CE ÎNSEAMNĂ VORBIRE DE RĂU

„Să nu vorbească de rău pe nimeni.” Tit 3:2.

R5528 W. T. 1 septembrie 1914 (pag. 264-266)

Porunca apostolului este foarte clară; să nu vorbim de rău pe nimeni. Se ridică atunci întrebarea: Ce vrea să spună apostolul Pavel aici? Vrea el să spună că nu trebuie să vorbim nimic despre nimeni cu intenție rea față de el? Sau vrea el să spună: Nu vorbiți de rău, oricare ar fi intenția? Noi răspundem că știm în mod sigur că a vorbi de rău cu un motiv rău, cu intenție rea, ar fi o crimă odioasă, în special pentru un copil al lui Dumnezeu. Dar credem că apostolul a vrut să spună: Indiferent de motivul vostru, nu vorbiți de rău pe nimeni. Dacă acesta este gândul apostolului — și noi credem că nu poate fi contestat — acesta pune o obligație foarte riguroasă pentru tot poporul Domnului. Dacă motivul vorbirii de rău ar fi rău, cu atât mai rău; dar bun sau rău, „Să nu vorbească de rău pe nimeni”.

Acum intervine o altă întrebare: Ce este vorbirea de rău? Răspundem: Acest subiect are diferite laturi. A vorbi de rău este a vorbi ceva ce este vătămător; de aceea nu trebuie să spunem nimic care ar leza pe cineva. Este foarte ușor să înțelegem dreptatea și caracterul rațional al acestei cerințe dacă aplicăm Regula de Aur. Am dori noi ca cineva să ne facă rău? Am dori noi ca cineva să vorbească disprețuitor despre noi, să comenteze greșelile noastre, sau ceea ce ar considera greșeli cel care vorbește, și astfel să ne înjosească în ochii altora? Dacă poporul Domnului ar învăța să aplice Regula de Aur la fiecare afacere a vieții, ar fi desigur de foarte mare ajutor.

Unii dintre cei mai conștiincioși creștini au dificultăți pe această linie. În chestiunea vorbirii de rău unii gândesc: Este motivul meu corect? Ei uită că motivul lor în a vorbi defavorabil despre alții nu are nimic de-a face cu porunca apostolului. Indiferent care este motivul, nu trebuie să vorbim de rău. Întrebarea nu este: Am avut eu o intenție bună sau una rea? ci: Vorbesc eu de rău? Spun eu ceva contrar Regulii de Aur — ceva ce nu mi-ar plăcea să se spună despre mine? Am vrea să putem insufla acest gând în inima și mintea fiecărui cititor al acestei reviste.

Este aducerea la cunoștință a Încălcării regulilor o vorbire de rău?

Acum intervine o altă înrebare: Cum trebuie să aplicăm porunca din textul nostru acasă, de ((842)) exemplu, sau la serviciu? Să presupunem că suntem legați de un serviciu sau de un cămin unde sunt stabilite anumite reguli pentru conducerea acelui serviciu sau cămin. Ar fi în acest caz vorbire de rău din partea noastră să raportăm vreo încălcare a acestor reguli? Aceasta nu o considerăm vorbire de rău. Dacă noi înșine am încălca acele reguli, persoana care ne-ar raporta ar face bine — nu ne-ar face rău sau nedreptate sau pagubă. Prin neraportarea infracțiunii sau încălcării regulilor, persoana ar încuraja în noi continuarea căii greșite.

Poporul Domnului trebuie să aibă întotdeauna numai motive bune pentru oricare cale pe care ar urma-o. A avea alt motiv decât unul bun în relațiile cu alții ar însemna să avem un motiv criminal. De aceea nu trebuie să luăm în considerare motivul. Dar o persoană care acceptă o poziție într-un serviciu, într-o casă sau într-o instituție, acceptă și condițiile și diversele reguli legate de acea poziție. Fără îndoială că aproape toate regulile și regulamentele la un serviciu sau într-o casă sunt făcute nu cu scopul de a păgubi pe cineva, ci pentru bunul mers al afacerilor, al familiei sau ce ar fi. Prin urmare, respectarea tuturor acestor obligații trebuie considerată o responsabilitate serioasă. O încălcare a regulilor nu trebuie raportată într-un mod rău, ci numai ca un fapt.

