Vol. 17, Mai-Iunie 2010, Nr. 4


GELOZIA ȘI INVIDIA PEDEPSITE

Numeri 12

“Dragostea nu este invidioasă; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios.” 1 Cor. 13:4-5.

R 5307 W. T. 1 septembrie 1913 (pag. 269-270)

 

Sfântul Pavel include invidia, și deci gelozia, în numărul faptelor cărnii și ale diavolului — alături de mânie, răutate, ură și dezbinare. Acestea sunt fapte ale diavolului prin aceea că sunt caracteristici ale lui Satan. Conform relatării biblice, ambiția lui Satan l-a făcut să Îl invidieze pe cel Atotputernic și în cele din urmă să încerce să stabilească pe Pământ un imperiu rival domeniului ceresc al lui Iehova, având omul ca supus al său. Ambiția și gelozia sa l-au dus la vrajbă sau opoziție — l-au dus la o prezentare denaturată a caracterului divin pentru a-i înșela pe primii noștri părinți.

Trăsăturile rele menționate sunt fapte ale cărnii în sensul că după ce rasa noastră, otrăvită de Satan, a ajuns sub condamnarea divină, procesul morții, pe care Satan l-a încurajat, a inclus faptele rele, dorințele rele de tot felul. Rasa noastră a fost tot mai mult supusă acestor influențe adverse, pe măsură ce a devenit slabă, muribundă, dezechilibrată.

Sf. Pavel îndeamnă pe tot poporul Domnului să îndepărteze aceste caracteristici satanice și să adopte în locul lor caracteristicile divine — cele care au aprobarea divină, și care lucrează în noi și ne fac tot mai mult asemenea lui Dumnezeu. Acestea sunt descrise ca: umilința, blândețea, pacea, îndelunga răbdare, dragostea de frați, iubirea. Suntem asigurați că cei care vor ajunge în cele din urmă poporul sfânt al lui Dumnezeu pe cel mai înalt plan al gloriei cerești, vor avea aceste caracteristici bine dezvoltate, dominante. Apostolul ne arată că acestora li se va da o intrare îmbelșugată „în împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 2 Petru 1:11.

Această Împărăție nu va reprezenta pe toți mântuiții din omenire, ci va fi mijlocul divin pentru ducerea mântuirii la toate familiile pământului. Cu toate acestea, numai această ofertă de mântuire este deschisă acum, și numai urmând cursul prescris și cultivând aceste diferite calități vom fi potriviți pentru Împărăția veșnică, sau vom fi primiți în ea. Astfel, toți membrii acestei Împărății, cum spune sf. Pavel, trebuie sa fie asemănări ale Fiului iubit al lui Dumnezeu, Răscumpărătorul nostru — nu asemănări în trup, ci asemănări în inimă și în intenții. Asta va însemna să fim cât se poate de aproape de perfecțiunea cărnii, cât se poate în armonie cu cerințele divine.

Într-adevăr, Biblia învață clar că toți cei care vor ajunge la viață veșnică și la favoare divină, chiar pe planul pământesc ca oameni perfecți într-un trup pământesc, trebuie să se debaraseze pe deplin de tot ce aparține de spiritul lui Satan și de păcat; trebuie să se întoarcă astfel la chipul și asemănarea lui Dumnezeu, așa cum au fost exemplificate în Adam înainte de a păcătui în Grădină.

INVIDIA ȘI GELOZIA LUI MIRIAM

Lecția din studiul biblic de astăzi ne arată o greșeală gravă făcută de Aaron și de Miriam, fratele și sora lui Moise, amândoi mai în vârstă decât Moise. Putem lesne conchide că deși amândoi au participat la păcat, Miriam a avut inițiativa. Această opinie este pe deplin justificată de ceea ce a rezultat din această lecție, care arată că pedeapsa lui Dumnezeu a rămas peste ea, și nu peste Aaron.

Începutul problemei a fost o chestiune de mândrie în familie. Moise se căsătorise cu o etiopiană, sau o femeie cușită. Nu știm dacă aceasta a fost prima lui soție, cu care s-a căsătorit în ținutul Madian și care i s-a alăturat numai acum când israeliții erau pe cale să pornească spre Canaan. Unii au presupus că prima soție a lui Moise murise și că Sefora a fost cea de-a doua soție. Nu contează care, faptul este că atunci ea a venit să trăiască alături de Moise în tabăra lui Israel și astfel a devenit, ca soție a marelui și influentului conducător, prima doamnă a națiunii.

Înainte de aceasta, Miriam a îndeplinit fără îndoială funcția de primă doamnă. Era firesc ca ea să simtă pierderea poziției și a influenței care i-o dădea poziția. Era cu atât mai afectată de situație cu cât noua ei cumnată era din alt neam. Acest fapt părea să-i dea lui Miriam un temei religios pentru gelozie, și fără îndoială a gândit în sine și s-a convins pe sine că ostilitatea față de cumnata ei nu era bazată pe gelozie, ci pe un motiv moral înalt, care afecta onoarea lui Dumnezeu, a poporului său, Israel, și a posibilităților viitoare ale seminței lui Avraam în Țara promisă.

