PERICOLUL MÂNDRIEI SPIRITUALE

W.T. 15 Sept. 1916 (pag. 275-279)

Mândria, sub orice formă și la oricine, este un lucru primejdios. În felul lumii se adeverește proverbul „Mândria merge înaintea pieirii, și trufia merge înaintea căderii”, și, în mod sigur, foarte, foarte puțini oameni au ceva, cu ce ar putea pe drept să se laude! Unii, care-și țin capetele sus din mândria unui spirit semeț, ca și cum ei ar fi fost creați în mod special, dintr-o „țărână a pământului” deosebită, în realitate n-au nimic cu ce să se laude relativ la genealogia lor. Foarte puține generații în urmă sunt suficiente pentru orice lăudăros.

Lumea învață că nu este înțelept să se laude cu bogățiile, ca nu cumva, cineva să întrebe cum au fost acumulate acele bogății, de către cine, și dacă au fost câștigate cinstit. Mândria cu educația pe care o are cineva, la fel nu este potrivită, pentru că educație înseamnă învățarea a ceea ce alții au descoperit sau au scris ca istorie. Cei ce s-ar lăuda cu educația au nevoie și astăzi de umilință ca nu cumva să se descopere că tocmai lucrul cu care se lăudau a fost contestat prin cercetări ulterioare. Cărțile științifice din 1900 nu sunt valabile astăzi; teoriile lor nu stau în lumina cunoștințelor de astăzi. Deci, dacă ar fi să se laude pe drept cu cunoștința, cel care se laudă ar trebui să aibă mare grijă ca să se țină la curent.

Mândria cuiva cu frumusețea sau cu perfecțiunea fizică cu greu poate fi scuzată, pentru că frumusețea formei și trăsăturilor se moștenește; și deci, mai degrabă ar avea părinții unele motive de mândrie decât copiii. Mândria cu hainele și podoabele este de asemenea o nechibzuință. Cel care face țesătura sau podoaba încă ar mai avea unele motive de laudă cu îndemânarea lui, dar cu siguranță cel care le poartă nu are. El numai folosește pentru sine îndemânarea și munca altora.

Mândria spirituală, cea mairea

Dar tema noastră este mândria spirituală! Noi am împărți mândria spirituală în două grupe: prima, la creștinii pretinși, nominali, iar a doua, la creștinii adevărați.

Mândria spirituală la cel ce frecventează biserica nominală nu este toată ipocrizie. El vede formalități și ceremonii spirituale, aude cântări și predici spirituale și în multe cazuri nu este conștient decât că este un creștin tot atât de adevărat ca și alții. Nu merge el regulat la adunare? Nu-și plătește el regulat contribuția, nu numai cheltuielile pentru casa de adunare, ci și în general la înaintarea cauzei Domnului — binefaceri, etc., din când în când, după cum se ivește cazul?

Oricum au trăit în cursul săptămânii, oricum au procedat cu măcelarul și cu brutarul, cei mai mulți din cei care frecventeză biserica simt o mândrie plăcută în a se alătura unuia din grupurile arătoase care merg spre clădirile bisericii. Cei mai mândri spiritual preferă de obicei cele mai arătoase, mai pompoase, mai aristocratice ((85)) temple de închinare. La sfârșitul serviciului simt o mulțumire de sine. N-au adorat ei pe Dumnezeu? N-ar trebui ca toți oamenii Să-l adore? Alții, câți n-au făcut-o! Ei simt o mândrie sau superioritate spirituală când se compară cu cei ce nu merg la biserică.

Ei n-au mers pentru instruire spirituală; ori, chiar dacă în acele locuri s-ar face o asemenea instruire, ei n-ar fi în starea în care s-o primească, nefiind concepuți de Spirit. Ei n-au avut o foame reală după dreptate și adevăr. Și-au satisfăcut numai un sentiment al datoriei. Într-un sens ei au făcut penitență și au sperat că oarecum, odată, le va fi de folos, poate salvându-i de unele din cele mai mari suferințe din purgatoriu, poate chiar făcându-i acceptabili pentru Cer. De ce nu s-ar simți Dumnezeu recunoscător față de ei, pentru că s-au negat pe sine, irosindu-și câteva ore prețioase pentru a merge să I se închine?

