PRIVELIȘTE DIN TURNUL DE STRAJĂ

R 5467 W. T. 1 iunie 1914 (pag. 163-165)

Perspectiva doctorului Abbott

„Un slujitor bisericesc pune o întrebare pe care aș putea-o reda în rezumat astfel: Cum poate cineva care a acceptat gândirea mai nouă în teologie să o prezinte astfel încât să mulțumească dorințele acelora care tânjesc după vechea religie? Este o întrebare pe care și-o pun mulți slujitori ai bisericii și unii laici. Răspunsul implică o luare în considerare a folosului și a valorii predicilor și serviciilor bisericii.

* * *

Un motiv pentru care multe persoane în mod natural evlavioase au întrerupt frecventarea bisericii este acela că pentru ei serviciul bisericii nu mai promovează viața religioasă. Pentru ei pare ceva nereal. Ei încă doresc să facă ceea ce este drept, să iubească mila și să umble respectuos, dar serviciul bisericii nu-i ajută să facă astfel. Ei au abandonat biserica, dar n-au abandonat religia. Pentru a-i aduce înapoi la biserică, aceasta trebuie cumva să pună o viață nouă în serviciile ei. Ea trebuie să facă exprimarea sentimentului ei religios mai eficientă în promovarea vieții religioase.

* * *

Când astronomia a impus o nouă teorie a universului, biologia modernă și antropologia o nouă teorie a originii omului și a păcatului, critica modernă o nouă teorie a Bibliei, iar sociologia modernă o nouă teorie a răscumpărării, bisericile puritane au început din necesitate să construiască o nouă teologie. Slujitorii care erau familiari cu descoperirea modernă și cu mintea modernă au început să învețe o nouă filosofie a religiei.

* * *

Noi nu mai exprimăm căința, recunoștința și consacrarea prin oferirea de sacrificii. Ci căința, recunoștința și consacrarea sunt în esență aceleași experiențe cu cele din zilele lui Ezra. Teologia s-a schimbat. Noi nu mai credem că omul a fost creat perfect acum șase mii de ani, și că păcatul a intrat în lume ca rezultat al faptului că o femeie a fost convinsă de un șarpe să mănânce un fruct oprit. Dar a face drept, a iubi mila și a umbla smerit cu Dumnezeu sunt în esență la fel ca în zilele lui Avraam.

În timpul nostru sunt câțiva filantropi și învățători sacrificatori de sine și evlavioși, care au dat la o parte atât închinarea cât și teologia ((946)) și se străduiesc să promoveze o viață superioară prin instruire etică, ilustrată și aplicată prin exemplu moral. Dar în timp ce se străduiesc să promoveze facerea a ceea ce este drept și iubirea milei, ei nu fac nici un efort să promoveze tovărășia reverențioasă cu Dumnezeu. Ei înlocuiesc religia umanității cu umanitatea religiei. Unii dintre ei prezintă predici etice de la amvoanele creștine. Unii dintre ei au ieșit total din biserică și se devotează diferitelor forme de serviciu social. Ei fac o lucrare neegoistă pentru semenii lor, și în viețile multora dintre ei slujitorii creștini ar putea găsi foarte bine atât exemplu cât și inspirație.

Dar eu nu cred că această cultură etică poate lua locul vieții spirituale. Dacă tot ceea ce dorește omenirea este conduita bine reglementată, cultura etică ar fi posibil să o dea — deși acest lucru este îndoielnic. Dar aceasta nu este tot ceea ce vrea omenirea. Ea vrea caracter. Ceea ce gândesc oamenii este important; ceea ce simt este mai important; dar ceea ce sunt, este cel mai important dintre toate. Căci din ceea ce sunt vor veni în mod firesc și spontan gândirea lor, simțămintele lor și conduita lor.

