Vol. 17, Ianuarie-Februarie 2010, Nr. 2


PĂCATUL UNUI OM BUN

Num. 20:1-13

ȘPrimește cu bunăvoință cuvintele gurii mele și cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea și Răscumpărătorul meu!” Psalmul 19:14.

R 5315 W. T. 15 septembrie 1913 (pag. 283-284)

În al patruzecilea an de când Israel a părăsit Egiptul a fost timpul hotărât de Dumnezeu ca ei să intre în țara Canaanului. Moise era de o sută douăzeci de ani, dar încă viguros. Sora lui, Miriam, murise înainte; Aaron, fratele lui mai mare, încă trăia, dar a murit în același an. Timp de treizeci și opt de ani copiii lui Israel locuiseră în pustie, făcând centrul taberei lor la Cades-Barnea, dar de fapt ocupând o porțiune considerabilă din pustie cu turmele de oi și cu cirezile de vite.

Era în aprilie al celui de-al patruzecilea an când, prin poruncă divină prin Moise, s-au adunat la Cades, pregătiți să intre în țara promisă. Dar rezerva de apă era redusă. Poporul și vitele erau înfometați. S-au ridicat murmure și întrebări dacă n-ar fi fost mai bine să fi pierit în Egipt sau altundeva, decât să moară acolo de sete.

Povara, în mod natural, a căzut asupra lui Moise, împărtășită însă de fratele său Aaron. Toți conducătorii de onoare și influență au responsabilități grele. Moise și Aaron la rândul lor s-au dus la Domnul cu problema, nu plângându-se, ci cerând — dorind îndrumare de sus — de la adevăratul Conducător al lui Israel. Nu s-au dus în zadar. Domnul li s-a arătat plin de har — ”li s-a arătat slava Domnului” — foarte posibil s-a arătat și poporului lui Israel care privea. Această glorie se presupune că a fost o rază de lumină emanând de la scaunul îndurării din Sfânta Sfintelor.

Ei trebuiau să ia toiagul, după câte se presupune ”toiagul lui Aaron care înfrunzise”, și care a fost ținut în lada legământului în Sfânta Sfintelor. Acel toiag era ceva ce amintea poporului acceptarea specială de către Domnul a lui Aaron ca mare preot și ajutor al lui Moise. Era un semn al favorii divine care până aici le îndrumase națiunea, și care continua încă să îndrume pe toți cei care se vor încrede în Domnul și în puterea tăriei Lui.

Lovirea stâncii — un păcat

Domnul l-a îndrumat în mod special pe Moise să vorbească stâncii, și ca răspuns la cuvânt apele vor țâșni. Cu o ocazie anterioară, cam cu treizeci și opt de ani înainte, într-o experiență similară aproape de Muntele Sinai, Moise fusese instruit să lovească stânca; dar în acest caz stânca nu trebuia lovită. Aici Moise și Aaron au păcătuit. ”Cel mai blând om de pe fața pământului” nu s-a controlat, și a permis unui spirit cumva asemănător cu mândria, cu mulțumirea de sine și cu mânia, să-l stăpânească pentru un moment. Lovind stânca, a strigat tare către popor: ”Răzvrătiților! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?”

Apa a ieșit într-adevăr, după cum promisese Domnul. Poporul a primit într-adevăr binecuvântarea de care a avut nevoie, dar unul dintre cei mai iluștri bărbați și servitori ai lui Dumnezeu a căzut sub dezaprobarea divină. Sentința Domnului a fost că nici Moise nici fratele său nu vor intra în Canaan. Totuși, lui Moise i-a fost permis să meargă cu poporul până la sfârșitul călătoriei și apoi de pe Muntele Nebo să vadă țara dincolo de Iordan.

Această condamnare nu semnifică dezaprobarea divină la chin veșnic sau la altă dezonoare de durată. Moise și-a primit întreaga pedeapsă atunci și acolo, înainte de moarte, cum primesc toți cei evlavioși ai lui Dumnezeu. Oricare ar fi loviturile, corecțiile, pedepsele din viitor care vor fi date omenirii în general din cauza faptelor rele din prezent, nu vor fi pentru sfinți. Apostolul arată că ei sunt corectați în viața de acum, pentru ca să nu intre sub condamnare cu lumea în curând.

