Vol. 19, Mai-Iunie 2011, Nr. 4 


 

În necaz, TOTUȘI MÂNGÂIETORUL ALTORA

Geneza 40 și 41

„Dumnezeu … celor smeriți le dă har.” 1 Petru 5:5 .

R 5216 W. T. 1 aprilie 1913 (pag. 109-111)

Iosif poate foarte bine să fie desemnat ca tânărul model al timpurilor Vechiului Testament. În unele privințe ar fi un model pentru oricare timp. Totuși trebuie să se facă o deosebire. Iosif a trăit înainte de timpul conceperii de spirit, și prin urmare a fost doar un om natural, nu un creștin. A trăit înainte de timpul Bibliei, înainte de timpul propovăduirii și al Școlilor Duminicale. El doar a moștenit de la tatăl său o puternică credință în Dumnezeul lui Avraam, care a promis că, în cele din urmă, prin urmașii lui Iacov va veni o binecuvântare pentru toți oamenii. Iosif, care era unul din acea familie, a venerat pe Dumnezeu și a căutat să trăiască umilit, nobil. Credincioșia sa față de Dumnezeu și încrederea sa în Făgăduința lui Dumnezeu i-a servit ca o cârmă care i-a condus și îndrumat toate afacerile vieții. Tot ce a făcut a fost pentru a plăcea lui Dumnezeu și a câștiga aprobarea Lui.

O astfel de credincioșie a fost probabil ceva rar în acel timp, după cum este și astăzi, și răsplata a fost avansarea lui Iosif la cea mai înaltă poziție în casa stăpânului său – cea de administrator. Conștiinciozitatea l-a făcut să fie atent, econom și înțelept; și stăpânul său a putut și a încredințat totul în grija sa. Tinerii de felul lui Iosif sunt foarte prețuiți peste tot astăzi – da, ei au fost prețuiți în orice perioadă a istoriei lumii – oameni de încredere, credincioși, economi, înțelepți; și toate aceste calități merg împreună cu evlavia – cu credința în Dumnezeu și cu înțelegerea responsabilității față de El.

Dar exact în culmea prosperității lui Iosif, a venit dezastrul. Statornicia față de principiu a supărat-o pe stăpâna lui. Ea l-a acuzat pe nedrept; și a fost aruncat în închisoare și făcut să pară vinovat de o nelegiuire ticăloasă, necredincios stăpânului și binefăcătorul său. Totuși, tot timpul a fost nevinovat; dar numai Dumnezeu și el însuși cunoșteau această nevinovăție. Adversarul a făcut ca dovezile circumstanțiale să pară atât de puternice încât vina lui Iosif n-a fost pusă la îndoială. Poetul Shakespeare a remarcat acest aspect al slăbiciunii umane prin aceste cuvinte: “Nici iadul nu are o furie mai mare ca o femeie disprețuită”.

Cât de ciudat pare ca Dumnezeu să permită o astfel de pacoste să cadă asupra vieții unuia care căuta să umble în căile dreptății! Ne putem imagina nedumeririle lui Iosif că a fost lovit de acest rău, și zicem împreună cu profetul: „Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practica răutatea sunt zidiți; da, ei ispitesc pe Dumnezeu și scapă!” În timp ce toți care voiesc să trăiască în evlavie sunt persecutați.

Dar evident, Iosif nu și-a permis să se îndoiască de Înțelepciunea Providenței divine, care l-a dus în închisoare în Egipt, după cum nu și-a permis nici să pună la îndoială Înțelepciunea aceleiași Providențe divine care a permis să fie vândut ca sclav în Egipt. Credința lui în Dumnezeu a rezistat la probă. El a devenit mai tare când s-a văzut oprit de la toate speranțele și ambițiile pământești – mort față de lume. Cu atât mai mult a cultivat credința în Atotputernicul; cu atât mai mult s-a hotărât că va trăi corect, sobru, reverențios cu orice preț. Chiar și în închisoare, credincioșia, inteligența și bunătatea lui generală au fost recunoscute. El a devenit omul de încredere și ajutorul temnicerului. Un astfel de caracter, indiferent cât de trădat, interpretat greșit și calomniat, în cele din urmă se va recomanda el însuși celor cu care este în legătură apropiată. Și principiul este valabil și astăzi ca și atunci.

