Vol. 17, Martie-Aprilie 2010, Nr. 3


DEOSEBIREA DINTRE CARNE ȘI SPIRIT

“Vegheați și rugați-vă ca să nu intrați în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” Mat. 26:41.

R 5312 W. T. 15 septembrie 1913 (pag. 279-281)

 

Aceste cuvinte au fost rostite de Domnul nostru către ucenicii Săi la sfârșitul misiunii Sale pământești, când se apropia cu repeziciune ora în care urma să fie vândut și răstignit. El știa de această încercare care era atât de aproape și menționase în mod repetat chestiunea ucenicilor Săi; dar aparențele exterioare erau atât de contrare cu aceasta încât ei nu puteau înțelege cuvintele Sale. Vorbise adesea în pilde și în cuvinte tainice (pe care ei nu le-au înțeles pe deplin până după învierea Sa, deși de fapt au luat multe învățături din cuvintele Sale). Astfel când le-a spus că va fi răstignit, ei au gândit că erau alte cuvinte tainice — unul dintre lucrurile adânci, ascunse, ca și atunci când a spus: “Dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă”.

Ei n-au înțeles aceste lucruri. Nu vedeau nici o dovadă că guvernul roman s-ar amesteca în răstignirea Lui, și știau că națiunea lor nu avea nici o autoritate pentru răstignire. Deși știau că unii dintre cărturari și farisei erau foarte indignați, totuși și-au amintit cum poporul a strigat “Osana” și L-a aclamat ca Împărat.

Ucenicii discutau despre Împărăție și își puneau întrebarea cine să fie cel mai mare în acea Împărăție. Doi dintre ei ceruseră atunci în mod special să aibă locuri lângă El. Astfel, evident că mințile lor erau departe de lucrurile care se apropiau. Când în final El a spus că unul Îl va vinde, unul după altul au întrebat: “Eu să fiu acela?” Și în final sf. Petru a spus: “Chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire … Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, nicidecum nu mă voi lepăda de Tine”. Dar Isus a spus: “În noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoșul, tu te vei lepăda de Mine de trei ori”.

Ei gândeau că Domnul se purta ciudat numai pentru că ei nu știau ce știa El despre lucrurile care se apropiau. Astfel în acea noapte în grădină El a spus: “Vegheați și rugați-vă, ca să nu intrați în ispită”; El a vrut să le spună să fie veghetori, căci El știa de timpurile lor de încercare, care erau foarte aproape. Dar ei nu cunoșteau lupta care se ducea între Cristos, Prințul Luminii, și Satan, prințul întunericului.

Ei nu înțelegeau aceasta în modul cum înțelegem noi. Încă nu primiseră iluminarea Spiritului sfânt. Putea înțelege numai că existau ispite și că trebuiau să fie cu băgare de seamă, păzindu-se și fiind serioși în spirit — nu somnoroși, nici neserioși, ci în gardă, ca nu cumva să cadă în vreun fel de ispită. Trebuiau nu numai să vegheze, ci și să se roage. Rugăciunea însemna să vegheze, și numai vegherea nu era suficientă, ci aveau nevoie și de ajutor divin. Pentru ceea ce se rugau, se străduiau. Și seriozitatea rugăciunii îi va ajuta în veghere.

Evenimentele pentru care trebuiau să vegheze includeau nu numai vânzarea, procesul de judecată și răstignirea Domnului nostru, ci și experiențele lor din zilele următoare când ucenicii s-au întâlnit cu ușile închise, și acele experiențe prin care au trecut ei când Isus a apărut și le-a explicat că El a fost înviat din morți. El li s-a arătat în diferite moduri. Dacă erau în atitudine de veghere, în atitudine de rugăciune pentru înțelepciune de sus ca să-i ajute să cunoască voia lui Dumnezeu, aceasta era o foarte mare binecuvântare pentru ei și Domnul știa aceasta. El știa că ei aveau nevoie de ajutor în acele zile de încercare. Dacă ei nu aveau credință puternică, evenimentele din cele câteva zile următoare puteau să-i înfrângă pe ei și credința lor în învățăturile lui Isus. Dar ei au fost păziți în acel timp de încercare și probare specială. Isus S-a rugat pentru ei și au ieșit victorioși — dar unii dintre ei cu urme, cum a fost în cazul sf. Petru și a sf. Toma.

