Vol. 19, Iulie-August 2011, Nr. 5 


URÂT FĂRĂ TEMEI

Geneza 37

„Dragostea nu este invidioasă.” 1 Corinteni 13:4

R 5214 W. T. 1 aprilie 1913 (pag. 107-109)

Istoria lui Iosif și a fraților săi, frumoasă în simplitatea ei ca relatare, este foarte interesantă și instructivă din diferite puncte de vedere. O lecție ar fi neînțelepciunea unui părinte când arată o prea mare preferință pentru un copil în comparație cu ceilalți, cultivând astfel un spirit de invidie între copii. Altă lecție ar fi cu privire la neînțelepciunea de a spune chiar și visurile noastre unor urechi neînțelegătoare, așa cum a povestit Iosif visurile sale fraților săi. Într-un vis a văzut unsprezece snopi de grâu închinându-se unuia, care era snopul său. În alt vis a văzut soarele, luna și unsprezece stele aducându-i omagiu.

Iosif nu era de învinuit pentru că a avut aceste visuri. Spre deosebire de majoritatea visurilor, se pare că acestea n-au fost din cauza indigestiei, ci de la Domnul. Iosif nu era de învinuit nici pentru că a povestit deschis visul fraților săi; și se pare că acesta a fost chiar lucrul pe care intenționa Dumnezeu să-l facă. Domnul cunoștea gelozia fraților lui Iosif și cum avea să fie cultivată invidia în mintea lor, și El a dat ocazie pentru aceasta; pentru că El deja avea schițate experiențele ulterioare ale lui Iosif, la a căror îndeplinire invidia fraților doar a ajutat.

Totuși, putem învăța lecția că în general este înțelept să se păstreze pentru sine adevăruri care nu este necesar să fie cunoscute de alții, care ar putea doar stârni împotrivire. Isus a încurajat acest gând zicând: „Nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și să se întoarcă să vă rupă”. Adevăruri foarte adânci în legătură cu Planul divin și speranțele creștine, mai bine să nu fie spuse altora decât celor pentru care sunt intenționate de Domnul – și anume, celor blânzi.

Iosif un tip a lui Mesia

Cel mai important aspect al studiului biblic de astăzi, pe lângă ceea ce am sugerat, este recunoașterea lui Iosif ca tip, sau ilustrație profetică a lui Cristos, Mesia. Iosif a fost bun față de frații săi și a avut o misiune îndurătoare față de ei când invidia acestora a complotat moartea lui, iar mai târziu l-au vândut ca rob în Egipt. Frații lui l-au urât fără temei – doar pentru că era bun, pentru că tatăl său îl iubea și pentru că Dumnezeu a preumbrit în visuri înălțarea lui viitoare.

Frații lui Iosif ar fi trebuit să zică: „Să ne bucurăm că avem un frate atât de nobil. Să ne bucurăm dacă voia lui Dumnezeu va fi ca el să fie atât de mult înălțat. Promisiunea lui Dumnezeu făcută părinților noștri Avraam și Isaac, și tatălui nostru Iacov, poate să ajungă astfel la împlinire. Fie ca binecuvântările lui Dumnezeu să vină cum vede El mai bine. Noi ne vom bucura cu fratele nostru, văzând că Îi este plăcut lui Dumnezeu și tatălui nostru Iacov. Vom căuta tot mai mult să copiem caracterul lui”. Dar ei au fost invidioși până la cruzime, mai întâi hotărând să-l omoare, și apoi, ca alternativă, să-l vândă ca rob.

„L-Au Urât Fără Temei”

Dar providența lui Dumnezeu a continuat să fie cu Iosif și l-a binecuvântat ca rob, și prin mult necaz în cele din urmă l-a dus la tronul Egiptului – primul în influență și putere după însuși Faraon. Apoi foametea în țară i-a dus pe frații lui Iosif în Egipt ca să cumpere grâu. Astfel s-a împlinit visul său – ca frații săi să i se închine, așa cum a fost ilustrat în cei unsprezece snopi de grâu care s-au plecat înaintea snopului său.

Mai târziu, când tatăl său și întreaga lui familie au venit în Egipt ca să locuiască în ținutul Gosen, toți s-au supus lui Iosif, ca reprezentantul guvernului egiptean, astfel împlinind al doilea vis. Însă toate aceste experiențe au fost întunecate la acel timp. Toate păreau de parcă Domnul avea mai puțină iubire pentru Iosif decât pentru oricare altul din familia lui, până când a venit timpul înălțării sale la tron. Atunci toate s-au schimbat.

