Vol. 12 Septembrie-Octombrie 2005 Nr. 6

O ZI A ÎNTREBĂRILOR

Matei 22:15-22

„Dați deci Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” Versetul 21.

R5512 W. T. 1 august 1914 (pag. 235-236)

Studiul de astăzi ne arată că viticultorii răi, oaspeții nepregătiți, își îndrăgeau atât de mult metodele și teoriile proprii, încât aceasta i-a făcut orbi față de frumusețea Planului Divin așa cum este exprimat de Isus. Noi nu speculăm asupra acestei chestiuni. Sf. Petru, explicând celor care întrebau la Cincizecime, a spus: „Știu că din neștiință ați făcut așa îați răstignit pe Cristosș, ca și mai-marii voștri” (Fapte 3:17). Sf. Pavel a declarat: „Căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1 Corinteni 2:8). Eroarea, alimentată de încăpățânare și de planuri și aranjamente care nu sunt de la Dumnezeu, are întotdeauna un efect de orbire, în așa măsură încât apostolul declară că „dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioși”, care nu cred adevăratul Mesaj al lui Dumnezeu când acesta ajunge la ei.

Chiar și creștinii, în măsura în care sunt influențați de eroare ori de egoism și nu sunt plini de Spirit sfânt, sunt orbiți. Unii văd mai mult, iar alții mai puțin din lungimea, lățimea, înălțimea și adâncimea Iubirii lui Dumnezeu, care întrece orice înțelegere. Nu este de mirare că sf. Pavel s-a rugat pentru deschiderea ochilor înțelegerii noastre tot mai larg! Efeseni 1:18.

Înțelegând că învățăturile lui Isus influențau masele, cărturarii și fariseii înțelepți în felul lumii (și orbiți din punct de vedere spiritual), care cunoșteau șubrezenia învățăturilor lor, s-au gândit că puteau arăta faptul că și învățăturile lui Isus erau șubrede. În acest scop ei au trimis în mulțime pe unii dintre urmașii lor, pentru a pune întrebări și a încerca să-L prindă în cursă pe Isus, pentru a arăta șubrezenia speranțelor pe care El le insufla în popor, și astfel să-L discrediteze în ochii mulțimii. Prima dintre acestea a fost încercarea de a-L prinde în capcană ca să spună ceva ce să dovedească lipsa Lui de loialitate față de guvern și astfel să ducă la arestarea Lui ca persoană răzvrătită, care învăța contrar legii taxelor Cezarului. Pe de altă parte, dacă El susținea legea Cezarului, ei gândeau că astfel sar împotrivi sentimentului public.

Isus a avut o înțelepciune de Sus. Ca răspuns la întrebarea lor, „Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?”, El a răspuns: „«Pentru ce mă ispitiți fățarnicilor? Arătați-mi moneda pentru bir». Și ei I-au adus un dinar. El i-a întrebat: «Chipul acesta și inscripția de pe el, ale cui sunt?» «Ale Cezarului» I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: «Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!»”. Fără îndoială că ei s-au minunat de un asemenea răspuns și L-au lăsat! Într-adevăr, „Niciodată na vorbit vreun om ca Omul Acesta!”

Lucrurile care sunt ale Cezarului

Nu se poate spune că Învățătorul doar a evitat cu șiretenie întrebările. Unii oameni foarte ticăloși sunt în stare să evite întrebările și să râdă pe socoteala celor care întreabă. Dar în acest caz răspunsul a fost complet — adevărul și tot adevărul, în toate sensurile cuvântului pe deplin în armonie cu toate învățăturile Învățătorului. Urmașii Lui au fost instruiți să nu fie răzvrătiți, să nu fie certăreți, critici, ci să fie mulțumitori, sfinți, fericiți, supuși „puterilor care sunt”. Ei trebuiau să recunoască faptul că puterile care sunt ale împărățiilor actuale sunt rânduite de Dumnezeu, și nu numai de oameni.

Într-adevăr, împărățiile pământești nu sunt împărățiile lui Dumnezeu, cum pretind ele uneori. Într-adevăr, ele adesea sunt împărății și puteri uzurpate. Într-adevăr, ele uneori alimentează păcatul, nelegiuirea, nedreptatea, și sunt în mare măsură, după manifestările lor exterioare, rezultatul intrigilor și răutății omenești. Cu toate acestea, poporul lui Dumnezeu trebuie să ((870)) recunoască faptul că Iehova este marele Stăpân suprem; și că deși o parte din programul Său pentru prezent este să permită o domnie a Păcatului și a Morții prin oamenii păcătoși, totuși El exercită încă o astfel de supraveghere — de împiedicare a unui conducător sau de înaintare a cauzei altuia — după cum adeverește declarația că El rânduiește, autorizează sau permite aceste împărății. Ca atare, nici unul dintre copiii Săi ascultători să nu se gândească nici un moment să se împotrivească sau să răstoarne ceea ce a autorizat sau a permis Tatăl ceresc.

Scripturile spun că Dumnezeu este Cel care înalță și Dumnezeu este Cel care smerește; că El are la dispoziția Sa miriade care, plini de spiritul mâniei, urii, răutății și conflictului, oricând vine un moment potrivit, sunt gata să-și exercite puterea și să promoveze interesele lor egoiste. Deci, ori de câte ori dorește Domnul să facă o schimbare în conducerea și în aranjamentele Pământului, El trebuie doar să retragă mâna restrictivă a providenței Sale și imediat influențele rele vor realiza schimbarea. Cât despre poporul lui Dumnezeu, toți sunt îndemnați să fie făcători de pace, promotori ai dreptății, trăind în pace cu toți oamenii, pe deplin supuși „puterilor care sunt”, recunoscându-le ca fiind prin orânduire și permisiune divină.