Deși n-o spun chiar așa, ei simt într-o măsură că Dumnezeu ar fi foarte nedrept dacă ar trece peste astfel de lucru și nu le-ar da o răsplată frumoasă. Ei se simt mândri spiritual și mulțumiți de sine; și atâta timp cât sunt în această stare, nu sunt în nici un pericol de a primi adevărul. Nu trebuie să presupunem că marele adversar le dă atenție deosebită, deoarece sunt în mare siguranță sub influența lui. N-a fost el oare primul care a manifestat mândrie, spunând în inima lui: „Mă voi ridica deasupra fiilor lui Dumnezeu (voi lua o poziție mai înaltă decât alții); voi fi ca Cel Preaînalt”? Evident, mândria spirituală a fost marea greșeală a lui Satan, care a dus la căderea lui totală.

Unii, care nu pretind a crede în Dumnezeu, în Domnul Isus Cristos, sau în Biblie, au ceea ce s-ar putea numi un fel de mândrie spirituală. Ei sunt mândri că trăiesc o viață morală, fiind în stare să se poarte onorabil și decent în viață — niciodată nu s-au îmbătat, n-au făcut lucruri serios imorale și perverse cum fac mulți alții. Cu mândrie și lăudăroșenie ei spun: „Mă simt tot așa de bun ca și oricare altul care merge la biserică, și eu nu merg niciodată”. Prin aceasta vreau să spună: „Mă simt mai bun decât oricare membru al bisericii”. Ei doar amestecă modestia declarației cu mândria gândului în proporția în care cred că influențează mai bine pe ascultător.

Insistând puțin mai mult cu întrebările referitor la ce fapte bune le place mai ales să facă, îți vor spune cum, ca „Odd Fellows”, „Masoni” (ordine de frăție secretă pentru într-ajutorare și comuniune socială, n. t.), au stat într-o noapte cu un frate din ordin, care nu era foarte bolnav, care n-avea nevoie de foarte multă atenție și care oricum avea o infirmieră calificată să-l îngrijească; dar se simt ca și cum ar fi făcut o faptă nobilă de caritate. În general mândria lor este că n-au violat legile, că au trăit o viață decentă și respectabilă. În realitate, se află ceva în aceasta, care să fie ocazie de mândrie sau deosebită felicitare de sine? Care bărbat sau femeie nu trebuie să respecte legile și nu trebuie să se rușineze dacă le încalcă — mai ales gândindu-ne că acele legi au fost făcute, nu pentru oameni corecți, ci pentru făcători de rele?

Mândria spirituală în Biserica adevărată

Ajungem acum la cel mai serios punct. Mândria, care este numai nechibzuință sau semiipocrizie în lume și la creștinii nominali, devine o problemă foarte serioasă dacă invadează inima și viața copilului lui Dumnezeu. De ce facem o astfel de deosebire? De ce spunem că mândria spirituală ar fi atât de primejdioasă pentru sfinții Domnului, în timp ce pentru lume ar fi numai puțin mai mult decât nesocotință? Oh! Diferența este că aceștia sunt reprezentanții speciali ai lui Dumnezeu în lume, care trebuie să devină asemenea Fiului Său iubit dacă vreau să ajungă gloria, onoarea și nemurirea la care au fost chemați de Domnul.

Când s-au predat cu totul Domnului și au fost justificați prin acordarea sacrificiului Răscumpărătorului, și astfel introduși în familia lui Dumnezeu și concepuți de Spirit Sfânt, aceasta a însemnat o mare schimbare pentru ei. Lucrurile vechi au trecut, toate s-au făcut noi. Aceștia, și numai aceștia, sunt în judecată pentru viață sau moarte veșnică în vârsta aceasta Evanghelică. Și dintre toate ispitele și ademenirile, păcatul mândriei spirituale este probabil unul din cele mai primejdioase. În măsura în care acesta apare, Spiritul Domnului scade și spiritualitatea individului încetează. Această boală spirituală, dacă nu este oprită, sigur duce la moartea a doua, pentru că „Domnul se împotrivește mândrilor, dar celor smeriți le dă dar”. Iacov 4:6.

Apostolul Petru evident a avut în vedere acest pericol al mândriei spirituale care ne asaltează, când a scris Bisericii: „Umiliți-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu ca să vă înalțe la vremea potrivită” (1 Pet. 5:6). „Oricine se înalță va fi coborât și oricine se umilește va fi înălțat”, a spus Învățătorul.