Visurile paharnicului Și ale pitarului

Regulile închisorilor din trecut erau mai puțin metodice decât în prezent. Iosif stătuse în închisoare câțiva ani, probabil fusese uitat, și ar fi putut continua să stea acolo un timp nedefinit, dacă nu s-ar fi întâmplat un lucru care să aducă cazul lui la cunoștința oficialilor. Când avea douăzeci și opt de ani, doi dintre marii oficiali au fost aruncați în închisoare pentru că Faraonul s-a simțit ofensat de conduita lor. Unul din aceștia era secretarul și majordomul împăratului, sau paharnicul. Celălalt era șeful departamentului său culinar.

Iosif, ca supraveghetor general al închisorii, a venit în contact cu acești oameni, a observat tristețea feței lor și le-a oferit compătimire. Ce exemplu nobil! În loc să umble abătut, deplângându-și soarta, Iosif a fost vesel, încrezându-se în Dumnezeu și așteptând ceva împrejurare prin care Dumnezeu în cele din urmă îi va deschide calea. Un astfel de caracter nobil poate găsi întotdeauna timp să spună un cuvânt de consolare celor în necaz! Ce exemplu pentru oamenii lumești din ziua de astăzi! Ce exemplu pentru creștinii din ziua de astăzi, care au mai mare avantaj în atâtea feluri.

Există unii care ne spun că rasa noastră se ridică atât de repede de la natura animală brută prin procesele evolutive, încât ar putea să se presupună că Iosif, care a trăit cu aproximativ patru mii de ani în urmă — două mii de ani după crearea lui Adam – ar fi fost aproape un animal, numai puțin diferit de maimuță. Dar ce vedere diferită ne este dată despre el prin această mică povestire, care nu face nici o încercare de a scoate o morală din experiențele sale, ci doar le relatează ca fapte!

Când Iosif a aflat că cei doi oficiali care erau prizonieri erau necăjiți din cauza viselor impresionante, el s-a oferit să le interpreteze. Un vis a fost încurajator și celălalt descurajator. El i-a spus paharnicului că peste trei zile va fi din nou în favoarea împăratului, dar l-a informat pe pitar că peste trei zile va fi executat. Apoi Iosif, atent la faptul că avea datoria de a-și obține propria libertate, l-a îndemnat pe paharnic – cel pe care-l încurajase și-l ajutase – ca atunci când va fi în libertate să-și amintească de mângâietorul său și să facă ceva ca să aducă acest caz al său înaintea autorităților competente, încât să poată fi ascultat și dacă era posibil să fie eliberat.

Dar vai, împietrirea inimii atât de răspândită! Paharnicul a uitat cu totul de Iosif, prietenul său din închisoare, timp de doi ani! Atunci chestiunea i-a fost adusă în atenție prin visul lui Faraon; căci nici unul din înțelepții Egiptului nu l-au putut interpreta. Cu scuze pentru neglijența sa, paharnicul i-a spus împăratului despre experiențele cu visul său și al pitarului în închisoare și despre minunatul tânăr Iosif, care, prin ceva putere primită de la zei, a interpretat visele lor, exact cum s-au dovedit a fi.

În timpul acestor doi ani, fără îndoială că Iosif a sperat mult și a așteptat unele schimbări în cazul său. Nu ne îndoim că în loc de a slăbi în ceea ce privește credința în Dumnezeu, el s-a prins mai mult de Domnul și și-a dat seama că experiențele sale trebuiau să fie spre bine. Și așa au fost; pentru că la vârsta de treizeci de ani — când a ajuns la maturitate sub legea din vechime – Faraonul a trimis după el ca să-i interpreteze visurile și l-a răsplătit foarte mult.

Visurile lui faraon interpretate

Faraon a relatat cele două visuri ale sale. În primul a văzut șapte vaci grase și frumoase, și puțin mai târziu același număr de vaci slabe și urâte – cele mai urâte pe care le văzuse vreodată. În vis, vacile slabe au mâncat pe cele grase și n-au arătat mai bine. În al doilea vis, împăratul a văzut o tulpină de grâu care a ieșit din pământ, care avea șapte spice pline și sănătoase, și apoi a văzut altă tulpină cu șapte spice veștejite, care nu erau bune de nimic. Cele din urmă le-au înghițit pe cele dintâi, dar n-au arătat mai bine.

