DUMNEZEU ÎNTÂI — SINELE LA URMĂ

W.T. 15 Sept. 1916 (279-280)

Tot poporul adevărat al Domnului, concepuți de Spiritul Sfânt, sunt caractere frumoase ca noi creații, după cum exprimă apostolul, „frați sfinți, care aveți parte de chemarea cerescă” (Evrei 3:1). „Oricine iubește pe Cel care l-a născut (Tatăl Ceresc), iubește și pe cel născut din El” (1 Ioan 5:1). Faptul că Tatăl ceresc are ceva de-a face cu o ființă umană și în vreun sens al cuvântului îl recunoaște — în special dacă îl recunoaște ca fiu — înseamnă că se află o noblețe a caracterului, o onestitate a inimii și o consacrare a voinței, fie că putem, fie că nu putem vedea aceste lucruri în conduita exterioară și în cuvintele persoanei. Noi trebuie să presupunem că ele sunt acolo, că Dumnezeu, care citește inima, le vede acolo. Având încredere în înțelepciunea divină, este cuvenit pentru tot poporul Domnului să se accepte unul pe altul ca și creații noi în Cristos, pentru care lucrurile vechi au trecut și pentru care toate lucrurile au devenit noi. Dar așa cum arată apostolul, „avem această comoară în vase de pământ”; aceste inimi bune, aceste voințe consacrate nu au încă corpuri spirituale perfecte în care să acționeze. Ele pot acționa și vorbi numai prin carnea cea slabă, imperfectă, care este consacrată spre moarte.

Și, vai, cum limba imperfectă și corpul imperfect, folosindu-le, adesea reprezintă greșit adevăratele sentimente ale creației noi! Limbile noastre bâlbâitoare nu reușesc să exprime adevăratele noastre sentimente, și suntem înțeleși greșit. Bietele noastre minți, pe care noua creație se străduiește să le exerseze în favoarea dreptății și iubirii, adesea se contorsionează jalnic. Dreptatea pe care am face-o, adesea o înțelegem greșit și n-o facem; iar iubirea pe care dorim s-o manifestăm este de asemenea contorsionată și înțeleasă greșit de alții, și pentru noi este nesatisfăcătoare. Devreme în experiența noastră creștină, poate că n-am reușit să ne vedem greșelile și în mod frecvent am făcut rău unde am presupus că am făcut bine. Mai târziu, pe măsură ce am început să ne vedem faptele imperfecte, cuvintele imperfecte, gândurile și raționamentele imperfecte, și am constatat ce puțin am realizat de fapt din multul pe care am dori să-l facem, am fost în pericol să ne descurajăm cu totul. Am avut nevoie tocmai de încurajările pe care ni le oferă Cuvântul Domnului — asigurarea că Dumnezeu se uită la inimă, și nu la apariția ((83)) exterioară, și că aceia curați la inimă vor fi binecuvântați și vor vedea pe Dumnezeu, în ciuda slăbiciunilor cărnii, împotriva cărora luptă curajos.

Dumnezeu primul în inimile noastre

Multe sunt regulile și practicile care ajută creația nouă în timp ce se străduiește a se dovedi loială, a doborî și a învinge imperfecțiunile cărnii. Ar putea fi menționată o mare varietate de reguli, incluzând studiul Cuvântului lui Dumnezeu, vegherea continuă și străduința de a cultiva roadele Spiritului Sfânt, menționarea regulii de aur, etc., etc. Acum însă vrem să atragem atenția asupra unei reguli generale, ce pare să aibă o aplicare largă la toate gândurile, cuvintele și acțiunile noastre. Dacă această regulă este urmată, întreaga viață se va regla prin ea. Această regulă este: Dumnezeu întâi, sinele la urmă.

Aceasta este o regulă grea pentru vechea creație și ea se va răscula împotriva ei, mai ales împotriva ultimei părți, punerea sinelui la urmă. Dar vechea creație nu poate cu adevărat obiecta la regula „Dumnezeu primul”, deoarece chiar și oamenii naturali își dau seama că există obligații cuvenite față de Creator; însă noua creație vede aceste obligații într-o lumină deosebită. Această lumină deosebită este cea care a dus la facerea unei consacrări depline față de Domnul, la înrolarea sub steagul lui Isus, de a lupta o luptă bună împotriva păcatului înrădăcinat în carne, și la credincioșie chiar până la moarte în această bătălie. Făcând consacrarea, persoana pune întâi pe Dumnezeu, după aceea pe Isus, și pe sine ca serv al Lor și al principiilor pe care Ei le reprezintă, iar carnea sa ca devotată, consacrată, predată la moarte în serviciul acestor principii.

Dar un lucru este să recunoști principiile, și cu totul alt lucru este să le aplici în viața zilnică și în Biserică. Dumnezeu primul, acasă și în afacerile personale, înseamnă că toate interesele și plăcerile pământești vor fi subordonate, și că voința lui Dumnezeu, serviciul lui Dumnezeu, onoarea numelui lui Dumnezeu vor avea cea mai proeminentă parte în toate afacerile noastre de fiecare zi — în toate gândurile noastre, în toate cuvintele noastre, în toate procedurile noastre.

Extinzând acest principiu la Biserică, la Corpul lui Cristos, înțelegem că, dacă toți frații ar avea acest spirit, ar implica cele mai înalte idealuri și practici în Biserică. Așa cum îndeamnă apostolul, nimic nu s-ar face din ceartă sau slavă deșartă, ci numai pentru gloria lui Dumnezeu — Dumnezeu întâi! Ar însemna că în toate chestiunile de adorare, laudă și studiu biblic, mândria sau dorința, egoismul, parțialitatea și ipocrizia ar fi departe, pentru că Dumnezeu ar fi întâi și noi am ști că toate aceste trăsături ale răului, înrădăcinate în carnea noastră, sunt contrare voinței Dumnezeului nostru.