Trebuie să ne amintim că este aceeași Miriam care, pe când era copilă tânără, a pândit-o pe fata faraonului când a mers la scăldat în Nil unde Moise a fost găsit în coșulețul de papură. Aceeași Miriam s-a grăbit să o aducă pe mama sa la palat ca doică pentru pruncul găsit. Aceeași Miriam, fără îndoială, a avut împreună cu Aaron privilegii speciale prin încrederea lui Moise în privința tuturor treburilor Israelului sub conducerea Domnului. Tot aceeași Miriam a fost recunoscută de Domnul ca profetesă. Ea a fost cea care, cu tamburinele sale, după trecerea Mării Roșii a israeliților și după ce marea i-a nimicit pe egiptenii care îi urmăreau, a condus pe femeile israelite în cântarea de triumf.

Astfel văzute lucrurile, a existat ceea ce am putea numi o scuză pentru gelozia lui Miriam. Într-adevăr, nu ne putem imagina o gelozie care să nu aibă un motiv de existență — bun sau rău. Nici un om bun nu poate nutri gelozie, invidie etc., fără a se amăgi într-un oarecare mod cu gândul că circumstanțele deosebite ale cazului său îi justifică pe deplin atitudinea.

După ce s-a gândit disprețuitor la fratele său, ca nesăbuit în faptele sale, Miriam a devenit tot mai convinsă că Dumnezeu nu S-ar gândi să folosească în mod special în serviciul Său pe cineva care și-a pierdut poziția socială în care era ea. Mintea ei otrăvită a început să vadă dovezi că Domnul îl părăsise pe Moise, că altfel Moise n-ar fi căzut în ceea ce ea era sigură că este o mare greșeală. Ea și-a împărtășit teama cu Aaron, fratele ei, și cei doi fără îndoială s-au gândit serios și s-au rugat mult în privința tristei căderi a conducătorului lui Israel și a necesității impuse, de a repara neglijența lui.

Se vede că Aaron trebuie să fi fost un caracter slab și a fost folosit și folositor numai ca purtătorul de cuvânt al lui Moise. A dat dovadă de mare slăbiciune cu această ocazie, cum a făcut și în timpul absenței lui Moise când era pe munte, când ca răspuns la cererile israeliților le-a făcut un vițel de aur și i-a ajutat la închinarea lor idolatră, pe care ei au dorit-o. Probabil că și Miriam a consimțit atunci că aceea era singura cale de urmat pentru a mulțumi spiritul de răzvrătire al poporului.

Textul dă de înțeles că Miriam a început să răspândească sugestii de răzvrătire în toată tabăra lui Israel, spunând că și fratele ei, Aaron, avea sentimente asemănătoare. Poporul trebuia pregătit și Domnul trebuia ajutat, bineînțeles, prin prima sugestie că Moise nu era singurul conducător al poporului, că Miriam și Aaron erau de asemenea profeți și în relație cu Domnul exact în același mod și grad ca Moise. Această pregătire insidioasă a poporului era pentru timpul așteptat când Dumnezeu îl va renega cu totul pe Moise și va vorbi numai prin Miriam, purtătorul ei de cuvânt fiind Aaron.

ȘI DOMNUL A AUZIT

Prea adesea poporul Domnului și alții uită că Domnul nu este neatent la treburile Sale, la interesele cauzei Sale, ci toate le face după sfatul voii Sale. Ca studenți ai Bibliei, ar trebui să învățăm tot mai mult să apreciem acest mare fapt, și să ne amintim că prosperitatea în lucrul Domnului nu poate veni prin tăria sau puterea sau îndemânarea umană, ci numai prin și în armonie cu Spiritul Domnului, cu Puterea Domnului, cu Voia Domnului.

Domnul a înăbușit conspirația în fașă, chemându-i imediat pe Moise, pe Aaron și pe Miriam înaintea Sa în fața Cortului Întâlnirii. Toți trei s-au supus chemării, Miriam presupunând fără îndoială că sosise momentul când Domnul va arăta că ea Îi ghicise corect intențiile de a-l exclude pe Moise de la conducere și de a o numi pe ea. Deznodământul însă a fost foarte diferit. Dumnezeu a declarat, într-adevăr, că Miriam și Aaron ocupaseră într-o anumită măsură locul de profeți, prin aceea că Dumnezeu a binevoit să-i folosească astfel, însă la fel de clar a declarat că relația cu Moise a fost pe un plan mult mai înalt. Lui îi vorbise Dumnezeu direct, nu prin vise și viziuni, ci în limbaj clar. Astfel ambițiile care erau motive de gelozie, de invidie, de conspirație și de vorbire de rău, Dumnezeu le a înlăturat prompt.

