FIERBINȚI ÎN RUGĂCIUNE — VEGHEAȚI LA ACEASTA

„Faceți în tot timpul, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta cu toată stăruința și cu rugăciune pentru toți sfinții.” Efeseni 6:18.

R 5480 W. T. 15 iunie 1914 (pag. 182-184)

Rugăciunea este un privilegiu minunat. Este o favoare foarte mare să avem permisiunea să ne apropiem de Conducătorul Suprem al Universului cu cererile noastre. Trebuie să mergem deci în spiritul aprecierii profunde, al seriozității și al umilinței și reverenței. Cu cât va fi mai mare seriozitatea noastră, cu atât mai acceptabile vor fi rugăciunile noastre și cu atât mai abundente binecuvântări vom primi.

Sunt multe rugăciuni formale. Scripturile vorbesc despre aceasta ca fiind o apropiere de Dumnezeu cu buzele, în timp ce inima este departe de El (Isaia 29:13; Matei 15:7-9). Ar fi mai bine să nu te apropii de Dumnezeu deloc, decât să o faci într-un mod nepotrivit. Omul care numai rostește cuvinte cu buzele nu se roagă. Creștinul nu trebuie să spună rugăciuni, ci să se roage. Să nu ne gândim să spunem nici măcar un cuvânt pe care n-am vrut să-l spunem și la care nu ne-am gândit. Mulți oameni și-au făcut rău rugându-se într-un mod formal.

Când venim la Tatăl, să ne apropiem în spirit — cu inima, cu înțelegerea, cu mintea — fie că rugăciunea este lungă sau este scurtă. Să venim cu devotare adevărată și serioasă, cu implorare, pentru ca El să vadă dorința noastră intensă în acea chestiune. După cum a spus Domnul nostru: Tatăl caută pe aceia care I se închină în spirit și adevăr. Fără spiritul rugăciunii cererile noastre nu valorează nimic.

Nimeni nu poate oferi rugăciuni Tatălui decât cei care au acceptat condițiile Lui și au intrat în relație cu El ca fii, prin Marele Avocat. Ceilalți sunt înstrăinați și străini. Există o diferență între închinare sau mulțumire și rugăciune. Oricine poate oferi închinare — adorare, omagiu. Oricine poate îngenunchea și să exprime mulțumiri și apreciere. Dar privilegiul de a face cereri lui Dumnezeu este în mod clar limitat la cei care au fost acceptați în Cristos.

Există de asemenea o diferență între rugăciune și implorare. Termenul rugăciune se aplică la orice solicitare, mare sau mică; pe câtă vreme termenul implorare înseamnă o dorință specială, intensă după un lucru — implorare cu dorință intensă. Dar fie că este rugăciune în sensul obișnuit, sau rugăciune intensă — implorare — trebuie întotdeauna să venim în spirit, cu aprecierea faptului că intrăm în prezența marelui Creator și că făcând astfel ne bucurăm de un mare privilegiu.

„Vegheați la aceasta”

Sf. Pavel adaugă „și vegheați la aceasta”. Vegherea pare să fie o atitudine de minte trează. Dacă noi credem într-adevăr că Domnul a indicat că trebuie să ne rugăm pentru lucrurile de care avem nevoie și că El ne va da aceste lucruri, atunci trebuie să fim atenți să recunoaștem când le primim. Trebuie să fim atenți în privința lucrurilor pe care le cerem și să ne asigurăm să cerem lucrurile promise, lucrurile pe care suntem îndreptățiți să le cerem.

Trebuie de asemenea să urmărim conducerea providențială a Domnului. Persoana care după ce s-a rugat uită pentru ce s-a rugat și care nu poate spune dacă a primit sau nu răspuns la cererea sa, cu siguranță a pierdut o mare binecuvântare care a fost intenționată pentru el.

Rugăciunea nu trebuie făcută pentru a fi auzită de om, ci de Dumnezeu. Ea este intenționată să fie un stimulent al inimilor noastre și să ne trezească la o așteptare a anumitor lucruri; și străduința noastră serioasă ar trebui să fie să ne ținem viața în armonie cu cererile noastre. Când Isus le-a spus ucenicilor să-L roage pe Domnul Secerișului să trimită mai mulți lucrători în Secerișul Său, El n-a vrut să spună că ei trebuiau să-I spună Tatălui ceresc ce să facă; ci ei să fie doritori ca și alții să intre în lucrare, ca Dumnezeu să trimită lucrători în câmpul Secerișului și ca ucenicii să fie atenți la ocaziile de serviciu, în armonie cu rugăciunile lor.