„Lucrurile Acestea Au Un Înțeles Simbolic”

Înțelesul alegoric al acestora, aplicate la Iosif, este că și El a fost urât fără motiv. Citim în Psalmul 69:4: „Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulți decât perii capului meu”. Isus a citat aceste cuvinte aplicându-le la Sine însuși zicând: „M-au urât fără temei” (Ioan 15:25). Frații lui Isus au fost evreii, care L-au răstignit. Dar în El nu s-a găsit nici o pricină de moarte.

Înțelegem că din invidie L-au predat și au cerut răstignirea Lui, pentru că faptele Lui erau bune, iar ale lor erau rele; pentru că El învăța calea Domnului mai desăvârșit decât ei; pentru că El a declarat că va veni timpul când ei și toți ceilalți Îl vor recunoaște ca Mesia – venind pe norii cerului cu putere și mare slav㠖 și își vor pleca genunchiul în fața Lui.

După cum în cazul lui Iosif dezastrul, trădarea și rușinea i-au pregătit calea spre glorie și onoare pe tronul Egiptului, tot așa este cu Isus. Experiențele Sale grele L-au dovedit loial față de Dumnezeu și L-au condus spre înălțare la dreapta Maiestății divine. Sf. Pavel se referă la aceasta, zicând despre Isus: „Care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12:2). Apoi: „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2 Corinteni 8:9), întocmai ca experiențele lui Iosif – toată umilirea sa – a pregătit calea pentru a fi sprijinit și onorat de către Faraon. Iarăși citim despre Isus, că „a învățat ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit. Și, fiind făcut desăvârșit îprin suferințăș, S-a făcut, pentru toți cei care Îl ascultă, urzitorul unei mântuiri veșnice”. Evrei 5:9.

„Dacă Suferim Împreună Cu El”

Scripturile ne asigură că în Planul măreț al lui Dumnezeu nu numai Isus va fi înălțat la Tron ca Mesia al lumii, ci cu El va fi și o companie de frați, părtași la aceeași glorie, onoare și nemurire. Și acestor frați, în marele Plan al lui Dumnezeu, li se cere să treacă prin experiențe similare cu acele ale Fratelui lor mai mare, Isus. Experiențele lor, așadar, sunt ilustrate de asemenea în experiențele lui Iosif. Ei nu sunt egali cu Fratele lor mai mare. El este desemnat drept Capul lor, Șeful lor, Căpetenia mântuirii lor. Astfel citim din nou că Dumnezeu voia, „aducând pe mulți fii la slavă, să desăvârșească, prin suferințe, pe Căpetenia mântuirii lor”. Evrei 2:10.

Și toți din compania fiilor primiți sub această mare Căpetenie trebuie în mod asemănător să fie desăvârșiți prin suferințe.

Oare nu explică aceasta experiențele grele ale Bisericii de-a lungul celor nouăsprezece secole trecute? Apostolul Ioan declară: “Cum este El, așa suntem și noi în lumea aceasta”; și iarăși: „Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El”. După cum frații lui Iosif au fost orbi față de faptul că fratele lor va fi salvatorul lor de la foamete, precum și salvatorul egiptenilor, tot așa lumea nu înțelege faptul că numai prin Mesia poate cineva avea viață veșnică.

Chiar în legătură cu faptul menționat de Isus că a fost urât fără motiv, El avertizează clar pe toți urmașii Săi aleși, că ei trebuie să aștepte în mod asemănător să fie urâți pe nedrept. Citim: „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăște. Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: “Robul nu este mai mare decât stăpânul său.” Dacă M-au persecutat pe Mine, și pe voi vă vor persecuta; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis. … Dar aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească cele scrise în Legea lor: „M-au urât fără temei”. Ioan 15:18-25.

Redăm textul complet din care a citat Domnul nostru: „Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulți decât perii capului meu. … Să nu rămână de rușine, din pricina mea, cei ce nădăjduiesc în Tine, Stăpâne, Doamne al oștirilor! Să nu fie rușinați din cauza mea, cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeul lui Israel! Căci pentru Tine port eu umilirea, și rușinea îmi acoperă fața. Am ajuns un străin pentru frații mei și un necunoscut pentru fiii mamei mele. Căci râvna casei Tale m-a mistuit, și batjocurile celor ce Te insultă pe Tine au căzut asupra mea. … Disprețul mi-a frânt inima, și sunt copleșit de apăsare; aștept compătimire, dar degeaba; aștept mângâietori, și nu găsesc nici unul. Mi-au dat fiere de mâncare, și, în setea mea, mi-au dat să beau oțet”. Psalmul 69:4-9, 20, 21.

