Vol. 18, Martie-Aprilie 2011, Nr. 3 




CEL MAI MARE LUCRU DIN UNIVERS

— PARTEA I

“Să doriți cu înflăcărare darurile cele mai bune. Și vă voi arăta o cale nespus mai bună.”

1 Cor. 12:31 .

R 5265 W. T. 1 iulie 1913 (pag. 195-198)

Apostolul Iacov a declarat că orice dar bun și desăvârșit vine de la Tatăl luminilor, la care nu este schimbare nici umbră de mutare. Prin urmare, orice dar de la Dumnezeu ar fi o binecuvântare. Chiar și despre cei asupra cărora Dumnezeu va aplica sentința cu Moartea a Doua se poate spune că primesc ceva ce nu le prejudiciază de fapt interesele lor cele mai bune.

Gândindu-se asupra acestor diferite daruri de la Dumnezeu, apostolul Pavel enumeră unele care au fost date Bisericii la începutul acestui Veac Evanghelic. Citim în Psalmi: “Ai primit daruri în om, chiar pentru cei răzvrătiți, ca Domnul Dumnezeu să locuiască acolo” (Ps. 68:18). Unele dintre acele daruri au fost date oamenilor care au devenit urmașii Domnului Isus. După ce Isus S-a înălțat, toți urmașii Săi urmau să aștepte în mod special până când le va trimite de la Tatăl puterea și binecuvântarea Spiritului sfânt, care urma să vină la fiecare credincios sincer și care urma să fie însoțită de daruri — prin ceva daruri și manifestări exterioare, folositoare și care trebuiau folosite.

În contextul nostru, apostolul enumeră unele dintre aceste daruri — apostoli, profeți, evangheliști, învățători, păstori; alții au primit darurile vorbirii în limbi, vindecării, puterii de a face miracole, puterii de a scoate afară pe Satan, puterii de interpretare a limbilor, puterii de a deosebi spiritele. Unii au primit unul dintre acestea, iar alții altul; unii au primit câteva. Sf. Pavel a avut diferite daruri și a declarat că vorbea mai multe limbi decât toți (1 Cor. 14:18). S-ar părea că Biserica timpurie aprecia foarte mult vorbirea în limbi. Ei erau foarte doritori ca Dumnezeu să le dea acest anumit dar.

Dar Apostolul le-a spus că Dumnezeu avea binecuvântări și mai valoroase decât acesta al vorbirii în limbi, pe care ei îl doreau în mod atât de serios. Ei trebuiau să facă deosebire între diferitele daruri și trebuiau să le dorească, să le prefere pe cele mai bune — să-și exercite judecata în privința celui care ar fi cel mai bun dar. El spune că mai degrabă ar vorbi cinci cuvinte într-o limbă cunoscută decât să vorbească zece mii într-o limbă necunoscută și să nu fie în stare să interpreteze. El le-a spus că trebuiau să se roage pentru interpretare — nu numai să dorească să vorbească în limbi necunoscute, dar și să dorească să dea interpretarea sau sensul potrivit, pentru a fi înțeleși. În epistola sa către Biserica din Corint, capitolele 12 și 14, el a exprimat ideea că aceste diferite limbi și daruri au fost toate intenționate să slujească Bisericii spre folosul ei în ansamblu.

Scopul servit de daruri

Darul limbilor a fost dat la acel timp pentru a le completa lipsurile în alte privințe. Biserica timpurie nu avea Biblie. Fiind dați afară din sinagogi, ei nu aveau acces la Vechiul Testament, iar Noul Testament încă nu era scris. Prin urmare, poporul lui Dumnezeu fără aceste daruri ar fi avut foarte puțin pentru a-i ajuta — pentru a-i învăța. Nici unul nu era pregătit să învețe pe frați. Numai puterea lui Dumnezeu le putea da această capacitate de a învăța. De aceea apostolul Pavel i-a îndemnat să nu părăsească strângerea lor împreună. Văzând marea Zi a lui Cristos apropiindu-se, ei să aibă o mare dorință de a se aduna și a discuta aceste lucruri din Planul lui Dumnezeu.

 Și când erau adunați, era un mare avantaj pentru ei dacă cineva se ridica să vorbească. Și ei puteau să dorească, sau să se roage, după cum era cazul, ca Dumnezeu să le trimită o interpretare. În acest mod Biserica era atrasă și ținută împreună. Ei nu știau ce Mesaj le-ar veni în acest mod de la Domnul.

