Vol. 13 Noiembrie-Decembrie 2005 Nr. 1

VITICULTORII RĂI

Matei 21:33-46

„Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie în capul unghiului.” Matei 21:42.

R5504 W. T. 1 august 1914 (pag. 221-223)

Nu numai că Răscumpărătorul a învățat mai ales prin pilde, dar aproape toate aceste pilde au avut direct sau indirect legătură cu Împărăția. Motivul acestui lucru este clar. Planul divin necesită stabilirea Împărăției Dreptății prin Puterea Divină pentru înfrângerea Prințului Întunericului și a domniei sale, care de șase mii de ani este o Domnie a Păcatului și a morții. Deși nu vorbește direct de Împărăție, lecția de astăzi o indică indirect.

În timp ce întreaga lume zăcea în întuneric și păcat și sub sentința divină a nevredniciei de viață, Dumnezeu a plantat în lume o rădăcină de Promisiune, o speranță. Această promisiune, făcută lui Avraam, a prezis că sămânța sau urmașii lui vor deveni în cele din urmă foarte mari și puternici, și vor face ca binecuvântarea lui Dumnezeu să umple Pământul, în locul blestemului, pe care îl va îndepărta. La timpul potrivit această Promisiune a venit la națiunea lui Israel, ca urmași naturali ai lui Avraam și moștenitori ai Promisiunii. Astfel Dumnezeu a plantat o vie în lume, națiunea evreiască, un popor special și deosebit legat de El și El de ei, prin Legământul Legii negociat prin Moise. Dumnezeu a pus o limitare în jurul acestei națiuni și le-a dat prevederi speciale de favoare divină, „oricum” (Rom. 3:1, 2). Limitarea divină a fost promisiunea divină că atâta timp cât Israelul va fi credincios și loial lui Dumnezeu, va fi întru totul protejat împotriva dușmanilor.

Via avea un turn de veghere, cum se obișnuia în acele zile, pentru ca din acest turn străjerul să poată veghea împotriva jefuitorilor. Astfel Domnul S-a declarat a fi chiar El Turnul Înalt al lui Israel. El a pus străjeri, chiar pe profeți, care au strigat tare și au avertizat poporul din când în când în privința oricărei dărâmări a zidului, sau separări; deoarece această protecție putea fi dărâmată numai prin neloialitate, neglijență, păcat din partea lui Israel. Afirmația că Domnul, după ce a făcut acest aranjament cu sămânța lui Avraam, a plecat într-o țară îndepărtată, implică faptul că aranjamentul a fost intenționat să stea o perioadă lungă.

Viticultorii inițiali

Deși în această pildă toată națiunea lui Israel este reprezentată prin vie, viticultorii sau îngrijitorii viei au fost conducătorii religioși, despre care Isus a spus: „Cărturarii și fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate câte vă spun ei, păziți-le și faceți-le” (Mat. 23:2, 3). Acești viticultori au devenit încrezuți, au ajuns să aibă un simț al proprietății asupra viei, au acționat de parcă ei erau proprietarii reali și nu numai servitorii Proprietarului. Chiar și în vorbirea lor s-au obișnuit să se refere la masele lui Israel ca fiind laici, iar la ei ca fiind clerul. Ei s-au referit la popor ca „poporul nostru”, „poporul meu” etc. Cu alte cuvinte, n-au glorificat pe Dumnezeu cum se cuvine și prin urmare prin faptul că și-au luat singuri onoarea s-au simțit mai mult decât servitori ai lui Dumnezeu, onorați că li s-a permis să fie viticultori în via Sa.

Pe măsură ce secolele treceau, era numai potrivit ca funcționarea Legământului Legii să producă roade bune printre oameni — ca prin incapacitatea lor de a ține Legea să devină mai puternici în caracter; ca aceste experiențe unite să-i facă mai reverențioși, mai loiali lui Dumnezeu, mai doritori ca împărăția tipică să dea locul celei antitipice, când Proprietarul va fi prezent, direct sau prin ceva reprezentant stabilit în mod special. În cursul timpului, Proprietarul, Iehova, Și-a trimis servitorii, profeții, la Israel, uneori cu un mesaj, alteori cu altul. Acești servitori și mesajele lor au devenit probe în ceea ce privește iubirea, devotarea și loialitatea viticultorilor, și probe legate de dezvoltarea caracterului poporului Israel.

((882))

Dar vai! Chiar acei care ar fi trebuit să fie bucuroși să primească pe reprezentanții Proprietarului și să fie bucuroși să-și dovedească roadele sfințeniei printre oameni, și-au arătat neloialitatea lor maltratând pe servitori. Ei s-au gândit că a recunoaște pe acei servitori și mustrările pe care le-au făcut ar însemna o recunoaștere a faptului că ei erau numai viticultori, și în nici un sens al cuvântului proprietari ai viei sau o clasă în mod special preferată care să nu fie făcută răspunzătoare sub Legea generală care îi guvernează pe toți. De aceea, în mândria lor și în dorința de a se afișa în fața poporului au îndemnat la maltratarea reprezentanților speciali ai Proprietarului, profeții. După cum arată pilda, unii dintre aceștia au fost bătuți, alții uciși, alții omorâți cu pietre.