Nu este necesar ca acela care informează să judece inima celui raportat. Nu este o chestiune de inimă rea. Dacă cineva are o minte nechibzuită, sau este uituc sau neatent și încalcă reguli importante, nu este judecare a inimii dacă am raporta astfel de caz — și în special acolo unde există o regulă ca astfel de cazuri să fie raportate. Este doar o problemă de datorie — un lucru obligatoriu, și este atât necesar cât și potrivit. Vedem acest principiu așezat în opera lui Dumnezeu în corpurile noastre. Dacă se întâmplă ceva în corp — de exemplu, dacă un deget este prins în ceva — nervii telegrafiază imediat creierului. Dacă un picior este rănit, faptul este telegrafiat creierului imediat. Să presupunem că n-ar exista nici un mijloc de a comunica creierului lezarea unui membru al corpului. Să presupunem că n-ar exista nervi senzitivi care să transmită mesajul. Persoana n-ar putea ști că și-a pierdut un deget de la mână sau de la picior. N-ar ști când și-a pierdut un picior, până s-ar împiedica și ar cădea.

Subiectul nu trebuie discutat cu ofensatorul

Noi nu trebuie să căutăm întotdeauna să vedem dacă problemele noastre personale sunt lezate. Știm că noi, ca și ceilalți, avem imperfecțiuni. Dacă ceilalți calcă din neatenție pe degetul nostru, știm că poate și noi călcăm uneori pe al altora. Dar chestiunile personale sunt diferite de cele care aparțin de familie sau de serviciu. Nu este amestec în treburile altora dacă raportăm încălcările regulilor casei sau ale serviciului. În interesul fiecărui membru al unei familii sau al unei instituții trebuie avut grijă de interesele întregului corp, într-un mod potrivit și rațional.

N-ar fi potrivit pentru nimeni dintr-un birou să încerce să pună la punct pe fiecare de acolo. Nu este treaba nimănui să umble și să corecteze pe alții; aceasta nu-i treaba lui. Dar dacă altul încalcă regulile, este treaba lui să raporteze faptele — faptele, fără vreo culoare. Dacă am face altfel, dacă toți care ar observa o infracțiune ar merge la cel care a încălcat regulile și astfel ar încerca să pună în ordine toate afacerile serviciului sau ale familiei, ar fi o confuzie continuă. Cel care a încălcat regula ar fi înclinat să se apere și să spună: „Comportarea mea a fost bună și nu este treaba ta dacă poarta aceea a fost lăsată deschisă sau închisă” etc. Dar dacă poarta aceea este lăsată deschisă, este datoria ta să raportezi chestiunea autorității potrivite și astfel ești eliberat de responsabilitatea acelui lucru. Aceasta nu este o chestiune personală, care să fie tratată după regula din Matei 18:15-17. N-ar fi datoria noastră să le spunem lui Tom, Dick, Harry, Mary și Jane despre acea chestiune. Există doar o singură persoană căreia să-i spunem; și raportul trebuie făcut cu toată amabilitatea.

O persoană care ar încerca să conducă toată casa sau biroul mergând la diferite persoane să se străduiască să le îndrepte, ar intra în bucluc. Dar dacă ar fi un nou-venit și el ar încălca neintenționat o regulă, ar fi bine să i se spună că regula casei este să se facă așa și așa. Dar n-ar fi potrivit să i se menționeze de mai multe ori. A doua încălcare ar trebui raportată, dar cu un spirit iubitor.

Diferite cazuri

Aplicând această chestiune la cursul nostru potrivit în Biserică, în chestiuni legate de noi personal, vedem în ce constă responsabilitatea noastră individuală. „Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur.” Domnul nostru nu Se referă la ceea ce face el împotriva altcuiva, ci împotriva „ta”. „Ei bine”, ar putea obiecta cineva, „eu cred că a făcut ceva împotriva lui cutare”. Am auzit pe cineva zicând: „Cred că fratele X nu se comportă corect cu soția sa”. Răspundem: „Aceasta este treaba lui și a soției lui; nu este treaba ta. Treaba ta este să ai grijă de soția sau de soțul tău, de părinții tăi, de copiii tăi, și să-i lași pe alți oameni în pace. Te sfătuim să te ocupi de tine. Fă-ți datoria în afacerile tale și abține-te de la comentarii asupra altora”.

Dar să presupunem că am vedea ceva radical greșit, să prespunem că am merge pe o stradă și am vedea un om bătând cu cruzime un cal, să nu spunem nimic? În astfel de caz, dacă am vedea un polițist, am putea spune: „Vrei te rog să iei cunoștință cum omul acela agresează acest cal?” Sau ar putea fi raportat la societatea umanitară, dacă ar exista una în localitate. Dacă un părinte ar bate cu brutalitate un copil, sau ceva de genul acesta, ar fi potrivit să raportezi autorităților chestiunea. Dar nu este treaba nimănui să umble încercând să îndrepte lucrurile în general. Lumea este plină de rău și va fi până când Împărăția va prelua controlul.