Nu trebuie să presupunem că Dumnezeu le-a dat astfel vreo chestiune doctrinară foarte adâncă. Dar se pare că în acest mod a dat poporului Său ceva lapte din Cuvânt, până când Noul Testament era aranjat — scris și adunat într-o formă la îndemână. Apostolul Pavel a început cu aceste daruri date Bisericii. Darurile vorbirii în limbi, cu toate acestea, au fost depășite de darurile mai mari, unele aranjamente mai importante pentru ei. Sf. Pavel voia mai degrabă ca ei să fie oratori, vorbitori publici, sau să interpreteze limbile necunoscute. Aceasta însemna mai mult contact personal cu Domnul. De aceea ei să dorească un astfel de dar, mai degrabă decât unul de o importanță mai mică.

Apoi apostolul continuă: “Vă voi arăta o cale nespus mai bună!”; ceva mai bun decât acele daruri speciale despre care discutase — mai bune decât vorbirea în limbi, mai bune decât miracolele, mai bune decât interpretarea. El continuă și arată că aceste lucruri vor trece și nu vor mai fi necesare Bisericii, dar el le va spune despre lucruri care nu vor trece niciodată. De aceea ei să discearnă și să caute în mod special cel mai mare dar. Nu numai să facă deosebire între aceste daruri și să-l aleagă pe cel mai bun, ci să privească dincolo de acestea la o stare dezvoltată a inimii care I-ar fi plăcută în mod special Domnului și i-ar aduce într-o relație mai apropiată cu El.

El continuă să explice că aceasta este Iubirea. Ei puteau să aibă darul profeției, al miracolelor, al vindecării bolnavilor, al vorbirii în limbi, al interpretării, și totuși să nu reușească să ajungă la cea mai mare binecuvântare a Domnului, dacă nu includeau în viețile lor acest lucru mai bun — IUBIREA. Nu contează cât de bine ar putea să vorbească în limbi sau să interpreteze sau să facă minuni etc., să aibă această Iubire era un lucru cu mult mai important pentru ei. Apoi el enumeră diferitele particularități ale Iubirii — blândețea, răbdarea, bunătatea frățească etc. Suma tuturor acestora este Iubirea. Este iubirea pentru frați, iubirea pentru prieteni, iubirea pentru vecini, iubirea pentru dușmanii noștri, care dorește să le facă bine și nu dorește cu nici un chip să-i vadă suferind pagubă. Acesta, deci, este lucrul nespus mai bun.

Deși elementele Iubirii sunt calități dezvoltate și de aceea pot fi numite în mod potrivit roade, ele pot fi numite și daruri. De la măr primim darurile numite mere, de la piersic primim ca daruri piersici; de la păr, darurile numite pere etc. Deoarece avem de-a face cu dezvoltarea acestor calități ale Spiritului, ele sunt numite roade ale Spiritului. Și ele sunt mult mai bune și mult mai de dorit decât doar darurile care au venit în mod supranatural, care la început au venit pentru tot poporul lui Dumnezeu, datorită nevoii lor speciale, dar multe dintre ele au încetat la scurt timp după moartea apostolilor.

Iubirea — de diferite feluri

Se ridică în mod natural și potrivit întrebarea: Ce este Iubirea? Biblia răspunde: “Dumnezeu este iubire”. După cum este imposibil a-L descrie complet pe Dumnezeu în măreția Sa, tot așa este imposibil a descrie pe deplin tot ceea ce ar putea fi cuprins în cuvântul Iubire. Iubirea este cel mai puternic lucru din lume; de aceea Iubirea Îl reprezintă cel mai îndeaproape pe Dumnezeu, pentru că El este Cel Suprem, Cel Atotputernic. Am putea spune că Dumnezeu nu este aceasta, nu este aceea, nu este cealaltă. Și așa este și Iubirea — am putea-o descrie spunând ceea ce nu este ea. Nimic nu poate fi drept ce nu este în armonie cu Iubirea, după cum nimic nu poate fi drept ce nu este în armonie cu Dumnezeu. Apostolul spune, descriind iubirea, că ea nu se gândește la rău, nu se laudă, nu are dispoziția de a se umfla de mândrie, nu se aprinde ușor de mânie, nu găsește plăcere în nedreptate etc.

