Vol. 19, Martie-Aprilie 2011, Nr. 3 


 

SEMĂNATUL ȘI SECERATUL

Geneza 42

“Ce seamănă omul, aceea va și secera.” Gal. 6:7

R 5225 W. T. 15 aprilie 1913 (pag. 125-126)

Istoria lui Iosif și a fraților săi continuă. Lecția de astăzi ilustrează cum amintirea cruzimii fraților lui Iosif față de fratele lor, inspirată de invidie, a continuat să-i chinuie pe răufăcători mulți ani după aceea. Textul nostru de bază pare să stabilească un principiu, care se poate aplica nu numai la poporul consacrat al lui Dumnezeu, ci și la toată omenirea. Orice seamănă cineva cu voia, cu bună știință, va aduce un seceriș, o recoltă de un fel asemănător, bun sau rău.

Foametea era generală în acea parte a lumii. Cuprindea Palestina și Egiptul. Vestea s-a răspândit că în Egipt nu era lipsă de hrană, că era grâu, că se vindea la preț moderat și că era din rezerva veche. Iacov i-a îndrumat pe fiii săi, care erau bărbați cu familii, să meargă în Egipt și să cumpere grâu.

Ca străini, au fost îndrumați spre Iosif, care fără îndoială era în așteptarea lor. El le-a vorbit prin interpret, întrebându-i dacă nu erau spioni care veneau să vadă cât grâu era în Egipt, ca să vină cu o armată să-l fure. Ei i-au explicat situația adevărată. Apoi Iosif i-a întrebat despre tatăl lui și despre fratele mai mic, Beniamin. În final a pus pe unul dintre ei în închisoare și i-a trimis pe toți ceilalți acasă cu grâne, cu înțelegerea că vor avea nevoie de mai mult și că vor primi mai mult, atâta vreme cât va dura foametea, dacă dovedeau că nu erau spioni, aducând cu ei pe fratele mai mic. Între timp Simion era ținut ostatic.

Conștiința vinovată a fraților a început să lege aceste diferite experiențe cu cele întâmplate în trecut. Au spus unul către altul: “Suntem într-adevăr vinovați în privința fratelui nostru, când am văzut suferința sufletului lui, când ne-a implorat și noi n-am vrut să auzim; de aceea vine acest necaz peste noi”. Ei nu știau că Iosif îi înțelegea și că el s-a retras și a plâns. Inima lui nu era împietrită. Le dădea numai o lecție care să le fie de folos în anii ce urmau.

Scripturile prezintă că atunci când Împărăția mesianică va începe să reverse binecuvântările peste tot, Iosif cel antitipic, Mesia, la fel le va vorbi aspru oamenilor printr-un timp de strâmtorare și le va produce mare tulburare și îngrijorare în privința rezultatului. Dar tot timpul inima Domnului va fi plină de iubire și compătimire pentru sărmana creație gemândă, pentru care a murit deja și în intersul căreia va fi stabilită Împărăția Sa. Timpul de necaz peste lume la începutul domniei lui Mesia va fi, evident, chiar cu scopul pregătirii inimii oamenilor pentru binecuvântările pe care Domnul este atât de bucuros să le acorde.

MULTE LOVITURI ȘI PUȚINE LOVITURI

Când cei zece fii ai lui Iacov au ajuns cu grâul, i-au spus tatălui toată experiența lor. I-au explicat de ce Simeon nu era cu ei — că a fost reținut ca ostatic. Mai mult, ei au fost nedumeriți să vadă că nu li s-au luat bani pentru grâu. Banii pe care-i plătiseră le-au fost puși în sacii fiecăruia. Totul li se părea straniu, și mintea fraților se întorcea continuu la crima comisă cu ani în urmă în legătură cu fratele lor Iosif. De multe ori în anii care au urmat, ei au cules recolte de tristețe și presupuneri de teamă în legătură cu ceea ce providența unui Dumnezeu drept ar putea în cele din urmă să ceară de la ei, de natura necazului, asemănător cu ceea ce aduseseră ei asupra fratelui lor.