Noi credem că în ceea ce privește Biserica, numărul dificultăților pe care le vedem în lume ar fi mai bine să fie lăsate la o parte în general; căci dacă am încerca să îndreptăm tot ceea ce este greșit, nu ne-ar rămâne timp pentru a-L servi pe Împăratul împăraților și Domnul domnilor. Timpul nostru este destul de limitat, în cel mai ((843)) bun caz. Oamenii deja ne judecă greșit; de aceea facem bine dacă nu sporim opoziția fără să fie necesar. Dacă vreodată ar veni timpul când să ne terminăm datoriile față de Biserică și față de familiile noastre, atunci am putea să ne ocupăm de unele probleme din afară. Dar noi avem foarte puțin timp și ne rămâne o foarte mică ocazie să ne ocupăm de alte probleme în afară de datoriile necesare și de serviciul nostru pentru Domnul și pentru frați. Și pentru aceasta trebuie să fim foarte recunoscători; căci dacă atunci există opoziție împotriva noastră, aceasta este numai pentru că am fost credincioși Împăratului nostru ceresc.

Împăratul nostru nu ne-a dat încă autoritate să îndreptăm problemele lumii. Dar suntem instruiți că ar trebui să facem cunoscute principiile dreptății, când avem ocazie, fără să intrăm în vreo dispută. Când Împăratul nostru va interveni și Își va începe Domnia, și noi vom fi înălțați cu El, atunci vom arăta lumii ce guvern trebuie să fie! Dar, într-adevăr, pare surprinzător ce bune sunt legile chiar și acum. Suntem pur și simplu uimiți, de exemplu, când ne gândim la legile bune ale Statului New York. Este minunat cum Statul încearcă să se îngrijească de interesele majorității și ce mult se face pentru oameni; suntem bucuroși că sărmana lume este în stare să se descurce așa de bine. Admirăm ce s-a făcut în astfel de condiții adverse. Ce timp minunat va fi și ce lume minunată va fi când totul va fi sub Legea Dreptății!

O altă latură a chestiunii

Dar să revenim la această chestiune a vorbirii de rău în Biserică; să presupunem că un frate a fost nominalizat pentru poziția de Bătrân sau de Diacon, și să presupunem că după judecata noastră el este nepotrivit pentru o astfel de funcție, pentru anumite motive cunoscute de noi dar necunoscute restului Ecclesiei. Care ar trebui să fie calea noastră în această chestiune? Noi suntem sfătuiți să nu vorbim de rău pe nimeni. Atunci să ne ridicăm și să spunem: „Fraților, îl consider pe fratele A complet nepotrivit să fie Bătrân; știu că a făcut așa și pe dincolo; că a înșelat o femeie cu o sumă de bani” — sau oricare ar putea fi învinuirea? Să spunem așa? Nu, într-adevăr! Este datoria noastră să vorbim de rău în interesul Bisericii, să facem rău ca să iasă binele? În mod sigur nu! Dar creatura veche dorește întotdeauna o ocazie de a vorbi de rău; dă-i o mică ocazie și imediat va spune tot ce știe!

Atunci ce vom face? Ei bine, dacă am fi noi înșine un membru al acelei adunări, credem că am merge și i-am vorbi fratelui astfel nominalizat și i-am spune: „Frate A., sunt unele lucruri pe care le-am aflat despre tine pe care nu vreau să le spun nimănui. N-aș dori, dragă frate, să te vorbesc de rău deloc. Dar cred că acest aspect al vieții tale este greșit și n-ar fi corect ca această adunare să te aleagă. Nu doresc să le spun despre această chestiune. Vreau să te întreb dacă vei refuza să servești. Dacă promiți că vei refuza să fii ales, aceasta este tot ce-i necesar. Sau dacă crezi că eu nu procedez bine, atunci expune problema în mod public. Dacă nu faci aceasta și nu refuzi de a fi ales, atunci trebuie să declar chestiunea public — va trebui să spun ceea ce știu; pentru că știi că este cum spun. Am venit la tine cu bunătate și nu doresc să-ți fac vreun rău”.