Putem desigur să ne amintim că acest cuvânt al nostru, iubire, cuprinde o varietate de sentimente; de exemplu, iubirea unei găini pentru puii ei, grija ei asupra lor; iubirea unui tată și a unei mame pentru copiii lor și grija lor pentru ei. Iubirea deci include acest interes față de toți cei care sunt în grija cuiva. Dumnezeu are această calitate a compătimirii care Îl face să aibă grijă de întregul univers — orice creatură simțitoare, orice are viață. El este obligat de Iubire să aibă grijă de toate acestea.

În iubirea umană — iubirea naturală — găsim compătimirea ca o calitate foarte puternică. Apoi avem mai mult decât doar iubire compătimitoare — avem stimă, aprecierea unor calități admirabile. Noi spunem că iubim anumite trăsături ale caracterului cuiva. Din nou avem ceva mai mult decât numai compătimire și stimă; avem iubire afectuoasă. Aceasta înseamnă un interes foarte real și profund față de fiecare afacere a celui pe care-l iubim — o iubire adâncă și compătimitoare care nu se dă în lături de la nimic — chiar dacă este o iubire pământească. Singura care ar putea fi superioară acesteia ar fi iubirea noastră pentru Cel Atotputernic, care ar trebui să ne domine, fiind superioară acestei iubiri afectuoase.

Mai târziu vine iubirea spirituală pentru poporul Domnului care caută să evite orice preferință carnală, căutând să trăiască numai ca Nouă Creatură și să se îngrijească de binele Noii Creaturi. Procedând astfel, devenim strâns uniți cu lucrurile lui Dumnezeu și cu toți cei care sunt asociați cu noi în lucrarea acestui Veac Evanghelic. Acesta este cel mai înalt fel de iubire pe oricare plan de existență — aceasta în care am intrat. Dumnezeu este Iubire. Cu cât creștem mai mult în această Iubire cuvenită, spirituală, cu atât creștem mai mult în asemănarea de caracter a Tatălui nostru ceresc, despre care citim: “Voi fiți deci desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârșit”. Mat. 5:48.

Această iubire nu se oprește la cei care o apreciază, ci merge și la cei care nu o apreciază, știind că ceva îi împiedică să atribuie vreo valoare unei astfel de iubiri. Iubirea este deci atât de mult din asemănarea lui Dumnezeu, este lucrul care trebuie apreciat cel mai mult, lucrul fără de care orice altceva în viață este fără folos. A fi lipsit de iubire înseamnă a fi lipsit de asemănare cu Dumnezeu. Și astfel apostolul continuă să enumere caracteristicile acestei iubiri — blândețea, gentilețea, îndelunga răbdare, bunătatea frățească, evlavia (asemănarea cu Dumnezeu) — Iubirea. Toate acestea sunt doar părți sau șuvoaie de Iubire care curg din Fântâna nesecată. Aceste caracteristici ies toate din Iubire și sunt puternice în măsura în care iubirea noastră este puternică.

Dreptatea, baza iubirii

Apoi întrebăm de modul în care Iubirea împlinește legea divină. Legea divină nu este necesară în ceea ce privește reținerea de la fapte bune. Nu este nevoie de o lege care să spună: “Să nu faci prea mult pentru fratele tău, sau să nu-i dai prea mulți bani”. Nu este nevoie de o lege în privința acestora. Dar legea divină intră și spune: “Să nu neglijezi un anumit standard”. Astfel Legea cere numai dreptate.

Apostolul Pavel arată că din moment ce Legea cere dreptate, noi nu-l vom ucide pe semenul nostru, fie în fapt, fie prin puterea limbii. Noi trebuie să fim în mod desăvârșit drepți în tot ce are legătură cu semenul nostru. Fiecare gând al minții noastre trebuie să fie drept, absolut drept. Acesta este standardul Legii divine. Suntem călcători de Lege dacă dăm cuiva mai puțin decât cere dreptatea. De aceea Legea, așa cum a fost dată evreilor, le spunea ce să nu facă: “Să nu faci mărturie mincinoasă”. “Să nu furi” etc. — spunându-le numai lucrurile pe care să nu le facă. Oricine își iubește fratele nu va dori să-i fure nici proprietatea nici numele său bun. Prin urmare, iubirea împlinește tot ce ar putea cere Legea.