Ce avantajos ar fi pentru toată lumea dacă acest principiu ar fi recunoscut în mod general — dacă toți și-ar da seama de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, că orice încălcare trebuie să primească o răsplătire dreaptă! Noi am pierdut o astfel de apreciere a dreptății și o astfel de căutare a răsplătirii drepte, în ceața unei doctrine foarte false, care a devenit predominantă. Acea doctrină falsă atribuie numai acea unică pedeapsă pentru fiecare păcat, și aceea este una de neînchipuit, și anume, chinul veșnic. Mai întâi, cât de puțini sunt cei care într-adevăr cred acea doctrină sau sunt cu adevărat influențați de ea! Monstruozitatea ei o face de necrezut și depărtează mintea de la vederea corectă a pedepsei reale pe care a prezis-o Dumnezeu.

La această primă inconsecvență și la efectele ei rele menționăm încă una, care se asociază la ea astfel: Prietenii noștri catolici pretind că dacă sunt membri în biserică vor scăpa de chinul veșnic și vor avea un chin mai mic. Și această teorie unora li se pare cu mult mai logică decât cea protestantă, așa că mulți o acceptă ca pe un rău mai mic dintre cele două. Apoi vine teoria noastră protestantă că bărbatul sau femeia, în momentul dinaintea morții poate spune, “Doamne, iartă-mă!” și imediat trece în paradis și scapă de toată pedeapsa pentru păcate. Noi pretindem că toate aceste teorii sunt dăunătoare, precum și neconsecvente. Teoria scripturală, suntem siguri, se va găsi că este eficientă, dacă ar fi propovăduită, dacă ar fi crezută.

Această teorie scripturală este exprimată în textul nostru de bază: “Ce seamănă omul, aceea va și secera”. Dacă seamănă o dorință după cruzime, cuvinte înșelătoare, nedreptate, egoism, vorbire de rău, defăimare, sigur va avea un timp de recoltare și va aduna răsplătirile în armonie cu dorința lui.

Este imposibil ca omenirea să îmbună­tățească aranjamentul divin. Ca atare, toți creștinii ar trebui să înceapă din nou să spună lumii despre Dreptatea și despre Iubirea lui Dumnezeu — că pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu împotriva păcatului este moartea, dar că El a făcut pregătiri prin Cristos pentru eliberare din acea pedeapsă, în timpul domniei mesianice de o mie de ani a lui Cristos. Atunci fiecărui membru al rasei lui Adam i se va da o deplină ocazie de reconciliere cu Dumnezeu și de restabilire la chipul și asemănarea lui Dumnezeu, pierdute pentru toți prin păcatul tatălui Adam.

Dar între timp, fiecare persoană are o răspundere în privința fiecărui cuvânt, faptă și gând al său. În măsura în care păcătuiește împotriva luminii, cunoștinței și Regulii de Aur, în acea măsură își degradează caracterul și astfel își face mai grea ocazia de întoarcere la chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Cel a cărui conștiință devine cea mai degradată, va găsi calea de refacere a cursului său cea mai grea și mai abruptă.

Potrivit acestei reguli divine, Mileniul ar putea găsi pe păgâni mai pregătiți să urce pe Calea mare a Sfințeniei decât pe oamenii din țările așa-zise creștine. Aceștia din urmă, având mai multă lumină, mai multe privilegii, mai multe ocazii, și păcătuind împotriva cunoștinței mai mari, și-au împietrit conștiința mai adânc. Despre unii ca aceștia Isus a spus: “Cum veți scăpa de judecata gheenei!” — Moartea a Doua.

Perii albi ai lui Iacov În Șeol

Când bietul Iacov îmbătrânit a auzit că se cerea ca Beniamin să meargă în următoarea expediție după grâu, el a obiectat și a declarat că așa ceva nu trebuia să se întâmple. Iosif nu mai era, iar acum dacă-și pierdea fiul mai mic, Beniamin, tristețea îi va duce repede părul alb în șeol — în mormânt — în starea morții.