Filosofia faptelor

Am văzut faptele – că Isus și toți urmașii Săi, conform intenției divine, au suferit rușine și dispreț. Ne dăm seama că în cazul lui Isus și al Bisericii timpurii, persecuția a venit din partea fraților după carne – de la evrei. Și de atunci încoace, de-a lungul întregului Veac Evanghelic, persecuțiile Bisericii, ale fraților lui Isus, ale Casei Credinței, la fel au venit din partea fraților lor. Acești frați nu sunt evreii, ci creștinii. După cum religioșii din zilele lui Isus au persecutat pe frații lor mai neprihăniți, tot așa de atunci încoace creștinii nominali au fost principalii persecutori ai urmașilor credincioși ai Domnului.

Aceste persecuții au venit asupra sufletelor credincioase din aproape orice denominație. Și, este trist să spunem, această persecuție a venit din partea sufletelor necredincioase din aproape orice denominație. Prezbiterieni, Adepții Legământului, Episcopali, Romano-catolici, Metodiști și Baptiști, toți au îndurat persecuții din partea fraților lor orbiți; și cei orbiți dintre aceștia au luat parte la lucrarea de persecutare. Aproape în fiecare caz, pretenția a fost că persecuția a fost pentru slava lui Dumnezeu. Astfel Domnul prin profet exprimă chestiunea, zicând: “Iată ce zic frații voștri care vă urăsc și vă izgonesc din cauza Numelui Meu: “Domnul să fie slăvit și să vă vedem bucuria!” – Dar ei vor rămâne de rușine!” Isaia 66:5.

Lumea în general, inclusiv evreii, își dă seama că persecuția lui Isus până la moarte a fost o mare greșeală. Deja au fost recunoscute într-o anumită măsură încălcări asemănătoare împotriva urmașilor credincioși ai lui Isus. Și totuși, aceeași orbire, din aceeași dispoziție invidioasă, duce la persecuție chiar și în zilele noastre.

Majoritatea admite că ei nu cunosc foarte clar multe lucruri despre Dumnezeu sau despre Biblie. Ei se roagă pentru lumină și cântă: “Condu-ne Lumină blândă, în mijlocul întunecimii care ne înconjoară”. Și totuși, dacă apare vreo lumină, dacă se aude vreo voce de iubire sau tandrețe, îndrumând spre zorile Zilei Noi și arătând cu claritate spre bogățiile harului lui Dumnezeu și spre lățimea și lungimea îndurării Sale, imediat cântarea lor pentru lumină încetează și aruncă pietre de luare în derâdere și de calomnie. Și de ce? Ca nu cumva din întâmplare să aibă loc vreo schimbare; ca nu cumva cineva să primească mai departe lumină; ca nu cumva promisiunea Divină să se împlinească și Zorile noi să fie introduse.

Dar care este filosofia acestor fapte ale istoriei? De ce a permis Dumnezeu, da, a prestabilit ca Cristos să sufere și toți care vor umbla în urmele Sale să se împărtășească din experiențele Sale de infamie și rușine și ocar㠖 suferind cu El? În cazul lui Isus, Tatăl a folosit experiențele grele pentru a proba iubirea și loialitatea Fiului Său, și pentru a demonstra ascultarea Sa în fața îngerilor și a oamenilor. Intenționând să-i confere foarte mare slavă și onoare, Tatăl a vrut ca toți să vadă, așa cum a văzut El, vrednicia Logosului, care ulterior a fost Isus.

Într-o imagine simbolică, oștile cerești sunt reprezentate ca recunoscând caracterul potrivit al marii înălțări a lui Isus, datorită credincioșiei Sale până la moarte, zicând: „Vrednic este Mielul care a fost junghiat, să primească putere, bogăție, înțelepciune, tărie, cinste, slavă și binecuvântare”. Și dacă o astfel de demonstrare a vredniciei lui Isus, Logosul, a fost necesară sau potrivită, cu cât mai necesar ar părea ca o Biserică aleasă, fiind adunată dintr-o rasă căzută, să fie dovedită loială lui Dumnezeu până la sfârșit – până la moarte. Există totuși o deosebire.

În cazul Învățătorului, s-a demonstrat că El a fost perfect înainte de a părăsi gloria cerească, și de asemenea perfect când a devenit Omul Isus Cristos – „sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși”. „În El nu s-a găsit păcat.” În cazul urmașilor Săi, imperfecțiunea cărnii rămâne – dar ei sunt judecați nu după slăbiciunile cărnii – prin ereditate – ci potrivit iubirii și zelului inimii lor. Și acest zel iubitor este dovedit prin străduința lor de a urma cu credincioșie în urmele Conducătorului și Mântuitorului, biruind, după cea mai mare capacitate a lor, slăbiciunile cărnii lor și „vestind virtuțile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.