Iubirea nu are limite în ceea ce privește capacitatea ei; ca, de exemplu, iubirea compătimitoare a lui Dumnezeu a fost exercitată față de omenire după ce El a pronunțat sentința cu moartea. Acea sentință cu moartea trebuia să stea în picioare, dar

“Iubirea calea a găsit

Să-l salveze pe omul răzvrătit;

Și toți pașii ei au dovedit,

Ce plan minunat a întocmit”.

Iubirea a făcut aceasta prin prevederea satisfacerii Legii în privința lui Adam, așa încât Adam să poată fi eliberat de sentința Legii. Dreptatea nu putea să pună această obligație asupra Logosului; de aceea Dumnezeu nu putea să-I poruncească. Singurul lucru pe care-l putea face a fost să pună înaintea lui Isus anumite stimulente. Dumnezeu I-a pus în față bucuria de a fi Mântuitorul oamenilor, și bucuria suplimentară a marii înălțări în Iubirea și favoarea lui Dumnezeu și în privilegiile glorioase ale Împărăției. Astfel Iubirea poate folosi diferite motive.

Iubirea trebuie să fie și cu noi dreaptă. Noi nu putem niciodată să luăm ceva ce aparține cuiva și să dăm altcuiva. Compătimire poate fi, dar Iubirea nu poate acționa încălcând Dreptatea. Prin urmare, aici este avantajul pe care îl au creștinii care studiază Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia ne dă adevărata concepție despre dreptate. Ne dă echilibrul unei minți sănătoase. Tatăl ceresc are compătimire și iubire, dar El exercită aceste calități conform principiilor dreptății. Noi nu suntem limitați la dreptate. Nu legea noastră l-a condamnat pe fratele nostru, ci Legea de Dreptate a lui Dumnezeu. Astfel noi suntem liberi să ne exercităm iubirea dincolo de simpla dreptate.

Isus a dat exemplul unei persoane care datora stăpânului său o mare sumă de bani; și când n-a putut plăti, stăpânul l-a iertat. Atunci acest om a mers la unul care îi datora cățiva bănuți, și fiindcă acesta nu-i putea plăti datoria imediat, a început să-i aplice o pedeapsă. Noi înșine nu putem face dreptate perfectă și în mod drept nu o putem cere de la alții. Dumnezeu, care este perfect și drept, are dreptul să ceară dreptate.

PRESUPUNEREA DE RĂU NU ESTE DIN IUBIRE

După cum am văzut, iubirea este acea mare și importantă calitate care Îl reprezintă pe Tatăl nostru ceresc mai deplin decât oricare alta. Iubirea include multe lucruri mari — nu numai generozitate și afecțiune. Pare să includă fiecare caracteristică bună — lucruri care pot fi apreciate în afară de dreptate.

Afirmația apostolului, “Iubirea nu se gândește la rău”, nu trebuie înțeleasă a înseamna că Iubirea este oarbă față de rău, sau că acei care au spiritul iubirii sunt orbi față de rău. Dimpotrivă, Iubirea este rănită în fiecare zi prin contactul cu influențe rele, și Iubirea nu poate să nu știe că ceea ce produce rănirea este un lucru rău. Prin urmare, iubirea nu trebuie să fie oarbă și să spună că nu există lucruri rele — că nu există păcat, egoism și josnicie; toate aceste diferite lucruri există. Iubirea este în luptă cu toate aceste lucruri urâte.

Iubirea gândește că există rău, și ceea ce am citat din apostol nu contrazice aceasta. Imperfecțiunea traducerii poate fi probabil învinuită de aparenta dificultate. “Iubirea nu presupune răul” ar părea să fie ideea potrivită. Ce înseamnă a presupune răul? Răspundem că există diferite mijloace de a ajunge la concluzii. Noi vedem unele lucruri. Câștigăm cunoștință pe diferite căi, direct sau indirect. Și ca Iubirea să aibă cunoștință de rău nu este greșit. Dar a presupune răul — a ne imagina răul când nu avem cunoștință — este greșit. Iubirea nu presupune răul.

