SUNTEM ROBI NETREBNICI

Luca 17:1-10

„Cine se laudă să se laude în Domnul.” 1 Corinteni 1:31.

R 5445 W. T. 15 aprilie 1914 (pag. 124-127)

Lecția de astăzi este formată din patru secțiuni, aparent fiecare deosebită și separată. Chiar relația contextuală în care au fost rostite aceste cuvinte nu este dată. Cu toate acestea, ele arată Înțelepciunea de sus. Le vom analiza în ordinea lor.

„Este cu neputință să nu vină prilejuri de poticnire.” Cuvintele „prilejuri de poticnire” înseamnă mai specific „pași greșiți”, sau încă mai literal, „prindere în cursă”. Urmașii consacrați ai lui Isus sunt numiți „micuți”, pentru că ei sunt Noi Creaturi care tocmai au pornit pe calea cea nouă a consacrării depline față de voința lui Dumnezeu. Sf. Pavel îi numește pe aceștia „prunci în Hristos” (1 Corinteni 3:1). „Copilașilor”, scrie sf. Ioan. Totuși, această stare de pruncie nu trebuie să continue. Trebuie să fie creștere în har, în cunoștință și în dragoste. Trebuie atinsă tăria de caracter, care nu numai că va fi înțeleaptă, puternică și greu de prins în cursă, ci și va putea să ajute pe alții mai puțin dezvoltați.

Astfel în Biserică cei mai dezvoltați sunt numiți Bătrâni — literal, frați bătrâni. Aceștia în sens mai deosebit reprezintă pe Domnul printre frați; și uneori prin aceștia le pot fi trimise celor mai tineri mângâiere cerească și sfat, mustrări etc. Pericolul prinderii în cursă există, deoarece Satan este prințul acestui Veac și deoarece majoritatea omenirii este mai mult sau mai puțin sub influența sa — orbită de eroare, superstiție, păcat etc. „Dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioși” (2 Corinteni 4:4). Faptul că Isus nu S-a referit la copiii naturali reiese din cuvintele „unul dintre acești micuți care cred în Mine”.

Nu putem presupune că Isus ar condamna sau pedepsi pe cineva pe nedrept pentru că a ofensat din neștiință sau fără intenție pe urmașii Săi, pe cei micuți ai Săi. Trebuie să presupunem că a vrut să avertizeze pe acei care în mod deliberat încearcă să înșele și să prindă în laț, să prindă în capcană, să descurajeze pe urmașii Săi, pe micuții Săi. Cu toții am auzit despre cazuri de complot deliberat, ((985)) cu bună știință, împotriva urmașilor Domnului; și în orice măsură a predominat aceasta, ea a indicat spiritul satanic.

Uneori poporul adevărat al lui Dumnezeu a fost astfel prins în laț în serviciul lui Satan, așa cum s-a sugerat prin cuvintele: „Voi sunteți servitorii celui căruia îi slujiți”. Saul din Tars a fost prins astfel în laț și a fost folosit pentru un timp de Adversar; și el spune că Dumnezeu a avut milă de el pentru că făcea aceasta din ignoranță. Dacă el ar fi făcut-o intenționat, putem presupune că Dumnezeu n-ar fi avut milă de el încât să-l salveze printr-un miracol, ci el ar fi continuat în modul său, cu bună știință, pe calea sa rea, și ar fi fost mai bine pentru el să i se fi legat de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare.

Aceasta ar fi pentru că o persoană astfel înecată în mare și-ar pierde numai viața prezentă, și nu viața viitoare din timpul Mileniului, după ce ar fi trezită din somnul morții. El ar avea atunci deplină ocazie pentru iluminare prin ascultare și pentru recuperarea din păcat și moarte. Dar cei care cu bună știință persecută pe urmașii lui Isus și caută să-i îndepărteze de pe calea dreptății, își strică propria conștiință și astfel se degradează, încât va fi mult mai dificil pentru ei să vină în acord cu condițiile Noii Dispensații după înviere. Într-un cuvânt, oricine păcătuiește împotriva luminii și cunoștinței își pune în pericol ocaziile de viață veșnică.

Este necesar un spirit iertător

Verstele 3 și 4 se pare că fac parte din același discurs consemnat în Matei 18:15-22. Lecția este adresată urmașilor lui Isus, nu lumii. Este legată în primul rând de datoria lor față de frații din Casa Credinței, dar în al doilea rând are o aplicare mai largă. Uneori i se poate da această aplicare mai largă; dar porunca din Matei 18, să fie adus sfatul fraților și în cele din urmă, dacă este necesar, problema să fie adusă în fața Bisericii, ne dovedește că de fapt nu este destinată nimănui decât Bisericii.

