Vol. 18, Martie-Aprilie 2011, Nr. 6 


VICTORIILE CREDINȚEI

Fapt. 7:9-16 ; Evr. 11:20-22

“Și ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră.” 1 Ioan 5:4 .

R 5243 W. T. 15 mai 1913 (pag. 156-158)

Noi trăim în zilele când credința este foarte mult nesocotită — în zilele când oamenii sunt dispuși să spună: “Nu-mi pasă ce crede un om, dacă viața sa este onorabilă”. Și în gene­ral prin aceasta vreau să spună că credința nu are nici o importanță. Cei care susțin acest lucru pun de obicei onoarea oamenilor ca cel mai înalt scop. Sentimentele lor, exprimate în engleza clară, ar fi: “Din tot ce câștigi, mai bine să câștigi bani și prosperitate; căci fără acestea, indiferent ce crezi, sau la cine te închini, nu vei prospera niciodată în viața prezentă; succesul în acestea este singurul țel recunoscut acum de un număr tot mai mare de oameni”.

Punctul de vedere al Bibliei însă este chiar inversul acesteia. Cuvântul lui Dumnezeu pune credința pe primul loc și zidește caracterul pe acea credință. Dumnezeu declară că nici o ființă umană nu poate face fapte perfecte. Prin urmare, El n-a făcut ca faptele să fie standardul. Credința este standardul lui Dumnezeu, și ne asigură că oricine are credință potrivită trebuie cu necesitate să aibă fapte care să corespundă cu credința sa. În acord cu acest principiu, observăm că favoriții lui Dumnezeu din Biblie au fost cu toții oameni de credință. Credința lor nu i-a făcut perfecți, nici faptele lor n-au fost întotdeauna acceptabile în ochii lui Dumnezeu, ci El i-a pedepsit pentru faptele rele și i-a răsplătit pentru marea lor credință.

Astfel găsim în relatarea Bibliei că unii din favoriții lui Dumnezeu au comis păcate grave și au făcut greșeli serioase, și cu toate acestea s-au menținut în favoarea lui Dumnezeu, datorită credinței lor.

dumnezeu nu-i iubește pe cei răi

Dintre toate cărțile religioase scrise sau citite vreodată, Biblia este poate cea mai sinceră. Ea vorbește despre greșelile și păcatele chiar și ale acelor personaje pe care ea le consideră modele și exemple de oameni după inima lui Dumnezeu. Totuși Biblia nu lasă loc pentru presupunerea că Dumnezeu iubește răutatea, sau că prietenii lui Dumnezeu sunt depravații omenirii. Ba din contră, sunt date ca învățătură cele mai înalte standarde de dreptate, în cuvânt, faptă și gând, și ni se spune clar că acceptarea deplină din partea lui Dumnezeu poate fi doar pe linia adevărului și dreptății.

Dumnezeu ne spune că noi și toată omenirea suntem prin natură păcătoși. El ne spune că noi n-am putut face nimic pentru a îndepărta propria noastră vină și sentința care stă împotriva noastră ca membri ai rasei decăzute. Dar ne spune și că El intenționează să îndrepte acea chestiune pentru noi în mod satisfăcător; și prin urmare că noi nu suntem răspunzători pentru ceea ce nu putem evita, ci pentru ceea ce putem evita — nu pentru ceea ce nu putem face, ci pentru ceea ce putem face. El ne spune că temelia tuturor străduințelor noastre cele mai nobile va fi pe linia încrederii în El. Această încredere El o numește credință. El ne asigură că fără credință este imposibil să-I plăcem, și ne-a arătat aceasta în toate lecțiile Bibliei.

credința nu este credulitate

Mulți fac greșeala de a presupune că credința este credulitate. Sub această înșelare ei sunt gata să înghită orice este de natură religioasă, dacă li se spune că Dumnezeu spune așa. Dar aceasta nu este credința pe care o încurajează Biblia. Dimpotrivă, Biblia vrea ca noi să știm clar lucrurile pe care Dumnezeu le-a promis și să exercităm o credință clară în acele lucruri, și să nu dăm atenție fanteziilor seducătoare ale lui Satan, ale semenilor noștri sau ale propriei noastre imaginații.

