Vol. 18, Noiembrie-Decembrie 2010, Nr. 1 


“PACEA LUI DUMNEZEU”

“Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.” Fil. 4:7 .

R 5284 W. T. 1 august 1913 (pag. 227-231)

Pacea este definită ca o stare de liniște sau calm, fără tulburări sau agitație — de liniște sufletească, de repaus. Textul nostru declară că Dumnezeu are astfel de stare a minții. El are o minte senină, calmă, netulburată și niciodată agitată, nici ostenită sau nedumerită de vreuna din grijile vastului Său domeniu. Totuși, această pace perfectă a lui Dumnezeu, după cum arată Scripturile, nu se datorește faptului că nu există tulburări în vastul Său domeniu, nici unei indiferențe nepăsătoare la durere sau plăcere, ci mai degrabă acelui echilibru perfect al atributelor Sale glorioase care Îl face Stăpân pe situație ca Suveranul întregului Univers.

Am admirat noi calmul și stăpânirea de sine a unui mare general cum ar fi Grant sau Napoleon în mijlocul confuziei și fumului bătăliei? Sau a marilor oameni de stat cum ar fi Gladstone sau Bismarck în mijlocul nedumeririlor și pericolelor naționale? Sau a medicilor capabili, sau a altora în timpuri și locuri critice? Acestea sunt numai slabe ilustrații ale păcii în stăpânirea de sine și ale încrederii care domnește în mintea lui Dumnezeu. El nu este niciodată încurcat, dezorientat, nedumerit, fricos sau ros de griji, nici nu se teme câtuși de puțin că planurile Sale vor eșua sau scopurile Sale vor da greș; pentru că în El se află toată puterea și înțelepciunea.

Sfera marelui Său intelect ajunge până la limitele cele mai îndepărtate ale posibilului, cuprinde toate cauzele și discerne cu precizie toate efectele; în consecință, El știe sfârșitul de la început, și aceasta nu numai bazat pe principii filosofice, ci și prin intuiție. În calitate de Creator al tuturor lucrurilor și autor al oricărei legi, El este pe deplin familiarizat cu toate subtilitățile complicate ale legii fizice, morale și intelectuale, astfel încât nici o problemă nu s-ar putea ridica, ale cărei rezultate să nu fie cunoscute minții Sale. “Dumnezeu e lumină și în El nu este întuneric.” 1 Ioan 1:5.

Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, este de asemenea Susținătorul competent al tuturor lucrurilor. În măreție liniștită, din Veac în Veac, întregul univers fizic împlinește voia Sa, fără nici o urmă de dezordine sau accident; și aceeași Putere este garantată pentru susținerea lui de-a lungul viitorului etern.

Astfel, din vastele Sale resurse inerente de Putere și Înțelepciune, izvorăște pacea lui Dumnezeu. Dar nu numai din această sursă este pacea divină; căci pacea este însoțitorul sigur al bunătății inerente. Dumnezeu este personificarea oricărei virtuți și a oricărui har; în consecință El are satisfacția și pacea binecuvântată a perfecțiunii morale conștiente, precum și a Înțelepciunii și Puterii inerente.

NATURA AFECTIVĂ A LUI DUMNEZEU

Totuși găsim această pace a lui Dumnezeu existând împreună cu multă dezordine și strâmtorare. Ca Tată El ne arată că are o iubire de tată față de toate creaturile Sale inteligente — “orice familie din ceruri și de pe pământ” — și c㠓prin voia Sa sfântă stau în ființă și au fost create” (Efes. 3:15; Apoc. 4:11). El le-a creat în asemănarea Sa — cu aceleași atribute mentale și morale, așa încât să poată avea comuniune și părtășie cu ele ca fii, iar ele cu El ca Tată, pentru ca astfel, prin părtășie și comuniune reciprocă, Creatorul și creatura să poată găsi plăcere, fericire și încântare.