Lecția este mila — mila fără granițe. Baza argumentului este că toți avem nevoie de milă, milă divină, pentru că toți suntem imperfecți; și pentru a ne ajuta în cultivarea acestui har, Domnul a aranjat ca binecuvântările Lui față de noi, favoarea Sa, să depindă de străduința noastră de a exercita această calitate asemenea lui Dumnezeu. „Asemănați-vă Tatălui vostru; căci El este bun cu cei nemulțumitori.”

Pare ciudat că strămoșii noștri și noi înșine am fost atât de înșelați de doctrinele false pe care sf. Pavel le numește „învățăturile demonilor” (1 Timotei 4:1). Noi credeam odată despre Tatăl ceresc că este absolut neiertător — plin de ură pentru creaturile Sale umane, pentru că ele au păcătuit — în loc să le ierte păcatul. Am insistat că plata sau pedeapsa păcatului trebuie să fie chinul, și aceasta pentru toată eternitatea. Cât de puțin am înțeles adevăratul caracter al Dumnezeului oricărui har, Tatăl îndurărilor!

Poate că unii dintre noi ne-am străduit să ne justificăm eroarea presupunând că Dumnezeu Însuși este întreaga bunătate, blândețe și iubire, dar are în spatele Lui o lege neînduplecată care cere chinuirea creaturilor Sale — o lege de care nu poate scăpa și care Îl obligă să facă lucruri pe care propria Sa lege le condamnă în omenire.

Alții ne-am înșelat singuri gândind că toată omenirea s-a bucurat cândva între naștere și moarte de o ocazie deplină de a se întoarce de la păcat la dreptate și de a deveni sfinți. Numai în ultimii ani studenții Bibliei au devenit conștienți de absurditatea acestei poziții. Acum ne dăm seama că timp de patru mii de ani numai acea națiune mică a evreilor avea vreo cunoștință despre Dumnezeu, sau vreo promisiune de viață veșnică oferită ei, sau vreo instruire în ceea ce privește păcatul și pedeapsa lui. Și chiar evreii, cărora le-a fost dată Legea, după cum au declarat Isus și apostolii Săi, au fost orbiți de Satan. Isus, adresându-se apostolilor Săi, a spus: „Ferice de ochii voștri că văd și de urechile voastre că aud”. Marea națiune a evreilor nici n-a văzut nici n-a auzit. Același lucru este adevărat despre nouă zecimi din populația creștinătății, fără să menționăm lumea păgână.

Fără cea mai mică dovadă a Scripturii, și chiar în contrazicere cu ea, mulți dintre noi am susținut teoria îngrozitoare că toți cei care nu aud de Cristos în timpul vieții prezente și de asemenea toți cei care nu devin urmași evlavioși în urmele Lui vor fi chinuiți veșnic de către diavoli. Acum vedem că Biblia învață că numai o clasă relativ mică, cei care au acum urechi de auzit și ochi de văzut și care intră într-o relație de legământ cu Dumnezeu prin Cristos, poate merge în urmele lui Isus. Numai pentru aceștia viața prezentă sfârșește orice ocazie de a ajunge la viață veșnică. Pentru restul omenirii Dumnezeu intenționează o viață viitoare printr-o înviere a judecății.

Învierea nu este numai pentru clasa Bisericii — prima Înviere sau Învierea principală — ci este pentru „cei drepți și cei nedrepți” (Fapt. 24:15). Clasa Bisericii va învia la glorie, onoare și nemurire. Cei nedrepți vor ieși din mormânt pentru judecăți, disciplinări, răsplăți și pedepse. Pentru a le da aceste judecăți și ocazii de a obține viață veșnică va fi inaugurată Împărăția lui Mesia; și pentru a putea desemna judecători potriviți ca să ajute pe oameni și să răsplătească și să pedepsească în mod drept, El cheamă acum Biserica în carne. „Nu știți că sfinții vor judeca lumea?” 1 Corinteni 6:2.

Puterea credinței — puterea credulității

Mult din ceea ce trece drept credință este numai credulitate. Dacă cineva ar fi să jure că luna este făcută din brânză verde, ar fi o credulitate să-l credem — nu credință. Ar trebui să întrebăm: „Cine spune acest lucru și ce știe el despre acest subiect mai mult decât știm noi?” Credința recomandată în Biblie este cea care este legată de lucrurile pe care le-a promis Dumnezeu. Noi suntem încurajați să fim plini de asemenea credință în Dumnezeu —- să nu ne îndoim de nimic — să nu punem sub semnul întrebării dacă El poate să împlinească toate promisiunile Sale bune.

((986))

Strămoșii noștri au avut prea multă încredere în oameni. Ceea ce ei au gândit că este credință a fost numai credulitate. Ei au înghițit crezurile Veacurilor Întunecate; și cu cât era mai absurdă afirmația, cu atât credeau că au mai multă credință. Dimpotrivă, ei ar fi trebuit să spună: „Unde este dovada? Unde a spus Dumnezeu astfel de lucruri?” Cei care au apărat crezurile au strigat neîncrezători împotriva credinței treze, au stigmatizat-o ca erezie și de multe ori au ars pe rug pe credincioșii adevărați. Lecția este că ar trebui să acceptăm prin credință numai ceea ce Domnul ne-a asigurat prin Cuvântul Său; și aceasta înseamnă că ar trebui să fim deosebit de atenți să avem Cuvântul curat al lui Dumnezeu, eliminând traducerile greșite și adăugirile.