Un simptom al acestei boli sufletești

Cum putem cunoaște mândria spirituală? ar putea întreba cineva. Unul din cele mai serioase lucruri în această privință este că aceia cuprinși de mândrie spirituală sunt foarte rar conștienți de ea. Uneori ei au forme de evlavie care înșeală nu numai pe alții, dar și pe ei înșiși, împiedicându-i să vadă mândria spirituală care lucrează, ceea ce alții pot mai ușor vedea.

Când simțiți că frecventarea adunării, citirea atâtor pagini din studii în Scripturi pe zi, distribuirea atâtor pliante sau răspândirea ori împrumutarea atâtor cărți, sunt chestiuni de a vă lăuda, atunci fiți atenți! Acea dispoziție de a vă lăuda este o indicație că sunteți în pericol de a căpăta mândrie spirituală, dacă împrejurările ar fi favorabile. Acestea toate sunt lucruri bune, lăudabile și cuvenite; și trebuie să simțiți un grad potrivit de ((86)) mulțumire de sine că ați fost în stare și ați vrut să renunțați la citirea romanelor, a ziarului zilnic, la scrierea sau citirea de palavre și să faceți lucruri așa de rezonabile, așa de cuvenite, așa de în armonie cu voia lui Dumnezeu. Dar orice dispoziție de a vă lăuda cu ele să vă ducă la o atentă cercetare a gândurilor, a motivelor care stau în spatele acestor activități în slujba Domnului.

Nu vrem să spunem că ar fi nepotrivit să se facă mărturisiri în care ar putea fi aduse toate aceste lucruri ca încurajare pentru alții, sau ca dovadă că iubim pe Domnul și suntem doritori să-L servim. Atragem însă atenția asupra spiritului sau dispoziției de laudă cu ceea ce am putea fi sau am putea face ca și copii ai Domnului. Nu trebuie de loc să ne lăudăm cu aceasta. Dacă am dat toate bunurile noastre pentru a hrăni săracii spiritual, tot timpul nostru pentru răspândirea adevărului și toată energia pentru a onora Numele Domnului, trebuie să simțim că, făcând tot, n-am fost în realitate de folos Domnului, ci doar am găsit ocazia de a-I arăta puțin din devotamentul inimii noastre, ca semn de recunoaștere a nenumăratelor binecuvântări deja primite din mâna Lui, și încă a mai frumoaselor favoruri pe care El ni le-a promis dacă suntem credincioși. Bine a scris poetul:

„Aș vrea când se apropie
Să simt orice dorință
Mândria și patimile
Să sting în a mea ființă!”

Și alte simptome

O altă formă a acestei boli a mândriei spirituale se manifestă printr-o atitudine prea critică. Când cineva merge la o adunare de experiențe sau la un studiu berean și n-aude nici o mărturie, sau nici un răspuns la întrebări, așa de bun ca și al lui, ori niciodată nu vede un bătrân care să știe cum să conducă o adunare, acestea să fie considerate semne primejdioase de mândrie spirituală.

Nu înseamnă că aceste lucruri n-ar putea cu nici un chip să survină, dar, sigur, este puțin probabil ca ele să survină continuu. Ar fi cu totul cuvenit ca noi să le dăm atenție, și să fim atât de bine informați, încât să putem repede vedea orice procedeu nescriptural sau orice caz de judecată nesănătoasă care ar fi o piedică pentru eficiența serviciului. Ar fi cuvenit, de asemenea, dacă vreodată am vedea că nu sunt servite cele mai bune interese ale adunării și că, după ce am așteptat cu răbdare un timp, am văzut că situația nu pare a se îndrepta, ar fi deci cu totul potrivit ca într-un spirit blând și liniștit să atragem atenția asupra greșelii, fie în adunare, fie unui bătrân, fie în oricare fel care ar fi cel mai eficient și cel mai puțin demonstrativ. „Nimic să nu faceți din spirit de ceartă și slavă deșartă”, ci totul spre slava lui Dumnezeu.

Și chiar acolo, trebuie să fim grijulii să nu ajungem la gândirea că tot ce este în armonie cu ideile noastre este spre mărirea lui Dumnezeu, și că orice nu este în armonie cu ideile noastre nu poate fi plăcut lui Dumnezeu. Bine a scris apostolul: „Luați seama deci să umblați cu băgare de seamă, nu ca niște neînțelepți” (Efes. 5:15). Vedem bine ce înseamnă aceste cuvinte „cu băgare de seamă” — adică atent în toate părțile, în special la gânduri, motive, intenții.