„A făcut struguri sălbatici”

În final Proprietarul viei a trimis pe Fiul Său, spunând: Cu siguranță că Îl vor respecta. De fapt, Biblia ne informează că Dumnezeu știa că acești conducători ai Israelului nu-L vor respecta pe Fiul Său, ci Îl vor răstigni; și că L-a trimis pe Fiul Său cu această preștiință a intenției lor.

Dar pilda declară chestiunea dintr-un punct de vedere diferit — ca și cum Proprietarul ar fi spus: „Vor avea respect pentru Fiul Meu”. Desigur, conducătorii evreilor trebuiau să-L respecte pe Cel Perfect — „sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși”. Desigur că ei trebuiau să-L recunoască pe Acesta, despre care poporul a declarat: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta”. Desigur că ei trebuiau să asculte Mesajul Lui, trebuiau să se căiască de păcatele lor, trebuiau să se întoarcă prin El la armonie cu Tatăl, și astfel să obțină iertarea și binecuvântarea. Orice motive ar fi putut avea în privința gândului că Isaia, Ieremia, Habacuc, Maleahi și ceilalți profeți au fost înșelători, nici unul dintre aceste argumente nu erau valabile împotriva Fiului Proprietarului, a cărui recomandare era arătată în sfințenia Lui, în miracolele și în faptele Lui mari, și în cuvintele încă mai mari ale vieții.

Totuși, spiritul egoismului și al mulțumirii de sine este puternic, și adesea conduce pe cei care îl posedă la acte monstruoase care mai târziu îi îngrozesc chiar și pe ei înșiși. Învățații evrei, clerul din acel timp, au înțeles că Isus, Fiul lui Dumnezeu, reprezentantul Proprietarului viei, prin cuvintele și faptele Lui exercita o influență puternică asupra poporului. Pretenția Sa că este Fiul Proprietarului a fost sprijinită de numeroase semne pe care poporul era dispus să le recunoască. Citim că S-a dus pe un munte singur, unde poporul a vrut să-L ia cu forța ca să-L facă împărat. Clasa clericală s-a gândit că în măsura în care cauza Lui va câștiga, puterea lor asupra poporului, influența lor, titlurile lor, onoarea din partea oamenilor, își vor pierde din importanță.

„Iată, sânge vărsat — iată, strigăte de apăsare”

Conducătorii viei, arătați prin descrierea lui Isus ca fiind fariseii și saducheii, deveniseră foarte necredincioși în privința declarației profeților că Împăratul va trimite în cele din urmă pe Mesia cu mari binecuvântări și cu putere pentru glorificarea viei și pentru lărgirea influenței ei în toată lumea. Saducheii, inclusiv mulți dintre cărturari, ca clasă erau agnostici — neîncrezători în inspirația promisiunilor și a profețiilor. Același spirit i-a afectat și pe farisei în măsură considerabilă. Toți erau egoiști. Isus i-a numit „iubitori de bani” și a declarat că ei căutau în principal onoarea oamenilor mai degrabă decât acea onoare care vine numai de la Dumnezeu.

În exasperarea lor împotriva lui Isus, în înțelegerea că victoria Lui însemna înfrângerea lor și înfrângerea tuturor instituțiilor care reprezentau înțelepciunea și învățăturile lor, au hotărât că El trebuia să moară. Prin aceasta ei voiau să spună că moartea Sa era necesară pentru succesul teoriilor și planurilor lor, pentru că teoriile Lui și învățăturile Lui erau atât de diferite de ale lor. Nu puteau suporta gândul că marile instituții pe care le construiseră cu atâta trudă din tradiții omenești, care făceau zadarnic Cuvântul lui Dumnezeu, trebuiau să dispară toate. Lor li se părea că a-I preda lui Isus planurile lor și El să ducă la îndeplinire planurile pe care le predica ar însemna distrugerea viei, a națiunii. Ei nu și-au dat seama că drumul pe care apucaseră era tocmai cel care conducea la distrugerea acelei împărății tipice a lui Dumnezeu, a acelei vii tipice.

Isus a dus pilda până la timpul Său și a prezis moartea Sa violentă prin mâna acelor viticultori răi care au tratat moștenirea Domnului ca și cum ar fi fost a lor. În concluzie deci, Isus i-a întrebat pe cei care Îl ascultau ce ar aștepta să facă Proprietarul acelei vii cu viticultorii răi când va veni să ia în stăpânire ceea ce are și să îndrepte relele. Răspunsul a fost că va distruge pe acei viticultori răi și va da via altor viticultori care Îi vor aduce roade potrivite la timp potrivit.

