Milenar va fi Ziua de glorie și se vorbește despre ea în mod special că este „Ziua lui Hristos”.

((828))

Rodul viței, paharul literal, reprezintă două gânduri. Paharul cu vin este produs cu prețul vieții strugurilor. Strugurele își pierde individualitatea. Sucul este stors și astfel rodul viței este gata pentru folosire. Paharul cu vin — sucul strugurilor — reprezintă însă nu numai zdrobirea strugurilor, ci și înviorarea care urmează. Așa este când bem din acest pahar metaforic. Pentru noi simbolizează suferințele și moartea Mântuitorului nostru, și participarea noastră cu El la aceste suferințe. Dar vinul reprezintă și bucurie, veselie, și așa este folosit în Scripturi. Astfel, în sensul în care Domnul a folosit cuvintele „rodul viței”, citate în paragraful precedent, paharul a reprezentat bucuriile Împărăției.

În experiențele pământești ale Domnului nostru Isus, Tatăl a marcat un anumit curs specific. Acest curs a constituit paharul Său de suferință și moarte. Dar Tatăl I-a promis că după ce va bea acest pahar cu credincioșie, Îi va fi dat un alt pahar, o altă experiență — glorie, onoare și nemurire. Și apoi Mântuitorul a fost autorizat de Tatăl să facă aceeași propunere acelora care ar dori să devină urmașii Săi — că dacă vor suferi cu El, vor bea paharul Său al morții cu El, vor participa apoi cu El la paharul Său de bucurie.

„Acum este timpul potrivit”

Paharul nostru este un pahar al bucuriei dar și un pahar al amărăciunii. Dar când suntem chemați să bem o sorbitură amară, să ne amintim de El, care S-a împărtășit cu curaj și credincioșie din această amărăciune, bucurându-Se să facă voia Tatălui; să ne încurajăm și de asemenea să ne bucurăm că suntem socotiți vrednici să ne împărtășim din acest pahar cu preaiubitul nostru Domn. Și după cum Cel care a fost perfect a avut nevoie de putere și ajutor divin în ceea ce privește experiențele Sale în băutul paharului, după cum La căutat pe Tatăl în rugăciune serioasă pentru ajutorul necesar, așa trebuie să facem și noi. Noi trebuie să fim în gardă în mod continuu ca să nu intrăm în ispită, ca să nu ne întoarcem privirea de la El, singurul de la care ne vine ajutor.

„Îmi voi împlini jurămintele făcute Domnului acum”, a spus psalmistul. Și „acum este timpul potrivit — acum este Ziua Mântuirii” — pentru Biserică. Acum este timpul când să fie aduse sacrificiile — nu în curând. Domnul astfel a aranjat, încât acest Angajament pe care ni-l luăm, acest Legământ de Sacrificiu, trebuie să fie împlinit de noi. Carnea pe care am consacrat-o trebuie consumată. Dacă încercăm să retragem jertfa de pe altar, vom fi tratați într-un astfel de mod încât carnea va fi distrusă; altfel noi înșine vom fi distruși. Dacă bem cu credincioșie paharul pe care Tatăl l-a pregătit pentru noi, vom primi după aceea binecuvântările pe care El le-a promis celor care beau astfel. De aceea, acum, în viața actuală, noi bem din acest pahar pe care El ni L-a dat; căci dacă nu facem aceasta acum, nu vom avea parte de binecuvântările Împărăției în viața care vine.

În cazul Domnului nostru, răstignirea literală a fost necesară. El a trebuit să suporte cea mai deplină măsură a cerinței Legii; a trebuit să suporte pedeapsa fiecărei încălcări a ei, întocmai ca în cazul celui mai josnic criminal sub Lege; altfel n-ar fi putut răscumpăra pe fiecare evreu. El trebuia să suporte blestemul Legii — trebuia să fie atârnat pe lemn. Dar în experiențele noastre, crucea nu va fi o cruce literală de lemn; cuiele nu vor fi cuie literale, ci partea noastră în mod sigur vor fi cuvintele amare, calomnia și denaturarea — și poate violența fizică într-o oarecare formă la unii dintre ultimii membri ai Corpului. Noi nu știm.