„Nu fiți mulți învățători”

Bine a scris sfântul Iacov: „Nu fiți mulți învățători fraților, căci știți că vom primi o judecată mai aspră” (Iacov 3:1). Deși, după cum am arătat, tot poporul Domnului este susceptibil de mândrie spirituală, totuși, se pare că o primejdie specială înconjoară pe toți aceia care în vreun fel vin în legătură cu răspândirea adevărului.

Este într-adevăr un privilegiu special să spui mesajul harului lui Dumnezeu tuturor celor ce au urechi de auzit. Ce recunoscători suntem că nu este privilegiul exclusiv al clerului, cum odată s-a presupus, ci, Domnul declară că tot poporul Lui consacrat, care capătă conceperea Spiritului Sfânt, are prin el ungerea să propovăduiască Veștile Bune celor nenorociți și să vindece inimile zdrobite (Isa. 61:1). Suntem fericiți de acest privilegiu, care include convorbirile noastre particulare cu vecinii și prietenii. Dar ce privilegiu este să fim ambasadorii lui Dumnezeu, și în Numele Lui să spunem despre viitoarea Împărăție, despre marea pregătire pe care Dumnezeu deja a făcut-o prin moartea lui Isus, despre marele rezultat și despre felul în care regii și preoții acestei Împărății sunt chemați acum din lume, trăind experiența unei schimbări de natură ca pregătire pentru lucrarea lor viitoare!

Vechi cum este acest mesaj, totuși el este atât de nou și minunat, dacă este prezentat corect, încât trezește uimire în inimile oneste ale celor ce-l aud. Ei se miră: Cum a putut ajunge acest om obișnuit (bărbat sau femeie) să înțeleagă și să înfățișeze atât de frumos aceste lucruri minunate? Poate printr-un semn își arată surpriza. Apoi urmeză un moment periculos, de a te molipsi de mândrie spirituală. Doar o mică oscilare a minții; și gândești că este minunat ca tocmai tu să știi astfel de lucruri, când marea masă a omenirii n-are nici cea mai vagă idee despre ele, și chiar unii dintre cei mai capabili și mai talentați servi ai Cuvântului lui Dumnezeu sunt neștiutori de aceste lucruri din Biblie.

Dacă te îmbolnăvești de mândrie spirituală, fără îndoială simți că ți se îndreaptă spatele. Începi să te simți mai important, să arăți mai respectabil și să simți că la urma urmei ești cineva. Vocea ta de asemenea indică aceasta, și ascultătorul observă. Apoi el începe să simtă că, după cum tu pari să admiți, nu este Cuvântul Domnului, ci ((87)) este ceva ce tu ai construit — ceva de care tu ești răspunzător și, în acest temei, se gândește mai puțin la el.

Atitudinea potrivită, după cum toți vor fi de acord, este ca poporul Domnului să se simtă foarte umilit, în loc să se simtă foarte înălțat și mândru în legătură cu ocaziile de a spune altora adevărul. Să ne simțim nevrednicia, să ne dăm seama că planul nu este al nostru, că noi numai am auzit de el, că de fapt este planul lui Dumnezeu, că noi suntem onorați ca servi ai Lui să-l spunem altora. Dar, dacă îngăduim a lăsa vreo impresie că prin înțelepciunea sau îndemânarea noastră se vede frumusețea Mesajului, atunci, în acea măsură ne însușim lauda care aparține Domnului, în acea măsură ne facem rău prin aceea că nu ne demonstrăm vrednicia de a fi folosiți de Domnul în prezent și în viitor. Privilegiul minunat de a vorbi ca ambasadori ai Domnului, a spune despre mărirea Lui, despre planul Lui, să ne umilească, gândindu-ne că pe noi ne-a privilegiat, deși avea îngeri care excelează în putere, și pe care i-ar fi putut folosi în comunicarea celui mai frumos Mesaj.