Nu trebuie să ne certăm cu acei care privesc lucrurile altfel și care în numele credinței leagă pe urmașii lor în ignoranță și superstiție și încearcă să-i împiedice de a-și folosi facultățile de gândire. Trebuie să ne adresăm acelora care Îl caută pe Dumnezeu bâjbâind, poate Îl vor găsi — acelora care nu sunt mulțumiți cu superstițiile, și ale căror inimi și minți strigă către Dumnezeul cel viu și către Cuvântul Său clar, declarația Sa solemnă a voinței Sale în ceea ce ne privește pe noi, și a planului Său și a părții pe care noi o putem avea în el. Astfel Isus și apostolii n-au încercat să învețe pe toată lumea, ci numai pe aceia care au flămânzit și însetat după dreptate. În cuvintele lui Isus: “Cine are urechi de auzit, să audă”.

credința înainte de a veni cristos

Să privim în trecut și să observăm metoda prin care Dumnezeu a căutat tot timpul poporul Său special. Prima vestire a scopurilor lui Dumnezeu în ceea ce privește rasa noastră a fost făcută lui Avraam. Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam, spunând: “Umblă înaintea Mea și fii desăvârșit” — adică, fă tot ce poți ca să fii perfect. După ce Avraam a manifestat o oarecare credință, Dumnezeu i-a dat și alte probe. Când, în ascultare de aceste probe, Avraam și-a părăsit țara natală pentru a locui în Canaan, el a arătat o credință atât de mare încât Dumnezeu l-a numit prieten și i-a făcut prima descoperire a scopurilor divine în ceea ce privește omenirea.

 Avraam știa că exista un blestem asupra rasei, sub care întreaga creație gemea, coborând în mormânt, și declarația lui Dumnezeu făcută lui a fost că va veni timpul când, în loc de blestem, El va trimite o binecuvântare. Aceasta însemna pentru Avraam faptul că, în loc ca oamenii să devină mai imperfecți și să se piardă în moarte, va veni o schimbare, prin care ei vor fi salvați din condiția morții și înviați din puterea mormântului.

Aceasta a fost o declarație minunată, chiar din partea lui Dumnezeu; totuși Avraam, cu o credință de copil, a crezut Mesajul. Dumnezeu i-a declarat că datorită credinței sale îl va binecuvânta foarte mult pe el și pe urmașii lui, astfel că prin el ca tată în cele din urmă vor veni copii care vor împlini marea lucrare de binecuvântare a omenirii și vor fi salvați toți din puterea păcatului, a lui Satan și a morții. Declarația aceasta rezumată pe scurt a fost în cuvintele: “Toate familiile Pământului vor fi binecuvântate în tine și în sămânța ta”. Geneza 28:14.

Ce însemna a avea credință în acea Promisiune? Ce însemna pentru Avraam? În mod sigur aceasta însemna că de atunci încolo mintea lui Avraam își va lărgi orizontul — asupra omenirii, în loc de a fi numai asupra familiei sale apropiate, a turmelor și cirezilor și a vecinilor celor mai apropiați. Aceasta însemna că dacă Dumnezeu va onora atât de mult pe urmașii lui, Avraam va căuta să coopereze în toate cu Dumnezeu și cu acea mare Promisiune.

Timp de mai mulți ani Dumnezeu a încercat credința lui Avraam. Totuși el a crezut. “El nu s-a îndoit … prin necredință.” După ce s-a născut Isaac și înainte de a avea el copii, Dumnezeu a poruncit ca acest fiu al promisiunii, cel în care se centra întreaga Promisiune, să fie sacrificat. Ce probă a credinței! Ce mare dezvoltare a credinței dobândise Avraam când a fost gata să se supună Vocii divine, socotind că Dumnezeu era în stare să-l învieze pe Isaac din moarte! O, ce încredere în Dumnezeu! O, ce credință! O, ce apreciere a Puterii divine! Ce n-ar putea fi îndeplinit în lume prin Mesajul divin dacă astfel de credință ar fi printre copiii lui Dumnezeu! Ce n-ar face Dumnezeu pentru copiii care astfel s-ar încrede în El!

Așa a fost și cu Isaac și cu Iacov. Ei au crezut aceeași Promisiune. Ea le-a influențat întregul curs al vieții. I-a făcut mai asemenea lui Dumnezeu. Le-a format fiecare interes al vieții. Deși n-au înțeles practic nimic despre felul cum Dumnezeu va îndeplini o binecuvântare atât de mare, credința lor s-a ținut de acest fapt. Dintre urmașii lor va ridica Dumnezeu un popor sfânt care să fie agentul Lui, canalul Lui, pentru instruirea lumii, conducând lumea, ridicând lumea, înviind morții, aducând omenirea înapoi la tot ceea ce a fost pierdut prin neascultarea lui Adam.