În lecția noastră, ucenicii lui Isus au fost în mod evident impresionați de măreția învățăturilor Sale și de dificultățile care trebuie să stea în calea împlinirii tuturor acestor lucruri minunate relatate în Lege și Profeți, și spuse de Isus — în privința Împărăției Sale Mesianice etc. De aceea ei I-au cerut Domnului să le mărească credința. Isus a răspuns prin cuvintele care sunt foarte greșit înțelese în zilele noastre. El a spus: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice dudului acestuia: «Dezrădăcinează-te și sădește-te în mare!» Și v-ar asculta”. Cu alte două ocazii Isus a făcut remarci asemănătoare în privința munților, spunând că cuvântul credinței ar fi fost suficient să-i mute până în mijlocul mării.

Ce a vrut să spună?

Este evident că Învățătorul nu a vrut să-i încurajeze pe evrei să încerce să poruncească muntelui să se mute în mare; ci mai degrabă a vrut ca ei să-și dea seama că dacă ar avea credința potrivită în puterea lui Dumnezeu și ar primi o poruncă de la Dumnezeu să mute muntele în mare, și ar da porunca cu credință, rezultatele ar urma. Dar Dumnezeu nu a dat o astfel de poruncă în privința munților, nici în privința copacilor. Prin urmare, credința nu ar avea nici o bază de acțiune în astfel de cazuri.

Fratele de culoare a avut gândirea potrivită. Când a fost întrebat ce ar face dacă Dumnezeu iar spune să sară printr-un perete de piatră, el a răspuns: „Aș sări”. Într-un cuvânt, noi trebuie să avem încredere absolută în Cuvântul lui Dumnezeu, nu numai să ne asigurăm că am auzit și am înțeles mesajul Său. Atunci putem merge mai departe cu o credință care mută munții pentru a îndeplini poruncile Sale. Dar Dumnezeu nu poruncește schimbări nechibzuite sau care nu sunt necesare. El lasă în seama ingeniozității omului să dezrădăcineze copacii și să facă tuneluri în munți, și nu dă niciodată porunci de acest fel. Și dacă vreo ființă umană ne-ar spune ceva de genul acesta, am fi creduli dacă l-am crede. Dumnezeu nu lucrează în acest mod.

Netrebnici pentru învățătorul nostru

Unii dintre urmașii lui Cristos, de la natură progresiști, sunt uneori prea agresivi, prea plini de încredere în ei. Faptul că devin ucenicii Lui nu le schimbă aceste trăsături instantaneu. Lucrurile vechi trec treptat, iar cele noi le iau locul. În acest studiu se dă o învățătură pe care să și-o amintească toți ucenicii Lui, dar în special este plină de forță pentru clasele menționate. Ei trebuie să-și amintească faptul că lucrarea harului lui Dumnezeu, ai cărei subiecți sunt, este favoarea Lui față de ei; și că ascultarea de poruncile Lui este în primul rând pentru corectarea și dezvoltarea lor, pentru o viață viitoare de binecuvântare. Ei ar trebui săși amintească faptul că însuși serviciul lor pentru Domnul este un privilegiu — că Dumnezeu nu are nici un câștig din serviciul lor.

Noi suntem cu toții robi netrebnici în sensul că Dumnezeu putea să-Și facă lucrarea la fel de bine și fără noi, de fapt putea mai bine decât prin noi. El putea folosi ca mesageri ai Săi îngerii sau diferitele providențe ale vieții. Nici unul dintre noi nu este indispensabil pentru lucrarea și gloria Sa. Tocmai din contră, ocazia de a intra în via Domnului și de a lucra în ea este în principal pentru avantajul nostru. Serviciul ne aduce anumite bucurii pe care altfel nu le-am fi putut avea. Ne aduce anumite experiențe necesare dezvoltării și calificării noastre pentru servicii mai înalte dincolo de văl.

După cum declară apostolul: „Prin har îfavoare divinăș sunteți mântuiți prin credință”. Într-o anumită măsură credința este o problemă de dezvoltare proprie. Totuși, apostolul se grăbește să adauge că credința nu este de la noi, chiar și aceasta este darul lui Dumnezeu — noi nu avem ocazia să ne lăudăm nici în credința noastră. Ce avem ce nu am primit de la Domnul? Credința elementară a fost bazată pe o anumită cunoștință pe care providența divină ne-a adus-o, și este posibil că pentru aceasta am fost pregătiți printro moștenire părintească bună.