Încercări deosebite asupra bătrânilor și diaconilor

Iubiții frați aleși de adunări pentru a le fi bătrâni și diaconi au încă și alte probe pentru umilința lor. Se pare că nimeni n-ar putea ocupa o astfel de poziție fără să fie în pericolul mare de a se îmbolnăvi de boala numită mândrie spirituală. Uneori poporul Domnului pare să uite cu totul sfatul apostolului Pavel că un novice, un începător, un tânăr în Adevăr, nu contează cât de capabil, nu contează cât de educat, nu trebuie să fie ales ca bătrân sau diacon pentru că, după cum a remarcat apostolul, ar fi în special supus atacului acestui dușman al copiilor lui Dumnezeu — mândria spirituală (1 Tim. 3:6).

Dar nu numai începătorii sunt în pericol. Oricine este desemnat să servească poporul Domnului, este supus unor mari ispite, care ar putea însemna cădere spirituală și nimicire în moartea a doua. Poate poporul Domnului n-a avut suficient în vedere aceste lucruri în privința celor pe care-i aleg ca servi ai lor. Poate cei care prin votul fraților acceptă astfel de poziții de serviciu nu-și dau bine seama de pericolul la care se expun acceptând. Dacă și-ar da seama, fără îndoială ar ezita să accepte, și umilința i-ar face să nu încerce să servească dacă n-ar fi foarte explicit numiți la serviciu.

Dar ce găsim? Vai, există la unii tendința de-a căuta funcția de bătrâni sau diaconi. La unii chiar o tendință de a „trage sforile” și a-și aranja să fie aleși. La unii tendința de a se simți ofensați dacă n-ar fi aleși. La alții tendința de a se mânia pe cei care ar vota contra alegerii lor. Vai! Vai! Dacă dragii frați și-ar fi dat seama ce le frământa mintea și ce-i îndemna să facă aceste lucruri, cum ar fi procedat altfel! Cu toată supunerea, umilința, ar trebui să simtă o timiditate în a accepta o poziție în care ar avea o astfel de responsabilitate. Se atrage atenția că, deși toți din Biserică trebuie, conform cunoștinței Adevărului, să fie în stare a fi învățători, totuși locul cel mai sigur nu este cel de învățător, știind că acela are parte de încercări mai aspre. Numai simțul de responsabilitate către Dommul și către frați să facă pe cineva doritor să servească în astfel de calitate, oricât de mult le-ar plăcea la toți să fie reprezentanții Domnului în Biserică.

Tot ce are a face cu mândria: dorința de a fi bătrân, de a fi mare, este periculos nu numai pentru persoană însăși, ci și pentru întreaga adunare cu care este asociat. Acest spirit este molipsitor ca orice boală. Curând apar: cearta, ambiția, îngâmfarea, toate contrare spiritului Domnului. Apoi urmeză: mânia, răutatea, invidia, ura, presupunerea de rău, vorbirea de rău. Apostolul Pavel ne spune că acestea sunt „fapte ale cărnii și diavolului”. Tot acest rău, tot acest spirit al adversarului, poate fi introdus în adunare, fie printr-unul sau mai mulți bătrâni sau conducători, fie printr-unul sau mai mulți care doresc să devină bătrâni sau conducători.

Ne pare rău că aceasta este adevărat, dar cunoaștem adunări care conțin mulți copii dragi ai lui Dumnezeu, mulți din ei fiind altfel exemplari, care au ajuns în această stare. În loc să aibă control deplin spiritul Domnului, în adunări se manifestă frecvent, în diferite feluri, spiritul sau dispoziția rea. Adunarea nu progresează nici numeric, nici spiritual. Acestea sunt roadele amare ale acestui lucru dăunător, cunoscut ca mândrie spirituală.

Dacă am putea da expresie așa de puternică acestui lucru, încât cititorii Turnului de Veghere să vadă adevărata ei formă și teribila ei culoare, efectul ar produce desigur alarmă în Sion. Dorim să sunăm alarma de la Turnul de Veghere, deoarece, să se noteze că aceștia dragi, care ajung astfel prinși, adesea sunt caractere mari, copii sinceri ai lui Dumnezeu, concepuți de Spirit. Despre unii din ei știm că au alergat splendid alergarea. Ce rău ne pare să vedem semne de schimbare a caracterului lor într-o direcție greșită. Să dăm atenție Celui ce a spus: „După roade îi veți cunoaște” (Mat. 7:16).