* * *

Slujitorul care vrea să satisfacă nevoia poporului său trebuie să-și dea seama că nevoia oamenilor nu este o formă de închinare, nici o filosofie a religiei, ci o viață. Dacă folosește o carte de rugăciuni, ea trebuie să-i servească drept expresie a propriei sale căințe, recunoștințe și consacrări. Dacă nu folosește o carte de rugăciuni, rugăciunile lui trebuie să fie o reală comuniune cu Dumnezeu, nu o adresare către adunarea sa. Dacă el crede că omul este de șase mii de ani sau de șaizeci de mii de ani pe pământ, că păcatul este consecința unei căderi de la perfecțiune cu șase mii de ani în urmă sau consecința animalismului din noi, din care nam ieșit încă complet, că Isus Cristos ne salvează prin aceea că a plătit o dată pentru totdeauna pedeapsa păcatelor noastre printr-un sacrificiu suferit cu mult timp în urmă sau prin aceea că trăiește cu noi și ne dă viață printr-un sacrificiu perpetuu, nu sunt lucruri lipsite de importanță. Dar sunt nesemnificative când sunt puse alături de faptul că această căință pentru păcatele sale și bucuria în Mântuitorul Său viu sunt experiențe reale sau numai teorii învățate din cărți. Dacă acestea sunt experiențe reale și el le poate comunica ascultătorilor, el va satisface adevăratele lor nevoi. Dacă le comunică prin vechea teologie, unii dintre ascultători îl vor crede învechit în gândire; dacă le comunică prin noua teologie, unii dintre ascultători se vor teme că nu este prea sănătos la minte. Dar dacă reușește să le dea acea viață al cărei rod face ceea ce este drept, iubește mila și umblă smerit cu Dumnezeu, ei vor accepta darul cu recunoștință, oricare ar fi filosofia pe care o folosește în împărțirea darului.” Lyman Abbott.

Comentarii asupra punctului de vedere al dr. Abbott

Ne-am întrebat cum privesc astfel de oameni nobili cu o capacitate de a gândi bine ca doctorul Abbott, viitorul și propria lor schimbare a sentimentului religios. Avem mai sus cuvintele dr. Abbott asupra subiectului. Exprimarea sa reprezintă probabil în mod corect, generos, sentimentele unei clase mari de oameni învățați printre care el este de frunte. Ei au abandonat cu desăvârșire vechile jaloane. Dumnezeul personal care este în mod personal interesat de afacerile omului este necunoscut acestei clase. Unii dintre ei recunosc o forță care acționează în natură și dau acestei forțe oarbe numele de dumnezeu — dumnezeul Natură. Alții, admițând că nu au un motiv real pentru disputa lor, susțin că există un Dumnezeu personal care este atât de mare încât nu ține cont de om și de interesele lui, mai mult decât țin oamenii de furnici, insecte, microbi.

Totuși mai există în inima omenească o dorință după compătimirea unui Prieten divin, care îi face pe unii dintre acești conducători nedumeriți ai gândirii umane să ignore propriile lor teorii și să tânjească și să adore un Dumnezeu personal al iubirii pe care nu-L cunosc și care, cred ei, nu S-a descoperit pe Sine sau planurile Sale, în privința cărora ei fac presupuneri largi, adesea modificate, corectate, îmbunătățite, care se contrazic. Se pare că sf. Pavel a avut în minte pe unii dintre acești filosofi când a scris, „fără Dumnezeu și fără speranță în lume”. Se pare că Isus a avut pe unele dintre aceste persoane în minte când a vorbit despre „orbi care conduc pe alți orbi” care cad în groapă.

Condiția jalnică a necredinței

În cazul multora dintre acești oameni buni, necazul începe cu pierderea încrederii în Biblie ca Revelația inspirată a lui Dumnezeu pentru instruirea și îndrumarea poporului Său. De îndată ce cineva își asumă această atitudine față de Biblie, este asemenea marinarului în largul mării, care și-a pierdut hărțile și busola și a intrat în ceață. Din când în când o mică despicare a ceții îi permite să vadă o stea strălucitoare; și pentru un moment se bucură la gândul că cel puțin știe după stele încotro săși conducă vasul. Dar când ceața se mișcă, el este în mod jalnic dezorientat. Nu îndrăznește să mărturisească nici pasagerilor încrezători care sunt sub grija sa adevărata stare a lucrurilor. El trebuie să fie curajos; trebuie să-și ascundă frica, îndoiala și neștiința.

Aceasta pare să fie condiția jalnică a Criticilor Radicali și a Evoluționiștilor. Dacă îi judecăm greșit, vom fi bucuroși să ne corecteze. Vom fi bucuroși să ne informeze prin ce proces de ((947)) gândire au ei vreo cunoștință în privința unei vieți viitoare de vreun fel în vreun loc. Vom fi bucuroși să fim informați despre vreun proces de gândire în privința prezentării lor pentru a demonstra că ei au, sau ar putea avea, vreo așteptare a unei vieți viitoare, în afară de cea reprezentată prin copiii lor, care, cândva în viitor, după mii de ani de acum, ar putea fi dezvoltați la o astfel de perfecțiune a minții și a corpului și la o astfel de stăpânire a condițiilor naturii, încât să le permită să combată cu succes germenii, microbii și slăbiciunile ereditare și să trăiască veșnic.

