Vol. 18, Noiembrie-Decembrie 2010, Nr. 1 


Mana din cer

Exodul 16:2-25

“Isus le-a zis: “Eu sunt Pâinea vieții”.” Ioan 6:35

R 5278 W. T. 15 iulie 1913 (pag. 217-218)

Dându-și seama de eliberarea din robie și de puterea divină exercitată în favoarea lor prin nimicirea armatei egiptene, israeliții au fost bucuroși. Moise, marele lor conducător, a compus un poem de mare forță și frumusețe, și de un înalt nivel recunoscut. Bărbații l-au cântat în urma lui Moise; iar femeile, sub conducerea lui Miriam, sora lui Moise și a lui Aaron, au luat tobe mici sau tamburine și s-au unit într-un refren sau cor, legănându-și corpul și mișcându-și picioarele ritmic în ceea ce este descris ca dans:

“Cântați Domnului îIehovaș,

căci Și-a arătat măreția”.

A cânta cântări de laudă constituie una din cele mai interesante și mai folositoare metode de adorare. Dar putem fi siguri că ele sunt acceptabile pentru Dumnezeu numai dacă vin din inimă și reprezintă cu adevărat sentimentele ei. Vai, ne temem că multe cântări, ca și multe rugăciuni, niciodată nu merg mai sus decât capetele celor care le rostesc; într-adevăr, ne temem uneori că un cântat neglijent, nerespectuos, ar putea fi de fapt respins de Domnul ca o profanare — luând numele Său sfânt în deșert. Dacă este așa, rezultatele ar fi desigur tocmai opusul unei binecuvântări, și aceasta în măsura în care cel care cântă și-ar da seama de lipsa de respect a conduitei sale. “Domnul nu va socoti nevinovat pe acela care va lua în deșert Numele Lui.”

Nu vrem să spunem prin aceasta că pedeapsa ar fi ceva chinuri nedrepte sau brutale, viitoare sau actuale, dar credem că o asemenea conduită reacționează asupra inimii nerespectuoase făcându-o mai rece, mai indiferentă și mai puțin sensibilă la influența Mesajului divin de har. O! Dacă toți creștinii ar cânta cu spiritul și de asemenea cu înțelegerea, și dacă alții n-ar cânta imnuri, sunetele pământești ar putea fi mai discordante decât sunt, dar ecourile lor cerești și parfumul lor ar fi mai acceptabile pentru Dumnezeu.

APE AMARE, APOI O OAZĂ

Călătoria spre Țara făgăduinței a început. În cele din urmă, obosiți și însetați, au ajuns într-un loc fertil unde era abundență de apă, dar vai, era amară sau sălcie! Dezamăgirea a fost mare. Cântarea de reverență a fost uitată; puterea mare a lui Iehova care i-a trecut prin Marea Roșie a fost uitată; chiar și supraveghetorii din Egipt au fost uitați. Poporul a murmurat împotriva lui Moise pentru că i-a dus departe de câmpiile fertile ale Egiptului și de abundența lor de apă bună. Ei au declarat că ar fi fost mai bine dacă ar fi rămas în Egipt, sau chiar dacă ar fi murit acolo. Au declarat că Moise și Aaron i-au amăgit să părăsească țara de belșug și i-au dus în pustie să moară acolo de foame și de sete.

Înțelepciunea Domnului l-a îndrumat pe Moise spre un anumit fel de copac, care, pus în apă, o făcea dulce și plăcută. Moise a explicat poporului că murmurând împotriva lui, în realitate murmurau împotriva lui Dumnezeu, pentru că el era numai agentul lui Dumnezeu în acea chestiune. Încă o perioadă de călătorie și erau departe de apele amare — la Elim, un loc încântător unde s-au odihnit și s-au întărit.

Scripturile arată că Dumnezeu a avut un scop și un obiectiv special în această conducere a Israelului natural. El îi învăța lecții care să le fie folositoare, și dacă le primeau în mod cuvenit, îi pregătea prin credință și ascultare pentru Canaan. “Adu-ți aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a condus în timpul acestor patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească și să te încerce, ca să cunoască ce era în inima ta, dacă ai să păzești sau nu poruncile Lui.” Deut. 8:2.

Lecția pentru Israelul spiritual este una încă și mai importantă. Dacă israeliții naturali au avut nevoie de dezvoltarea inimii și a credinței ca pregătire pentru Canaanul pământesc, cu cât mai mult Israelul spiritual are nevoie pentru Canaanul ceresc, spre care ei călătoresc de când părăsesc Egiptul — lumea și robia ei în păcat! Ne putem noi mira deci, că Dumnezeu permite multe experiențe grele să vină peste Israelul spiritual — încercări ale credinței și răbdării, “ape amare”?

Oricare sfânt al lui Dumnezeu poate avea lacrimi în experiențele grele ale călătoriei pe calea îngustă, dar nici unul nu este scuzabil pentru murmure. Mai degrabă fiecare să spună cu Învățătorul: “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Celor care se apropie de izvoarele amărăciunii cu credința potrivită în Dumnezeu, așa cum a făcut Moise, Domnul le face cunoscute făgăduințele prețioase, care

“Din vaiul vieții scot amarul tot”.

Așa cum israeliții au fost conduși de la apele amare la Elim și la odihna și umbra lui, tot așa Israelul spiritual al lui Dumnezeu nu este ispitit și încercat peste ceea ce este în stare să suporte. Cu fiecare ispită, Domnul dă o cale de scăpare, când deseori împrospătează sufletele sfinților Săi, acordându-le perioade de înviorare și mângâiere, pregătindu-i pentru încercările lor în starea de pustie a vieții actuale. 1 Cor. 10:11-13.