Această asemănare a lui Dumnezeu include în total nu numai aceleași facultăți mentale, ci și exercitarea liberă a acestora în formarea caracterului. O creatură care nu este capabilă să-și formeze astfel caracterul nu ar fi în asemănare cu Dumnezeu. Și în scopul dezvoltării caracterului trebuie pus în fața ei alternativa binelui și răului. Principiile de acțiune corecte și greșite trebuie să fie discernute și individul trebuie lăsat liber, la propria lui alegere în acea chestiune, pentru ca Dumnezeu să poată găsi plăcere în caracterul virtuos rezultat din alegerea liberă a dreptății.

Deoarece iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile Sale nou-create și inocente este înrudită cu iubirea unui părinte pământesc pentru un copil nevinovat, deși este mult mai puternică decât aceasta, și deoarece acel interes iubitor și grijă nu se răcesc cu trecerea anilor, ci veghează cu seriozitate la dezvoltarea principiilor și roadelor dreptății, este evident că, asemenea unui părinte pământesc, Dumnezeu simte plăcere sau durere, potrivit cu alegerea liberă a cursului corect sau greșit, făcută de creaturile Sale inteligente. De aceasta suntem pe deplin asigurați, nu numai când ne gândim la faptul că El este Tată, ci și din toate scripturile care vorbesc despre unele lucruri, că pentru El sunt dezgustătoare, neplăcute, vrednice de ură și vrednice de dispreț și care nu-I aduc nici o plăcere; din scripturile care spun că mânia Lui arde împotriva lor și indignarea și mânia Lui se aprind, chiar până la distrugerea lor. Alte scripturi vorbesc despre plăcerea, iubirea, bucuria și delectarea Lui în lucrurile plăcute — în principiile dreptății și în cei care li se supun. Aprecierea simțămintelor plăcute implică în mod necesar capacitatea de a aprecia simțăminte de un caracter opus; căci durerea și plăcerea pot fi în mod potrivit considerate fluxul și refluxul aceluiași simțământ.

Aceste manifestări ale minții lui Dumnezeu indică în mod clar natura afectivă a Ființei divine, fapt despre care am putea judeca și din înțelegerea naturii noastre afective, deoarece omul a fost creat în chipul lui Dumnezeu. Nu, dragi prieteni, Dumnezeu nu este un Dumnezeu al indiferenței nepăsătoare, insensibil la simțăminte de plăcere și durere; dar ținuta perfectă a atributelor Sale păstrează echilibrul păcii în toate situațiile, fie durere fie plăcere.

PACEA LUI DUMNEZEU NU ESTE TULBURATĂ DE DISCORDIA EXTERIOARĂ

Cu acest gând deci, să vedem situațiile în care minunata “pace a lui Dumnezeu” se menține veșnic. Planul lui Dumnezeu bine stabilit în toate lucrările Lui creatoare a cerut veacuri pentru realizarea lui. În panorama veacurilor El a văzut în scopul Său gloria unei creații inteligente în asemănarea Sa, stabilită în dreptate și vrednică de darul vieții veșnice. În el a prevăzut plăcerea reciprocă a Creatorului și a creaturii, și cu o răbdare pașnică a decis să aștepte finalul glorios.

Pe măsură ce Planul s-a desfășurat și timpul a trecut, liberul arbitru moral al creaturilor Sale, greșit întrebuințat de unii, le-a permis acestora să dezvolte caractere rele. Prin aceasta a fost introdusă discordia în familia Sa — “familia îlui Dumnezeuș din cer și pe pământ” — toate creaturile Sale, îngeri și oameni, și familia a fost divizată, unii ținând la dreptate, iar unii alegând să facă rău. Dar o astfel de împrejurare a fost una dintre necesitățile Planului larg al cărui rezultat glorios a meritat, în judecata divină, tot prețul, atât de necaz cât și de pierdere, pe care El le-a prevăzut.