Apărarea împotriva mândriei spirituale

După cum deja am arătăt, unul din lucrurile serioase legate de această boală a mândriei spirituale este că aceia care o au sunt rar conștienți de ea. O altă dificultate este că-i aproape imposibil să-i faci să înțeleagă că au boala, ca să se corecteze. Dacă li se vorbește despre acest subiect, ei par să gândească imediat că binefăcătorul le este dușman, că este gelos pe ei, că ar vrea să aibă poziția lor, etc. Deci boala este aproape incurabilă, dacă adunarea nu ajută, ori providența Domnului nu intervine.

Dacă adunarea observă creșterea unei astfel de dispoziții, repede, cu iubire și cu bune intenții, să intervină ((88)) doar prin a nu alege la nici un serviciu în adunare pe acela care pare a deveni plin de sine — mândru spiritual. Dacă aceasta nu convine, cu atât mai mult să se considere o necesitate ca acela conștient de sine să fie lăsat să se calmeze în liniște și să-și stabilească locul, pentru binele lui și al adunării. Dacă adunarea nu reușește să ajute în acea chestiune, nu rămâne decât ca, spre binele lui, Domnul să-l pedepsească, fie cu nereușite sau pierderi în afaceri, fie printr-o boală fizică sau în oricare alt mod care i se pare Lui cel mai bun. Și avem încredere că Domnul va face aceasta pentru orice copil adevărat al Său, care ajunge într-o stare să necesite corectare în dreptate. Nu este oare scris: „Domnul va judeca (va pedepsi) pe poporul Său”? (Deut. 32:36).

O ilustrare biblică a acestui păcat

Biblia ne dă multe ilustrații ale acestui păcat, dar noi îl alegem pe cel mai evident. A fost în vechime un om sfânt, iubit de Domnul, nobil, jertfitor de sine, un profet al Domnului. El a servit pe Domnul și pe poporul Său cu credincioșie, minunat, timp de 40 de ani, dar la urmă s-a făcut vinovat de acest păcat al încrederii în sine — mândria spirituală. Și cel mai ciudat este că ni se spune în Biblie despre acest om, că la începutul căii sale a fost „omul cel mai umilit de pe pământ” (Num. 12:3).

Da, a fost gloriosul Moise, care la începutul experienței lui ca serv al Domnului a fost atât de umilit, atât de supus, dar care la sfârșitul căii a fost împiedicat să intre în țara promisă, ca pedeapsă pentru mândria spirituală sau siguranța de sine, când trebuia să acorde Domnului mărirea. Ne amintim împrejurările: Moise, ca serv special al Domnului, a condus pe Israel afară din Egipt peste Marea Roșie, în pustie spre Canaan. În călătorie, sub conducerea Domnului, a făcut câteva minuni. Una din ele a fost lovirea stâncii, din care a ieșit apă când poporul era însetat. Dumnezeu l-a îndrumat să lovească stânca, și din acea stâncă a țâșnit un izvor abundent de apă pentru împrospătarea poporului.

După Biblie, stânca aceea era o ilustrație a lui Cristos — „Stânca Vârstelor” (1 Cor. 10:4). Prin aranjamentul Domnului, această „Stâncă a Vârstelor” a fost lovită ca să poată curge apa vieții de la Isus pentru toată rasa lui Adam, care vor deveni israeliți adevărați și vor ieși din Egipt — din lume — din păcat — din împărăția adversarului, la ascultare și legătură cu Domnul.

Patruzeci de ani după această lovire a stâncii, când Israel călătorea încoace și încolo așteptând timpul se li să permită intrarea în Canaan, în rătăcirea lor au ajuns din nou în acel ținut atât de sterp și lipsit de apă. Poporul a strigat către Moise, și Moise a stigat către Dumnezeu pentru ei, întrebând ce era de făcut. Răspunsul Domnului a fost ca Moise să vorbească stâncii pe care înainte o lovise, și va ieși apă. Dar în acești 40 de ani în care Moise avusese de-a face cu israeliții ca un tată cu copiii săi, el căpătase, natural, multă siguranță de sine. Cu greu putea trece prin asemenea experințe și totuși să rămână omul cel mai umilit de pe pământ.