Dacă am vedea pe cineva făcând vreo faptă rea sau am ști de undeva că fapta rea a fost comisă, și aceasta ar intra în competența noastră, Iubirea nu ne-ar împiedica de a pedepsi persoana vinovată. Să presupunem că problema ar fi numai din auzite și zvonul n-ar fi bine fondat; atunci Iubirea ar fi promptă să spună: “Nu știu dacă este așa. Va fi nevoie de dovezi”. Iubirea ar dori să gândească de bine în fiecare împrejurare, în fiecare condiție. Dacă am afla că a fost comisă o crimă, n-am fi justificați în a presupune cine a făcut-o. Ne-am putea gândi cine ar fi cei mai probabili, pentru a face o investigație. Ne-am gândi la persoane care ar avea mai puțină iubire, dar n-ar trebui să ne grăbim să decidem cine este ucigașul, numai fiindcă el sau ea au un caracter dezagreabil, un caracter neiubitor. Trebuie să-l socotim nevinovat. Trebuie să facem investigații.

S-ar părea că unele dintre cele mai mari rele au fost comise prin presupunere de rău. S-au făcut presupuneri de rău la adresa oamenilor fără nici o umbră de dovadă. Nu este pentru noi să spunem că unii sunt total depravați. Foarte puțini sunt total depravați. Dar oricine presupune răul, chiar și într-o mică măsură, arată că îi lipsește calitatea Iubirii. Oricine presupune răul într-o mare măsură, arată că are un grad foarte mic de Iubire. Presupunerea de rău face nenumărate mii să plângă. Presupunerea de rău despre alții a cauzat mai multă suferință în lume decât toate bătăliile care s-au dat vreodată!

Poporul Domnului este învățat de Dumnezeu și prin urmare învață tot mai mult să-și stăpânească gândurile, cuvintele și faptele. Gândurile noastre trebuie să fie amabile! Gândurile noastre trebuie să fie generoase! Gândurile noastre trebuie să fie drepte! Nu trebuie să permitem unei suspiciuni de rău împotriva cuiva să aibă loc în mințile noastre. Legea obișnuită a omului hotărăște că nici o judecată nu va fi pronunțată împotriva cuiva fără să-i fie dovedită vinovăția. Cei care au făcut cel mai mult rău și au cauzat cea mai mare dificultate sunt cei care au presupus răul împotriva altora. Dar este mai bine dacă noi învățăm aceasta ca o regulă din Cuvântul Domnului, și fericiți suntem dacă vedem puterea degradantă a vorbirii de rău și a gândirii de rău și ne reținem cu totul de la acestea.

“IUBIȚI PE VRĂJMAȘII VOȘTRI”

Baza acestei instrucțiuni — să ne iubim vrăjmașii — evident este pentru a ne dezvolta caracterul. Răzbunarea este un element natural al minții și în special al minții decăzute — mintea carnală. Cu cât suntem mai egoiști, cu atât suntem mai înclinați să răspundem la rău cu rău, la calomnie cu calomnie, la lovitură cu lovitură.

 Domnul nostru a învățat chiar spiritul contrar. Noi trebuie să iubim chiar și pe vrăjmașii noștri, făcându-le bine ca răspuns la ura lor și compătimindu-i pentru starea lor și dorindu-le binecuvântări de la Domnul, deși ei simt chiar opusul față de noi, cum se vede din persecuțiile pe care le practică împotriva noastră. Domnul spune că noi trebuie să facem aceasta pentru a putea fi copii ai Tatălui nostru care este în cer. Am fost concepuți de Spirit sfânt și practicând pe această linie devenim tot mai asemenea Lui în caracter.

Poate că la începutul experienței noastre nu înțelegem de ce trebuie să facem aceasta. Trebuie să practicăm pe această linie pentru a putea dezvolta caracterul Său. Unii ar putea întreba: Dumnezeu nu va pedepsi pe vrăjmași? Ba da! “Dumnezeu va nimici pe toți cei răi.” Nu pedepsește Dumnezeu pe cei care păcătuiesc? Ba da, toți cei care păcătuiesc vor suferi. Atunci de ce noi nu trebuie să practicăm pe această linie? Pentru că nu suntem calificați încă să facem aceasta. La timpul potrivit vom fi judecătorii omenirii, dar nu vom fi pregătiți pentru aceasta până când mai întâi vom fi învățat lecția iubirii. Am fi prea severi și n-am fi înclinați să facem tot binele pe care Dumnezeu ar vrea să li-l facem.

Ne cere Dumnezeu să iubim acolo unde El nu iubește? O, nu! “Dumnezeu atât de mult a iubit lumea” — când oamenii erau încă păcătoși! Atunci Dumnezeu nu are iubire pentru lume? Ba da, El are o anumită iubire pentru toată omenirea. El va vedea ca fiecare faptă dreaptă să aibă o recompensă dreaptă. Și El va face îngăduință rezonabilă pentru toți cei cu care are de-a face. El are o iubire largă, compătimitoare, și dorește să facă îngăduință pentru aceștia în modul pe care Îl vede cel mai bun pentru ei.