Ce lucru înspăimântător este discordia în familie! Cum un fiu risipitor sau o fiică neascultătoare încărunțesc adesea părul părintelui uman, din cauza întristării până la mormânt! O, Tatăl ceresc cunoaște ceva din această întristare; căci El l-a văzut pe Satan, unul din fiii Săi (Isa. 14:12), un înger de lumină, asemenea fulgerului, căzând din cer (Luca 10:18). Timp de cel puțin șase mii de ani acel fiu este într-o răzvrătire fățișă și sfidătoare împotriva lui Dumnezeu și este angajat în modul cel mai energic și vicios în instigare mai departe la răzvrătire și răutate. El a văzut pe mulți dintre îngeri părăsindu-și starea dintâi (Iuda 6) și devenind aliații lui Satan, apoi a văzut și întreaga rasă umană căzută în păcat. A găsit vreodată un părinte uman o astfel de uneltire — atât de agresivă și plină de ură — apărând în familia sa? Desigur că nu.

Atunci Dumnezeu a găsit necesar să împlinească datoriile neplăcute pentru disciplinare. În Dreptatea Sa, El trebuie să renege pe fiii neloiali și să îi trateze ca dușmani. Deși tot timpul Iubirea Sa părintească făcea pregătiri să binecuvânteze pe cei înșelați și căzuți, când planurile de răscumpărare vor restabili în favoarea Sa pe cel care se căiește, Iubirea trebuia să stea ascunsă în timp ce numai Dreptatea aspră, neînduplecată, putea fi manifestată. Aceasta n-a fost o datorie plăcută și nici atitudinea păcătosului nu I-a făcut plăcere.

Gândiți-vă la Iubirea împotriva căreia au păcătuit acești necredincioși. Deși de la Dumnezeu vine orice dar bun și desăvârșit, favorurile Lui au fost disprețuite, iubirea Lui a fost disprețuită, împotriva autorității Sale drepte s-a uneltit și a fost sfidată, caracterul Său a fost calomniat, denaturat, făcându-l să apară respingător și plin de ură, nedrept și chiar vrednic de dispreț. Totuși, prin toate acestea, pacea lui Dumnezeu a continuat și timp de șase mii de ani El a suferit această împotrivire din partea păcătoșilor. Și totuși, o, har minunat! Iubirea Sa abundă; și este scris că atât de mult a iubit lumea, încă pe când erau păcătoși, încât L-a dat pe singurul Său Fiu conceput să moară pentru ei; și că prin El judecata (încercarea) va fi extinsă și la acei îngeri care au căzut, cu excepția lui Satan, conducătorul și instigatorul întregii conspirații — tatăl minciunilor. Ioan 3:16; 1 Cor. 6:3; Iuda 6; Evrei 2:14; Apoc. 20:10, 14.

PACEA LUI DUMNEZEU ESTE COMPATIBILĂ CU ÎNTRISTAREA

Acest dar al Iubirii divine a fost un alt indiciu care arată cât L-a costat pe Tatăl nostru ceresc Planul Său mare și minunat. Nu numai că a privit căderea în păcat a unei mari proporții din familia Sa, dar recuperarea ei L-a costat sacrificiul celei mai dragi comori a inimii Sale, și supunerea Acestui preaiubit la cea mai cumplită umilire, înjosire, suferință și moarte. Din nou ilustrația iubirii unui părinte ne ajută să înțelegem prețul acestei manifestări a Iubirii lui Iehova. Cu ce emoții tandre și mistuitoare de Iubire trebuie să fi făcut acest sacrificiu al preaiubitului Său Fiu, în care Își găsea atâta plăcere. Pe lângă toate harurile caracterului Logosului manifestate chiar de la începutul existenței Sale, acum s-a adăugat harul suplimentar al supunerii depline la voința divină, chiar și atunci când calea arătată era una de durere și umilință.