În cazul Imperiului Roman, al cărui cap a fost Cezarul, observăm că Dumnezeu prezisese profetic, cu secole în urmă, prin profeția lui Daniel, ridicarea lui la stăpânire universală. N-a fost deci pentru Isus sau pentru vreunul dintre ucenicii Săi să vorbească împotriva reprezentanților acelei puteri romane. Dacă Roma guverna, Roma trebuia să fie susținută; și metoda de susținere era, destul de potrivit, prin taxare. Cât de drepte au fost deci cuvintele lui Isus: „Dați deci Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” Ne amintim că însuși Învățătorul a plătit bir, instruindu-l pe sf. Petru, când nu mai aveau bani, să prindă un pește din a cărui gură a scos moneda necesară pentru taxa lui și cea a lui Isus.

Dați lui Dumnezeu ce I Se cuvine

Dacă cei care întrebau aveau intenția să-și achite obligațiile față de Dumnezeu, ei ar fi fost într-o atitudine a minții atât de diferită, încât în loc să caute să-L prindă pe Isus în cursă prin cuvintele Lui, ar fi fost bucuroși să fie ucenicii Lui. Care sunt deci lucrurile lui Dumnezeu? Ce Îi datorăm noi? Răspundem că fiind creaturile Sale, noi suntem ai Lui. Orice talent și putere pe care le posedăm ar trebui în dreptate să fie folosite în serviciul Creatorului nostru și spre lauda Sa.

În plus, noi care recunoaștem faptul că am fost păcătoși prin natură, și că mila lui Dumnezeu a prevăzut o răscumpărare prin Cristos, trebuie să ne aducem cu bucurie corpurile ca sacrificiu viu, sfânt și plăcut lui Dumnezeu, serviciul nostru înțelept. Acest serviciu înțelept este accentuat când ne dăm seama de bunătatea lui Dumnezeu; și anume, că intenționează să binecuvânteze întreaga lume cu privilegiul restabilirii la tot ceea ce a fost pierdut prin Adam și a fost răscumpărat la Calvar. Când aflăm că această Chemare a Veacului Evanghelic este în vederea permiterii urmașilor lui Isus să fie asociați cu El în Împărăția Sa Mesianică, ar trebui să fim plini de respect, precum și de uimire. Dându-ne seama de posibilitățile unei astfel de chemări înalte, a unei astfel de schimbări a naturii și de obținere a gloriei, onoarei și nemuririi, ar trebui să-I dăm lui Dumnezeu tot puținul pe care-l avem, și să ne dăm seama că acesta este nevrednic de acceptarea divină, decât dacă este vrednic prin meritul Sacrificiului lui Isus. Noi suntem acceptați numai în Cel Preaiubit.

Împotrivire până la sânge

În deplin acord cu tot ceea ce s-a spus anterior este gândul că noi nu trebuie să dăm Cezarului lucrurile lui Dumnezeu. Aici este cursa pentru mulți din poporul lui Dumnezeu. Ei înțeleg că prietenia lumii poate fi cumpărată numai cu prețul sacrificării Adevărului. Ei sunt din ce în ce mai convinși de adevărul cuvintelor Scripturii: „Nu vă mirați dacă lumea vă urăște”; „Întunericul urăște lumina” etc. Chiar dacă ei dau Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și fiecărui om ce i se cuvine — „cui datorați cinstea dați-i cinstea” etc. — cu toate acestea, standardul lor este atât de diferit de cel al lumii, iar punctul lor de vedere despre toate lucrurile este atât de diferit, încât aceasta dă naștere unui antagonism, unui conflict de interese.

Astfel Isus a spus: „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15:18, 19). Au imprimat tot mai mult asupra lor forța cuvintelor apostolului Ioan: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el”. 1 Ioan 2:15.

Toate acestea înseamnă că standardele, obiceiurile, ambițiile, vederile lumii etc., sunt atât de diferite de cele insuflate de spiritul Adevărului, încât este imposibil pentru acestea să se armonizeze pe deplin una cu cealaltă. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” Prin urmare, a sluji Domnului cu toată mintea noastră, sufletul și puterea, a-I da Lui ce I se cuvine, înseamnă a ne împotrivi vederilor și sentimentelor lumii. Acesta este adevăratul test al caracterului creștin. Numai cei care rezistă la acest test, adică „Dumnezeu întâi”, loialitate față de principiile pe care El le insuflă, pot spera să fie membri ai clasei Împărăției care se alege acum.

Cu alte cuvinte, a da lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Lui, ne va costa în cele din urmă orice interes și perspectivă pământească. Dar pentru cei loiali, credincioși, Dumnezeu prevede o compensare. În locul zâmbetului lumii pe care îl pierd, ei primesc zâmbetul Tatălui Ceresc și favoarea Răscumpărătorului lor. Ei au de asemenea promisiunea Învățătorului că vor primi însutit în această viață ca o compensare pentru tot ceea ce sacrifică pentru Cauza Lui, Cauza lui Dumnezeu, Cauza Adevărului Divin! Și cu această compensare abundentă în viața actuală vine asigurarea vieții veșnice în Veacul care vine, în condițiile favorabile ale acestuia.