În Versiunea noastră comună a Bibliei engleze, acest cuvânt, șeol, este în mod repetat tradus iad, groapă și mormânt. În vechime, aceste trei cuvinte englezești erau sinonime ca sens. De exemplu, un om vorbind despre îngroparea unei cantități de cartofi în pământ, ar numi îngroparea cartofilor helling (de la hell, în engleză). Și când a fost folosit acest termen în privința omenirii, a fost folosit uneori cuvântul mormânt. Cuvântul șeol apare în total de șaizeci și șase de ori și în mai mult de jumătate din aceste locuri este tradus groapă și mormânt.

Când era în pregătire traducerea revizuită, învățații însărcinați cu această lucrare au refuzat să mai traducă acest cuvânt, șeol, prin cuvântul iad, fiindcă în secolele care au urmat, cuvântul acela și-a pierdut treptat sensul inițial și a ajuns să însemne un loc de foc și chin. Deoarece cuvântul ebraic șeol nu are nici un astfel de sens, acești învățați au refuzat să-l traducă așa în engleză. Toți au fost de acord cu aceste fapte, dar a urmat o dispută în legătură cu felul în care să fie tradus. Unii n-au fost de acord să traducă în mod constant cuvântul șeol prin cuvintele mormânt sau groapă, temându-se că pentru unii creștini va părea prea radical.

În cele din urmă, pentru a rezolva chestiunea, ca un compromis, au ajuns la concluzia că în toate locurile unde șeol și corespondentul lui grecesc, hades, fuseseră traduse iad în Versiunea Comună, acesta să fie înlocuit prin cuvântul ebraic șeol și respectiv cel grecesc hades, lăsate netraduse. Dacă cineva le va găsi sensul, va fi bine. Dacă nu-l va găsi, va rămâne în ignoranță și va gândi în continuare că șeol și hades înseamnă un loc de chin. Prietenii noștri baptiști s-au confruntat recent cu o dificultate asemănătoare și au redat traducerea cuvintelor șeol și hades prin “lumea subterană”. Desigur, mormântul, groapa, starea morții pot fi astfel indicate și nimeni nu poate găsi greșeală.

Este inutil să zicem că atunci când Iacov a vorbit despre perii săi albi că vor merge în șeol, el n-a vrut să spună că fiii lui se așteptau ca el să meargă în chin veșnic. Ceea ce a vrut să spună este evident. A vrut să spună: “Fiii mei, acum sunt bătrân și cu părul alb, și pierderea acestui fiu mai mic îmi va grăbi moartea” — “îmi veți coborî perii mei albi în șeol, în mormânt”. Nimeni nu se poate îndoi unde aveau să meargă perii albi ai lui Iacov. Au mers în cele din urmă în șeol, dar nu din pricina tristeții. Bătrânețea lui Iacov a fost foarte fericită datorită părtășiei fiilor lui și prin înțelegerea că Dumnezeu îl înălțase pe Iosif la o poziție de conducere în Egipt.

LECȚIA DIN TEXTUL NOSTRU DE BAZĂ

Deși sf. Pavel, după cum am văzut, a făcut o observație generală în sensul că ceea ce seamănă omul aceea va secera, totuși, evident, el a folosit aceste cuvinte în legătură cu experiențele bisericii. Contextul face astfel de aplicare. Contextul aplică aceste cuvinte în mod direct la poporul consacrat al lui Dumnezeu, asigurându-l că o consacrare de a fi mort cu Cristos nu este suficientă. Dimpotrivă, Dumnezeu nu poate fi batjocorit, nu poate fi înșelat, nu poate fi luat în glumă. Dacă Dumnezeu a intrat în legământ cu noi, acordul nostru trebuie să rămână în picioare.