Domnul a atras atenția în mod frecvent asupra faptului că noi trebuie să stăruim în rugăciune. Stăruința este o calitate esențială în ochii lui Dumnezeu. Ea include răbdare, grijă și interes. Pe scurt, este legată de orice rod al Spiritului pe care poporul Domnului trebuie să-l cultive. Răbdarea este bună, dar are nevoie de stăruință. Iubirea este bună, dar are nevoie de stăruință.

Stăruința nu produce voința. Voința există deja. Voința este cea pe care Dumnezeu o recunoaște la început. Dar prin diferite experiențe, încercări, dificultăți, probe de răbdare, Domnul ne va proba și ne va dezvolta. El va face din noi caractere foarte hotărâte, în toate aceste calități care au aprobarea Lui. Astfel rugăciunea noastră trebuie să fie în spirit, din inimă. Trebuie să veghem la aceasta cu stăruință zi de zi, până când Domnul va vedea că am atins caracterul pe care îl poate onora cu o parte în Împărăție.

Lecții învățate din întârziere din partea Domnului

Probabil că un motiv pentru care Domnul nu răspunde repede la cererile noastre este că El dorește ca noi să învățăm să veghem după răspuns și astfel să primim lecția aprecierii și a recunoștinței față de El, când ne dăm seama că El ne-a răspuns la cerere. Trebuie deci să ne rugăm cu toată stăruința, veghind după răspuns până când acesta vine — nu veghind doar câteva minute, sau o zi sau o săptămână. Domnul ar putea vedea că este mai bine să mai amâne răspunsul la cererea noastră, fie ca să ne probeze credința sau ca să ne crească seriozitatea și să intrăm într-o stare mai bună pentru a primi binecuvântarea. Se cere timp pentru a ne goli de noi înșine și a ne pregăti să primim mintea lui Cristos; și la unii se cere mai mult timp decât la alții.

Suntem siguri că Domnul va urma acel curs care este cel mai bun pentru noi, întocmai ca un profesor cu elevii lui și ca un părinte cu copiii lui. Părintele judecă în legătură cu ceea ce este mai bine pentru copil. Tot așa și Tatăl ceresc, vrea să ne dea lucrurile bune. Uneori El vede că este cel ((926)) mai bine pentru noi să așteptăm un timp îndelungat înainte de a primi răspuns la cererile noastre; altă dată se poate ca El să ne dea un răspuns rapid la rugăciune. Cu toate acestea, după cum declară apostolul Pavel, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele nostru, pentru că iubim pe Dumnezeu și am fost chemați conform scopului Său. Și trebuie să avem tot timpul în minte condițiile pe care Domnul nostru ni le impune: „Dacă rămâneți în Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți orice veți vrea și vi se va da”. Ioan 15:7.

Noi trebuie să cercetăm Scripturile pentru a cunoaște care este gândul Domnului, ce a promis El și ce nu a promis. Cel consacrat pe deplin nu va dori nimic care nu este în deplină armonie cu voința Aceluia pe care noi atât de mult Îl iubim și Îl adorăm, și care este atât de vrednic de iubirea și loialitatea noastră. Trebuie de asemenea să ne amintim că deși ne rugăm cu stăruință și credință, Domnul pregătește pentru noi nu numai binecuvântarea și ocazia de serviciu pe care o dorim, dar El pregătește și circumstanțele și condițiile care vor aduce această binecuvântare sau ocazie în cea mai bună formă. Aceasta va cere ca noi să așteptăm pe Domnul, ceea ce trebuie făcut cu încredere perfectă și cu răbdare după timpul Său bun ca El să satisfacă dorința inimilor noastre. „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.” Iacov 5:16.

Rugăciunea în familie este de asemenea foarte de dorit în casele sfinților Domnului, oriunde este posibil; iar rugăciunea printre copiii lui Dumnezeu când se adună împreună este cu precădere potrivită. Domnul nostru a aprobat aceasta, rugându-Se cu ucenicii Săi și pentru ei; ea a fost recomandată și de apostoli. Trebuie să ne rugăm nu numai pentru noi, ci pentru toți sfinții și pentru interesele Cauzei Domnului. Scripturile recomandă atât rugăciunea publică cât și cea privată printre copiii lui Dumnezeu. Dar rugăciunea secretă este absolut esențială pentru viața creștinului.