O PERIOADĂ SPECIALĂ DE ÎNCERCARE

Această lecție ni se aplică și nouă în ceea ce privește vegherea și rugăciunea. Noi trăim în această perioadă favorizată de la Cincizecime încoace, în care poporul lui Dumnezeu este privilegiat să aibă conducerea și îndrumarea Spiritului sfânt; de aceea vegherea și rugăciunea noastră poate fi, și trebuie să fie, încă mai serioase decât cele ale ucenicilor de pe timpul Domnului nostru. Și așa cum ei au intrat atunci într-un timp special de ispită, tot așa și noi la sfârșitul acestui Veac, trăim într-un timp de încercare specială în privința celor învățate în Școala lui Cristos ca Noi Creaturi, pe linia smereniei, bunătății, amabilității frățești și iubirii. Dacă vom fi găsiți deficitari în acestea, în ceea ce privește inima, nu vom fi socotiți vrednici să fim din clasa Împărăției, și de aceea vom fi separați în vreun fel de acei care vor fi găsiți vrednici.

Domnul a avut ispite; și toți ucenicii Lui credincioși trebuie să aibă ispite. Și apostolul Iacov ne asigură că având ispite și rezistând la ispite, ne va aduce binecuvântare specială în dezvoltarea asemănării de caracter a lui Cristos. Domnul deci n-a vrut să spună că prin veghere și rugăciune nu ne vor veni ispite, ci că nu vom cădea în acele ispite. Am putea chiar să fim prinși în capcană, cum a fost sf. Petru, dar el a plâns cu amar și s-a căit. Nu știm cum au fost rugăciunile lui, dar putem fi siguri că au fost pline de adâncă remușcare pentru faptul că s-a lepădat de Învățătorul său.

“Duhul, în adevăr este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” Aceasta nu însemnă pentru noi ceea ce a însemnat pentru ei. Ucenicii în acel timp nu erau Noi Creaturi în Cristos. Ei n-au primit conceperea Spiritului până la Cincizecime. Înseamnă mai mult pentru noi decât a însemnat atunci pentru ei. Pentru ei a însemnat numai că erau doritori în spirit, în minte, în intenție. Aceste intenții trebuiau să fie bune. Ei trebuiau să demonstreze că erau “israeliți cu adevărat” și că nu erau fățarnici, chiar dacă carnea lor era slabă și aveau degradarea care se transmisese de-a lungul câtorva mii de ani de când omul a căzut în păcat. Intenția lor era mai bună decât capacitatea de a împlini; în consecință aveau nevoie specială de veghere și rugăciune.

NATURA LUPTEI

Același lucru este adevărat despre Biserică de la Cincizecime până în prezent. Observăm însă o deosebire specială între spirit și carne. Pentru Noua Creatură în Cristos Isus, lucrurile vechi au trecut și toate s-au făcut noi (2 Cor. 5:17). Dar Noua Creatură este slabă într-un sens al cuvântului, deși este tare în alt sens. Trebuie să fie tare în sensul că este foarte hotărâtă să nu simpatizeze cu păcatul sau cu nedreptatea sau cu vorbirea de rău.

Noua Creatură reprezintă puterea lui Dumnezeu, cum s-ar zice, care s-a identificat cu noi. Noi am acceptat voia lui Dumnezeu ca voia noastră și am fost concepuți de Spiritul Său sfânt la o viață nouă. De aceea suntem numiți Noi Creaturi prin această concepere. Ca Noi Creaturi suntem la început reprezentați ca niște copilași. Deosebirea dintre Noua Creatură și vechea creatură este că Noua Creatură așteaptă să ajungă la natura divină — slavă, cinste și nemurire — în timp ce vechea creatură dorește lucruri pământești și comoditățile vieții de acum — onoarea oamenilor etc., — și trage continuu spre lucrurile pe care le dorește și le râvnește.

Noua Creatură trebuie să cucerească vechea creatură și dorințele ei, care mai mult sau mai puțin stau în calea angajamentelor Noii Creaturi prin Legământul de Sacrificiu. Astfel există un conflict între Noua Creatură și vechea creatură. Noile Creaturi, care își dau seama că la început sunt doar copilași în Cristos, trebuie să crească în har — să crească în Domnul și în puterea tăriei Lui — să crească în El în toate lucrurile. Astfel, treptat, Noua Creatură devine tot mai tare.

Dar, vai, există adesea dificultăți aici. Mulți din poporul Domnului n-au fost hrăniți cu hrană tare, cum spune apostolul: “Căci deși de mult trebuia să fiți învățători, aveți iarăși nevoie de cineva să vă învețe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu și ați ajuns să aveți nevoie de lapte, nu de hrană tare” (Evrei 5:12). Mulți dintre aceștia nu știu ce înseamnă îndreptățirea prin credință; mulți nu înțeleg ce înseamnă consacrarea sau sfințirea.