Aplicarea principiului

În alegerea servilor în Biserică, regula „Dumnezeu întâi” ar însemna că, votând, fiecare ar căuta să voteze în acord cu ceea ce el crede a fi voința lui Dumnezeu, ignorând în întregime propria voință și voința tuturor celorlalți frați. „Dumnezeu întâi”, de asemenea l-ar conduce să ia o atitudine individuală în acea manieră amabilă, iubitoare, despre care Biblia declară că este a Spiritului Sfânt, sau dispoziția de umilință, blândețe, răbdare, îndelunga răbdare, amabilitatea frățească, iubirea. În mod sigur va urma o binecuvântare după o astfel de străduință de a pune întâi pe Dumnezeu și de a uita orice ar putea fi în concurență cu Domnul în afecțiunea noastră!

Cât despre ultima parte a acestei hotărâri, „sinele la urmă”, aceasta este tocmai esența îndemnului apostolului: „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă” (Filipeni 2:3), ca și „În cinste fiecare să dea întâietate altuia” (Romani 12:10). Privim în urmă la relatarea despre cei doisprezece apostoli și vedem cum au vrut să-și dispute între ei cine să fie cel mai mare în Împărăție. Dar această dispută a fost înainte de conceperea lor de Spiritul Sfânt, înainte de Rusalii. Ce bucuroși suntem văzând că după Rusalii acest spirit în mod evident a dispărut dintre aceia care au primit conceperea de spirit! „Sinele la urmă” putea foarte bine să fie regula printre apostoli — cu atâta loialitate au sprijinit ei principiile Cuvântului Domnului și s-au susținut și încurajat unul pe altul în lucrarea cea bună. Cât ne bucurăm de ei!

Dar cât de triști ne simțim când unii frați dragi din zilele noastre, care declară că au primit conceperea Spiritului Sfânt, și de a căror declarații nu ne îndoim, se pare că n-au învățat acestă lecție, „sinele la urmă”! „Smeriți-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalțe” (1 Petru 5:6). Uneori observăm că unii sunt dispuși să caute slujba de bătrâni sau diaconi în Biserică, dispuși să se simtă ofensați dacă nu sunt aleși în aceste funcții. Vai, ce regretabil că nu-și pot forma o concepție mai largă și mai bună despre această problemă! Noi nu punem în discuție inimile lor; noi vom presupune că atâta vreme cât rămân în Adevăr, spiritul Domnului nu este luat de la ei. Și totuși, ce puțină creștere în har este implicată acolo unde se manifestă printre frați un spirit de urmărire a propriilor interese, aspirând la conducere în eclesie!

„Căutând locuri”

Dragi frați, să ne smerim cu adevărat sub mâna cea tare a lui Dumnezeu și să luăm cu deplină mulțumire orice ne împarte providența Lui. Dacă pentru vreun motiv adunarea ne alege în poziția de bătrân sau diacon, să fim recunoscători adunării și Domnului; să ne folosim privilegiul ca un dar, ca o favoare, cu umilință de spirit, amintindu-ne că în adunare un frate bătrân este un serv al adunării. Să căutăm a ne folosi cu înțelepciune ((84)) posibilitățile și funcția de administrator, ca unii care în cele din urmă trebuie să dea socoteală. Dacă, cu altă ocazie, pentru vreun motiv, adunarea trece pe lângă noi, nealegându-ne într-un serviciu, să ne amintim că acesta este privilegiul adunării; da, să ne amintim că pe fiecare din adunare îl obligă datoria să voteze conform judecății lui în privința voinței divine. Să ne certăm cu voința divină? Nu. Să ne certăm cu frații pentru exercitarea judecății lor cu privire la voința divină? Nu. Ce să facem? Să acceptăm aranjamentul divin și să fim tot atât de recunoscători în inimă și tot atât de energici, servind în modurile potrivite conform ocaziilor noastre. Să nu căutăm a pune pietre de poticnire în calea celor care au fost aleși pentru serviciu, ci mai curând să facem tot ce ne stă în putere pentru a coopera cu ei.

Fratele de pe o treaptă mai înaltă — care are o poziție înaltă de favoare în adunare — să se bucure dacă este coborât și îndepărtat din poziție. Să se bucure a învăța orice lecții providența divină ar avea pentru el. Să se bucure a învăța cum să servească în altă poziție. Și un frate de pe o treaptă mai joasă să se bucure în aceea că este înălțat. Orice experiențe ne vin, să le primim ca fiind sub supraveghere divină, amintindu-ne că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după planul Său” (Romani 8:28). Să fim vigilenți, să-L avem întâi pe Dumnezu, interesele cauzei Sale, poporul Său, Biserica, iar propriile interese și pe noi înșine la urmă. Putem fi siguri, dragi frați, că oricine este astfel găsit credincios, în armonie cu principiile învățate și exemplificate de Răscumpărătorul nostru, va avea un loc bun, curând, în Împărăția Răscumpărătorului, și că toate experiențele prezente vor fi conduse în scopul pregătirii lui pentru acea poziție în Împărăție.

Timpul înălțării noastre nu este acum. Se poate ca dragii noștri frați să ne fi înălțat pentru vreun serviciu în adunare, pentru care n-am fost vrednici, și a cărui posesiune se poate să ne fi făcut încrezuți, sau să ne fi dăunat în alt fel. Gândul potrivit este că Dumnezeu să află la cârmă, și El este în stare să producă din experiențele noastre binecuvântări pentru noi ca indivizi și ca adunări. De noi depinde să fim corect exersați prin Cuvântul Domnului și prin spiritul Învățătorului nostru, punând pe Dumnezeu întâi și pe sine la urmă.