Numai atitudinea în rugăciune nu este suficientă

Am fost surprinși să auzim uneori pe vreun pretins urmaș al lui Cristos susținând că este nepotrivită o formă de rugăciune în cuvinte și luarea unei anumite poziții în rugăciune, sau oferirea rugăciunii la o anumită oră stabilită, susținând că îngenunchierea în rugăciune nu este necesară — că toată viața trebuie să fie o rugăciune. O astfel de afirmație pentru noi este uimitoare — logica ei este de neînțeles. Este adevărat, noi trebuie să ne rugăm întotdeauna, să fim întotdeauna în spiritul rugăciunii, să fim atât de devotați Domnului, încât să manifestăm întotdeauna în viețile noastre frumusețea sfințeniei, încât să fim lumini strălucitoare în lume. Dar noi susținem că nici un creștin nu poate să-și mențină această atitudine a inimii, sau să glorifice pe Dumnezeu în viața lui, fără să meargă la Domnul într-un fel special și formal, și de preferat pe genunchi și dacă este posibil în singurătate cu anumite ocazii. „Ci tu, când te rogi, intră în cămăruța ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns.” Matei 6:6.

Atitudinea constantă de rugăciune a dragului nostru Învățător nu a împiedicat rugăciunile Sale mai particulare când S-a retras de la preocupările vieții Sale ca să comunice cu Tatăl — uneori pe scurt iar alteori petrecând întreaga noapte în rugăciune în singurătatea muntelui. Însăși izolarea Domnului de orice ajutor omenesc L-a atras tot mai aproape de Tatăl și mai des în rugăciune și comuniune. Tot așa este, sau trebuie să fie, cu toți urmașii adevărați ai Învățătorului. Pe măsură ce creștem în asemănarea caracterului Său, noi, ca și El, trebuie să ne rugăm neîncetat, mulțumind pentru toate, cântând Domnului în inimile noastre, recunoscându-L ca centrul tuturor speranțelor și bucuriilor noastre.

„Calea noastră singuratică”

Cu toții ne dăm seama uneori de incapacitatea chiar din partea celor mai dragi ai noștri de a pătrunde pe deplin și a aprecia suferințele și nevoile noastre. Ei nu sunt în stare să compătimească cu noi pe deplin în luptele și încercările noastre. Această înțelegere ar trebui să ne trimită, cum L-a trimis pe iubitul nostru Domn, cu atât mai des la Tronul Harului, unde suntem siguri că Cel care ne înțelege perfect și poate să aibă îngăduința necesară pentru toată slăbiciunea noastră, ne aude; Cel care cunoaște limita capacității noastre de a face și de a fi în carnea noastră imperfectă și care ne poate acorda o compătimire perfectă pe care nimeni nu o poate acorda. El întotdeauna aude și dă atenție strigătului copiilor Săi, chiar dacă, în iubire, pentru un scop înțelept, întârzie o vreme răspunsul vizibil la rugămințile lor.

Iacov, un exemplu

Rugăciunea lui Iacov când anticipa întâlnirea cu Esau la întoarcerea lui din Padan-Aram poate fi considerată unul din exemplele cele mai bune de rugăciune serioasă, stăruitoare care se găsesc în Cuvântul Domnului. Este plină de încredere în Dumnezeu. Ea amintește promisiunea lui Dumnezeu făcută bunicului său Avraam și tatălui său Isaac și reînnoirea acestei promisiuni față de el. El îi amintește Domnului și promisiunea de al aduce înapoi în țara sa natală. Umilința sa este arătată în cuvintele sale: „Eu sunt prea mic pentru toate îndurările și pentru toată credincioșia pe care ai arătat-o față de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu îcând am fugit de acasăș, și iată că acum fac două tabere îmulțimi mariș”. Geneza 32:10.

El îi spune Domnului că-i este frică de Esau, dar arată că frica sa este contrabalansată de încrederea în Atotputernicul. Cu această ocazie și fără îndoială ca răspuns la rugăciunea sa, îngerul Domnului i s-a arătat lui Iacov, și aceasta a fost atât de plin de credință în puterea lui Dumnezeu și în promisiunea Sa că-l va proteja și-l va face un neam mare, încât a pus mâna fizic pe înger, declarând: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta!” Îngerul s-a arătat aici ca om; dar Iacov l-a recunoscut ca fiind reprezentantul Domnului, trimis pentru a-l întâlni pe el.