Ei au băut din stâncă — Cristos

Sf. Pavel ne arată că lovirea stâncii a fost simbolică. După cum mana, pâinea din cer, a reprezentat pe Isus, tot așa stânca lovită L-a reprezentat tot pe El. Apa înviorătoare din stâncă a simbolizat binecuvântările care decurg din sacrificiul lui Cristos. Lovirea stâncii la începutul experienței Israelului a fost autorizată de Dumnezeu. A fost necesar ca asupra lui Isus să cadă toiagul durerii, chiar până la moarte:

(1) ”Domnul a făcut să cadă asupra Lui îpedeapsa cu moartea pentruș nelegiuirea noastră a tuturor”;

(2) ”Prin rănile Lui suntem vindecați.” Isa. 53:5,6.

Cuvintele sf. Pavel sunt: ”și toți au băut aceeași băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească și care venea după ei; și stânca era Hristos”. 1 Corinteni 10:4.

Chiar ce a simbolizat a doua lovire, pe care Dumnezeu n-a autorizat-o, nu este explicat de sf. Pavel. Faptul că această a doua lovire a fost pedepsită ne spune că a fost greșită, și că a simbolizat un curs nepotrivit din partea poporului declarat al lui Dumnezeu. Ne vin două sugestii, fiecare sau ambele pot fi aplicabile.

(1) A doua lovire, la sfârșitul celor patruzeci de ani și tocmai când poporul era pe cale să intre în țara promisă, ar putea simboliza o lovire a poporului lui Dumnezeu — Corpul lui Cristos care este Biserica. Un număr de scripturi care țin de Veacul Evanghelic dau sugestia că unii dintre membrii evlavioși ai Corpului lui Cristos la sfârșitul acestui Veac vor fi supuși rușinii, sau poate dați la moarte — și astfel vor intra în glorie precum Învățătorul, când a fost lovit. În cazul Lui, marele preot a declarat că era folositor ca unul să sufere, mai degrabă decât ca tot poporul evreu să piară ca națiune. Ioan 11:50.

Conducătorii religioși au conspirat împotriva Învățătorului — spre gloria lui Dumnezeu cum au presupus ei. S-a oferit sugestia că în mod asemănător, la sfârșitului Veacului Evanghelic, conducătorii religioși, mișcați de motive asemănătoare de autoconservare, ar putea conspira pentru lovirea, lezarea unora din urmașii Domnului. Dacă aceasta este interpretarea corectă a tipului, arată că sub providența divină vor curge binecuvântări din cursul acela greșit, totuși nu mai mari binecuvântări decât ar fi putut să vină prin continuarea cursului drept — acela de a vorbi stâncii, cerând apa, Adevărul, împrospătarea, în loc de lovirea ei.

(2) Cealaltă idee, strâns legată de aceasta, este că orice lepădare de Răscumpărătorul din partea urmașilor Săi consacrați ar însemna o răstignire din nou, o expunere la rușine deschisă, o lovire a stâncii a doua oară. Sf. Pavel spune că o astfel de tăgăduire a cuvântului lui Cristos de către cei care au fost odată luminați și au gustat darul ceresc și puterile lumii viitoare etc., ar însemna pentru ei o nevrednicie de vreun loc în împărăția cerească — ei vor muri în Moartea a Doua. Evrei 6:4-7.

Faptul că atât Moise cât și Aaron au participat la acest tip și că nici unul n-a intrat în țara Canaanului, înseamnă că și cei mai înalți demnitari și cei mai luminați membri ai Preoțimii împărătești ar putea fi în pericol de a comite păcatul simbolizat sau ilustrat prin a doua și neautorizata lovire a stâncii. Dimpotrivă, cei care au lovit Stânca antitipică prima dată — cei care L-au răstignit pe Cristos — Scripturile ne asigură că au făcut-o din neștiință și numai au împlinit intenția divină. Șși acum, fraților, știu că din neștiință ați făcut așa, ca și mai-marii voștri”; Șcăci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.” Fapt. 3:17; 1 Corinteni 2:8.

Lecții pentru conducătorii spirituali

Dacă ”cel mai blând om de pe fața pământului”, după lungi ani de instruire și experiență, a avut un astfel de eșec, chiar din punct de vedere tipic, lecția pentru toți conducătorii spirituali ar trebui să fie una impresionantă. Aceasta ne spune în cuvinte inspirate: ”Căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă”. Domnul declară (v. 12) că păcatul lui Moise și al lui Aaron a fost unul de necredință, Șpentru că n-ați crezut în Mine, ca să Mă sfințiți înaintea ochilor fiilor lui Israel”.

