Vol. 17, Septembrie-Octombrie 2010, Nr. 6 


CELE ZECE PORUNCI ALE LUI DUMNEZEU

Exod 20:1-11

“Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu toată cugetarea ta.” Luca 10:27

R 5286 W. T. 1 august 1913 (pag. 234-235)

Legământul lui Dumnezeu cu Israel la Mt. Sinai a fost că dacă ei vor respecta în mod perfect Decalogul — Cele Zece Porunci —  vor demonstra că erau oameni perfecți, vrednici de viață veșnică. Atunci era posibil să ajungă la binecuvântarea principală sub Legământul Avraamic — să devină Sămânța spirituală a lui Avraam, prin care Dumnezeu promisese că va binecuvânta lumea.

Sf. Pavel reprezintă spiritul celor mai vrednici dintre evrei, care erau nerăbdători să facă voia lui Dumnezeu și să obțină binecuvântarea, prin aceea că striga în neliniștea sufletului: “O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa de acest trup de moarte?” Mintea lor era în mod sigur vie față de promisiuni și perspective, dar trupul lor era imperfect, corupt prin cădere — asemenea tuturor celorlalți oameni. “Nu faceți ceea ce ați voi.” Gal. 5:17.

Cei care studiază Biblia privesc cu uimire la simplitatea Decalogului, și la început se întreabă care din aspectele lui n-au fost în stare evreii și alții să le împlinească pe deplin, satisfăcător. Toată chestiunea pare într-adevăr foarte simplă, așa cum li s-a părut și evreilor, până când ne dăm seama că minunata Lege a lui Dumnezeu, reprezentată prin cele zece Porunci, are o adâncime a sensului care nu se vede la suprafață.

Lungimile, lățimile, înălțimile și adâncimile sensului acestei Legi se pare că n-au fost văzute de nimeni până când Isus “a înălțat legea și a făcut-o minunată”. El spune că ura împotriva unui frate este o crimă incipientă și că dorința adulteră în inimă este o încălcare a celei de-a șaptea porunci. Aceasta aruncă o lumină nouă asupra întregii chestiuni și ne explică de ce nimeni dintre evrei sau neamuri n-a fost în stare să țină această Lege, cu excepția lui Isus, de la căderea lui Adam.

Marele Învățător explică de asemenea că prima tablă a Legii, care se referă la datoriile omului față de Creatorul său, înseamnă mai mult decât doar evitarea închinării la chipuri și a jurământului profan. Înseamnă că adevăratul Dumnezeu va fi recunoscut și va fi pe primul loc în inima omului. Înseamn㠓Să iubești pe Domnul Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu toată cugetarea ta”. Orice împărțire a inimii, a puterii, a minții sau a sufletului încalcă această poruncă.

LEGEA ORIGINARĂ A LUI DUMNEZEU PENTRU OM

Legea lui Dumnezeu pentru om n-a fost dată inițial la Muntele Sinai. De fapt, declarația Legii de la Muntele Sinai n-a fost dată omenirii în general, ci numai națiunii iudee — ca o declarație a condițiilor prin care ei puteau deveni Preoțime împărătească a lui Dumnezeu pentru binecuvântarea tuturor neamurilor.

Legea originară a lui Dumnezeu pentru om a fost dată în Eden, când a fost creat omul. Legea lui Dumnezeu a fost scrisă în inima lui Adam, în sensul că el a fost creat în chipul divin — cu atributele minții și inimii pe deplin în acord cu Creatorul său. El a iubit dreptatea și ar fi urât nelegiuirea dacă ar fi fost ceva de urât. Dar până la acel timp n-a fost nimic de urât.

Ne mirăm de schimbarea care a survenit, prin care copiii lui Adam nu sunt în chipul lui Dumnezeu și nu iubesc dreptatea, ci dimpotrivă, iubesc păcatul. După cum declară profetul: “Se rătăceasc odată cu ieșirea din pântecele mamei lor”. El ne spune unde a survenit schimbarea, zicând: “Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a conceput mama mea”. Psalmii 51:5.

După căderea omului, degenerarea a progresat atât de rapid încât primul fiu născut al lui Adam, Cain, a devenit ucigaș. Fără îndoială supărarea mamei Eva în pierderea din Eden, și în lupta cu spinii și pălămida pământului sub blestem, i-a amărât mintea, trezind mânie și resentimente, care l-au marcat pe copilul ei. De atunci până acum cursul a fost coborâtor în general, ocazional cu câte un copil mai bun din naștere, mai puțin grav marcat de păcat — mai puțin depravat. Totuși Scripturile ne informează c㠓nimeni nu este drept, nici unul măcar”.