Când practicăm această iubire față de vrăjmași, dezvoltăm o latură a caracterului nostru care este foarte neechilibrată. Dacă această latură se echilibrează, se va echilibra și cealaltă latură. În mod natural dorim să vedem că orice rău este pedepsit și orice este drept este răsplătit. Cu alte cuvinte, dreptatea stă mai aproape de noi în starea noastră imperfectă decât iubirea. De aceea, pentru a fi folosiți de Dumnezeu, trebuie să cultivăm această calitate a iubirii. Noi vedem de ce Dumnezeu este compătimitor cu omenirea. Pentru toți cei răi El este un foc mistuitor; adică, El Se opune atât de mult la tot ce este necurat, încât acesta va fi distrus, mai devreme sau mai târziu.

Deoarece Domnul vede în familia noastră umană, în rasa umană, anumite elemente de asemănare cu El, de aceea lucrează cu ea, putem fi siguri. Dacă din punctul de vedere al lui Dumnezeu El ar vedea că oamenii sunt numai răi, răi necontenit, suntem siguri că n-ar fi făcut nici un fel de aranjament pentru Restabilirea lor în Veacul viitor. Fiindcă El vede că unii din familia umană ar prefera să fie buni și nu răi, El face atâta pentru a-i răscumpăra, cheltuind timp etc., ca să le dea acestora viață veșnică. Între timp El le acordă experiențele din prezent, care le vor fi folositoare de-a lungul eternității.

ATITUDINEA NOASTRĂ POTRIVITĂ FAȚĂ DE VRĂJMAȘI

Noi nu presupunem că Dumnezeu iubește pe Satan, deși la început l-a iubit. Dar deoarece Satan are acum un caracter rău, vicios, ar fi greșit din partea lui Dumnezeu să-l iubească, și pentru noi ar fi greșit să-l iubim. Nici chiar starea lumească nu trebuie s-o iubim. Noi nu putem să-I servim lui Dumnezeu și lui Mamona. Nu putem să-L iubim și pe Dumnezeu și pe Mamona, pentru că ei sunt contrari. Dar în ceea ce-l privește pe Satan, nu este treaba noastră să-l calomniem, nici să exprimăm sentimente insultătoare față de el. El este vrăjmașul lui Dumnezeu. Și Dumnezeu poate să Se ocupe de acest caz mult mai bine decât noi. Deci noi nu trebuie să-l judecăm pe Satan, nici să-l ocărâm. Citim că nici chiar Mihail n-a adus o acuzație insultătoare împotriva lui, ci a spus: “Domnul să te mustre”. Iuda 9.

Noi trebuie să facem tot binele pe care îl putem face și să fim cât se poate de folositori. Nu suntem competenți să judecăm, să decretăm. De aceea datoria noastră este să fim pe deplin supuși, și la timpul potrivit Domnul va arăta principiile dreptății, în contrast cu principiile erorii. El va da verdictul Său drept la vremea cuvenită, prin Canalul Său stabilit.

Pentru cei care din neștiință par a fi adversarii Bisericii în timpul prezent trebuie să avem o iubire compătimitoare — nu iubirea unui frate. Dumnezeu refuză să-i accepte pe oricare dintre aceștia în calitate de copii ai Săi; El exercită față de ei doar o iubire compătimitoare. El nu dorește să le facă nici un rău. Mai degrabă face pregătiri să-i ajute. În curând El va da tot ce va fi de ajutor ca să-i scoată din starea lor păcătoasă. Noi preferăm să presupunem că toată familia umană este ceea ce este din cauza căderii, și nu din cauza iubirii cu voia a păcatului. A vedea altfel ar însemna să judecăm, și noi nu suntem autorizați să fim judecători acum.

Astfel privind lucrurile, recunoaștem că unii din rasa noastră au căzut mai mult într-o direcție, iar alții în alte direcții, și c㠓toți au păcătuit și n-au ajuns la slava lui Dumnezeu” — standardul glorios pe care l-a stabilit Dumnezeu. Noi înșine avem nevoie de compătimire divină și ar trebui să fim bucuroși să acordăm compătimire altora.