Credința lor putea să aibă o mulțime de ocazii de poticnire, dacă ar fi fost mai slabă. Dacă ar fi fost mai înțelepți în felul lumii, ei ar fi putut spune: Cum poate Dumnezeu să facă acest lucru și totuși să fie drept? Odată pronunțată o sentință, cum poate El îndepărta vinovăția? Dar credința lor nu s-a clătinat. Ei au spus în inimile lor: “Dumnezeu a promis; și ceea ce Dumnezeu a promis, va face, și va avea modul Lui de a îndeplini”.

După câtva timp, națiunea lui Israel ca întreg a fost chemată poporul lui Dumnezeu. Națiunea ca întreg a intrat într-un Legământ cu Dumnezeu și El cu ea, prin Moise, mijlocitorul Legământului Legii. Israel a fost îmboldit de credință — credință în Promisiunea făcută lui Avraam, că Dumnezeu îi va folosi urmașii și prin ei va binecuvânta pe toți oamenii, toată rasa lui Adam — pe cei vii și pe cei morți.

Legământul de la Sinai a fost o obligație a poporului Israel că va fi o națiune sfântă, că va ține Legea lui Dumnezeu ireproșabil. Dumnezeu a făcut legământ că în acel caz va împlini prin ei Promisiunea făcută lui Avraam. Dumnezeu știa că ființele umane imperfecte nu puteau ține perfect Legea Sa. Dar i-a lăsat să încerce; i-a lăsat să învețe lecția; El a vrut ca prin această lecție să dea învățătură îngerilor în ceea ce privește dreptatea Sa. Și de asemenea prin ea să dea învățătură Israelului spiritual, pe care îl va dezvolta mai târziu și prin care vor veni de fapt binecuvântările. Acest lucru sf. Pavel îl explică spunând: “Atunci pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din cauza fărădelegilor, până când avea să vin㠓Sămânța”, căreia îi fusese făcută făgăduința”. Galateni 3:19.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a început această lucrare cu Israel, într-un mod tipic, cu multe secole înainte ca adevăratul Israel spiritual să se dezvolte. Dar prin aceasta n-a păgubit poporul care se angajase să țină Legea, dar care n-a fost în stare. Dimpotrivă, ei ca popor au fost binecuvântați prin străduințele lor de a ține Legea și binecuvântați de asemenea prin corecțiile care au venit asupra lor din cauza eșecurilor și a lipsei de credință.

Dar Dumnezeu a binecuvântat în mod special pe toți din acel popor care au împărtășit credința lui Avraam, astfel încât apostolul Pavel a putut înșira, pe lângă Avraam, Isaac și Iacov, un număr considerabil care au fost plăcuți lui Dumnezeu datorită credinței lor, cu multe secole înainte de a veni Cristos, sămânța spirituală a lui Avraam. Acei Vrednici din Vechime, deși ei nu vor constitui Sămânța lui Avraam în cel mai înalt sens, pe plan spiritual, vor fi sămânța binecuvântării pe plan pământesc — canalul prin care binecuvântările cerești vor fi în cele din urmă extinse la toate națiunile.

Ce a impulsionat pe poporul evreu în timpul tuturor acestor secole trecute? N-a fost oare credința în Dumnezeu — credința că El va împlini Promisiunea făcută lui Avraam? În mod sigur a fost! Și acea Promisiune este aceea care pune încă în mișcare pe aceia dintre evrei care nu și-au pierdut credința — aceia dintre ei care sunt încă evrei. Cei care și-au pierdut credința lui Avraam nu mai sunt în nici un sens al cuvântului legați de Promisiune; căci Promisiunea a fost conform credinței.