Așa că acum, neglijând porunca Domnului, Moise a mers spre stâncă și a lovit-o a doua oară cu toiagul, strigând poporului: „Răzvrătiților! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” (Num. 20:1-12). Vai, bietul Moise! El și-a luat meritul pentru sine, în loc să-l atribuie tot ca fiind al Domnului. Curând Moise și-a dat seama de marea greșeală pe care o făcuse. S-ar putea spune că a fost singura lui greșeală, și totuși Domnul prin aceasta i-a negat privilegiul de-a intra în Canaan, acordându-i în loc doar posibilitatea de a-l vedea de peste Iordan, și îngropându-l acolo.

Oare să nu considerăm din această ilustrare că mândria spirituală și siguranța de sine sunt foarte neplăcute în ochii Domnului? Am putea trage o altă concluzie din această mare lecție scrisă spre învățătura noastră?

Un cuvânt de consolare

Pentru consolarea celor care ar putea simți că au făcut mult mai rău decât Moise, sau au fost mult mai categorici, mult mai puțin atenți în a onora pe Domnul, au manifestat mult mai multă mândrie spirituală, pentru întărirea lor deci, să remarcăm că pedeapsa lui Moise a fost gravă pentru că a fost parte a unui tip. După cum prima lovire a stâncii a reprezentat crucificarea Domnului nostru, tot așa, a doua lovire a stâncii a reprezentat crucificarea Fiului lui Dumnezeu din nou și expunerea Lui spre batjocură, așa cum descrie Sf. Pavel în Evrei 6:6. După cum lovirea stâncii a reprezentat această negare publică, deschisă, a lui Isus, a învățăturilor și cauzei Sale, tot așa, interzicerea lui Moise de a trece Iordanul în Canaan a reprezentat moartea a doua. Să nu ne gândim că Moise nu va intra niciodată în Canaan, nici că el a mers în moartea a doua, ci doar că prin experiențele lui s-a arătat acest tip.

Nici să nu gândim că frații care au manifestat mândrie spirituală și au făcut lucruri în numele lor, și nu în numele Domnului și al adunării, au făcut păcat de moarte. Noi însă trebuie să ne dăm seama că în mândria spirituală stă un pericol grozav, și că, dacă persistăm în ea, sigur ne va duce la moartea a doua. Dându-ne seama de aceasta, ce nerăbdători, ce zeloși ar trebui să fim, nu numai în stârpirea oricărui semn al ei care s-ar găsi în noi, dar să fim și atenți ca nu cumva să ne molipsim, să ajungem în vreun fel sub influența ei sau să avem vreunul din simptomele ei.

((89))

Prevenirea și tratarea mândriei spirituale

Am arătat deja dificultatea legată de tratamentul acestei boli, odată ce ea pune stăpânire. Principala caracteristică a greutății pare să fie că ea are efect distrugător asupra conștiinței. Mintea devine mai mult sau mai puțin mărginită față de principiile simple ale regulii de aur — fără să mai menționăm legea mai înaltă a poruncii noi a Domnului către frați. Ignorarea regulii de aur se manifestă ori de câte ori se face o încercare de a constrânge adunarea, fie în alegerea servilor ei, fie în aranjarea adunărilor.

Regulile Cuvântului Domnului sunt cunoscute; autoritatea aparținând adunării este recunoscută; și când un bătrân încearcă s-o denatureze, s-o întoarcă sau s-o schimbe, nu face altora ceea ce ar vrea să i se facă. El are dreptul, ca și oricare din adunare, la propria sa opinie despre ceea ce crede că ar fi voința Domnului, în orice problemă. El are dreptul de a-și exprima părerea. Dar n-are nici un drept de a împiedica pe alții să și-o exprime; și orice astfel de amestec este o încălcare a regulii de aur și o încălcare a legii iubirii, precum și o încălcare a primei porunci — cinstirea de Dumnezeu, pentru că se nesocotește aranjamentul divin făcut pentru astfel de probleme.

Dar când bătrânul, nesocotind principiul regulii de aur, persistă în astfel de practici pentru a domina adunarea, a o constrânge sau a o linguși, ca să se facă în felul lui, după voința lui, efectul va fi degradarea minții lui. Conștiința lui se îngustează. Orcine-și violează conștiința în mod repetat, prin ignorarea principiilor îndreptării răului pe care îl vede clar, acea persoană își subminează conștiința.