Isus n-a dat răspunsul, dar tăcerea Lui a confirmat răspunsul poporului. Și astfel pilda a fost împlinită. Judecățile lui Dumnezeu au venit peste poporul evreu cu rezultatul că acesta a fost complet răsturnat în anul 70 d. Cr. Vorbind despre aceasta sf. Pavel spune: „Dar la urmă i-a ajuns mânia lui Dumnezeu” (1 Tesal. 2:16), ca toate lucrurile scrise despre ei în Lege și Profeți să se împlinească. Statul lor național a fost complet răsturnat și de atunci n-a mai fost restaurat — nici nu va fi până la timpul prezis de profeți, când Mesia în slavă va stabili Domnia Sa de Dreptate și când în Împărăția Sa, acei servitori credincioși, profeții, care au fost uciși, omorâți cu pietre etc., vor fi făcuți asociați și le va fi dată autoritate și putere ca reprezentanți ai lui Mesia pe pământ. Ps. 45:16.

Noii viticultori

Domnul a spus că cei numiți la început au fost viticultori răi. El a stabilit alții noi; și anume cei 12 apostoli, sf. Pavel luând locul lui Iuda. Mai mult, El a început o vie nouă, punând în ea o Viță adevărată, inspirată de credință și loialitate față de Dumnezeu. Acei servitori credincioși, deși au adormit cu mult timp în urmă, continuă prin cuvintele lor, prin învățăturile lor să influențeze, să păzească, să întrețină adevărata Viță a Domnului — Biserica, Trupul lui Cristos. Despre ((883)) această viță Domnul nostru declară: „Eu sunt Vița adevărată; voi mlădițele”. Secol după secol aceste mlădițe adevărate ale Viței adevărate au fost semănate prin botezul în moarte cu Învățătorul lor și au produs roadele pașnice ale dreptății. Noi credem că în scurtă vreme toate aceste roade vor fi adunate și prin „schimbarea” învierii vor fi transplantate în starea cerească.

Între timp însă același spirit care a fost manifestat de viticultorii Veacului Iudeu s-a arătat din nou. Au fost inițiate și alte vii. În număr, bogăție și influență, acestea întrec în grad și în strălucire via Domnului, singura care aduce roada prețioasă pe care El o dorește. În Biblie se vorbește despre cele două vii. Despre una se spune că este „via plantată de dreapta Tatălui”. Cealaltă este numită „via pământului”. Rodul uneia este dovedit prin asemănarea caracterului lui Cristos, credincioșie până la moarte. Rodul celeilalte este demonstrat prin lăudăroșenie, mândrie, spectacol — o formă de evlavie fără puterea ei.

Va fi o adunare a rodului viei pământului la a Doua Venire a Învățătorului. Citim că de aceasta Dumnezeu se va ocupa în teascul mâniei Sale în marele Timp de Strâmtorare cu care va trece acest veac, dând locul Împărăției de o mie de ani a lui Mesia pentru ridicarea lumii.

Piatra unghiulară principală

Scripturile ne dau gândul că Biserica lui Cristos este reprezentată printr-o piramidă, care are cinci pietre unghiulare, cea principală fiind piatra din vârf — o piramidă perfectă în ea însăși, ale cărei linii controlează întreaga structură. Isus, respins de evrei, răstignit, este Piatra Unghiulară Principală a acestui mare Templu al lui Dumnezeu care este Biserica. Deja El este glorificat. În timpul acestui veac urmașii Lui, formați în armonie cu asemănarea caracterului Său, sunt pregătiți să fie uniți cu El în glorie.

Astfel, după cum a declarat Domnul nostru, Împărăția lui Dumnezeu a fost luată de la Israel — sămânța naturală a lui Avraam, ca să fie dată Israelului spiritual. Astfel Dumnezeu dezvoltă și crează noua națiune, o națiune sfântă, un popor deosebit, separat și deosebit de toți ceilalți, adunat dintre evrei și neamuri, robi și liberi, din fiecare națiune și denominație.

Isus Cristos, Piatra din vârf, este într-adevăr „o piatră de poticnire” pentru mulți. Poticninduse de El, ei se vatămă; dar dacă El ar cădea peste ei, în sensul de a-i condamna, aceasta ar însemna distrugerea lor totală; îndepărtarea lor în Moartea a Doua.

Marii preoți și fariseii au auzit pildele Învățătorului și au înțeles că vorbea despre ei ca fiind viticultorii răi. Ei au căutat să-L prindă și să-L distrugă imediat; dar s-au temut de mulțime, care, deși nu-L recunoștea ca Fiul lui Dumnezeu, Îl considera un mare Profet sau Învățător.