SPERANȚĂ DE VIITOR

Experiențele întregii rase timp de șase mii de ani nu ne permit să așteptăm ca cineva să se poată lăuda înaintea lui Dumnezeu în baza condițiilor de perfecțiune umană și a capacității și bunăvoinței de a ține Legea divină. Numai Isus a ținut acea Lege, și El pentru că viața Lui nu s-a tras de la Adam — pentru că viața Lui a fost direct de la Tatăl. El a devenit om prin schimbare de natură. Pentru că a fost astfel conceput în mod miraculos, El a fost “sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși”.

Dumnezeu refuză să dea viață veșnică altcuiva în afară de cei perfecți, care vor ține legea Sa în mod perfect și cu bucurie. Ce speranță există deci pentru rasa noastră? E­xistă o singură speranță pentru lume în general și o altă speranță, diferită pentru Biserica lui Cristos, instituită la Cincizecime. Speranța pentru lume este că Dumnezeu la timpul Său cuvenit va stabili Împărăția Mesianică. Aceasta va fi o Împărăție dreaptă, conducătorii și judecătorii ei fiind Preoțimea împărătească.

Această Împărăție Mesianică va începe prin detronarea prințului acestei lumi și legarea lui pentru o mie de ani. Grabnic nelegiuirile pământului vor fi înlăturate și va începe conducerea “toiagului de fier”. Tot ceea ce va fi opus dreptății va fi zdrobit în bucăți. În loc de întuneric, ignoranță, superstiție, îndoială și frică, va veni lumina cunoștinței gloriei lui Dumnezeu. Curând aceasta va umple întreg pământul. Sub influența ei, tot ce este păcătos va fi descurajat prin pedepse, și tot ce este drept va fi încurajat prin răsplățile binecuvântării. Judecățile Domnului vor fi pretutindeni pe pământ și locuitorii lumii vor învăța dreptatea. Isa. 26:9.

 Drept rezultat, în scurt timp, orice genunchi se va pleca înaintea lui Dumnezeu și orice limbă Îi va mărturisi lauda. Dar toți cei răzvrătiți cu voia, iubitori ai păcatului, vor fi distruși în Moartea a Doua — “distrugere veșnică”. Sub acea administrare, lumea va ajunge din nou la starea perfecțiunii umane de la care a căzut Adam. Privilegiul de întoarcere astfel la chipul lui Dumnezeu, cu Legea Sa rescrisă în inimile lor, a fost asigurat pentru toți prin sacrificiul de pe Calvar. Isus Cristos, “prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toți.” Evrei 2:9.

Aceștia toți, fiind perfecți din nou așa cum a fost Adam la început, plus experiențele cu binele și cu răul câștigate în timpul celor șapte mii de ani, când în final fiind aprobați de Dumnezeu vor avea viață veșnică, nu vor fi nici în cel mai mic pericol de a alege iarăși în mod greșit păcatul ca drumul spre fericire.

Biserica Și legea

Biserica lui Cristos este aleasă din omenire, care s-a născut în păcat. Membrii ei nu sunt puși sub Legea de la Sinai în sensul de a li se cere s-o țină în mod perfect pentru a primi viață veșnică. “Nu sunteți sub lege, ci sub har” (Rom. 6:14). Cu toate acestea, Legea este foarte prețioasă pentru Biserică; pentru că, privind spiritul ei, ea vede ce ar trebui să fie dacă ar fi perfectă, vede pentru ce trebuie să se străduiască cât mai mult posibil, vede cât de departe de perfecțiune este ea în carne, și vede, în plus, cum harul Domnului Isus Cristos acoperă imperfecțiunile ei trupești. Atât de deplin sunt adevărate toate aceasta, încât apostolul declară că dreptatea (importanța adevărată sau spiritul) Legii se împlinește în noi, care umblăm nu după trup, ci după spirit. Rom. 8:4.

Cu alte cuvinte, aceștia care și-au consacrat viața pentru a-L urma pe Isus, sacrificându-și toate drepturile pământești pentru a face voia lui Dumnezeu, fac mai mult decât ar putea cere Legea. Legea nu cerea cuiva să-și dea viața pentru altul, ci numai să-și iubească aproapele ca pe sine însuși. Prin urmare, Cristos și Biserica, mergând pe calea îngustă a sacrificiului, împlinesc cerințele spiritului Legii, și mai mult, chiar dacă în carnea Bisericii, din cauza slăbiciunii moștenite, nu există perfecțiune. Aceștia sacrificându-și natura umană, sunt tratați de către Dumnezeu ca Noi Creaturi și sunt judecați, nu după trup, ci după spirit — conform intențiilor inimii lor.