O, L-a lăsat Tatăl să meargă în acea misiune a milei fără nici cea mai vagă senzație de întristare? N-a apreciat El durerea iubirii unui tată când săgețile morții au străpuns inima preaiubitului Său Fiu? Când iubitul nostru Domn a spus: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”, și: “Tatăl Meu, dacă este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”, n-a atins aceasta nici o coardă compătimitoare a inimii Celui Etern? Da, cu adevărat: iubirea neprefăcută a Tatălui a participat compătimitor la suferința Domnului. Mat. 26:38, 39

Principiul învățat în Cuvântul divin, că iubirea adevărată plânge cu cei care plâng și se bucură cu cei care se bucură, este una care de asemenea este exemplificată în caracterul divin. Iehova cel nemuritor nu putea să moară pentru noi, natura Sa divină fiind inatacabilă de moarte. Și chiar dacă ar fi putut muri, nu există o putere mai mare care să-L fi ridicat din moarte. Astfel toată creația ar fi fost lăsată pentru totdeauna fără un guvernator și ar fi putut urma numai dezastru și ruină. Dar Dumnezeu a putut și a sacrificat cu mare preț pentru natura Sa iubitoare de tată, pe cea mai dragă comoară a inimii Sale, și astfel a arătat (1 Ioan 4:9) marea Iubire cu care Și-a iubit creaturile înșelate și căzute. Dacă acest sacrificiu nu L-ar fi costat nimic, dacă ar fi fost imposibil pentru mintea Sa să aibă vreun sentiment de durere, chiar și într-o astfel de situație, atunci darul Fiului Său n-ar fi o manifestare a Iubirii; căci ceea ce nu costă nimic nu dovedește nimic.

Domnul nostru Isus de asemenea Și-a manifestat marea solidaritate cu Tatăl, în cursul denaturării caracterului Său pe care a suportat-o cu atâta răbdare timp de veacuri. Efortul vieții Sale a fost acela de a slăvi pe Tatăl și de a îndrepta printre oameni impresiile false despre caracterul Lui glorios — de a arăta oamenilor bunătatea, bunăvoința, iubirea și harul Lui, și a-i conduce spre a iubi pe Dumnezeul cel plin de milă care atât de mult i-a iubit, chiar pe când ei erau încă păcătoși, încât să-i caute și să facă un plan pentru mântuirea lor veșnică.

PACEA LUI DUMNEZEU, O PACE CENTRATĂ ÎN SINE

Da, a fost o mare zguduire în familia dezmembrată a lui Dumnezeu — zguduire în care Domnul declară că n-a avut nici o plăcere (Psa. 5:4); dar, cu toate acestea, Pacea lui Dumnezeu n-a fost niciodată tulburată. În deplină cunoștință de perfecțiunea Sa morală, de Înțelepciunea Sa infailibilă, de marea Sa Putere, și cu cea mai deplină apreciere a Dreptății și cu cea mai pătrunzătoare și mai aprinsă dragoste a frumuseții sfințeniei, răbdător și în pace, și chiar bucuros în mijlocul necazului, El a răbdat împotrivirea din partea păcătoșilor timp de șase mii de ani.

Dar în timpul celui de-al șaptelea mileniu, conform scopului divin, privilegiul plin de bucurie al Domnului nostru Isus va fi de a arăta pe deplin tuturor creaturilor din cer și de pe Pământ caracterul glorios al Tatălui. Atunci Tatăl Se va bucura de măreția lucrării Sale terminate și de pacea și fericirea veșnică a familiei Sale din cer și de pe Pământ, “reunită sub un singur cap” (Efeseni 1:10Diaglott).

Acest rezultat binecuvântat nu va fi realizat însă până când fiii incorigibil căzuți ai lui Dumnezeu, renegați și dezmoșteniți, fiindcă au iubit nedreptatea și n-au vrut să fie recuperați, vor fi îndepărtați de la viață. Aceasta va fi ultima datorie neplăcută a Creatorului și Tatăl tuturor, care declară categoric că este o datorie tristă, totuși o datorie pe care El va avea tăria să o îndeplinească în interesul dreptății și păcii universale. Să-l auzim: “Viu sunt Eu”, zice Stăpânul Domnul, “că nu doresc moartea păcătosului, ci mai degrabă să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți?” Ezech. 33:11.