S-a cerut credință în Dumnezeu din partea lui Moise pentru a lovi stânca. Se pare că lipsa lui de credință era în popor. Se pare că el a dorit să scoată un efect dramatic — să întipărească în ei o lecție de durată: ”Răzvrătiților, trebuie să vă scot apă din stâncă prin lovitura acestui toiag?” Rezultatul poate că a fost dramatic. Poate că poporul a stat cu teamă și uimire înaintea lui Moise, dar cu toate acestea, nu acesta era modul cel mai bun de a proceda; căci nu era modul lui Dumnezeu. Ar fi fost mai bine ca Moise să fi stat ascuns — să se umilească — și să ceară apă din stâncă în numele lui Iehova.

Conducătorii de adunări, bătrânii, slujitorii în Biserica lui Cristos, vor face bine să rețină că binecuvântările pe care Dumnezeu le-a pregătit se vor revărsa peste poporul Său de la Isus cel lovit și vor veni la cerere; și ei nu sunt autorizați nici să lovească ”stânca”, nici să pozeze cu dramatism înaintea poporului lui Dumnezeu, ca și cum aceasta ar fi necesar pentru a furniza șuvoaie de har și de Adevăr.

Pe de altă parte, poporul Domnului, Israelul spiritual, însetând după harul și Adevărul cuvenit acum, trebuie să simtă mare simpatie pentru cei care ocupă poziții de învățare. Desigur că niciodată n-a existat un timp când cinstea și credincioșia servitorilor Domnului să fie mai sever încercate decât acum. Toți au nevoie de blândețe, răbdare, îndelungă răbdare, bunătate frățească, iubire — loialitate față de Dumnezeu — credincioșie față de Legământul lor.

Edomiți, moabiți, madianiți

Diferitele națiuni care locuiau țara promisă, a căror nelegiuire ajusese la culme și care trebuiau deposedați de către Israel, nu erau înrudite cu Avraam; dar edomiții, moabiții și madianiții, care locuiau în sudul și estul țării promise, aveau legături de sânge cu Israel. Madianiții erau copiii lui Avraam prin Chetura. Moabiții erau copiii lui Lot, nepotul lui Avraam. Edomiții erau descendenții lui Esau, fratele lui Iacov. Planul divin era ca Israel să lase în pace aceste popoare înrudite, excepție făcând cazul când acestea l-ar fi atacat.

Când a sosit timpul să intre în Canaan din Cades, calea cea mai scurtă era prin Edom. Isareliții au cerut permisiunea să treacă prin Edom fără să facă pagubă poporului, și s-au oferit să repare orice stricăciune de orice fel. Li s-a refuzat permisiunea, și, în armonie cu legământul dintre Esau și Iacov, oștirea lui Israel a ocolit spre sud și a trecut prin ținutul Moabului — ținutul copiilor lui Lot.

Acest ocol al unei oștiri atât de mari prin pustie a fost demoralizator și Șsufletul poporului s-a descurajat”. Din nou s-au ridicat murmure împotriva lui Moise, care de fapt îl reprezenta pe Dumnezeu în fața lor. Murmurul lor a fost pedepsit prompt — ei n-au fost protejați de șerpii care erau răspândiți în acel loc. Rezultatul a fost groaznic. Mulți au murit din cauza șerpilor, până când Moise a făcut unul de aramă și l-a ridicat pe o prăjină. în toată tabăra s-au trimis mesaje, îndrumând poporul să privească la șarpele de aramă, să aibă credință și să fie vindecați de boala lor.

Celor mușcați de păcat li se indică spre Mântuitorul

Astfel nu numai că israeliții naturali au fost corectați, disciplinați, pedepsiți, ci a fost scrisă și o lecție durabilă în beneficiul Israelului spiritual. Vedem că șarpele înfocat al păcatului a mușcat rasa noastră, că toți murim, și că numai prin exercitarea credinței în Cel Răstignit poate fi cineva vindecat. Misiunea noastră a fost ca în timpul domniei Păcatului și a Morții să indicăm celor mușcați de păcat spre Răscumpărătorul. “și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului.” “și Eu când voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine Însumi pe toți.” Ioan 3:14; 12:32.

În prezent relativ puțini aud Mesajul sau văd cu ochii credinței pe Cel Răstignit. Marea masă de oameni mor în întunericul păgân; numai puțini au avut ocazia să exercite credință în Cristos. Mulțumim lui Dumnezeu, se apropie ziua când Cel care a fost înălțat pe Calvar și apoi a fost înălțat prin puterea învierii, Se va arăta în putere și glorie mare — ”adevărata lumină era aceea care, venind în lume, luminează pe orice om!” Dacă ei nu vor răspunde, greșeala va fi a lor (Matei 24:30; Ioan 1:9-11). Acea condiție glorioasă va veni prin împărăția lui Mesia, pentru care încă ne mai rugăm: “Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”.