SF. PAVEL ÎNAINTEA LUI FELIX

Fapte 24:1-21

Sf. Pavel în Cezareea, capitala romană a Iudeii — Procesul lui în fața guvernatorului roman — Acuzațiile aduse împotriva apostolului — Apărarea Sf. Pavel — Doctrina învierii, tema propovăduirii lui — Această doctrină pierdută din vedere de mulți creștini declarați din zilele noastre — Guvernatorul roman interesat de învățăturile apostolului — Sf. Pavel prizonier doi ani

„De aceea mă deprind să am totdeauna o conștiință fără vină înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” Versetul 16

W.T. 1 Sept. 1916 (pag. 268-269)

Felix, guvernatorul roman al Iudeii, l-a primit pe Sf. Pavel ca prizonier. Dușmanii apostolului, marele preot și alți conducători evrei, setoși de sângele lui, s-au grăbit să coboare din Ierusalim în Cezareea. Au adus cu ei un avocat roman numit Tertulus, ale cărui cunoștințe de practică romană le va permite, sperau ei, să dovedească faptul că Sf. Pavel era un personaj periculos, un fel de anarhist. Felix era judecătorul. Nu existau jurați. Tertulus, abil ca pledant, și-a făcut acuzațiile și le-a confirmat cu martori din Ierusalim.

Cu ascuțit simț practic, avocatul roman a complimentat pe guvernator în privința eficienței lui în păstrarea până atunci a păcii, în reprimarea oricărei forme de revoltă și în menținerea liniștii și ordinii. Aceasta a pavat complet drumul pentru cererea avocatului ca guvernatorul să-și continue acest curs vrednic de laudă și să scape țara de un agitator periculos, apostolul. S-au adus martori care au depus mărturie cu privire la prima tulburare din templu în Ierusalim, și, de asemenea, cu privire la aceea din ziua următoare, în care Sinedriul s-a împărțit în două părți, și a urmat o revoltă generală. Apostolul a fost acuzat de a fi conducătorul principal al unei secte numită a nazarinenilor, și pretenția era că a cauzat tulburare în toată lumea, atât printre evrei, cât și printre greci.

Acesta era cazul lui Tertulus. El a acuzat pe prizonier că era vinovat de sacrilegiu, că Sf. Pavel profanase templul, și se deducea concluzia că apostolul cauzase răzvrătiri înăuntru sfântului sanctuar. S-au procurat martori pentru a dovedi că aceste acuzații erau adevărate.

Guvernatorul Felix i-a făcut semn apostolului că avea libertatea să răspundă la acuzații. Atunci Sf. Pavel și-a deschis apărarea cu observația că era mulțumit pentru faptul că judecătorul lui fusese de câtva timp în scaunul de judecător și era bine familiarizat cu obiceiurile evreiești; că, prin urmare, va înțelege ceea ce un novice n-ar putea: de ce venise apostolul la Ierusalim să se închine după maniera evreilor, să sărbătorescă una din sărbătorile lor religioase. El venise nu să provoace o răscoală, ci să se închine lui Dumnezeu după obiceiul evreiesc, și nici un martor nu mărturisise că a fost găsit în templu discutând în contradictoriu sau adunând mulțime. Acuzația era neadevărată. El n-a făcut aceste lucruri nici în sinagogi, nici în altă parte, și dușmanii lui nu puteau dovedi lucrurile de care îl acuzau.

Răspunsul apostolului a fost și logic și complet. Totuși guvernatorul nu putea înțelege de ce în acele împrejurări trebuia să fie o tulburare. Deci a fost necesar ca Sf. Pavel să explice că evreii aveau antipatie față de el din cauza credinței lui religioase diferite, nu din cauza vreunei fapte rele din partea lui.

Doctrina învierii

Sf. Pavel a declarat că nu suferise nici o schimbare în credința sa evreiască, el credea încă învățăturile legii și scrierile profeților, el ținea încă la doctrina fundamentală evreiască a necesității unei învieri din morți și el avea încă credință în făgăduința că prin învierea morților în cele din urmă vor veni binecuvântările lui Dumnezeu la Israel, și prin Israel la toate familiile pământului. Mai mult, el s-a exersat, s-a antrenat, s-a disciplinat să-și țină conștiința curată, fără să calce legile divine și omenești.