Astfel vedem că Pacea lui Dumnezeu este compatibilă cu marea tulburare, cu tristețea și durerea de orice fel; căci aceasta nu depinde de circumstanțe exterioare, ci de echilibrul cuvenit al minții și de condițiile unei inimi perfecte. Astfel de pace — Pacea lui Dumnezeu — a fost cea de care S-a bucurat și Domnul nostru în mijlocul dezordinii și confuziei vieții Sale pământești bogate în evenimente. Și aceasta ne aduce la analizarea ultimului lucru lăsat ca moștenire de către Domnul nostru ucenicilor Săi, când era pe cale să părăsească lumea, după cum este exprimat în cuvintele următoare:

“Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” Ioan 14:27.

ULTIMA DORINȚĂ ȘI TESTAMENTUL DOMNULUI NOSTRU

Astfel, cu mare compasiune și tandrețe, în ultima noapte a vieții Sale pământești, Domnul nostru le-a dat ucenicilor Săi preaiubiți binecuvântarea de despărțire, moștenirea Sa de Pace. Aceasta a fost cea mai bogată moștenire pe care avea s-o lase, și a fost una de o valoare inestimabilă. A fost promisiunea acelei liniști a sufletului, acelei odihne și tihne a minții pe care El a posedat-o — Pacea lui Dumnezeu. A fost acea pace de care Tatăl S-a bucurat întotdeauna, chiar și în mijlocul întregii tulburări pe care a adus-o permisiunea răului; dar n-a fost ieșită din aceeași sursă. În Iehova această pace era centrată în Sine; El a realizat în Sine atotputernicia Puterii și Înțelepciunii; în timp ce pacea lui Cristos a fost centrată nu în Sine Însuși, ci în Dumnezeu, prin credință în Înțelepciunea, Puterea și Harul Lui. Tot așa și noi, dacă vrem să avem Pacea lui Dumnezeu, pacea lui Cristos — “pacea Mea” — ea trebuie, asemenea celei a Lui, să fie centrată în Dumnezeu prin credință.

Da, pacea lui Cristos a fost o moștenire inestimabilă; totuși, cât de repede norul furtunos al strâmtorării, care chiar atunci devenea foarte întunecos, a izbucnit în furia lui peste capetele chiar acelor ucenici cărora le-au fost adresate direct cuvintele. A urmat aproape imediat moștenirii binevoitoare și a stârnit spaimă, tulburare, confuzie în inimile lor și le-a clătinat toată credința. Atunci, unde a fost pacea? În timp ce Domnul spunea cuvintele, respingătorul trădător, Iuda, era plecat să-și împlinească scopul ucigaș. Apoi a urmat agonia din Ghetsimani și teroarea și consternarea printre ucenici, începând să-și dea seama de soarta preaiubitului lor Domn. Curând așteptarea lor încordată s-a adâncit în prevestiri mai înfricoșătoare în timp ce El stătea singur în fața acuzatorilor și persecutorilor Lui nemiloși în sala lui Pilat și în curtea lui Irod, în timp ce ei nu aveau putere să-L apere; și apoi a venit tragicul sfârșit — ororile răstignirii.

CE S-A ÎNTÂMPLAT CU PACEA?