Dar cât de săracă este această perspectivă în comparație cu speranța pusă înaintea noastră în Evanghelie — speranța unei vieți personale viitoare prin înviere din morți, o speranță de care Evoluționiștii și Criticii Radicali își bat joc ca fiind himerică! Noi putem doar să întoarcem complimentul declarând că speranța creștinului, bazată pe Biblie, „speranța învierii morților”, ni se pare mai puțin himerică, mai puțin nerațională și mult mai avantajoasă pentru noi în toate felurile, decât speranța Criticului Radical și a Evoluționistului, că deși ei pier, unii dintre stră-strănepoții lor vor putea ajunge la viață veșnică.

Deși nu suntem de acord cu Critica Radicală și cu Evoluția, avem toată simpatia pentru multe minți nobile care au acceptat aceste teorii, spre distrugerea bucuriei, păcii și credinței lor. Experiența noastră personală ne dă această simpatie. Odată am avut și noi într-o mare măsură poziția lor. Mulțumim lui Dumnezeu pentru eliberarea din ea la lumina mai strălucitoare din cer care strălucește pe fața lui Isus Cristos Domnul nostru, care strălucește prin cuvintele Lui, strălucește prin scrierile și profețiile din trecut, așa cum sunt explicate de către apostolii numiți și în mod special inspirați ai lui Isus. Foarte probabil că majoritatea celor ale căror vederi le criticăm au ajuns să vadă acum ca și scriitorul acestui articol.

O mare lecție care trebuie învățată

De trei secole încoace întunericul superstiției se risipește treptat; și deși Biblia s-a întors la popor, ea a fost interpretată prin ochelarii crezurilor de diferite nuanțe, dar toate întunecate. Noi ne-am încrezut inconștient în crezuri și nu în Biblie. Dar absurditățile acelor crezuri au devenit tot mai evidente în lumina crescândă a Dimineții Milenare. Noi am ajuns acum la punctul unde practic nici un om inteligent nu mai crede crezurile trecutului. Dar respingând acele crezuri, cu toții am fost în pericolul erorii de a presupune că acele crezuri reprezintă învățăturile Bibliei. Prin urmare, pentru aproape toți, respingerea crezurilor a însemnat respingerea Bibliei, oricât de mult am dorit noi să susținem Biblia ca fiind Lumina divină într-un loc întunecos.

Marea lecție de învățat pentru noi toți este că deși a fost corect să respingem crezurile, și că deși fiecare ar trebui respins atât public cât și privat, noi trebuie să ne întoarcem la Biblie și să o examinăm din nou, total eliberați de teoriile trecutului mai întunecat. Trebuie să mergem la Biblie, așteptând să o găsim în opoziție cu aceste crezuri — așteptând să găsim că Mesajul pur al Adevărului divin, așa cum a fost dat de Isus și de apostolii Săi autorizați, a fost stricat în timpul Veacurilor Întunecate — în timpul când Biblia a fost ignorată în favoarea crezurilor formulate de episcopi care în mod eronat s-au considerat episcopi apostolici, și care sub conducerea rea a lui Satan au condus creștinătatea în erori cumplite și „învățături ale demonilor”. 1 Timotei 4:1.

Numai prin astfel de schimbare radicală a atitudinii față de Biblie — numai prin astfel de încredere în Dumnezeu, încredere în Biblie ca Revelarea pentru om a unui Dumnezeu al întregului Har, Tatăl Îndurărilor, suntem noi pregătiți să privim Cartea Veche din unghiul potrivit, să vedem înțelesul ei real și să fim convinși că ea este Mesajul Speranței pentru lume, și al gloriei, onoarei și nemuririi pentru Biserică, și într-adevăr real și vrednic de toată acceptarea.

Un nou stimulent pentru studiul biblic

Unul din scopurile principale ale Fotodramei CreaȚiei este de a restabili credința în Biblie drept Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Convingerea noastră este că mulți din poporul consacrat al lui Dumnezeu tremură tocmai la limita necredinței. Învățăturile Criticii Radicale și ale Evoluționismului, care au ieșit din colegii și de la conducătorii intelectuali ai creștinătății în ultimii patruzeci de ani, au pătruns, au dospit gândirea, sentimentul întregii lumi.

Poporul consacrat al lui Dumnnezeu are nevoie de mâna de ajutor pe care El, credem noi, i-o întinde prin această FotodramĂ. Este minunat să observăm cum aceasta ajunge la unii dintre aceștia și cât de repede răspund unii dintre ei. Un tânăr care a văzut Fotodrama la Templul din New York ( Str. a 63-a W., lângă Broadway), a întrebat dacă mai este sau nu ceva de citit în privința celor arătate în Drama. I s-a spus despre cele șase volume de Studii În Scripturi. Le-a cumpărat imediat și le-a citit. Întorcându-se a spus: „Am avut 700 $ economisiți pentru a urma un curs teologic. Am ajuns la concluzia că în aceste volume am cursul teologic de care am nevoie”.