Aceasta a fost o mare mărturie. Forța ei trebuie să fi avut greutate nu numai pentru guvernator, ci și pentru evrei, care în scop ucigaș căutau viața apostolului, din cauza unei mici diferențe de opinie în chestiuni religioase. Ce lecție avem aici! Un guvernator și judecător roman de o reputație nu prea plăcută, un procuror dispus să-și vândă talentele pe bani, fără să țină seama de principiile justiției, marele preot evreu, tip al marelui Mesia, asociindu-se cu aceia care se străduiau să pervertească justiția și să distrugă pe unul din cei care făceau parte din „sarea pământului”!

Domnul nostru prezisese că unii dintre ucenicii Săi vor sta înaintea împăraților și prinților, dar că ei nu vor fi descurajați. El va sta lângă ei pentru a le da ajutor (Mat. 10:17-22). Cât de literal s-a împlinit aceasta în cazul Sf. Pavel! Cât de evident a stat Domnul lângă el și i-a dat cuvinte potrivite!

Apostolul a continuat să explice că adusese milostenii poporului său, darurile neamurilor care auziseră mesajul harului lui Dumnezeu. Anumiți evrei din Asia Mică îl găsiseră curățit în templu, dar fără să fie strigăte sau zarvă. Acești evrei trebuiau să fie aduși în față ca martori. Sau aceia care au adus acuzații împotriva lui să fi fost mai specifici; în ziua următoare atacului mulțimii, ziua când a fost adus în fața Sinedriului, trebuiau să fi spus ce zarvă a făcut în templu sau ce faptă rea găsiseră la el. Numai o acuzație puteau face, anume că, în timp ce stătea printre ei, strigase: „Pentru învierea morților sunt eu judecat astăzi de voi”. Sigur, guvernatorul nu putea gândi că în aceasta era ceva înrudit cu răzvrătirea sau cu anarhia! Prizonierul fusese în drept, dar cei care-l acuzau fuseseră incorecți.

((91))

O doctrină pierdută din vedere

Mărturia apostolului ne arată că în toată pro-povăduirea sa a pus accent deosebit pe doctrina învierii morților, atât a celor drepți, cât și a celor nedrepți. Vai, în zilele noastre această doctrină s-a pierdut în mare măsură din vedere! Puțini creștini se gândesc vreodată la înviere. Puțini au auzit vreodată vreo predică despre acest subiect. De ce este acest lucru?

Răspundem că este deoarece o mare eroare cu privire la starea morților a intrat printre creștini. Conform, atât catolicilor, cât și protestanților, numai cei sfinți sunt potriviți pentru cer când mor. Ambii sunt de acord că numai caracterele finisate ar putea în mod cuvenit să fie admise acolo. Ambii sunt de acord cu cuvintele Domnului nostru referitoare la Împărăție: „Puțini sunt cei care o găsesc” (Mat. 7:13-14). Prietenii noștri catolici ne spun că aproape toată omenirea — păgâni, catolici și protestanți — merg în purgatoriu, unde, timp de secole, trec prin suferințe grozave care îi curăță de păcat și-i pregătesc pentru cer. Mulți prieteni protestanți ne spun că ei nu văd nici măcar această speranță, că, din punctul lor de vedere, numai „turma mică” merge în cer, că toată masa mare a omenirii, nepregătită pentru prezența lui Dumnezeu, trebuie să meargă undeva, și că singurul loc pentru ei este un iad de tortură veșnică, de unde nu este nici o scăpare.

Noi nu ne vom certa cu nici una dintre părți. Ambele vederi sunt prea îngrozitoare pentru a fi rezonabile ori juste, ca să nu menționăm iubitoare! Preferăm să mergem înapoi la cuvintele lui Isus și ale apostolilor și să remarcăm că, după învățăturile lor, morții sunt într-adevăr morți și că singura lor speranță este, după cum spune apostolul, o speranță de înviere, „speranța învierii”, speranța că „va fi o înviere a celor drepți și a celor nedrepți”. Fapte 24:15.

Biblia nu învață învierea corpului, ci învierea sufletului; și la trezire „Dumnezeu îi va da un corp” (1 Cor. 15:38). Am dori ca toți creștinii să se trezească la un studiu amănunțit al Scripturilor. Atunci, doctrinei învierii morților i s-ar da locul cuvenit, și multă din ceața Evului Mediu s-ar înlătura astfel, ceață care nea tulburat, ne-a întristat inimile și a îndepărtat pe mulți de la Dumnezeu și de la Biblie, în necredință.