Dacă fratele răspunde: „Ei bine, frate ——, voi refuza nominalizarea; și în ceea ce privește chestiunea pe care o menționezi, încerc să o corectez cât mai mult” — atunci i-am spune că suntem foarte bucuroși. Credem că în acest mod i-am face bine acelui frate. De asemenea am feri adunarea de ceea ce ar fi dăunător sau litigios și am păstra pacea. Pe de altă parte, dacă fratele ar discuta în contradictoriu, i-am zice: „Poți fi sigur că voi explica această problemă Bisericii, dacă nu refuzi nominalizarea; căci în acest mod spui că aprobi cursul tău în viață și rămâi așa”.

Dar dacă chestiunea ar fi ceva ce s-a întâmplat cândva demult în viața fratelui, el ar putea fi complet schimbat acum — în decurs de un an, sau doi, sau cinci sau oricâți au fost. Noi am fi bucuroși dacă el ar fi schimbat de la vechiul curs. Atunci am putea merge la fratele și să-i spunem: „Frate, am observat că vrei să accepți nominalizarea. Este viața ta complet schimbată?” Dacă el ar răspunde: „Da, frate; este schimbată complet”, atunci am fi bucuroși. Dar dacă s-ar înfuria și ne-ar spune că nu este treaba noastră, noi i-am spune: „Acum, frate, trebuie să raportez aceasta Bisericii. Prin purtarea ta arăți că susții același curs pe care l-ai avut înainte. Dacă eu aș fi făcut astfel de greșeală și aș continua să greșesc, aș dori să mi se verifice comportamentul. Așa că voi raporta acest lucru, pentru ca adunarea să poată analiza din nou dacă te vrea ca Bătrân (sau Diacon)”. Dar presupunem că fratele n-a fost nominalizat pentru funcție în Biserică? Atunci am considera că trecutul lui nu este treaba noastră.

Un cuvânt de îndemn ca încheiere

Nu trebuie să spunem niciodată ceva ce ar dăuna adevăratelor interese ale cuiva. Noi nu putem fi niciodată destul de atenți cu cuvintele noastre în privința altora. La unii dintre copiii Domnului pare să fie o tendință să-și îngăduie confidențe cu alți frați și să relateze întâmplări care se reflectă asupra unui alt frate sau soră, care arată anumite manifestări ale slăbiciunii aceluia. Dispoziția care astfel expune imperfecțiunile fraților în mod sigur nu este iubirea care acoperă (1 Petru 4:8). Știm pe unii care sunt demult timp pe calea îngustă, care se pare că nu și-au învins încă această dispoziție. Oare uită că ei înșiși au slăbiciuni poate la fel de pronunțate ca fratele sau sora pe care îi critică? Chiar faptul că ignoră porunca Învățătorului pe linia textului nostru dovedește lipsa lor de dezvoltare. Totuși, probabil că aceștia s-ar împotrivi la sugestia că sunt vinovați de vorbire de rău.

Fiecare urmaș al lui Cristos, cu cât va ajunge mai repede să vadă că toate acestea înseamnă calomnie, că acestea înseamnă a mânji numele bun al unui frate sau al unei surori, că este o încălcare directă a poruncii repetate a Cuvântului lui Dumnezeu și că defăimarea este furtul reputației altuia, cu atât mai repede el va vedea acest subiect cum este el de fapt, în toată hidoșenia lui — așa cum sigur apare în ochii Domnului. Odată ce vede chestiunea din punctul de vedere ((844)) divin, singurul punct de vedere adevărat, copilul lui Dumnezeu trebuie în mod sigur să se trezească la cea mai mare energie posibilă în învingerea acestor fapte ale cărnii și Diavolului. Toți cei care citesc aceste cuvinte să-și cerceteze inima și să se gândească la purtarea lor, și apoi să-și pună întrebarea: „Eu sunt acela?”

Toți cei care speră să fie socotiți vrednici de un loc în Împărăție, care vine atât de curând, să-și curețe aluatul cel vechi al răutății, invidiei, vorbirii de rău și intrigii, dacă a mai rămas ceva, pentru ca el sau ea să devină într-adevăr o asemănare a dragului Fiu al lui Dumnezeu. Carnea este foarte amăgitoare și este înclinată să caute tot felul de scuze pentru sine. Fiecare să facă din aceasta o chestiune de cercetare personală a inimii. Noi credem că a mai rămas numai foarte puțin timp în care să ne desăvârșim caracterul. Să ne rugăm mai serios ca oricând: „Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele și păzește ușa buzelor mele!”