Ei nu înțeleg că sunt numai copilași. Au făcut primul pas și există tendința de a crede cuvântul slujitorilor, preoților și episcopilor care le-au spus că ei nu trebuie să cunoască aceste lucruri adânci, dar că bătrânii și pastorii lor trebuie să le cunoască și să gândească pentru ei. Această condiție este total contrară Cuvântului lui Dumnezeu. El dorește ca toți din poporul Său să fie calificați să spună altora Adevărul după cum au ocazie. De aceea apostolul ne sfătuiește “să nu mai fim copii, aruncați și duși încoace și încolo de orice vânt de învățătură”, ci să devenim Noi Creaturi în Domnul și astfel să ne pregătim pentru lucrurile glorioase la care am fost invitați prin promisiunile divine. Efeseni 4:14, 15.

Carnea este slabă prin aceea că nu se ridică la standardul dreptății. Tatăl Adam a fost perfect și mintea sa trupească a fost o minte perfectă, puternică în ceea ce privește dreptatea. Dar deoarece căderea a dus rasa noastră tot mai jos din punct de vedere mental, moral și fizic, această carne a devenit tot mai slabă. De aceea toată carnea este slabă în tendințele ei naturale, natura căzută se întărește tot mai mult. Dar suntem puternici în măsura în care Noua Creatură învinge aceste tendințe, astfel încât carnea este ținută ca servitor al Noii Creaturi, pentru ca Noua Creatură să poată fi dezvoltată în cele din urmă în asemănarea de caracter cu Învățătorul.

Dar oamenii vor spune: “Ioan ar putea fi un bun om de afaceri; dar el nu vorbește și nu se gândește la nimic altceva decât la religie”. Sau în direcția socială ei vor spune: “Doamna cutare era odată foarte atractivă, dar acum nu poate vorbi decât despre religie”. Și așa va fi cu tot ce aparține de lume, dacă noi suntem bărbați adevărați și femei adevărate — ducând la îndeplinire voturile noastre de Legământ cu Domnul, mergând credincioși în urmele lui Isus.

Totuși, toți sunt nemulțumiți de cei care au o minte dublă. “Un astfel de om … este … nehotărât și nestatornic în toate căile sale.” Isus ne spune că înainte de a deveni urmașii Săi trebuie să stăm jos și să socotim costul uceniciei — costul de a servi lui Dumnezeu. Dacă facem astfel și luăm decizia corectă și continuăm să servim în armonie cu ea, vom primi nu numai răsplata viitoare a vieții veșnice și a favorii divine, cu glorie și onoare, ci vom avea și răsplata actuală a favorii Domnului, a grijii Domnului și părtășie unul cu altul.

ÎNCROPEALA ESTE DE NEDORIT

Dacă după socotirea costului serviciului decideți să serviți lui mamon, egoismului, atunci încercați să fiți milionar. Dacă doriți să intrați în politică, aspirați să fiți președinte; dacă intenționați să intrați în viața socială, faceți-o cu toată puterea. Un om care este șovăitor, care nu știe ce face, nu realizează prea multe nicăieri. Domnul spune că Îi plac oamenii care sunt fie fierbinți fie reci.

Dacă noi suntem hotărâți să fim servitori ai Tatălui ceresc, nu trebuie să recunoaștem nici un alt stăpân. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să recunoaștem conducerea. Cineva ar putea fi stăpânul unei mari părți din timpul nostru. Dar cel care controlează timpul nostru nu este stăpânul inimii noastre, care este predată Domnului. Noi căutăm să ne folosim timpul, energia și puterea în serviciul marelui Împărat.

O anumită parte din timpul nostru este necesară pentru a ne îngriji de nevoile noastre fizice și de nevoile celor dependenți de noi. Purtând astfel grijă de ai noștri nu pierdem loialitatea față de marele Dumnezeu; căci trebuie să refuzăm să devenim servitori oricărui alt stăpân pământesc dacă aceasta ar fi în conflict cu serviciul nostru pentru Tatăl ceresc. Acest lucru n-ar avea de-a face cu ideea că în Biserica lui Cristos există diferite servicii și activități, fiecare departament având organizarea și capul propriu. Dar Corpul lui Cristos lucrând împreună, trebuie să-L recunoască pe Isus drept Cap peste toate lucrurile, și fiecare să caute să și cunoască partea lui în toate afacerile Corpului.

Citim: “Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos”. Și totuși nu la Cristos se face referire aici în textul nostru — “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”; aceștia sunt Dumnezeu și mamona. Isus a spus: “Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu”. “M-am coborât din cer să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis.” Astfel deci, servindu-I lui Isus și recunoscându-L ca Învățătorul nostru, noi nu L ignorăm pe Tatăl. În mod asemănător în recunoașterea ordinii în Biserică, noi nu ignorăm pe Tatăl sau pe Fiul. Și servind un stăpân pământesc, nu trebuie să ne gândim la acest serviciu că este în conflict cu serviciul Tatălui nostru ceresc și al Domnului nostru Isus Cristos. Trebuie să înțelegem că am fost îndrumați să ne îngrijim de lucrurile cinstite și decente în ochii tuturor oamenilor. Romani 12:17.