Tânărul Iosif a explicat rapid visurile; dar înainte de aceasta i-a spus foarte clar împăratului că interpretarea nu venea de la el, ci de la Dumnezeu. Astfel a exemplificat învățătura scripturală, „Recunoaște-L în toate căile tale” și „El îți va da tot ce-ți dorește inima”. Prov. 3:6; Psalmul 37:4.

Iosif a explicat că cele două visuri se refereau la aceeași chestiune – ele învățau împreună că vor fi șapte ani de mare belșug în Egipt și că aceștia vor fi urmați de șapte ani de foamete, care vor consuma complet tot surplusul anilor îmbelșugați. Continuând, Iosif a oferit sugestia că, evident, Dumnezeu a dorit ca această informație să fie folosită de Faraon, și a recomandat ca de îndată să fie numit un agent special al împăratului care să cumpere tot surplusul de grâne în cei șapte ani de belșug și să-l depoziteze pentru a fi folosit în cei șapte ani de foamete.

Faraonul foarte înțelept a acceptat și cu manifestare de mare lărgime a minții și cu dorință de a servi interesele poporul său, l-a numit cu promptitudine pe însuși Iosif să fie cumpărătorul surplusului de grâu din anii de abundență, să aibă deplina însărcinare a acestei chestiuni și să se ocupe de distribuirea lui în anii următori de foamete.

Astfel Iosif a pășit afară din închisoare într-un contract de patrusprezece ani. De la suferință din cauza calomniei, a pășit brusc într-o poziție de cea mai înaltă autoritate, lângă Faraon, în cel mai mare imperiu din acele zile. Putem să ne îndoim că mâna lui Dumnezeu a fost în chestiunea succesului și înălțării lui Iosif? Desigur că nu! Nici să nu deducem lipsa de favoare în experiențele de adversitate ale lui Iosif. Dimpotrivă, putem gândi în mod sigur că lecțiile adversității sale au fost numai pregătiri pentru experiențele ulterioare ca logos sau purtător de cuvânt al lui Faraon în toată împărăția.

Ni se amintește din nou despre lecția de acum o săptămân㠖 că experiențele lui Iosif au fost tipice pentru experiențele lui Isus și ale Bisericii, urmașii Lui. Biblia ne asigură că harurile umilinței și răbdării sunt strâns legate de iubire și loialitate. Sfântul Pavel ne amintește de aceasta când declară: “Dacă sunteți scutiți de disciplinare … sunteți niște copii nelegitimi, iar nu fii.” “Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl”? El ne amintește c㠓Domnul disciplinează pe cine-l iubește și biciuiește pe orice fiu pe care-l primește”. Evrei 12:6-8.

Așa a fost cu Isus și cu toți apostolii credincioși, și tot așa a fost cu toți urmașii lui Isus de-a lungul acestui Veac Evanghelic. Fără îndoială va continua să fie adevărat în cazul întregii Biserici consacrate. Fiindcă Domnul Isus iubește aceste caractere nobile, El le consideră vrednice de încercări și probe, disciplinări etc. Acestea sunt necesare pentru a-i califica pentru poziții de onoare, glorie și nemurire și de mare responsabilitate, la care Tatăl L-a chemat pe Isus și pe frații Lui, Biserica.

Valoarea Adversității

Iubirea specială a lui Iacov pentru fiul său Iosif s-a manifestat prin favoritism – haina sau veșmântul princiar etc. Foarte probabil că el l-ar fi răsfățat pe fiul său, dacă Providența divină n-ar fi intervenit să-l scoată cu totul de sub controlul tatălui său. Mulți tați, în special cei bogați, au făcut greșeli similare. De aceea fiii bogaților nu sunt întotdeauna o cinste pentru tații lor.

Marele Tată Ceresc însă nu face astfel de greșeli. Poporul Lui este asigurat că încercările și dificultățile sunt mai degrabă semne ale relației lor cu Dumnezeu și ale grijii Sale iubitoare față de ei. Adevărat, această grijă providențială este restrânsă: “Domnul cunoaște pe cei care sunt ai Săi”. Relațiile Sale speciale sunt cu poporul Său consacrat – cei care au intrat în legământ cu El, care au devenit servitorii și copiii Lui. Doar acestora le aparține promisiunea că „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după planul Său”. Romani 8:28.