Ziua de judecată viitoare

După ce a ascultat ambele laturi ale cazului, guvernatorul judecător a pus cazul la o parte până când va fi ascultat Claudius Lisias, comandantul fortului Antonia, ofițerul roman care făcuse arestarea. Între timp sfântului Pavel i se dăduse mare libertate, guvernatorul Felix evident înțelegând clar situația reală a cazului său.

În aparență mult impresionat de comportarea apostolului, guvernatorul l-a chemat după aceea din nou, când și soția lui, care era evreică, era prezentă. El a vrut ca ea să audă mesajul Evangheliei, care lui se pare să-i fi părut rezonabil. Fără îndoială că Sf. Pavel a repetat mult din mărturia lui anterioară, apoi a făcut considerații referitoare la o judecată sau încercare viitoare, că destinele veșnice nu sunt fixate ca rezultat al vieții prezente.

Fără îndoială apostolul a explicat că Dumnezeu a hotărât pentru întreaga lume o zi de încercare sau de judecată, Ziua Milenară, lungă de o mie de ani (2 Petru 3:7, 8). În acea perioadă toată omenirea va avea o încercare deplină în ceea ce privește vrednicia sau nevrednicia de perfecțiune umană și de viață veșnică. Cei ascultători vor fi binecuvântați, înălțați, ridicați tot mai sus, până la perfecțiune. Neascultătorii cu voia vor fi nimiciți în moartea a doua.

„O răsplătire dreaptă”

Deci, dacă încercarea lumii va fi în vârsta viitoare, și dacă în vârsta prezentă Dumnezeu doar alege sau selecționează Biserica pentru a fi Mireasa Fiului Său și împreună moștenitori în Împărăția Mesianică în care se va binecuvânta lumea, cum puteau avea aceste chestiuni vreo influență deosebită asupra lui Felix și asupra soției sale? Răspundem, în două moduri:

1) Puteau să-i influențeze în a accepta pe Christos și în a căuta să fie din Biserica aleasă.

2) Cunoscând despre încercarea lor viitoare, trebuiau să știe că vorbele și faptele din viața prezentă au mult de-a face cu starea individului când va fi trezit din mormânt. Cei vicioși, cei ipocriți, cei siguri de sine, cei nesăbuiți, cei desfrânați se degradează pe sine, și numărul de pași pe care trebuie să și-i refacă în timpul Mileniului crește. Dimpotrivă, orice faptă bună, orice victorie câștigată, orice practicare a moderației, va face persoana în mod corespunzător cu atât mai bine pregătită pentru viața următoare. Fiecare faptă generoasă din viața prezentă își lasă urma în caracter, și va aduce binecuvântări proporționale în acea Zi Milenară de Judecată. Pe de altă parte, fiecare faptă rea, fiecare încălcare a conștiinței, își va primi „loviturile” sau pedeapsa justă.

Pe când Felix îl asculta pe apostol, conștiința i-a fost atinsă. Conform cu această învățătură, fiind unul dintre „nedrepți”, el ar avea pentru mult de dat socoteală la înviere. Notăm că Sf. Pavel n-a spus nimic despre chinurile de foc, pe care o minte inteligentă trebuie să le respingă ca iraționale, dar argumentul lui a fost cu atât mai puternic fără asemenea afirmație. Declarația lui plină de forță a fost: „O răsplătire dreaptă pentru cei drepți și pentru cei nedrepți”. În cele din urmă, guvernatorul l-a lasat să plece cu memorabilele cuvinte: „De astă dată, du-te; când voi mai avea timp potrivit, te voi mai chema”.

Guvernatorul Felix l-a chemat tot mereu pe apostol, dar se pare că nici o dată nu i-a găsit inima într-o stare suficient de coaptă și umilită pentru a accepta mesajul apostolului și a se preda Domnului. În legătură cu aceasta, o lecție pentru noi toți este că trebuie să facem prompt orice ne dăm seama că este datoria noastră. Sf. Pavel a rămas prizonier în Cezareea timp de doi ani, întreținut confortabil, pregătindu-se pentru următoarele servicii din viața lui și scriind câteva epistole către diferite Biserici.