Unde era pacea promisă în asemenea împrejurări — când, învinși de frică, toți L-au părăsit și au fugit; și când Petru, deși doritor să-L apere, a fost atât de plin de frică încât s-a lepădat de trei ori de Domnul său și cu jurăminte a declarat că nu-L cunoaște? Explicația este că pacea încă nu venise; căci, după cum ne spune apostolul Pavel, “Acolo unde este un testament, trebuie neapărat să intervină moartea celui care l-a făcut, pentru că un testament capătă putere după moarte; n-are nici o putere cât timp trăiește cel care l-a făcut” (Evrei 9:16, 17). Dar de îndată ce scena tragică s-a terminat și strigătul “S-a sfârșit” a ajuns la urechile lor, oricât de ciudat ar părea, există dovada că pacea a început să le câștige inimile întristate. Întunecarea cerurilor, cutremurarea pământului, despicarea stâncilor, ruperea perdelei din Templu — toate le-au spus un mesaj de mângâiere pe care lumea nu l-a putut primi.

Pentru lume (evrei și neamuri, ambii participanți la crimă) limbajul acelor evenimente a fost acela de mânie și indignare divină împotriva lor. Și cum frica a cuprins poporul și larma și freamătul acelei zile îngrozitoare s-au stins, ei s-au lovit cu pumnii în piept și s-au întors la casele lor. Sutașul roman și cei care erau cu el, fiindu-le foarte frică, au spus: “Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu”.

Dar ucenicilor Domnului aceste evenimente le-au spus cuvinte foarte diferite. Cauza binecuvântatului lor Învățător era cauza lor și era cauza lui Dumnezeu. Aceste demonstrații supranaturale erau dovezi pentru ei că Dumnezeu nu privea această chestiune cu indiferență; și deși prin vălul de întuneric nu puteau citi proiectele Sale strălucite, în aceste evenimente era pentru ei o șoaptă de speranță.

Trei zile mai târziu speranța lor a reînviat prin vestea învierii Domnului nostru, confirmată prin aparițiile în mijlocul lor. Apoi după patruzeci de zile, prin înălțarea Sa după sfatul de despărțire și binecuvântarea și întoarcerea promisă și indicația de a aștepta în Ierusalim Mângâietorul promis, Spiritul sfânt al înfierii, nu după multe zile — la Cincizecime. Atunci pacea lui Cristos, moștenirea bogată a Domnului, a început să fie realizată, și zilele în care au zăbovit în rugăciune și așteptare au fost zile de pace durabilă — pace care a curs ca un râu. Dar când, în ziua Cincizecimii, Mângâietorul promis a venit, râul păcii lor a găsit o albie mai adâncă și bucuria lor n-a cunoscut limite.

“Ca un râu glorios este pacea perfectă a

lui Dumnezeu,

Biruitoare peste tot în a ei dezvoltare mereu.

Perfectă, dar curge tot mai îmbelșugat zi de zi;

Perfectă, dar se adâncește cât timp vom călători.

MOȘTENIREA NOASTRĂ BOGATĂ DE PACE

Dar nu numai Bisericii timpurii i-a fost lăsată această moștenire de pace. Aceasta este moștenirea binecuvântată a întregii Biserici, chiar până la sfârșitul Veacului. Domnul ne-a arătat gândul Său pentru noi toți chiar în acea zi, când a spus în rugăciunea Sa: “Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor”. Ioan 17:20

Pacea promisă, observați, n-a fost pacea de scurtă durată a lumii, care uneori este gustată pentru puțină vreme — în timp ce norocul zâmbește, prietenii abundă și sănătatea ține, dar care dispare repede când vine sărăcia, când prietenii se depărtează și sănătatea ne lasă, iar moartea ne fură comorile inimii; ci “pacea Mea”, pacea lui Dumnezeu de care Însuși Cristos S-a bucurat prin credință, care, deși a fost bogat, pentru noi S-a făcut sărac, care a pierdut prieten după prieten și în ultimul Său ceas a fost părăsit de toți cei câțiva care au rămas — pacea Lui care a durat prin pierdere, persecuție, dispreț și rușine, și chiar în mijlocul agoniei de pe cruce. Această pace este ceva pe care nici o vicisitudine a vieții prezente n-o poate distruge și pe care nici un dușman n-o poate smulge de la noi.