Sf. Pavel vorbește compătimitor națiunii iudee, în privința acelei Promisiuni originare pe care Dumnezeu le-a făcut-o, spunând: “Și a cărei împlinire o așteaptă cele douăsprezece seminții ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu, zi și noapte” (Fapt. 26:7). Și toți evreii, în măsura în care încă își mențin acea speranță, pot încă aștepta o realizare a tot ce au visat, și încă mai mult decât au visat vreodată.

credința de când a venit cristos

Venirea lui Cristos n-a schimbat Scopul divin, și de aceea n-a schimbat credința poporului lui Dumnezeu. Isus și apostolii au crezut și au învățat chiar Evanghelia care, spune sf. Pavel, Dumnezeu i-a predicat-o la început lui Avraam (Galateni 3:8). Mesajul apostolic a fost de asemenea că toate familiile Pământului vor fi binecuvântate prin Sămânța lui Avraam. Dar a existat încă un aspect care urma să fie atunci vestit și crezut; și anume, că Dumnezeu începuse lucrarea de pregătire a acestei Semințe a lui Avraam, Mesia — că Dumnezeu trimisese pe Logosul, Fiul Său, în lume pentru a deveni Sămânța lui Avraam pe plan spiritual și în cele din urmă să împlinească fiecare aspect al Promisiunii originare.

Toți evreii erau în așteptarea lui Mesia, dar nu toți erau cu adevărat israeliți; nu toți aveau credința potrivită. Dumnezeu a preferat, de aceea, să le permită unora dintre ei să rămână într-o măsură de orbire în privința acestui subiect, în timp ce altora le-a acordat o ungere specială a ochilor înțelegerii, a ochilor credinței. Acestei clase Isus i-a spus: “Vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele împărăției lui Dumnezeu” — Împărăția Mesianică, prin care Sămânța lui Avraam va binecuvânta toate familiile Pământului.

Apoi a venit un alt pas al credinței. Ucenicii timpurii au spus: Noi dorim să credem că Isus, Fiul lui Dumnezeu, este Sămânța prezisă a lui Avraam, dar nu-L vedem realizând lucrarea de binecuvântare a lumii. În loc să domnească în triumf pentru a împărți lumii binecuvântările asigurate de sacrificiul Său, El a mers în cer. Cum să înțelegem aceasta?

Taina — Cristos în voi

Răspunsul lui Dumnezeu prin apostoli a fost c㠓credința care a fost dată odată pentru totdeauna sfinților” era încă aceeași, dar că acum, sub îndrumarea Spiritului sfânt, ei trebuiau să înțeleagă că Mesia nu va fi o singură persoană, ci multe persoane — nu Isus singur va fi Sămânța lui Avraam, ci Isus în calitate de Cap și Biserica în calitate de membre, sau Corpul Lui, vor constitui acea Sămânță. Sf. Pavel spune: “Voi fraților, ca și Isaac, sunteți copii ai făgăduinței”. Isus a fost reprezentat prin capul lui Isaac, Biserica a fost reprezentată prin corpul lui Isaac, în acea ilustrație. A fost nevoie de întregul Veac Evanghelic pentru a dezvolta Corpul lui Cristos, Biserica.

În altă ilustrație, Isus a fost reprezentat prin Isaac, iar Biserica a fost reprezentată prin Rebeca, mireasa lui. Conform acestei ilustrații, Isaac cel antitipic a intrat în glorie, dar așteaptă dezvoltarea Rebecăi antitipice. La timpul hotărât și potrivit El va veni, Sămânța lui Avraam, și Își va primi Mireasa, iar cei doi vor fi una. Și prin Acela, prin Împărăția Gloriei, va veni la toate familiile Pământului binecuvântarea promisă lui Avraam cu aproape patru mii de ani în urmă.

Aceasta este “credința dată o singură dată sfinților”, speranța pusă înaintea noastră în Evanghelie — credința că Dumnezeu va folosi Sămânța lui Avraam pentru a binecuvânta toată omenirea și speranța că noi, prin perseverență credincioasă și încredere, putem deveni comoștenitori cu Isus, Răscumpărătorul, în toată acea moștenire glorioasă a Împărăției Mesianice.

Să nu ne îndoim de Înțelepciunea lui Dumnezeu în aranjamentul pe care l-a făcut și pe care l-a arătat în Scripturi; și anume, că această credință, bazată pe Promisiunea avraamică, este Puterea lui Dumnezeu prin care este voia Lui ca tot poporul Lui să fie sfințit — separat pe cât este posibil de lume și de păcat, sfințit pentru El în Isus Cristos, Domnul lor. Aceasta este “credința dată o dată pentru totdeauna sfinților”. Aceasta este credința care ne permite să câștigăm victorie asupra spiritului lumii, și să fim separați, sfințiți pentru Dumnezeu, pentru serviciu aici și mai târziu.