În plus, Domnul le-a dat o pedeapsă. Când Prezența divină, reprezentată prin stâlpul de nor, s-a îndepărtat de ei, Moise și Aaron au văzut că sora lor Miriam era lovită de lepră. Aaron a recunoscut că toate acestea însemnau că el ajutase și sprijinise pe sora lui într-o cale păcătoasă. El a recunoscut că fratele său Moise era într-adevăr conducătorul poporului lui Dumnezeu; și către el a rostit strigătul de durere și rugăciunea de izbăvire, zicând: “Ah, domnul meu, te rog să nu ne faci să purtăm asupra noastră acest păcat, prin care am fost nechibzuiți și am păcătuit! Să nu fie ea ca un copil născut mort.”

Atunci Moise a strigat către Domnul, zicând: “Dumnezeule, Te rog, vindec-o!” Și Domnul l-a auzit pe Moise și a vindecat-o atunci, dar a poruncit să fie tratată ca oricare altă persoană a cărei lepră era declarată vindecată. Se cerea ca aceștia să rămână șapte zile afară din tabără, sub supraveghere, ca să se vadă dacă nu mai apar simptome ale bolii, înainte de a fi admiși în tabără din nou.

“LEGEA ARE UMBRĂ”

Apostolul ne arată că diferitele lucruri poruncite Israelului sub Legământul Legii au fost umbre profetice ilustrând lucruri mai înalte — lucruri aparținând Israelului spiritual. Astfel, de exemplu, lepra, practic incurabilă, exceptând intervenția divină, era un tip al păcatului; iar cele șapte zile de excludere din poporul favorizat reprezenta o perioadă întreagă și completă de probare în privința îndepărtării păcatului, o curățire, o întoarcere la armonie cu Dumnezeu.

Din studiul de astăzi se pot extrage diferite lecții. Însă una cu care probabil toți putem cădea de acord cel mai bine este că gelozia, invidia, bazată pe egoism, este printre cele mai înșelătoare dintre toate păcatele și unul foarte serios înaintea Domnului, oricare ar fi părerea altora despre ea.

Textul pe care-l avem este îndemnul sf. Pavel către Biserică. Iar biserica, să ne amintim, este acea clasă specială chemată afară din lume în general, prin Mesajul Evangheliei, de a deveni urmași ai lui Isus și comoștenitori cu El. Chemarea lor este la jertfire împreună cu Isus a tuturor drepturilor și pretențiilor pământești, și la o deplină ascultare de voința și orânduirile divine în toate. Legământul lor este de a fi deplin supuși conducerii Mântuitorului și asemenea Lui, de a fi loiali oricărui principiu și aranjament din programul divin.

Acestea nu lasă loc pentru nici o faptă a cărnii sau a diavolului. Toate acestea trebuie îndepărtate, date la o parte, ca neplăcute lui Dumnezeu. Din contră, roadele și harurile Duhului sfânt trebuie puse în locul lor, ca astfel urmașii lui Isus, asemenea Lui, să poată ajunge în cele din urmă la plinătatea favorii divine și a gloriei, onoarei și nemuririi — la dreapta Puterii.

În timp ce, prin urmare, toți oamenii ar trebui să se străduiască să înlăture faptele întunericului și să se conformeze aranjamentelor divine sub îndrumarea Prințului Vieții, totuși Biserica, în mod special consacrată lui Dumnezeu, trebuie să țină minte că toate speranțele lor la glorie, onoare și nemurire sunt asociate cu dezvoltarea caracterului drept și cu împotrivirea la rău. Să ne amintim că „dragostea nu este invidioasă; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios”. Și dragostea, deci, reprezintă standardul deplin al Regulii de Aur și caracterul deplin al lui Dumnezeu; pentru că „Dumnezeu este dragoste”. 1 Ioan 4:8.

Pedeapsa promptă a lui Miriam și efectul ei ne amintesc de faptul că astfel de rezolvare promptă în privința păcatului va fi la ordinea zilei în Împărăția Mesianică și va aduce rezultate prompte atunci. Toți oamenii își dau seama într o măsură că cel ce păcătuiește va suferi; dar pedepsele sau suferințele rezultate din păcat sunt deseori atât de îndepărtate încât nu sunt identificate de cel ce suferă. Ca atare, pentru mulți lecția se pierde.

Pe lângă aceasta, teologia noastră greșită din Veacurile Întunecate ne-a făcut pe mulți să ne reprezentăm greșit pedeapsa păcatului ca fiind chinul veșnic. Astfel, noi am contrazis în mod direct aranjamentul lui Dumnezeu, am distras atenția de la pedeapsa actuală și de la plata păcatului, și am făcut pedeapsa viitoare atât de lipsită de logică încât n-o crede nimeni, sau, dacă o crede, presupune că o rugăciune de iertare pe patul de moarte îi va permite o scăpare completă de pedeapsă. Noi nu putem îmbunătăți aranjamentul divin: “Ce seamănă omul, aceea va și secera” — fie în viața actuală, fie în cea care urmează — dar în nici un caz nu va fi o tortură demonică și eternă.

——————

Pe-al Tău Cuvânt mă odihnesc

Atâta de puternic, dulce, sigur,

Atâta de mângâietor și binecuvântat,

Atâta de curat și minunat

Cuvântul care nu se schimbă

Și care niciodată nu dă greș!

Pe-al Tău Cuvânt, Regele meu,

Veșnic mă odihnesc!