Ce moștenire mai bogată putea Domnul să lase poporului Său preaiubit? Să presupunem că în timpul vieții Sale pământești Și-ar fi îndreptat energiile pentru a strânge bani, și procedând astfel ar fi strâns o sumă imensă pe care să o lase în mâinile ucenicilor, cu care ei să ducă înainte marea lucrare a Veacului când El era luat de la ei — bani pentru a plăti cheltuielile de călătorie ale apostolilor și pentru a acoperi numeroasele cheltuieli legate de începutul lucrării în diferite locuri, cum ar fi închirierea sălilor de adunare, plata salariilor fraților călători etc., etc. Cât de repede ar fi dispărut toată suma și cât de săracă ar fi moștenirea noastră astăzi! “Omul păcatului” în mod sigur ar fi pus cumva mâna pe ea și nici o urmă de moștenire n-ar fi ajuns până la acest sfârșit de Veac. Dar, binecuvântat fie Dumnezeu, moștenirea Sa bogată de pace încă este din belșug pentru poporul Său.

Pacea promisă nu este astfel încât lumea să o poată întotdeauna recunoaște și aprecia, căci posesorul ei, asemenea Domnului Însuși și asemenea Tatălui ceresc, poate să aibă o cale furtunoasă. Într-adevăr, de faptul că trebuie să fie așa pentru toți credincioșii până când scopurile lui Dumnezeu în permisiunea răului sunt îndeplinite, suntem în mod clar avertizați, dar cu asigurarea că prin toate furtunile această pace va rămâne — “În lume veți avea necazuri, dar în Mine veți avea pace”.

CREDINȚA, BAZĂ A PĂCII

Dacă noi vrem să cunoaștem temelia și siguranța acestei păci durabile care poate să supraviețuiască celor mai grele furtuni ale vieții, trebuie numai să privim la învățătura și exemplul Domnului și al apostolilor. Ce i-a susținut atât de ferm și le-a dat o astfel de odihnă a minții în timp ce sufereau? A fost credința lor — credința în Iubirea, Puterea și Înțelepciunea lui Dumnezeu. Ei au crezut că ceea ce a promis Dumnezeu putea și să realizeze, că Planul Său drept și binevoitor nu putea cunoaște eșec. Prin gura profeților El a declarat: “Hotărârile Mele vor rămâne în picioare și Îmi voi aduce la îndeplinire toată plăcerea Mea ... da, Eu am spus și Eu voi face să se întâmple; Eu am plănuit și Eu voi înfăptui”. “Căci Domnul oștirilor a luat această hotărâre: cine I se va împotrivi?” (Isa. 46:9-11; 14:27). Ei s-au odihnit în asigurarea lui Dumnezeu. Credința lor a fost ancorată în El și nu a avut importanță cât de sălbatic s-au dezlănțuit furtunile sau cât de clătinați au fost de uraganele vieții în timp ce ancora lor se ținea încă strâns de Tronul lui Dumnezeu.

Cuvintele credinței Domnului nostru au fost: “Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut”. El fusese cu Tatăl încă de la început; Își dăduse seama de Iubirea și bunătatea Sa; Îi văzuse Puterea și Îi remarcase dreptatea, bunătatea iubitoare și providența părintească peste toate lucrările Sale. Și așa este scris: “Prin cunoștința Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăți pe cei mulți și va purta nelegiuirile lor” (Isaia 53:11). Cunoștința pe care o avea despre Tatăl i-a dat o bază fermă pentru credință în toate scopurile Sale pentru viitor. Prin urmare, El a putut umbla și a umblat prin credință. Și acea credință L-a făcut capabil să învingă toate obstacolele și să-I asigure victoria chiar și asupra morții.