Nu putem presupune că îngerul n-a fost suficient de puternic pentru a se elibera din strânsoarea lui Iacov, ci mai degrabă că Dumnezeu a binevoit să-l binecuvânteze și că aceste ((927)) împrejurări au fost menite chiar cu scopul de a provoca dorința arzătoare a lui Iacov după această binecuvântare a Domnului, de a demonstra adâncimea și intensitatea dorinței sale. Când aceasta a fost dovedită, când el și-a manifestat adânca apreciere a binecuvântării pe care numai Dumnezeu o putea da și această mare dorință de a fi în armonie cu El, atunci a venit binecuvântarea — victoria lui Iacov. Dumnezeu a binevoit să răsplătească această credință, energie și zel.

Lecții pentru Israelul spiritual

Iacov a fost numai un om natural, totuși rugăciunea lui conține o lecție care poate să fie de mare folos pentru Noile Creaturi în Cristos; nu înseamnă că trebuie să ne luptăm cu Dumnezeu după cum a făcut Iacov, căci noi suntem fii ai lui Dumnezeu, și fiii au o relație mult mai apropiată decât servitorii și nu trebuie să se lupte cu Dumnezeu pentru a-I câștiga favoarea. Regretatul episcop Phillips Brooks a exprimat ideea adevărată foarte frumos și pe scurt când a spus: „Rugăciunea nu este cucerirea împotrivirii lui Dumnezeu; ea este luarea în stăpânire a bunăvoinței lui Dumnezeu”. Noi avem favoarea Lui acum; și El ne-a promis cele mai alese binecuvântări. Dar zelul serios, credința, umilința și perseverența minții lui Iacov sunt cu adevărat vrednice de a fi copiate și imitate. Noi trebuie să ne rugăm întotdeauna și să nu cădem de oboseală, după cum ne amintește Domnul nostru. Dumnezeu dorește ca noi să fim stăruitori și să avem o credință neclintită în bunăvoința Sa de a ne da cele mai bune daruri.

Dacă binecuvântarea ca răspuns la rugăciunea noastră nu vine în momentul cererii, trebuie să continuăm „stăruitori în rugăciune”, așteptând cu răbdare timpul potrivit al Domnului, într-o atitudine de supunere completă și blândă la voința Sa, asigurați că dacă răspunsul întârzie este pentru că Tatăl nostru în înțelepciunea Sa vede un motiv pentru aceasta și dorește binele nostru cel mai mare. El nu este niciodată indiferent față de copiii Săi, nici neatent la nevoile și la strigătul lor după ajutor și după părtășie cu El. Dar să căutăm ca gloria lui Dumnezeu să fie dorința noastră principală.

Vai, cât de mulți israeliți spirituali par să aibă o apreciere mult mai slabă a caracterului adecvat al rugăciunii decât a avut Iacov! El a cerut binecuvântarea lui Dumnezeu, indiferent de modul în care binevoia El să i-o dea. Iacov n-a specificat nici chiar lucrurile bune pământești pe care i le-a promis Dumnezeu. El a dorit gloria Domnului în împlinirea marelui Său legământ pentru el și pentru urmașii lui. Mulți copii ai lui Dumnezeu cer și nu primesc, pentru că cer nepotrivit, pentru ca răspunsul să slujească dorințelor cărnii lor. Domnul a promis că Se va îngriji de necesitățile naturale ale copiilor Săi și cu siguranță le va da tot ce este mai bun, fie că este mult, fie că este puțin.

Ce puțini par să-și amintească faptul că dorințele și cererile noastre ca Noi Creaturi trebuie să fie în special pentru lucrurile care aparțin de interesele noastre spirituale; că Tatăl dorește să avem această categorie de binecuvântări și ne-a promis că ni le va da! El ne asigură că după cum părinților pământești le place să dea daruri bune copiilor lor, tot așa și Tatălui Îi place să ne dea Spiritul Său sfânt — cel mai bun dar al Său — darul care cuprinde toată binecuvântarea și gloria, care ne va asigura tot ceea ce este de dorit, în sensul cel mai înalt. Dacă poporul Domnului care a consacrat Lui tot ce are, ar putea fi adus la punctul unde singurul lui scop în viață, subiectul principal al tuturor rugăciunilor lui, ar fi să aibă o măsură mai mare din Spiritul Domnului, Spiritul Sfințeniei, Spiritul lui Cristos, Spiritul minții sănătoase, ce binecuvântare de negrăit ar putea însemna aceasta!