Pe calea crucii

„Oricine va vrea să-și scape viața, o va pierde.” Cu toții trebuie să trecem prin experiențe grele reprezentate prin teasc. Noi trebuie să ne dăm viața în serviciul divin. Trebuie să ne supunem experiențelor zdrobitoare, să fim șterși ca indivizi, în sensul omenesc, și să devenim Noi Creaturi. „Dacă suferim îcu Elș, vom și domni cu El” — și nu altfel. Astfel noi acceptăm cu bucurie invitația de a bea din paharul Lui. Și până când paharul nu este golit nu vom primi celălalt pahar — paharul bucuriilor Împărăției. Deși Domnul nostru a avut o mare binecuvântare în ascultarea pe care a dat-o Tatălui, totuși a fost un timp greu pentru El până chiar în ultimul moment, când a strigat: „S-a sfârșit”. Și așa este și cu Biserica. Noi trebuie să bem tot paharul; nimic din conținutul lui nu trebuie lăsat. Noi trebuie să suportăm toate experiențele.

Toate suferințele lui Cristos vor fi complete când Trupul lui Cristos își va fi terminat cursul. Domnului nostru I-a fost dat noul pahar al bucuriei când a fost primit sus în glorie. Atunci toți îngerii lui Dumnezeu I s-au închinat. Curând și nouă ni se va da paharul bucuriei. Fără îndoială că a fost un timp glorios când sfinții adormiți au fost treziți în primăvara lui 1878, și au intrat în răsplata lor și au primit paharul binecuvântării. Și unul câte unul, cei care au fost în viață și au rămas la Venirea Învățătorului sunt adunați Acasă. Fără îndoială că ne vom împărtăși cu ei în curând de această bucurie, dacă suntem credincioși. Noi credem că plinătatea bucuriei nu va fi atinsă până când toți membrii lui Cristos vor fi cu El dincolo de văl. Atunci vom fi părtași la Tronul Său și la gloria Sa. Atunci împreună cu Domnul nostru preaiubit vom bea din „vinul nou” în Împărăție; căci promisiunea este pentru toți sfinții Săi credincioși.

„Voi sunteți martorii Mei, zice Domnul”

Declarația de încheiere a psalmistului după cum este dată în textul nostru, este că el își va împlini jurămintele „în fața întregului Său popor îal lui Dumnezeuș”. Nu este destul că vom fi loiali în inima noastră, ci Domnul dorește o mărturisire publică, o mărturie înaintea oamenilor. „Căci cu inima ta crezi și ești îndreptățit și prin mărturisirea cu gura ajungi la mântuire” (Romani 10:10). Și toți martorii pentru Adevăr trebuie să fie martiri pentru Adevăr. Cu alte cuvinte, ei trebuie să fie dispuși să sufere pentru el. Și în mare măsură așa va fi cu acei care sunt credincioși, curajoși, ținând sus steagul Adevărului. Ei vor fi ținte ale Adversarului.

Învățătorul nostru a spus că oricine nu-L va mărturisi înaintea oamenilor, nici El nu-l va mărturisi înaintea Tatălui și a sfinților îngeri.

((829))

Numai cei care sunt cu totul loiali trebuie să facă parte din această companie de elită al cărei Cap este Domnul nostru și care în curând va fi adunată în Grânarul ceresc.

Să apreciem deci tot mai mult acest „pahar al binecuvântării” pe care suntem privilegiați să-l bem cu Învățătorul nostru binecuvântat; și să „chemăm numele Domnului” pentru har de ajutor la fiecare timp de nevoie. Noi avem nevoie de El în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare moment. Și putem veni la Tronul Harului oricând în numele marelui nostru Avocat.

Urechea Tatălui nostru este întotdeauna deschisă la strigătul copiilor Lui. Ei Îi sunt așa de dragi „ca lumina ochiului Lui”. Ei „sunt gravați pe palmele mâinilor Sale”. „Cum mângâie pe cineva mama sa, așa vă voi mângâia Eu”, este promisiunea Lui făcută celor care sunt ai Lui. Tot ce putem noi da este în cel mai bun caz foarte, foarte puțin în schimbul tuturor darurilor Sale, pentru tot harul Său neîntrecut față de noi. Dar măsura iubirii și zelului care însoțește acel puțin al nostru va arăta măsura recunoștinței noastre față de Tatăl nostru ceresc și față de marele nostru Răscumpărător.

„Ce-Ți voi da eu Ție, Doamne?
Iubirea Ta întrece toată gândirea mea!
Care poate fi tributul potrivit
Pentru Cel care mi-a cumpărat sărmana viață?
Cine m-a căutat în starea mea joasă,
Și m-a ridicat pe înălțimile divine!
Ce cuvinte pot reda potrivit lauda Ta,
Sau ce gând care să cuprindă o iubire ca a Ta?
Ce-Ți voi da eu Ție, Doamne?
Îmi aduc inima, puterea, viața!
Și mâinile și glasul în serviciu bucuros,
Ție, Mântuitorul și Regele meu!”