În timp ce această chemare specială i se aplică în mod deosebit Bisericii acestui Veac Evanghelic, există un sens în care li s-a aplicat evreilor, încă din timpul lui Avraam. Iosif aparținea acestei linii care a fost în relație de legământ cu Dumnezeu. Aceasta explică relația lui Dumnezeu cu el, mai degrabă decât cu alți tineri din alte familii, din afara celei a lui Avraam. În legătură cu aceasta, este vrednic de remarcat că israeliții au trecut prin multe experiențe de încercare pentru că au fost poporul lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi intrat în relație de legământ cu Dumnezeu, ei ar fi putut scăpa de multe din acele experiențe. Dar dacă ar fi scăpat de încercări și dificultăți, ar fi pierdut și anumite privilegii și binecuvântări. Și binecuvântările pe care le dă Dumnezeu întotdeauna cântăresc mai greu decât adversitățile care le pregătesc.

Alegerile Iudee Și Creștină

Aceasta ne amintește că Biblia declară că poporul evreu, și mai apoi creștinii, sunt Aleșii lui Dumnezeu – Poporul ales al lui Dumnezeu — Sămânța lui Avraam, naturală și Spirituală. Ambele au oferte de binecuvântări de la Dumnezeu, care nu sunt acordate altor popoare; și în ambele cazuri experiențele grele trebuie să li se potrivească celor aleși pentru gloriile viitoare la care au fost invitați.

Cu toate acestea, Dumnezeu are rezervată o mare binecuvântare și pentru cei care nu sunt aleși. În timpul domniei de o mie de ani a lui Mesia, Biserica aleasă, numai cei evlavioși, vor fi moștenitori împreună cu Mesia în marea Împărăție a lui Dumnezeu, care va prelua atunci controlul pământului. Atunci vor fi folosiți și Aleșii dintre evrei, în altă parte a lucrării, în cooperare cu Biserica Creștină, unii pe plan ceresc, iar ceilalți pe plan pământesc. Prin aceste două Israeluri va fi turnată binecuvântarea lui Dumnezeu peste toate națiunile, neamurile, popoarele și limbile.

Cu toate că Dumnezeu n-a supravegheat în mod special afacerile decât ale acestor două clase alese, totuși vedem că El a permis, într-un mod general, ca peste întreaga familie umană să vină mari lecții de adversitate. După cum încercările și dificultățile speciale ale claselor alese sunt intenționate să lucreze pentru ele binecuvântări speciale și calificare pentru marea lucrare a lor ca agenți ai lui Dumnezeu, tot așa necazul general al lumii va da lecții generale care vor fi folositoare pentru toți oamenii, dându-le tuturor experiențe cu păcatul și moartea – astfel învățându-i păcătoșenia peste măsură a păcatului.

În curând, când Împărăția lui Mesia va fi stabilită, când Satan va fi legat, când domnia dreptății va începe, când blestemul va fi ridicat, când în locul acestuia va curge binecuvântarea – atunci toate lecțiile tristeții și lacrimilor și plânsului și morții se vor dovedi valoroase. Omenirea va aprecia marile binecuvântări ale lui Dumnezeu în viitor, în foarte mare contrast cu relele și necazurile din prezent. În curând, când vor fi învățat pe deplin și concludent că toate aceste necazuri și lacrimi sunt rezultatul încălcării legilor lui Dumnezeu și al nesocotirii poruncilor Lui, fără îndoială lecția nu va fi uitată niciodată.

Oriunde a mers plugul necazului, a servit ca să brăzdeze solul înțelenit și să-l pregătească pentru sămânța Adevărului și harului divin. Veacul următor, sub domnia binefăcătoare a lui Mesia, va fi timpul pentru semănarea semințelor cunoștinței lui Dumnezeu și aprecierii caracterului și Planului Său glorios. Fără îndoială rezultatele vor fi glorioase, după cum declară Scripturile. În cele din urmă toți vor participa la aceste binecuvântări, veșnic, cu excepția celor care cu bună știință le vor refuza, alegând păcatul, nu dreptatea, în Ziua aceea, când cunoștința Adevărului va fi dată tuturor și când ajutorul pentru dreptate va fi evident.