“CE ESTE ACEASTA?” – ESTE MANĂ

Când israeliții au murmurat împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise, purtătorul Său de cuvânt și servitorul Său, aceasta a fost din cauza credinței lor insuficiente. Cei care într-adevăr au crezut în purtarea de grijă divină care i-a ferit de plăgile din Egipt și care i-a trecut peste Marea Roșie, s-au gândit cu siguranță că Dumnezeu nu-i va lăsa să moară în pustie. Dar majoritatea în mod evident au murmurat din lipsă de credință.

Și așa este și astăzi. Așa cum declară sf. Pavel, “nu toți au credință”. Noi nu-i învinuim pentru aceasta. Evident, condițiile de mediu sau ereditatea au foarte mult de-a face cu posibilitățile noastre în ceea ce privește credința. Unii prin naștere, prin educație timpurie și prin experiențe mai largi, au ca atare un mare avantaj față de alții în privința Veacului actual; pentru că Dumnezeu a aranjat ca Mesajul din timpul de acum să fie pentru cei care au urechea credinței. “Cine are urechi de auzit să audă.” Oricine are ureche pentru Mesajul lui Dumnezeu și poate practica credința, are o mare binecuvântare, în sensul unei ocazii pe care alții nu o au — o ocazie pentru a-și întări chemarea și alegerea sub chemarea acestui Veac Evanghelic.

Mulțumim lui Dumnezeu că Cuvântul Său învață despre un Veac viitor, în care Mesia va binecuvânta cu ocazii prețioase pe acei care nu au ureche să audă și inimă care să răspundă în prezent. Mulțumim lui Dumnezeu că Cuvântul Lui declară în mod expres că în acel Veac viitor, Veacul Milenar, toți ochii orbi vor fi deschiși și toate urechile surde vor fi destupate. Atunci va fi împlinită scriptura care zice că Isus este adevărata Lumină care trebuie în cele din urmă să lumineze pe orice om care vine în lume (Ioan 1:9). Dar ocaziile Veacului Milenar nu vor face posibilă așa mare binecuvântare cum pune Chemarea de Sus a acestui Veac în fața oricui are urechi să o audă și ochi să o vadă.

Ca răspuns la murmurarea israeliților, Dumnezeu le-a trimis în acea noapte o mare mulțime de prepelițe. Dacă le-a fost foame după oalele de carne din Egipt, ei trebuiau să vadă că Dumnezeu era în stare să le dea carne în pustie. Unii agnostici i-au găsit vină uneia dintre relatările despre această minunată aprovizionare cu prepelițe gândind că aceasta voia să spună că prepelițele au acoperit tot pământul, având o adâncime de aproape 1,5 m. Explicația este că prepelițele, zburând peste Golful Suez, în oboseala lor au zburat aproape de pământ — la nu mai mult de aproximativ 1,5 m — și astfel au fost ușor de prins în mare număr de către israeliți.

Dumnezeu le-a promis că în ziua următoare vor avea belșug de pâine. Dimineața pământul a fost acoperit cu grăunțe mici, alburii la aspect, puțin mai mari ca sămânța de muștar și care aveau gust ca turta cu miere. Aceasta urma să fie rezerva lor zilnică. Ea trebuia adunată; și aceasta le-a dat tuturor o ocupație fără de care n-ar fi fost fericiți. Ea trebuia pregătită. Fiecărui ins îi era alocată o anumită cantitate.

Odată cu mana li s-a dat și o lecție de generozitate; pentru că orice parte care era păstrată până în ziua următoare se strica. Nimic de felul acesta nu le era cunoscut israeliților și ei au întrebat — “Ce este aceasta” — aceasta a devenit denumirea sa – “ce este aceasta” — sau “mana aceasta”. Adunarea ei i-a ajutat să-și amintească și de sabat, căci în sabat nu cădea deloc mană, ci în ziua precedentă cădea o porție dublă și cea care era păstrată peste noapte nu se strica.

PÂINEA DIN CER

Isus le-a amintit urmașilor Săi de această mană dată în pustie și le-a spus că L-a simbolizat pe El Însuși, adevărata Pâine. Așa cum israeliții ar fi murit fără hrană, tot așa israelții spirituali nu ar avea destulă putere pentru călătorie fără hrana cerească. Isus a dat El Însuși titlul Adevărului. Oricine mănâncă deci din această Pâine din cer se împărtășește din Adevăr. “Sfințește-i prin adevărul Tău, Cuvântul Tău este adevărul.” Numai împărtășindu-ne în mare măsură, cu regularitate, zilnic din Domnul nostru, din meritul Său și din aranjamentele Sale îndurătoare pentru noi, putem deveni tari în El și ne putem continua cu credincioșie călătoria și putem intra în Canaanul spiritual.

Așa cum fiecărui israelit i s-a cerut să adune mană pentru el însuși, tot așa fiecărui creștin i se cere să adune și să-și însușească Adevărul. Noi trebuie să ne facem partea în privința celor spirituale, precum și în privința celor pământești. Harurile Spiritului sfânt nu pot fi așteptate să ajungă la desăvârșire fără plantare, curățire, cultivare pregătitoare. Bine a zis cineva: “Faptul că locuiești la o universitate nu te face învățat, nici faptul că ocupi un loc într-o strană de biserică nu te face creștin”. Pentru a ne întări în Domnul și în puterea tăriei Lui, trebuie să ne hrănim din El zilnic — trebuie să apreciem și să ne însușim meritele jertfei Lui.