Conștiința este balanța cu care cântărim diferitele lucruri prezentate judecății noastre, spre a recunoaște corectitudinea sau incorectitudinea, dreptatea sau nedreptatea, adevărul sau falsitatea unui lucru. Această balanță poate fi foarte aproximativă sau foarte sensibilă. Poate fi în stare să facă diferențieri foarte fine sau poate vedea lucrurile numai într-un mod grosier. Creștinul, în special dacă este de mult în școala lui Cristos, trebuie să aibă o conștiință foarte sensibilă, și din Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să poată extrage măsurile cu care să cântărească toate întrebările afacerilor vieții și să poată hotărî cu exactitate aproape absolută corectitudinea sau incorectitudinea lor — în ce măsură acestea ar plăcea sau nu Domnului. Defectarea acestei balanțe este marele pericol care se află în orice păcat, și nouă ni se pare că în special în păcatul mândriei spirituale. Până când balanța nu se repară, nu se poate face mare lucru.

Cât de important trebuie să fie pentru tot poporul Domnului să-și păstreze conștiința în amănunțime corectă; să nu vrea să abuzeze de un frate sau de oricine altcineva, fie în afaceri, fie în argumente, fie în alegere în Biserică. Gândul la cea mai ușoară încălcare a dreptății din partea sa, să declanșeze cele mai tari semnale de alarmă în inima și mintea fiecărui copil adevărat al lui Dumnezeu: „Se poate ca eu, care m-am înrolat în această cauză a dreptății, să mă complac în nedreptate? Se poate ca eu să închid ochii la o nedreptate din conduita mea? Se poate ca eu să-mi viciez conștiința, expunându-mă la grozavele ei rezultate?”

Îndreptarea unui curs rău ar însemna restabilirea principiilor dreptății în inimă și-n minte cu o grijă proporțională cu rezultatele pe care le implică — viață sau moarte veșnică. Pe măsură ce dreptatea va fi restabilită în mintea noastră, ea va începe să ne regleze cuvintele și faptele. Treptat, cel ce a făcut rău va începe să vadă ce mult încălcase principiile, cum mândria spirituală aproape că-i distrusese perspectivele viitoare pentru Împărăție. Unul ca acesta sigur se va căi din inimă și va lua hotărâri serioase pentru viitor.

Marea nevoie a examinării de sine

Cum să ne apărăm de mândria spirituală, cunoscându-i caracterul perfid și influența-i rea? Cum putem ști că ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu și nu rătăcim spre mândrie spirituală?

Sfatul nostru este la fel cu acela pe care l-am dat deja în Turnul de Veghere, și anume: poporul Domnului să meargă la El și să ceară înțelepciune și supraveghere divină, nu numai la începutul fiecărei zile, și apoi în cursul zilei să caute să trăiască în acord cu acea rugăciune, dar în plus, după cum am recomandat, la sfârșitul zilei să-și facă o examinare de sine deosebită cu privire la ceea ce a făcut, la ceea ce a neglijat să facă și trebuia făcut, și cu privire la lucrurile făcute care nu trebuiau făcute, în acord cu angajamentele noastre de consacrare făcute Domnului. Dacă aceste socoteli și bilanțuri cu Domnul continuă în fiecare seară în mod cinstit, cu o conștiință nepervertită, ci măsurând corect, cu siguranță ne putem aștepta ca aceștia, în armonie cu Cuvântul Domnului, să se păstreze în iubirea lui Dumnezeu. Vor crește în har, în cunoștință și în iubire; și „cel rău nu-i va atinge” 1 Ioan 5:18.

Dar să nu uităm că în timp ce trebuie să exercităm mare îngăduință față de cuvintele și faptele altora, atribuindu-le numai intenții bune dacă ele sunt astfel declarate, noi trebuie să ne analizăm cu toată atenția propria inimă, propriile intenții. Trebuie să ne întrebăm: De ce am făcut lucrul acesta, sau am lăsat nefăcut pe celălalt; de ce am făcut lucrul acesta așa? De ce am vorbit pe tonul acesta, etc? O astfel de examinare atentă, care ne cântărește gândurile, cuvintele și faptele, va fi foarte nesatisfăcătoare pentru o persoană care nu dorește să fie în acord cu Domnul. Dar cei care au făcut un legământ cu Domnul, și sunt credincioși acestui legământ, vor găsi că astfel de procedeu este o mare binecuvântare, care atunci le mângâie inima, care-i va întări pentru viitor, și, pus în legătură cu providențele Domnului, îi va potrivi și-i va pregăti pentru locuri în Împărăția cerească.