Frumusețea Fotodramei, credincioșia ei față de Biblie și delicatețea cu care tratează opoziția, o recomandă oamenilor serioși în gândire, sinceri la inimă: și în timp ce toate clasele sunt bine venite, această clasă este în special dorită și apreciată de către promotorii Dramei. Numai cei care au fost salvați din întuneric, din beznă și din starea de „pierdere ((948)) mentală” a Criticii Radicale și a Evoluției pot aprecia pe deplin ce înseamnă a fi salvat din tot acel întuneric, îndoială, ceață — ce înseamnă a avea o temelie fermă pentru credința într-un Dumnezeu al Dreptății, Înțelepciunii, Iubirii și Puterii — ce înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu și a avea o apreciere inteligentă a Planului Său mare și minunat al Veacurilor, în care Biserica are primul loc, dar în care întreaga lume trebuie încă să primească o binecuvântare și o ocazie glorioasă pentru viață veșnică.

Germania abandonează biserica

Frecventarea bisericii în Germania protestantă scade într-un mod pe care corespondentul publicației Lumea Creștină din Berlin, citat în Lucrarea Creștină (New York), îl numește alarmant. Conform unui sondaj făcut într-o duminică recentă, numai 11.252 de persoane frecventau cele 68 de locuri de stat Protestante pentru închinare din Berlin. În orașul Chemnitz, din Saxonia, cu 300.000 de protestanți, „frecventarea bisericii în această anume duminică a fost de 2.248”. Ori, luând statistica participării la comuniune ca test, „în Berlin, anul trecut, numai 14,81 % din populația protestantă s-a împărtășit”.

Desigur, spune corespondentul nostru, numărul este mai satisfăcător în districtele de la țară, dar „în orașe, și de asemenea în numeroase districte de la țară, numărul celor care se împărtășesc nu numai că scade, dar scade rapid și a scăzut rapid de câțiva ani încoace”. Și citim în continuare:

„În Berlin, este un fapt stabilit că numărul celor care fac o practică din a merge la biserică scade rapid. Un jurnal serios de aici a investigat cauzele acesteia, și drept rezultat al întrebărilor printre clasele muncitoare a obținut următoarele șase motive ale scăderii:

„(1) Influența presei antireligioase.

(2) Propaganda social-democrată împotriva bisericii.

(3) Influența vecinilor cu înclinații rele și a tovarășilor de muncă asupra acelora care altfel ar frecventa.

(4) Necredința notorie a claselor educate.

(5) Suspiciunea larg răspândită și aversiunea față de cler, în special convingerea că nu crede ceea ce învață, și că evlavia și adevărul lor sunt numai ipocrizie.

(6) În final, faptul că toate locurile publice de distracție sunt deschise duminica și că exact duminica proprietarii acestor locuri depun cel mai mare efort ca să le umple. Alt motiv dat pentru absența în creștere a tinerilor de la serviciul divin este instituirea recentă a asociațiilor cum ar fi cercetașii, drumeții și brigăzile de băieți și fete, toate acestea adunându-se duminica. Marile curse de cai sunt ținute duminica, precum și evenimentele atletice importante. S-a declarat că toate aceste lucruri ajută la golirea bisericilor.

Un alt ziar care examinează cauzele care lucrează spre golirea bisericilor nu ezită să remarce că metodele învechite folosite de cler în adresarea către turmele lor și în conducerea serviciilor devin «respingătoare» pentru cei care merg la biserică. Oamenii moderni în viața modernă nu vor tolera un om la amvon care să-i numească «preaiubiți ascultători». Ei urăsc ipocrizia religioasă și vorbele mieroase care îi caracterizează pe atât de mulți pastori. Îi irită să audă, «în primul rând, preaiubiții mei», și «în al doilea rând, dragii mei frați», și «în al treilea rând și în sfârșit».

Apoi există o impresie puternică, și anume că mult s-ar putea face pentru a moderniza serviciul de cântări. Germanii sunt cei mai muzicali oameni din lume și muzica lor bisericească este una dintre cele mai magnifice scrise vreodată. Dar ei încep să-și piardă toată răbdarea cu acele corale monotone în care nu este nici forță nici căldură. Cu un oftat ei se gândesc la serviciile strălucitoare de cântări din bisericile engleze și americane”. Literary Digest.