Israel — Puternic cu Dumnezeu

Iacov a primit binecuvântarea și cu ea schimbarea numelui. De atunci înainte el a fost numit Israel, care semnifică, Puternic cu Dumnezeu, sau „Prinț cu Dumnezeu”. De aceea acest nume nou a fost întotdeauna o sursă de încurajare pentru el, un stimulent pentru zel reînnoit și pentru încredere în Domnul. Toți urmașii lui Iacov au adoptat acest nume. Noi Îl avem în antitip pe Isus Cristos, Domnul nostru, adevăratul Israel, Cel care prin credință și ascultare de Tatăl a biruit, care a învins lumea, corpul și pe Adversar, și a primit de la Dumnezeu cea mai mare binecuvântare, drept rezultat al marii Sale lupte. El este acum înălțat la gradul cel mai înalt de existență și este declarat a fi Prințul regilor Pământului. El S-a așezat cu Tatăl pe tronul Său.

Noi de asemenea, urmașii lui Isus, purtăm numele de Israel. Noi, asemenea Lui, dacă suntem credincioși cum a fost El, vom fi înălțați de Tatăl. Vom avea parte cu Domnul și Capul nostru de Tronul Său. Vom fi făcuți mai presus de îngeri, stăpâniri și puteri, cum a fost făcut Învățătorul nostru. Ce glorios este acest gând! Ce minunat! Această mare speranță n-ar trebui oare să ne inspire la cea mai mare sârguință și grijă ca să ne putem întări chemarea și alegerea?

Dacă ne dovedim credincioși până la moarte, numele Biruitor, sau „Puternic cu Dumnezeu”, va fi numele nostru. Acesta va fi aplicat fiecăruia dintre credincioșii Domnului așa cum I-a fost aplicat Capului nostru. Dar numai cei care manifestă Spiritul Său, numai cei care așa Îl iubesc pe Dumnezeu încât se vor ține de făgăduința Lui și nu-L vor lăsa să plece fără binecuvântare, vor primi împlinirea făgăduinței și vor domni cu Cristos în glorie și vor avea parte de tronul Său.

Iacov a avut un procedeu de a marca manifestările speciale ale providenței divine — ca atunci când a numit locul în care s-a luptat cu îngerul, Peniel — „fața lui Dumnezeu”. Pentru el aceasta a fost o aducere aminte că acolo a avut privilegiul de a primi de la Domnul o binecuvântare specială, un răspuns marcat la rugăciune. În mod asemănător este folositor pentru Israelul spiritual să notăm în oarecare mod special îndurările și providențele Domnului față de noi. Mulți se simt săraci în privința favorii și binecuvântării Domnului, pur și simplu fiindcă nau lăsat ca aceste binecuvântări să facă o impresie potrivită în inimile lor la timpul când acestea au fost primite. Noi suntem toți vase crăpate, și dacă nu însemnăm în mod special aceste ((928)) favoruri ale Domnului pe tăblițele memoriei, sau în alt mod, pierdem în mare măsură lecțiile lor și încurajarea și puterea pe care ele ne-o aduc.

Fără îndoială cu toții ar trebui să avem mai multe „Beteluri” și mai multe „Penieluri” decât am avut, dar să urmăm calea de a stabili unele monumente ale credincioșiei Tatălui nostru în răspunsurile Sale la rugăciunile noastre și de a intra astfel într-un fel de legământ sau vot cu Domnul drept răspuns la aceste îndurări ale Sale. În timp ce fiecare veghează zilnic după noi dovezi de iubire și grijă specială a Dumnezeului nostru față de noi, vom găsi că avem mult mai multe cauze de încurajare și de recunoștință decât am observa noi fără astfel de notare și veghere. Fiecare dintre noi deci, zilnic, săptămânal și anual să-I înălțăm lui Dumnezeu „Ebenezer-ul” nostru, dacă dorim ca credința, bucuria și iubirea noastră să crească.