Astfel este scris pentru învățătura noastră — “Ceea ce câștigă biruința asupra lumii este, credința noastră” — acea credință în Dumnezeu zidită, în cazul nostru, pe mărturia Domnului nostru despre Tatăl; și mai este scris c㠓Fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui”. Numai prin credință statornică, neclintită acea pace a lui Dumnezeu — pacea lui Cristos — va rămâne cu poporul Său. În timp ce Domnul era cu ucenicii Săi și ei au văzut în El manifestarea Tatălui, credința lor a fost fermă și ei au avut pace în El, așa cum a spus: “Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu”. Dar numai după ce i-a părăsit, credința lor s-a ancorat în Dumnezeu. După Cincizecime ei au avut aceeași pace de care Se bucurase Isus — pacea binecuvântată care a venit dintr-o cunoștință a faptului că Dumnezeu i-a recunoscut ca fii și moștenitori, și comoștenitori cu Isus Cristos, dacă ei continuau credincioși să urmeze în urmele Sale.

CULTIVAREA CREDINȚEI NECLINTITE

În aceasta stă și baza păcii noastre. Indiferent cât de greu ne asaltează furtunile vieții, nu trebuie să lăsăm niciodată ancora și să ne lăsăm purtați de vânt, ci întotdeauna să ne amintim c㠓temelia tare a lui Dumnezeu stă neclintită”; c㠓Scut și pavăza este adevărul Lui”; c㠓Ce a făgăduit, El poate să și împlinească”, în ciuda imperfecțiunilor și slăbiciunilor noastre umane; că acestea fiind acoperite, avem dreptatea atribuită a lui Cristos, Garanția și Avocatul nostru; și c㠓Tatăl Însuși ne iubește” și “știe din ce suntem întocmiți; Își aduce aminte că suntem țărână”, și astfel are compasiune pentru fiii Iubirii Sale și este foarte compătimitor și plin de milă iubitoare. Într-adevăr, “ce ar putea să ne mai spună decât deja ne-a spus”, să ne asigure credința și să ne stabilească și să ne întărească inimile pentru îndurare răbdătoare în mijlocul încercărilor și conflictelor căii înguste a sacrificiului?

Nu există nimic care să-l pună pe creștin într-un dezavantaj mai mare în prezența dușmanilor lui decât să se lase, chiar și temporar, de ancora credinței. Numai un moment să facă așa, și întunericul strâmtorării începe neapărat să-l înconjoare. Nu poate vedea strălucirea feței Tatălui, căci “fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui”; și în timp ce bâjbâie din nou după ancoră, puterile întunericului îl asaltează violent cu îndoieli și temeri. Aceste atacuri sunt bazate în general pe imperfecțiunile sale umane, care, nu trebuie să uite niciodată că sunt acoperite cu Haina dreptății lui Cristos

Dacă vrem ca pacea lui Dumnezeu să domnească în inimile noastre, nu trebuie să ne lăsăm niciodată de ancoră, “nici să nu lăsăm ca lupta înverșunată a lui Satan să ne descurajeze”. Cuvintele inimilor noastre să fie întotdeauna: “Iată, dacă mă va ucide, totuși voi nădăjdui în El”. Cu această credință, pacea lui Dumnezeu, pacea pe care Învățătorul ne-a lăsat-o moștenire, rămâne pentru totdeauna. Astfel “pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, ne va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus”; căci este scris iarăși: “Tu vei ține în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine”.

În mijlocul luptei creștine inimile noastre să se îmbărbăteze și mințile noastre să fie stabile, nu numai cu aceste asigurări că toate scopurile divine vor fi îndeplinite, dar și cu astfel de promisiuni de favoare personală cum sunt acestea:

“Cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei care se tem de El; căci El știe din ce suntem întocmiți: Își aduce aminte că suntem țărână.” “Poate o femeie să-și uite copilul care-l alăptează?... Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita. Iată, te-am gravat pe palmele mâinilor Mele.” “Tatăl Însuși vă iubește” și “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăția.” “Cei întegri în căile lor Îi sunt plăcuți.” “Domnul să-ți fie desfătarea și El îți va da tot ce-ți dorește inima” — pacea lui Dumnezeu chiar și în mijlocul furtunii și a vijeliei.