Apoi apostolul expune acordul la care creștinii se angajează prin legământ cu Domnul. Ei se angajează să sacrifice toate interesele, scopurile, speranțele pământești, pentru ca astfel să fie plăcuți și acceptabili pentru Dumnezeu, și să devină moștenitori cu Isus ai lucrurilor nepieritoare care vor fi obținute dincolo de văl, ca ființe spirituale, ca Noi Creaturi în Cristos. El spune: “Cine seamănă în firea lui păcătoasă, va secera din firea păcătoasă stricăciunea”. Prin aceasta vrea să spună că, dacă un creștin a intrat în acest legământ cu Dumnezeu ca să moară față de voința cărnii și să fie viu față de voința lui Dumnezeu, dacă deci va trăi potrivit cărnii — potrivit dorințelor, îndemnurilor, conducerilor, poftelor ei — sfârșitul căii acelui om va fi moartea — Moartea a Doua simbolizată prin focul Gheenei, care distrugea gunoiul din cetatea Ierusalim.

Pe de altă parte, dacă cineva seamănă după spirit, dacă trăiește potrivit Noii Creaturi, trăind în armonie cu legământul său de consacrare — nu numai să pornească în direcția corectă — aceasta va hotărî chestiunea în favoarea sa. Unii dintre cei mai buni oameni care au trăit vreodată au făcut greșeli mai mult sau mai puțin grave, prin ispitele cărnii. Dar a cădea în păcat nu înseamnă a trăi potrivit cărnii — ar fi numai un început pentru a trăi astfel. Sufletul deprins în mod corect prin păcatul său, prin slăbiciune, își poate reveni și se poate întoarce la Tronul harului ceresc, și în numele Lui Isus să capete milă și să găsească har spre ajutor pentru timp viitor de nevoie. Dar dacă aceste ocazii și privilegii n-ar fi folosite, și dacă ar fi urmată calea trăirii după carne, rezultatul ar fi moartea.

Astfel, pe de altă parte, a începe să trăiască o viață dreaptă, sacrificatoare, n-ar fi destul; și a se întoarce la o cale dreaptă după ce a fost prins într-o greșeală și a vărsat niște lacrimi de căință, n-ar fi destul ca să-l recupereze. Dar dacă trăim după Spirit, dacă prin Spirit omorâm faptele corpului, atunci vom câștiga viața veșnică pe plan spiritual, pe care Dumnezeu a promis-o tuturor credincioșilor. Dar această chestiune a trăirii după Spirit este un contract mare și care necesită veghere continuă și rugăciune, ca să nu fim prinși într-o greșeală — ca să nu lăsăm aceste lucruri prețioase ale făgăduințelor lui Dumnezeu să ne scape — ca să nu fim supraîncărcați cu grijile acestei vieți și cu înșelăciunea bogățiilor — ca să nu ne slăbească credința și să cădem de oboseală pe cale.

Trebuie să avem acest gând în mod clar în minte: Deși fiecare faptă, cuvânt și gând are influență asupra rezultatelor finale din viața fiecărui creștin, totuși un singur gând, un singur cuvânt și o singură faptă nu are greutatea hotărâtoare, nici pentru bine nici pentru rău. Cu cât suntem mai loiali, cu cât suntem mai credincioși, cu atât vom avea mai puține scăpări, cu atât vom fi mai asemenea Răscumpărătorului nostru și cu atât mai luminoasă va fi răsplata noastră, căci, așa cum declară apostolul, “chiar o stea se deosebește în strălucire de altă stea. Așa este și învierea morților.”

Cei care sunt din lume, deci, să știe că fiecare faptă bună și rea a lor va avea greutate și influență în privința încercării lor pentru viață sau moarte sub aranjamentele Împărăției Mesianice. Și fiecare creștin care a intrat în legământ să moară cu Cristos, pentru a și trăi împreună cu El, să sufere cu Cristos pentru a și domni împreună cu El — toți aceștia trebuie să știe că fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare faptă are influență asupra marilor rezultate. Prin urmare, cum spune apostolul, toți aceștia să umble în viață cu precauție, cu înțelepciune, căutând să cunoască și să facă lucrurile plăcute lui Dumnezeu și să ajungă la cea mai mare răsplată.